ICCJ. Decizia nr. 295/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 295/2011
Dosar nr. 7922/1/2010
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2011
Asupra contestaţiei în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 1040 din 16 martie 2010 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a respins recursul declarat de B.C.F. şi intervenienta B.M.M. împotriva deciziei nr. 295 din 27 octombrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia comercială.
Împotriva acestei decizii au formulat contestaţie în anulare contestatorii B.C.F. şi intervenienta B.M.M.
Contestatorii îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ. şi vizează următoarele aspecte:
- Decizia instanţei de recurs este laconică, exprimată cu puţine cuvinte şi greu de înţeles, nefiind motivată în acord cu cerinţele impuse în mod imperativ de dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
- instanţa de recurs, trebuia să caseze hotărârea instanţei inferioare, cu trimitere pentru rejudecare, cu îndrumarea de a rezolva un proces ce ar fi fost simplu, dacă se stabileau, bunurile ce compun masa de împărţit (patrimoniul social), identificate prin actul de dobândire, preţ şi nota contabilă de înregistrare în contabilitate, şi apoi, în funcţie de acestea, a dreptului valoric, împrejurare faţă de care contestatorii apreciază că s-a încălcat art. 6, pct. 1, din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, cu privire la un proces echitabil.
- Decizia contestată enunţa rezumativ motivele de recurs, invocate de B.C.F. şi B.M.M., dar când trece la combaterea lor, pentru a justifica soluţia de respingere, a recursului, o face confuz şi în neconcordanţă cu probele de la dosar.
- primul motiv de recurs nu este analizat, astfel, potrivit art. 224 din Legea nr. 31/1990, ieşirea din indiviziune, a unui asociat din societate, se face ca şi la partajul din dreptul comun, respectiv prin stabilirea dreptului valoric, din bunurile ce compun patrimoniul social.
Această critică, ca motiv de recurs, nu se analizează de către instanţa de recurs, sub aspectul nestabilirii, din punct de vedere fizic, a patrimoniului social, rezumându-se în a reţine că acesta s-a stabilit conform actelor contabile.
Instanţa de recurs nu a reţinut că instanţa de fond şi de apel nu au avut în vedere bunurile ce compun patrimoniul social ce trebuie evidenţiate prin nota contabilă de înregistrare, actul de proprietate şi valoarea (preţul) lor fapt ce înseamnă că instanţa de recurs a omis a analiza acest motiv de recurs; - susţinerea instanţei de recurs, în sensul că societatea pârâtă a prezentat experţilor actele contabile, nu corespunde realităţii, întrucât ultimul expert S.A., în Răspunsul completare din 21 octombrie 2008, la punctul 5, arăta în mod categoric că societatea pârâtă nu i-a pus la dispoziţie actele contabile, prin care să răspundă la măsurile luate de curtea de apel, prin încheierea din 10 septembrie 2008, pentru stabilirea bunurilor ce compun patrimoniul. Pentru acest Răspuns - completare, al expertului S.A., ce nu a fost luat în consideraţie de instanţa de apel, s-a formulat motiv de recurs, însă instanţa de recurs a omis a-l analiza.
Dacă s-ar fi analizat acest motiv de recurs, instanţa de casare ar fi constatat că dreptul valoric, ce se cuvine contestatoarei, ar fi fost mult mai mare, respectiv 64871,85 lei şi nu 20989 lei;
- instanţa de recurs a omis a analiza critica privind nemotivarea instanţei de apel sub aspectul reţinerii dreptului valoric la suma de 20989 lei şi obligaţia de a plăti societăţii pârâte suma de 5195 lei (motiv de casare 2 şi 3, din concluzii la recurs);
- instanţa de recurs, în mod greşit, reţine că societatea pârâtă a devenit proprietară, a spaţiului comercial, în baza protocolului din 2 martie 1992, când în realitate aceasta a devenit proprietara, aşa cum am arătat în motivele de recurs, prin Decizia nr. 330 din 31 ianuarie 2005 şi nr. 584 din 9 februarie 2006, ale Curţii de Apel Craiova, aflate pe rol la CEDO;
- instanţa de recurs a omis a analiza critica făcută în sensul că ambele instanţe nu s-au pronunţat asupra compensării cheltuielilor de finisare ale lui B.C. la spaţiul comercial din blocul V1, cu dividendele ce le avea de încasat.
- instanţa de recurs interpretează greşit procentul contestatorilor de 5% din capital (respectiv 100.000 lei vechi, justificat cu acte) cu creşterea rezervelor totale de 5%, fiecare reprezentând altceva.
- instanţa de recurs, ca şi cele de fond şi apel, retine greşit că B.C.F. nu are dreptul la chirii pentru spaţiul comercial din blocul V1 şi pentru cel la nr. 2, pentru faptul că nu ar fi proprietar al acestor imobile, când în realitate acesta este justificat prin hotărâri judecătoreşti (sentinţa civilă nr. 2686 din 10 aprilie 2002, a Judecătoriei Slatina, Decizia nr. 1118 din 06 noiembrie 2002, a Tribunalului Olt, Decizia nr. 1166/01/04.2003 a Curţii de Apel Craiova) şi contracte de închiriere.
- instanţa de recurs omite a analiza motivul de recurs ce se referă la faptul că cererea reconvenţională societăţii pârâte din 12 aprilie 2006 este inadmisibilă, pentru că nu s-a făcut până la prima zi de înfăţişare 25 aprilie 2005 ).
- nu s-a analizat în mod corespunzător nici motivul de recurs şi de apel, al intervenientei B.M.M., sub aspectul numai al indexării drepturilor salariale, în sumă de 796.772 lei vechi, ce societatea pârâtă a susţinut că sunt la dispoziţia acesteia, aflate într-un cont, sumă ce poate fi ridicată oricând.
- instanţa de recurs nu s-a pronunţat nici cu privire la cheltuielile de judecată solicitate.
Înalta Curte, examinând Decizia contestată prin prisma criticilor formulate, constată că prezenta contestaţie în anulare este nefondată pentru motivele ce se vor arăta.
Raportând considerentele deciziei atacate la criticile vizând omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra criticilor mai sus evocate, se constată din simpla lecturare a acesteia că toate acestea au format obiectul controlului de legalitate al instanţei de recurs care a răspuns punctual tuturor problemelor invocate în cererea de recurs.
În realitate, prin criticile aduse deciziei contestate cei doi contestatori tind la o rejudecare pe fond a recursului repunând în discuţie critici deja examinate sub aspectul legalităţii în calea de reformare.
Aşa fiind, întrucât criticile aduse de contestatori deciziei contestate nu sunt de natură a duce la retractarea acesteia, Înalta Curte, va respinge contestaţia în anulare, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondată contestaţia în anulare formulată de contestatorii B.C.F. şi B.M.M. împotriva deciziei nr. 1040 din 16 martie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 324/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 290/2011. Comercial → |
|---|
