ICCJ. Decizia nr. 289/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 289/2011
Dosar nr. 6828/1/2010
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 489 din 1 aprilie 2008 pronunţată de Tribunalul Maramureş, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis în parte acţiunea promovată de reclamantul C.I.B. în contradictor cu pârâtul N.C., susbsecvent respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârât, şi în consecinţă, a fost obligat pârâtul la plata sumelor de 36.850 dolari SUA şi la 655.636,9 lei cu aplicarea dobânzii legale la această din urmă sumă de la data închiderii procedurii de faliment a SC C. SA (4 septembrie 2003) şi până la data plăţii efective şi s-a constatat intervenită compensarea legală până la concurenţa sumei de 36.850 dolari SUA dintre aceasta creanţă şi creanţa pârâtului de 92.144 dolari SUA.
Instanţa de fond a reţinut că între părţi a intervenit un contract de vânzare-cumpărare acţiuni, la un preţ de 125.000 dolari SUA din care reclamantul a plătit la 7 octombrie 2003 suma de 32.856 dolari SUA, pentru diferenţa de 92.144 dolari SUA acesta fiind obligat la plată prin sentinţa nr. 1094 din 7 martie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.
Judecătorul fondului a reţinut aplicabilitatea în speţă a prevederilor art. 1392 C. civ., vânzătorul fiind ţinut de a garanta existenţa valabilă a creanţei, în speţă reclamantul fiind evins în fapt şi în drept întrucât dreptul de vot aferent acţiunilor a fost afectat de insolvenţa societăţii SC C. SA iar cuantumul datoriilor din 31 august 2001 este diferit de cel reţinut în tabelul definitiv întocmit de lichidator.
În temeiul art. 1143 şi urm. C. civ. s-a constatat intervenită compensarea între creanţa pârâtului în sumă de 92.144 dolari SUA stabilită prin sentinţa 1044 din 7 martie 2005 şi creanţa reclamantului de 36.850 dolari SUA până la concurenţa acestei din urmă sume.
În contra acestei sentinţe au declarat apel pârâtul C.N. pentru greşita respingere a excepţiilor competenţei, prescripţiei acţiunii şi autorităţii de lucru judecat, greşita încadrare a modificării acţiunii iniţiale în baza art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., greşita reţinere ca fiind îndeplinite condiţiile operării evicţiunii şi ale compensării. A declarat apel şi reclamantul C.I.D. pentru neacordarea integrală a sumei solicitate iar în ce priveşte lămurirea dispozitivului pentru greşita stabilire a datei compensării.
Curtea de Apel Braşov, prin Decizia nr. 36 din 21 aprilie 2009 a respins apelul declarat de reclamantul C.I.B. împotriva sentinţei şi a încheierii din camera de consiliu din 9 iunie 2008, a admis apelul declarat de pârâtul C.N. împotriva sentinţei şi a încheierii din camera de consiliu din 9 iunie 2008, pe care le-a schimbat în tot în sensul că a respins acţiunea promovată de reclamant şi cererea de lămurire dispozitiv.
Prin Decizia nr. 890 din 4 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, s-a admis recursul declarat de reclamantul C.I.B., s-a casat Decizia atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare pentru a se stabili momentul în care s-a născut dreptul reclamantului la daune interese şi pentru neconcordanţa dintre considerente şi dispozitiv în sensul că în considerente s-a reţinut că cererea este tardivă dar nu şi în dispozitiv.
În rejudecare, Curtea de Apel Braşov, secţia comercială, prin Decizia nr. 56 din 17 iunie 2010 a respins apelul declarat de reclamantul C.I.B. împotriva sentinţei şi a încheierii, a admis apelul declarat de pârâtul C.N. împotriva aceleiaşi hotărâri în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamant şi cererea pentru lămurirea dispozitivului.
Instanţa de apel a reţinut că acţiunea reclamantului este prescrisă în raport de prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 întrucât termenul de prescripţie a început să curgă la data de 14 decembrie 2001, data tabelului preliminar al creanţelor întocmit de lichidatorul judiciar înregistrat la societatea SC B.H.I. SRL Zalău (unde reclamantul este unicul asociat) din care rezultă totalul creanţelor, iar acţiunea reclamantului s-a înregistrat la 18 august 2005 cu depăşirea termenului de 3 ani.
Cu privire la apelul reclamantului s-a reţinut că obiectul precizării la acţiune a fost greşit calificat de instanţa de fond drept o majorare a acţiunii deoarece suma pe care o conţine nu are legătură cu suma iniţial solicitată ci ea reprezintă un împrumut şi deci cererea precizatoare se califică într-o modificare la acţiune potrivit art. 132 alin. (1) C. proc. civ. care se poate primi ulterior primei zile de înfăţişare doar cu acordul pârâtului iar acest acord nu a existat.
Compensarea este nelegală deoarece sentinţa pronunţată în dosarul nr. 1365/100/2006 al Tribunalului Maramureş care constata una dintre creanţe nu este irevocabilă.
Criticile pe fond formulate de reclamant au fost apreciate ca nerelevante faţă de faptul că acţiunea a fost respinsă ca prescrisă.
În contra deciziei instanţei de apel a declarat recurs reclamantul C.I.B. pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. în a căror dezvoltare arată că:
- în mod greşit a reţinut instanţa de apel că data de la care curge termenul de prescripţie este 14 decembrie 2001, data înregistrării tabelului preliminar al SC C. SA, acest termen fiind 11 iulie 2003 – data înregistrării tabelului definitiv al creanţelor pentru suma de 92.144,00 dolari SUA iar pentru suma de 826.647,00, data de 28 iulie 2003 când aceasta a fost avansată;
- greşit s-a reţinut că nu a fost evins de dreptul de proprietate deşi s-a apreciat că vânzării-cumpărării de acţiuni îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 1392 C. proc. civ., tulburarea de fapt şi de drept fiind produsă într-o triplă modalitate: afectarea dreptului de vot; reducerea numărului de acţiuni ca urmare a reducerii capitalului social; valoarea negativă a acţiunilor.
Recursul nu este fondat.
1. Recurentul şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. enunţate în preambulul acestuia fără ca dezvoltarea criticilor formulate să fie structurată în raport cu aceste motive de nelegalitate.
2. Astfel, în dezvoltarea recursului nu se critică motivarea deciziei sau absenţa acesteia aşa încât se constată că motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 304.7 C. proc. civ. a fost formal invocat.
3. De asemenea, nici motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu are suport în dezvoltarea criticilor, ipotezele acestuia nefiind întrunite, fapt ce nu era nici posibil în contextul în care instanţa de fond a fost investită cu o acţiune în despăgubiri generate de producerea evicţiunii prin fapta pârâtului iar nu cu interpretarea sau executarea unui act juridic.
4. În ce priveşte motivul întemeiat pe dispoziţiile art. 304.9 C. proc. civ. se constată că recurentul critică greşita aplicare a dispoziţiilor Decretului 167/1958 şi ale art. 1392 C. civ. precum şi greşita aplicare a prevederilor art. 132 C. proc. civ. cu privire la modificarea acţiunii.
4.1. Se impune precizarea că prin Decizia atacată cu recurs acţiunea promovată de recurentul – reclamant a fost respinsă ca prescrisă prin aplicarea art. 3 din Decretul nr. 167/1958, aşa încât, cu respectarea prevederilor art. 137 C. proc. civ., toate criticile care antamează fondul litigiului vizând producerea efectivă a evicţiunii compensarea legală a creanţelor şi reiterarea motivelor invocate în celelalte cicluri procesuale nu vor fi examinate, acestea depăşind limitele controlului instanţei de recurs al cărui obiect este legalitatea hotărârii recurate, hotărâre care a soluţionat acţiunea pe excepţia prescripţiei.
4.2. Sub acest aspect, al aplicării prevederilor Decretului nr. 167/1958, recurentul susţine că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că prescripţia dreptului la acţiune a început să curgă cu data înregistrării tabelului preliminar al creanţelor SC C. SA, 14 decembrie 1001, iar nu cu data înregistrării tabelului definitiv, respectiv 11 iulie 2003, fără a dezvolta vreun argument în acest sens.
Susţinerea recurentului nefiind argumentată, din verificarea deciziei sub acest aspect se constată că în mod legal instanţa de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia începând să curgă conform art. 7 de la data naşterii dreptului la acţiune, respectiv de la data producerii evicţiunii configurată de către reclamant în decalajul de valoare dintre datoriile înscrise în balanţa de verificare din 31 august 2001 şi tabelul creanţelor întocmit de lichidatorul judiciar decalaj de care, în mod necontestat, a luat cunoştinţă la data comunicării tabelului preliminar societăţii al cărui unic asociat este.
4.3. Cât priveşte precizarea la acţiune care are ca obiect o pretenţie generată de un alt raport juridic, distinct de cel ce formează obiectul cererii principale, se constată că în mod corect instanţa de apel a calificat-o ca fiind o modificare de acţiune iar nu o majorare a câtimii obiectului iniţial, pretenţiile ulterior invocate având un alt izvor şi, prin urmare, corect nu s-a socotit investită cu soluţionarea acesteia în raport de prevederile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., aşa încât nici critica cu privire la acest aspect nu poate fi primită. Interpretarea dată prevederilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ. explică şi justifică de ce instanţa de apel a soluţionat şi a respins ca prescrisă cererea în forma sa iniţială, alegaţiile recurentului cu privire la prescriptibilitatea pretenţiei din cererea precizată fiind fără obiect.
Aşa fiind, faţă de cele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul declarat în raport de prevederile art. 304.9 C. proc. civ.
În baza art. 274 C. proc. civ. va admite în parte cererea de cheltuieli de judecată formulată de intimat şi va obliga recurentul la plata sumei de 8.060 lei cu acest titlu reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurentul - reclamant C.I.B. împotriva deciziei nr. 56 Ap din 17 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia comercială, şi a încheierii din 6 iulie 2010 pronunţată în acelaşi dosar ca nefondat.
Admite în parte cererea de cheltuieli formulată de intimatul-pârât N.C. Obligă recurentul să plătească intimatului 8060 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 286/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 159/2011. Comercial → |
|---|
