ICCJ. Decizia nr. 1814/2011. Comercial. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1814/2011
Dosar nr. 2275/3/2009
Şedinţa publică de la 11 mai 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşd, secţia a VI-a comercială, la data de 26 ianuarie 2009, sub nr. 2275/3/2009, reclamanta SC C.D. SRL Bucureşti a chemat în judecată pârâta SC R.L. SRL Bucureşti, solicitând instanţei ca, pe baza probelor ce vor fi administrate, să dispună obligarea pârâtei: să repare autoturismul la plata sumei de 212,40 euro + T.V.A., reprezentând costurile ocazionate de transportul autoturismului de la locul producerii defecţiunii şi până la unitatea service a societăţii S.N.; la plata sumei de 10 euro/zi + T.V.A., reprezentând gararea autoturismului în unitatea service a societăţii S.N., de la data de 12 septembrie 2008 şi până la data ridicării autoturismului; la plata sumei de 700 euro + T.V.A., reprezentând costurile privind diagnosticarea defectului suferit de autoturism; la plata sumei de 359,38 euro (T.V.A. inclus), lunar, reprezentând valoarea ratelor de leasing datorate de societatea sa în baza contractului de leasing din 28 martie 2007, încheiat cu SC R.L. I.F.N. SA, începând cu data de 23 august 2008 şi până la data reparării autoturismului sau înlocuirea acestuia; la plata sumei de 236 euro (inclusiv T.V.A.), trimestrial, reprezentând valoarea ratelor de asigurare (tip casco), stabilite tot prin contractul de leasing din 28 martie 2007, de la data de 23 august 2008 şi până la data reparării sau înlocuirii autoturismului; la plata lipsei de folosinţă a autoturismului de la data de 23 august 2008 şi până la data reparării autoturismului sau înlocuirii acestuia, sumă ce se situează la nivelul chiriei medii stabilite pe zi pentru folosinţa unui autoturism similar de către societăţile ce închiriază autoturisme, şi la plata dobânzii legale pentru toate sumele plătite de societatea sa de la data de 23 august 2008 şi până la data reparării autoturismului sau înlocuirii acestuia, ce au legătură directă cu autoturismul (incluzând, dar nelimitându-se, la rata leasing, asigurare casco, chirie, etc). De asemenea, a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei şi la plata cheltuielilor de judecată pe care le va face cu acest proces.
La data de 4 martie 2009, pârâta SC R.L. SRL Bucureşti a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia insuficientei timbrări a acţiunii formulate de reclamantă, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a societăţii-pârâte, excepţia lipsei calităţii de reprezentant a reclamantei, excepţia lipsei procedurii concilierii prealabile, ca urmare a nulităţii acesteia, şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, în raport de temeiurile de drept invocate de reclamantă.
La termenul de judecată din data de 10 martie 2009, reclamanta SC C.D. SRL Bucureşti a depus la dosar cerere precizatoare referitoare la valoarea petitului 7 şi petitului 8 din cerere şi la valoarea capetelor de cerere nr. 2-8.
Prin încheierea de şedinţă din data de 8 mai 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins excepţiile invocate de pârâta SC R.L. SRL Bucureşti, ca neîntemeiate, reţinând, în esenţă, următoarele:
Reclamanta se prezintă ca succesor deplin al drepturilor locatarului dobândite în baza contractului de vânzare- cumpărare, clauza 5.5 din condiţiile generale ale leasingului, conferindu-i dreptul la acţiune directă împotriva furnizorului, adică al pârâtei, în cazul reclamanţilor, privind livrarea, calitatea şi altele. In consecinţă, pârâta SC R.L. SRL Bucureşti, în calitatea sa de furnizor, în mod corect a fost chemată în judecată şi, deci, are legitimare procesuală pasivă.
În ce priveşte lipsa calităţii de reprezentant a reclamantei, în speţă nu operează dispoziţiile art. 67- 68 C. proc. civ., căci, după cum s-a arătat, aceasta, potrivit contractului, are acţiune directă şi nu exercită un mandat special.
Referitor la excepţia prematurităţii, instanţa a apreciat că nu poate fi primită, concilierea fiind realizată conform art. 720 C. proc. civ. cu pârâta, aşa cum rezultă din procesul-verbal încheiat la 19 decembrie 2008, nefiind necesară în raport cu locatarul care nu e parte în proces.
Prin sentinţa comercială nr. 765, pronunţată la data de 2 februarie 2010, Tribunalul Bucureş, secţia a VI-a comercială, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC C.D. SRL Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta SC R.L. I.F.N. SRL Bucureşti; a obligat pârâta să repare autoturismul la unul din service- urile autorizate ale acesteia; a respins capetele de cerere având ca obiect costurile ocazionate de transportul autoturismului, gararea acestuia, diagnosticarea defecţiunilor suferite şi cele referitoare la ratele de leasing şi cele de asigurare, şi a respins capetele de cerere având ca obiect plata lipsei de folosinţă şi a dobânzii legale.
In motivarea acestei hotărâri, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:
Dezacordul pârâtei faţa de solicitarea reclamantei ca maşina să fie reparată în Italia este motivat pe absenţa garanţiei internaţionale, pârâta precizând că, în funcţie de cauza defecţiunii, va suporta costul reparaţiilor dacă acestea se vor efectua în service-urile autorizate ale ei.
Susţinerea pârâtei că a înştiinţat reprezentanţii beneficiarului că autoturismul nu avea garanţie internaţională la data livrării şi că, astfel, costul reparaţiei în Italia nu poate să-i aparţină, nu a fost probată. Dimpotrivă, reclamanta a fost înştiinţată de garanţia acordată de pârâtă la 27 noiembrie 2008, când a primit, prin poştă, manualul de garanţie şi service, şi nu la livrarea maşinii, care părăsise teritoriul României la 30 iulie 2008, condusă de reprezentantul reclamantei.
Relativ la celelalte două capete de cerere, dependente unele de altele, privind plata unor sume cu titlu de daune şi a dobânzii legale aferente la sumele pretinse, s-a reţinut că, în lipsa unei constatări tehnice de specialitate, privind, pe de o parte, starea tehnică a maşinii, cât şi natura defecţiunii produse, iar, pe de altă parte, în lipsa unei expertize tehnice de specialitate, care să stabilească în mod cert cauza ori cauzele producerii defecţiunilor la acest autoturism, aflat în exploatarea reclamantei din martie 2007, adică timp de aproape 17 luni, până la data apariţiei defecţiunilor, instanţa nu are elemente suficiente pentru a analiza şi încuviinţa cererile formulate, faptul că pârâta nu a răspuns la întrebările puse de reclamantă neechivalând cu o recunoaştere a pretenţiilor, cât timp ele au fost contestate prin întâmpinare.
Pe de altă parte, încă de la prima zi de înfăţişare, din 09 iunie 2009, instanţa a încuviinţat probele cu înscrisuri şi a prorogat admiterea probei cu expertiză auto, reclamanta renunţând la această cerere, datorită faptului că autoturismul s-ar fi aflat demontat într-un service din Italia, iar, din înscrisurile depuse, s-a apreciat că se poate pronunţa o soluţie pe fond.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel, în termen, reclamanta SC C.D. SRL Bucureşti, la data de 15 aprilie 2010, motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în termen, la aceeaşi dată.
Prin Decizia comercială nr. 455, pronunţată la data de 11 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis apelul declarat de apelanta SC C.D. SRL Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 765 din 02 februarie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în Dosarul nr. 2275/3/2009, în contradictoriu cu intimata SC R.L. SRL Bucureşti; a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că: a obligat pârâta la plata către reclamantă şi a sumelor de 212,40 euro la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând contravaloare costuri transport autoturism, și 700 euro la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând contravaloarea diagnosticării defecţiunilor autoturismului, şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:
Transmiterea efectivă, la data de 30 martie 2007, a „Documentului de garanţie" către reclamantă nu s-a probat în cauză, dar, cu toate acestea, Curtea a apreciat că nu este în măsură să înlăture culpa proprie a reclamantei în utilizarea autoturismului în lipsa „Documentului de garanţie".
Referitor la condiţiile în raport cu care devine incidenţă efectiv obligaţia de garanţie, s-a reţinut că, în ceea ce priveşte intervenirca unei defecţiuni, cauza şi natura acesteia, reclamanta nu a administrat nici o probă concludentă.
În cauză, nu s-a contestat că înscrisurile depuse de reclamantă (un decont în vederea efectuării unei reparaţii, emis de un service auto din Italia - Carrosseria S.N.- şi corespondenţa primită de la acesta) nu ar reflecta realitatea, dar, sub aspectul conţinutului, Curtea a constatat că pot fi avute în vedere cu valoare probatorie doar în ceea ce priveşte efectuarea transportului autoturismului de pe autostradă la locul situării service-ului menţionat şi a manoperei de diagnosticare a defecţiunilor autoturismului, soldate doar cu indicarea pieselor si lucrărilor pentru reparaţie, cu privire la acestea Curtea apreciind că efectuarea operaţiunilor respective era necesară în raport cu situaţia de fapt şi relativ la obligaţia de garanţie, iar plata contravalorii lor trebuie să revină în sarcina pârâtei.
Pe de altă parte, lăsarea în depozit a autoturismului la service- ui din Italia, în condiţiile în care contractul de leasing prevedea intervenirea printr-un alt service, exclude orice obligaţie a pârâtei în ceea ce priveşte plata cheltuielilor de depozitare.
În condiţiile în care reclamanta nu a probat îndeplinirea condiţiilor concrete pentru incidenţa garanţiei, în sensul înlăturării culpei proprii în producerea defecţiunii pretinse, s-a apreciat că nu pot fi considerate întemeiate nici pretenţiile acesteia referitoare la plata de către pârâtă a ratelor de leasing, a ratelor de asigurare, a contravalorii lipsei de folosinţă şi a dobânzii legale aferente, cu privire la care, de altfel, nici nu au fost administrate probele necesare.
Referitor la expertiza tehnică auto solicitată iniţial de reclamantă la judecata în primă instanţă, din cuprinsul încheierii de la 12 ianuarie 2010 rezultă ca reclamanta nu a mai insistat în încuviinţarea acestei probe. În plus, apelanta nu a probat nici pretinsa utilizare a unor piese necorespunzătoare la reviziile anterioare.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen, reclamanta SC C.D. SRL Bucureşti, la data de 1 februarie 2011, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate şi obligarea pârâtei la repararea autoturismului, sau înlocuirea cu un nou autoturism, de acelaşi model şi aceleaşi specificaţii tehnice, şi la plata sumei de 327.765,52 lei, calculată la data de 28 ianuarie 2011, şi pârâta SC R.L. SRL Bucureşti, la data de 26 ianuarie 2011, solicitând admiterea recursului şi modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii capetelor de cerere admise de instanţa de apel, şi anume: obligarea sa la plata „sumelor de 212,5 euro la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând contravaloare costuri transport autoturism, şi 700 euro la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând contravaloarea diagnosticării motorului".
În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta- reclamantă SC C.D. SRL Bucureşti a relevat situaţia de fapt în cauză şi a invocat, în esenţă, următoarele motive:
Instanţa de apel a reţinut că „livrarea autoturismului si predarea manualului de garanţie nu au o legătură directă cu aprecierea temeiniciei cererii de chemare în judecată"; or, consideră recurenta-reclamantă că acestea au legătură, deoarece, la momentul achiziţionării de către societate a autoturismului, respectiv, data de 28 martie 2007, pârâta nu era autorizată a comercializa si a efectua service asupra autoturismelor, aceasta devenind dealer în luna august 2008.
Instanţa de apel a mai făcut următoarea menţiune: .Curtea nu este în măsură să înlăture culpa proprie a reclamantei în utilizarea autoturismului în lipsa „Documentului de garanţie"; or, susţine recurenta- reclamantă, nu se poate înţelege unde se află culpa acestei societăţi, având în vedere că autoturismul este achiziţionat în sistem leasing, iar intimata nu l-a predat la momentul vânzării autoturismului, ci l-a predat în data de 27 noiembrie 2008, aşa după cum a demonstrat, iar pârâta nu a negat acest lucru.
Atât instanţa de apel, cât si instanţa de fond, nu au considerat necesar admiterea probei de efectuare a unei expertize tehnice auto, deşi în motivarea deciziei atacate se face menţiunea că: „apelanta nu a at nici pretinsa utilizare a unor piese necorespunzătoare la reviziile anterioare"; or, societatea-reclamantă a insistat în efectuarea acestei expertize, dar instanţa de apel a considerat că nu este necesară soluţionării cauzei, deoarece pârâta SC R.L. SRL nu a formulat apel împotriva hotărârii instanţei de fond, apreciind că îşi însuşeşte obligaţia de efectuare a reparaţiei autoturismului pe garanţie.
Totodată, instanţa de apel a considerat că societatea recurentă-reclamantă nu a probat utilizarea de piese necorespunzătoare de către pârâtă la momentul efectuării reviziilor periodice până la parcurgerea a 80.000 km, însă acest aspect a fost dovedit însuşi prin facturile emise de către recurenta- pârâtă după efectuarea reviziilor, în care se menţionează că a utilizat piese ce nu erau fabricate pentru marca si tipul autoturismului societăţii- reclamante.
In recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta pârâtă SC R.L. SRL Bucureşti a invocat în esenţă, următoarele motive:
1. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În opinia recurentei- pârâte, instanţa de apel a greşit în obligarea sa la plata contravalorii operaţiunilor în ceea ce priveşte efectuarea transportului autovehiculului de pe autostradă la locul situării service-ului menţionat şi a manoperei de diagnosticare a defecţiunii autoturismului, soldate doar cu indicarea pieselor şi lucrărilor de reparaţie, întrucât, aşa cum reţine chiar instanţa, reclamanta nu a făcut dovada incidenţei garanţiei în speţă, aşa cum reţine chiar instanţa de apel în cuprinsul hotărârii.
Problema garanţiei se poate pune, oricum, numai după determinarea cauzei defecţiunii autoturismului, fapt ce nu a putut fi stabilit nici de părţi, pe cale convenţională, înainte de declanşarea litigiului, şi nici de instanţa de fond, reclamanta neadministrând probe asupra acestui aspect esenţial pentru stabilirea răspunderii contractuale şi a daunelor solicitate.
Instanţa nu a luat în considerare prevederile manualului de garanţie, care, la art. 9, stabilesc că alte cheltuieli decât cele de reparare efectivă (manopera + piese) nu vor fi suportate de recurentă. Prin urmare, indiferent dacă se constată incidenţa obligaţiei de garanţie, alte cheltuieli decât cele efectiv de reparaţie (cum sunt cele de transport sau diagnosticare), trebuiau să fie suportate de proprietar, adică de recurenta- reclamantă.
Prin garanţie, susţine recurenta-pârâtă că s-a angajat să procedeze la repararea sau înlocuirea produsului, fără, însă, a suporta şi alte costuri. De altfel, nu există nici un temei contractual sau legal, în baza căruia Curtea de Apel să îşi motiveze decizia de a o obliga la plata acestor costuri, fără legătură cu garanţia.
La data de 5 mai 2011, recurenta- reclamantă SC C.D. SRL Bucureşti a depus la dosar întâmpinare la recursul formulat de recurenta-pârâtă SC R.L. SRL Bucureşti, prin care a solicitat respingerea recursului recurentei-pârâte.
La termenul de judecată din data de 11 mai 2011, recurenta-pârâtă SC R.L. SRL Bucureşti a depus la dosar întâmpinare la recursul formulat de recurenta-reclamantă SC C.D. SRL Bucureşti, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, raportat la dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., solicitând anularea recursului, iar, în subsidiar, respingerea acestuia, ca neîntemeiat.
Analizând recursurile formulate, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, înalta Curte constată următoarele:
Referitor la recursul declarat de recurenta- reclamantă SC C.D. SRL Bucureşti, faţă de dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., analizând cu prioritate excepţia nulităţii cererii de recurs invocată, raportat la dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nclegalitatc pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, textul impunând ca o condiţie de formă a recursului menţionarea motivelor de nelegalitate.
Rezultă, din aceste prevederi legale, conjugate cu prevederile art. 304 C. proc. civ., privitoare la sfera motivelor de recurs, că, pentru a fi validă juridic, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină, adică acele argumente de natură juridică pentru care recurenta înţelege a critica hotărârea atacată.
Pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, recursul nu se poate limita doar la indicarea textului de lege, condiţia legală a dezvoltării motivelor presupunând încadrarea lor într-unui din motivele limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1- 9 C. proc. civ.
Din observarea criticilor formulate de recurenta-reclamantă SC C.D. SRL Bucureşti, se constată că, deşi aceasta a indicat drept motiv de recurs art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care se referă la hotărârea pronunţată fără temei legal sau cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, recurenta îşi exprimă nemulţumirea faţă de modul de interpretare a probelor administrate („Documentul de garanţie", facturi emise de către intimată după efectuarea reviziilor, expertize efectuate în cauză), ori faţă de faptul că instanţa nu a considerat necesară admiterea probei cu o nouă expertiză tehnică auto, critici care nu se încadrează în acest motiv de nelegalitate, calea de atac a recursului neavând caracter devolutiv, care să permită reaprecierea probelor.
Dezvoltarea criticilor nu face, deci, posibilă încadrarea lor în acest motiv de recurs, dar nici în restul motivelor prevăzute de art. 304 C. proc. civ., conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în realitate recurenta- reclamantă reluând apărările de fond formulate în fazele procesuale anterioare, referitoare la predarea către aceasta a manualului de garanţie ori culpa proprie a reclamantei în utilizarea autoturismului în lipsa „Documentului de garanţie", respectiv, respingerii cererii de probatoriu cu efectuarea unei noi expertize tehnice auto, ceea ce constituie o chestiune de fapt, ce nu mai poate face obiectul cenzurii în recurs, pct. 10 şi 11 ale art. 304 C. proc. civ. fiind abrogate, iar simpla indicare a unui text de lege, fără a se arăta în ce constă nelegalitatea, prin raportare la hotărârea pronunţată, nu este suficientă din această perspectivă.
Aşadar, recurenta a indicat drept motiv de recurs dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar criticile nu pot fi subsumate acestui motiv, care se referă la interpretarea sau aplicarea greşită a legii, acestea vizând, aşa cum s-a arătat mai sus, doar nemulţumirea recurentei cu privire la interpretarea şi administrarea probelor.
Or, simpla indicare a textului de lege, prin care se reglementează motivele de recurs în baza cărora poate fi modificată sau casată o hotărâre, şi nemulţumirea părţii faţă de soluţia pronunţată, fără a se dezvolta şi arăta în concret în ce constau greşelile săvârşite de instanţă şi legea încălcată, pentru a se putea, astfel, verifica încadrarea acestuia în cazurile limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., nu este suficientă pentru a justifica admiterea recursului, lipsa acestora fiind sancţionată de textul de lege invocat cu nulitatea cererii.
Prin urmare, recursul nefiind o cale de atac devolutivă, care să permită reanalizarea situaţiei de fapt şi reinterpretarca probelor, ne fiind posibilă nici reîncadrarea criticilor în alte motive de ne legalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.;
Constatându-se, totodată, că nu sunt nici motive de ordine publică, ce ar putea fi invocate din oficiu, de către instanţa de recurs, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ.,
Înalta Curte, dând eficienţă textului de lege invocat, urmează a admite excepţia şi a constata nulitatea cererii de recurs formulate de către recurenta- reclamantă SC C.D. SRL Bucureşti, conform dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Referitor la recursul formulat de pârâta SC R.L. SRL Bucureşti, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin recursul formulat, întemeiat în drept pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta- pârâtă SC R.L. SRL Bucureşti critică hotărârea instanţei de apel ca fiind dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv, art. 969 C. civ. şi dispoziţiile Legii nr. 449/2003.
Acest motiv de recurs este fondat.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., „Modificarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate: când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".
Pentru a deveni incident motivul de modificare prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., instanţa de recurs trebuie să constate că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, ceea ce înseamnă că instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei, dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat greşit ori a aplicat o normă generală, nesocotind existenţa normei speciale, sau o normă care nu este incidenţa în speţă.
Examinând hotărârea recurată sub acest aspect, se constată că instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 449/2003 privind vânzarea produselor şi garanţiile asociate acestora, republicată, şi nici nu a aplicat corect prevederile art. 9 din Manualul de garanţie şi service, raportat la art. 2 din acelaşi Manual.
În realitate, conform stării de fapt reţinute în cauză şi conform Manualului de Garanţie şi Service, anexă la Contractul de leasing financiar din 28 martie 2007, „Alte cheltuieli, care nu sunt acoperite de Garanţia Standard, vor fi acoperite de proprietar" (art. 9).
Ca urmare, din moment ce părţile au convenit astfel, iar convenţia părţilor era în vigoare, în mod greşit instanţa de apel a apreciat că efectuarea operaţiunilor de transport şi diagnosticare a defecţiunilor autoturismului trebuie să revină în sarcina pârâtei; fiind vorba de o convenţie încheiată între păru, conform art. 969 C. civ., aceasta constituie legea părţilor.
Punându-se contractele pe aceeaşi treaptă cu legea, textul alin. (1) al art. 969 C. civ. dă justiţiei rolul de a veghea la respectarea obligaţiilor contractuale în acelaşi fel cum trebuie respectată însăşi legea. Dacă o oarecare contestaţie le aduce pe părţile contractante în faţa instanţei, aceasta va trebui să asigure executarea riguroasă a obligaţiilor rezultate din contract, sau, când executarea contractului nu mai e posibilă, să oblige la plata daunelor- interese de către partea ce este în culpă. Nici una dintre părţile contractante nu se poate sustrage obligaţiilor contractuale fără acordul celeilalte părţi.
Instanţele sunt obligate să aplice dispoziţiile convenţiei părţilor ca şi cum ar aplica legea, neavând dreptul s-o modifice pe motive de echitate, deoarece dispoziţiile art. 969 alin. (1) C. civ. privesc nu numai pe părţile contractante, ci şi instanţele judecătoreşti.
Or, în cauză, obligarea recurentei- pârâte SC R.L. SRL Bucureşti la plata către recurenta- reclamantă SC C.D. SRL Bucureşti a contravalorii costurilor transport autoturism şi diagnosticare defecţiuni autoturism, este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 969 C. civ., şi, de asemenea, cu nesocotirea dispoziţiilor Legii nr. 449/2003, ceea ce face incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Faţă de cele de mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta SC R.L. SRL Bucureşti împotriva Deciziei comerciale nr. 455 din 11 noiembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, pe care o va modifica, în sensul că va respinge apelul formulat de reclamanta SC C.D. SRL Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 765 din 2 februarie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Il-a comercială, ca nefondat
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUME LE LEGII
D E C I D E
Constată nulitatea cererii de recurs formulată de reclamanta SC C.D. SRL Bucureşti împotriva Deciziei comerciale nr. 455 din 11 noiembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, conform dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Admite recursul declarat de pârâta SC R.L. SRL Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii, pe care o modifică, în sensul că respinge apelul formulat de reclamanta SC C.D. SRL Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 765 din 2 februarie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1598/2011. Comercial. Constatare nulitate act.... | ICCJ. Decizia nr. 1839/2011. Comercial. Reziliere contract.... → |
|---|
