ICCJ. Decizia nr. 1601/2011. Comercial
| Comentarii |
|
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. 31449/3/2009 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, reclamanta SC B.I. SRL a chemat în judecată pe pârâtele SC E.U. SRL și SC S.D. SRL solicitând instanței obligarea pârâtelor precum și a prepușilor acestora să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București sector 2.
Prin sentința comercială nr. 5005 din 19 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin sentința comercială nr. 5005 din 19 aprilie2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI a comercială, instanța a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC B.I. SRL în contradictoriu cu pârâtele SC E.U. SRL și SC A. SRL și a obligat pârâtele lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București sector 2 compus din teren în suprafață de 121,19 mp și construcție de 88,41 mp reținând în esență faptul că reclamanta a dovedit dreptul său de proprietate asupra imobilului revendicat printr-un act juridic translativ de proprietate, în timp ce pârâtele nu au exhibat un titlu de proprietate și nici un titlu de folosință opozabil reclamantei, astfel încât din compararea titlurilor invocate de părți s-a constatat că titlul reclamantei era preferabil.
împotriva acestei sentințe comerciale, pârâtele în termenul legal prevăzut de dispozițiile art 284 alin. (1) C. proc. civ. au declarat apel în mod separat, pentru soluționarea cărora la Curtea de Apel București, secția a V a comercială, la data de 18 iunie 2010 a fost înregistrat dosarul nr. 31449./3/2009.
Apelanta - pârâtă SC A.D. SRL consideră că sentința atacată este nelegală și netemeinică deoarece instanța de fond în mod greșit a comparat titlurile pârtilor care nu erau de aceeași natură și că litigiul a fost soluționat de către o instanță necompetentă, respectiv Secția comercială a Tribunalului București, când în realitate trebuia soluționat de o secție civilă, obiectul acțiunii fiind de natură civilă și nu comercială.
Se solicită de către apelanta - pârâtă admiterea apelului și desființarea hotărârii atacate.
Apelanta pârâtă SC E.U. SRL nu și-a motivat cererea de apel și nici nu a timbrat apelul conform prevederilor legale.
Prin decizia nr. 529 din 8 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis apelul declarat de SC S.D. SRL împotriva sentinței comerciale nr. 5005 din 19 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială; a schimbat în tot sentința comercială atacată în sensul că a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată; a anulat ca insuficient timbrat apelul declarat de SC E.U. SRL; a obligat intimata la plata către apelanta SC S.D. SRL a sumei de 2.154 lei taxă de timbru și timbru judiciar.
Pentru a se pronunța astfel instanța de apel a reținut că deși apelanta SC E.U. SRL a fost citată cu mențiunea de a completa taxa judiciară de timbru cu suma de 2.149 lei și timbru judiciar de 5 lei nu s-a conformat dispoziției instanței și în consecință în temeiul art. 20 alin. (1) și (2) din Legea nr. 146/1997 modificată și completată și a art. 3 din O.G. nr. 32/1995 a anulat apelul ca insuficient timbrat.
în ceea ce privește apelul declarat de SC A.D. SRL instanța de apel a reținut în esență că prin documentele depuse chiar de către reclamantă s-a făcut dovada folosirii respectivului spațiu în temeiul unor contracte legale, respectiv contractul de asociere în participațiune încheiat la 12 ianuarie 2009 și contractul de închiriere cu termen de închiriere de 25 de ani care nu au fost reziliate sau anulate pe cale judecătorească.
împotriva deciziei nr. 529 din 8 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a declarat recurs SC B.I. SRL criticând-o pentru nelegalitate invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea motivelor de recurs se arată că: 1. instanța de judecată a apelului a acordat ceea ce nu s-a cerut în sensul că a schimbat sentința și a respins acțiunea ca neîntemeiată și nu ca inadmisibilă,; 2. deși instanța de apel a schimbat, în tot, sentința comercială atacată în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca neîntemeiată, totuși aceeași instanță a anulat ca insuficient timbrat apelul declarat de către SC E.U. SRL; 3. reclamanta SC B.I. SRL nu a fost parte în nici unul dintre cele două contracte care nu-i sunt așadar opozabile, iar cele două contracte nu au fost notate în Cartea funciară a municipiului București.
Analizând actele și lucrările dosarului în funcție de criticile hotărârii recurate înalta Curte reține următoarele:
Primul motiv de nelegalitate invocat de către recurentă în sensul că instanța de judecată a apelului a acordat ceea ce nu s-a cerut față de faptul că a respins acțiunea ca neîntemeiată și nu ca inadmisibilă nu poate fi însușit de către înalta Curte deoarece noțiunea de inadmisibilitate vizează nu excepția, ci efectul spre care tinde aceasta, adică o anumită modalitate de respingere a cererii.
Doctrina juridică a statuat că inadmisibilitatea constituie un mijloc de apărare specific prin intermediul căreia pârâtul, fără a contesta direct dreptul invocat de adversarul său, se opune acțiunea acestuia, declarând-o inacceptabilă susținând că instanța nu poate examina cererea.
Cu alte cuvinte în condițiile în care se solicită respingerea unei cereri ca inadmisibile, instanța nu este obligată să se pronunțe în mod explicit asupra ei.
în ceea ce privește critica recurentei în sensul că hotărârea este contradictorie, încadrând-o în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. înalta Curte urmează a o înlătura față de faptul că instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 20 alin. (1) și (2) din Legea nr. 146/1997 și art. 3 din O.G. nr. 32/1995 față de faptul că apelul declarat de SC E.U. SRL nu a fost timbrat.
Referitor la al treilea motiv de recurs subsumat art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în sensul că reclamanta nu a făcut parte în nici unul dintre cele două contracte care nu-i sunt opozabile iar cele două contracte nu au fost notate în Cartea Funciară a Municipiului București, înalta Curte reține că este întemeiat pentru următoarele considerente:
Este adevărat că spațiul situat în București, sector 2, este folosit de către cele două intimate în baza unui contract de asociere în participațiune încheiat la 12 ianuarie 2009 și a unui contract de închiriere nr. 10 din 14 aprilie 1999 acesta din urmă cu termen de închiriere de 25 de ani, însă aceste contracte nu îi sunt opozabile reclamantei față de art. 20 alin. (1) teza I, art. 21 alin. (1) p. III lit. a) din Legea nr. 7/1996.
Potrivit art. 20 alin. (1) teza I din Legea nr. 7/1996 (legea cadastrului și a publicității imobiliare), publicitatea imobiliară întemeiată pe sistemul de evidență cadastrului general are ca obiect înscrierea în cartea funciară a actelor și faptelor juridice referitoare la imobilele din aceeași localitate.
Dispozițiile art. 21 alin. (1) partea a III-a lit. a) referitoare la înscrierile privind dezmembrămintele dreptului de proprietate și sarcini prevăd că această parte va cuprinde: dreptul de superficie, uzufruct, uz, folosință, abitație, servituțiile în sarcina fondului aservit, ipoteca și privilegiile imobiliare precum și locațiunea și cesiunea de venituri mai mari de 3 ani.
Cele două contracte nu au fost notate în cartea Funciară a Municipiului București așa cum rezultă din extrasul de carte funciară pentru informare nr. 29497 din 23 iunie 2009. cu alte cuvinte, sub imperiul Legii nr. 7/1996 cele două contracte respectiv contractul de asociere în participațiune încheiat la 12 ianuarie 2009 și contractul de închiriere nr. 10 din 14 aprilie 1999 nu îi sunt opozabile reclamantei SC B.I. SRL care revendică în calitate de proprietar imobilul situat în București, sector 2.
Având în vedere considerentele arătate înalta Curte în temeiul art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ. a admis recursul declarat de reclamanta SC B.I. SRL București împotriva deciziei comerciale nr. 529 din 8 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, a modificat în parte decizia recurată în sensul că a respins apelul declarat de pârâta SC S.D. SRL București, împotriva sentinței comerciale nr. 5005 din 19 aprilie 2010 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială; a menținut restul dispozițiilor deciziei; a obligat intimata SC S.D. SRL București la plata sumei de 8299,64 lei cheltuieli de judecată în apel și recurs.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1619/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1413/2011. Comercial → |
|---|
