ICCJ. Decizia nr. 1356/2011. Comercial
| Comentarii |
|
Prin sentința nr. 420 din 23 aprilie 2010, Tribunalul Bacău a admis acțiunea precizată a reclamantei T.R.A., în contradictoriu cu pârâta SC E.O.D. Moldova SA Bacău, care a fost obligată la încheierea unei convenții cu reclamanta prin care să se oblige la plata sumei de 500 Euro lunar cu titlu de chirie. Totodată, pârâta a fost obligată să achite reclamantei suma de 500 Euro lunar, cu începere de la 14 noiembrie 2007 până la încheierea convenției.
în considerentele sentinței, instanța de fond a reținut că reclamanta T.R.A. este proprietara terenului pe care pârâta are montat un stâlp de înaltă tensiune și că, față de această situație, s-a pus în discuție aplicarea prevederilor Legii nr. 13/2007.
S-a reținut că pârâta a speculat dispozițiile art. 16 alin. (5) din lege, susținând că acele convenții de care face vorbire legea se încheie numai pentru instalațiile ce vor fi fost construite după apariția legii, fără a observa că art. 6 din același act normativ stipulează că proprietarii afectați de dreptul de uz și servitute a distribuitorului de energie pot solicita încheierea unei convenții, fiind înlăturată apărarea pârâtei conform cu care, instanța nu poate interveni în voința părților pentru că ar reprezenta o încălcare a atribuțiilor judecătorești.
Instanța a mai avut în vedere prin art. 1 Protocol 1 din CEDO, precum și dispozițiile art. 10 din lege potrivit cu care, dreptul de uz și de servitute asupra terenurilor proprietate privată, restrângerea sau încetarea unor activități prevăzute la alin. (2) se stabilește și se exercită cu respectarea principiului echității, a dreptului de proprietate și a minimei afectări a acestuia.
în ce privește cuantumul chiriei s-a considerat că este rezonabil față de încălcarea unui drept fundamental, de suprafața terenului și de beneficiile pârâtului.
Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței a fost admis de Curtea de Apel Bacău, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 83 din 7 octombrie 2010 și a schimbat sentința în tot , în sensul că a respins acțiunea precizată a reclamantei.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că terenul reclamantei este ocupat de un stâlp de susținere a liniei electrice aeriene, având ca dată de punere în funcțiune 31 ianuarie 1964, situație față de care nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 16 alin. (4), (5) din Legea nr. 13/2007, acestea vizând capacitățile energetice care se realizează după intrarea în vigoare a legii, situație inexistentă în prezenta cauză.
în ce privește limitarea dreptului de proprietate ce justifică stabilirea unei chirii s-a apreciat că aceasta se înscrie în categoria celor avute în vedere de dispozițiile art. 53 din Constituția României, fiind justificată de condițiile în care se desfășoară activitatea în sectorul energiei electrice și necesară în cadrul societății democratice.
S-a mai reținut că despăgubirile pentru daunele cauzate prin cercetarea dezmembrămintelor dreptului de proprietate reprezentate de dreptul de uz și de servitute nu au echivalentul unor chirii, legea reglementând o procedură ce se referă la modul de stabilire și de plată a acestora.
Mai mult, instanța a constatat că nu sunt îndeplinite nici condițiile privind existența dreptului de despăgubire a reclamantei.
împotriva deciziei, reclamanta a declarat recurs prin care a invocat nelegalitatea acesteia din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând următoarele critici:
- Instanța de apel a analizat litigiul fără a constata că se impunea a reține că s-a solicitat să constate că servitutea legală de utilitate publică prevăzută de Legea nr. 13/2007 sau nr. 318/2003 a încetat odată cu schimbarea regimului juridic al terenului, respectiv cu data dobândirii dreptului de proprietate asupra acestuia.
- Prin decizia pronunțată se ajunge în situația de a nu i se mai recunoaște prerogativele dreptului de proprietate, astfel că trebuia să se constate încetarea caracterului gratuit al servituții și că el este deținut abuziv.
- Inechitatea Legii nr. 318/2003, care prevede gratuitatea servituții legale instituită cu privire la capacitățile energetice, indiferent de regimul juridic al terenului pe care se exercită a fost înlăturată parțial prin adoptarea Legii nr. 13/2007, care în art. 16 alin. (4) face distincție între domeniul public și privat pe care se exercită, prevăzând exercitarea cu titlu gratuit a dreptului de uz și a servituților numai în privința proprietății statului și a unității administrativ teritoriale afectate de capacități energetice.
Se consideră că art. 16 alin. (5) din lege capătă un nou conținut de natură să confirme îndreptățirea titularilor dreptului de proprietate de a primi o indemnizație corespunzătoare , însă recunoaște acest drept numai proprietarilor pe ale căror terenuri se vor realiza capacități energetice după data intrării în vigoare a legii ceea ce denotă caracterul discriminatoriu al normelor, în funcție de momentul în care proprietatea a fost grevată de o lucrare sau de un serviciu public, nerecunoscând dreptul consfințit prin art. 44 din constituție și de art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO .
Deși instanța a argumentat că limitarea dreptului de proprietate se înscrie în categoria celor avute în vedere de dispozițiile art. 53 din Constituție, nu arată cu ce au fost puse în pericol securitatea națională, ordinea, societatea , morala publică și libertățile cetățenilor, ori instrucția penală astfel, încât să fie necesară restrângerea exercițiului dreptului de proprietate.
Intimata nu a depus întâmpinare.
Analizând decizia atacată prin prisma criticilor invocate, înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit dispozițiilor art. 41 alin. (2)-(5) din Legea nr. 13/2007, incidente în cauză, terenurile pe care se situează rețelele electrice de distribuție existente la intrarea în vigoare a prezentei legi sunt și rămân în proprietatea publică a statului, cu excepția terenurilor pentru care operatorul de distribuție - titular de licență - a dobândit dreptul de proprietate, în condițiile legii.
în cauză, așa cum corect a reținut instanța de apel, reclamanta a dobândit în anul 1995, în proprietate, terenul pe care se află amplasat stâlpul de susținere a liniei electrice aeriene, ce a fost pus în funcțiune la 31 ianuarie 1964, situație față de care dispozițiile art. 41 alin. (1) din lege sunt pe deplin aplicabile.
în atare situație, nu poate fi primită susținerea reclamantei potrivit căreia , în speță ar avea incidență prevederile art. 16 alin. (5) din aceeași lege, dat fiind că acestea reglementează exercitarea drepturilor de uz și servitute asupra proprietăților afectate de capacitățile energetice, realizate după intrarea în vigoare a Legii nr. 13/2007, respectiv 26 ianuarie 2007.
Nici criticile referitoare inechitatea prevederilor art. 16 alin. (4) raportat la prevederile art. 44 și art. 53 din Constituția României și la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu pot fi primite, în contextul în care Curtea Constituțională a fost consecventă în a susține (din deciziile pronunțate asupra constituționalității art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007) că, încadrarea prin lege organică a terenurilor pe care se situează rețelele energetice de distribuție în categoria terenurilor cu destinații speciale, precum și reglementarea unui regim juridic special al acestora, propriu domeniului public al statului, se justifică prin caracterul de bun public de interes național al fondului energetic și corespunde pe deplin regimului constituțional de protecție a proprietății.
De asemenea, prin deciziile pronunțate în această materie s-a statuat că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, iar prevederile art. 44 alin. (1) din Constituție, precum și ale art. 136 alin. (5) au în vedere tocmai circumstanțieri ale exercițiului prerogativelor dreptului de proprietate, justificate de necesitatea ocrotirii interesului public, legiuitorul ordinar fiind competent să reglementeze cadrul juridic pentru exercitarea atribuțiilor dreptului de proprietate, în accepțiunea principală conferită de constituție, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau particulare legitime, instituind astfel unele limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat.
Față de argumentele expuse, înalta Curte a respins ca nefondat recursul.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1352/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1082/2011. Comercial → |
|---|
