ICCJ. Decizia nr. 3072/2011. Comercial
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a comercială, Ia data de 05 noiembrie 2003, reclamanta SC G. SA, societate în lichidare judiciară a chemat în judecată pe pârâtele SC M.T. SA și SC P. SA pentru a fi obligate acestea să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei imobilul cu destinație comercială, situat în București, str. V.O.
în motivarea cererii, reclamanta a arătat că a devenit proprietara imobilului cu destinație comercială de la adresa arătată la data de 25 iulie 1990, în baza protocolului încheiat între Ministerul Agriculturii și Alimentației și Ministerul Comerțului - Direcția Generală Comercială - I.C.L.A. sector 6, protocol încheiat în baza H.G. nr. 765/1990, potrivit căruia la art. 1 prevedea că :
"Pe data prezentei hotărâri unitățile comerciale specializate de lapte, pâine, preparate din carne trec din subordinea comerțului, în subordinea Ministerului Agriculturii și Alimentației", iar în art.2 stipula că unitățile specializate de lapte, pâine, pește, carne și preparate din carne se predau-preiau pe bază de protocol semnat între părți".
Urmare încheierii protocolului încheiat din data de 25 iulie 1990, Ministerul Comerțului și Turismului - Direcția Generală Comercială - I.C.L.A. sector 6 a predat către Ministerul Agriculturii și Alimentației, respectiv către întreprinderea Abator București, mai multe unități evidențiate în lista anexă la protocol, între care și imobilul în litigiu, iar din adresa din 28 august 1998 emisă de Guvernul României, care este emitentul actului normativ în discuție rezultă că: "Din coroborarea art. 1, 2 și 7 ale H.G. nr.765/1990 rezultă fără echivoc că în subordinea Ministerului Agriculturii și Alimentației au fost transmise spațiile comerciale ca atare și nu numai activitatea comercială ce se desfășoară în cadrul acestora".
De asemenea, în prezentarea istoricului constituirii sale, reclamanta arată că prin H.G. nr. 167/1990 s-a desființat întreprinderea Abatorul București, care s-a scindat în două unități economice: I.I.C București Glina și I.P.C București Splai, iar prin protocolul de scindare s-a stabilit separarea patrimoniilor celor două unități economice nou înființate.
Ulterior, prin H.G. nr. 1353/1990 a luat ființă societatea reclamantă SC G. SA, ca urmare a reorganizării I.I.C București Glina, iar concluzia ce se desprinde este aceea că reclamanta este continuatoarea personalității juridice a întreprinderii Abator București și a I.I.C București Glina, fiind totodată succesoarea acestora în drepturi și obligații; cu precizarea că odată cu semnarea protocolului din data de 25 iulie 1990 societatea reclamantă s-a comportat ca un adevărat proprietar exercitându-și prerogativele de usus, fructus și abusus, dovedite cu contractele de asociere din 18 iunie 1997 și din 11 septembrie 1998, precum și cu contractul de colaborare din 25 aprilie 2000, toate încheiate de reclamantă cu diferite societăți comerciale.
O altă dovadă, se mai arată în motivare, o constituie documentația întocmită la solicitarea reclamantei în baza H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat.
în prezent spațiul în litigiu nu se mai află în posesia reclamantei, iar pentru a afla cine este actualul deținător al imobilului s-a adresat Serviciului de Carte Funciară care a indicat ca proprietar înscris în Cartea Funciară pe pârâta SC M.T. SA.
Același lichidator s-a mai adresat solicitând relații și pârâtei SC P. SA, societate care a luat naștere prin reorganizarea fostei unități de stat I.C.L.A. sector 6, care prin adresa din 20 octombrie 2003 a răspuns că ea se consideră proprietară asupra spațiului din București, D.T. (fost V.O.), nefăcând încă nici o dovadă în acest sens.
în drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 480 C. civ., ale H.G. nr. 765/1990, precum și pe art. 274 C. proc. civ.
Pârâta SC M.T. SA a depus întâmpinare prin care a arătat că reclamanta ce se pretinde proprietarul imobilului nu menționează nicăieri data pierderii posesiei imobilului, care aparține de drept pârâtei fiind cumpărat de aceasta în anul 2000 de la SC A.A.B. (O.) L. SA, societate cipriotă, cu contractul de vânzare-cumpărare din 17 aprilie 2000 privind spațiul comercial în suprafață totală de 447 mp, situat la parterul blocului C9 de pe strada V.O.
Pârâta a arătat că SC A.A.B. (O.) L. SA dobândise acest spațiu de la SC G.G. SRL., care, la rândul ei, îl dobândise de la SC P. SA prin adjudecare la licitația publică din 15 ianuarie 1994, iar SC P. SA îl avusese înscris în patrimoniul său conform H.G. nr. 945/1990 și H.G. nr. 26/1992. Această pârâtă SC M.T. SA a mai invocat faptul că nu are calitate procesuală pasiva, având în vedere că reclamanta revendică un alt spațiu decât cel care îi aparține , situat la aceeași adresă, la care se găsesc mai multe spații comerciale.
Pârâta SC P. SA a formulat la rândul ei întâmpinate (filele 37-40 dosar), solicitând respingerea acțiunii formulată de reclamantă, în esență, cu următoarele argumente:
S-a invocat excepția lipsei calității de reprezentant a avocatului P., care a redactat și a semnat cererea de chemare în judecată în calitate de reprezentant al reclamantei, ce nu putea fi reprezentată decât de către administratorul judiciar numit în procedura lichidării judiciare, precum a cererii, care fiind o acțiune în revendicare se timbrează la valoarea imobilului revendicat, precum și excepția lipsei competenței materiale a instanței, în raport de natura comercială a litigiului, nu doar pentru faptul că părțile sunt societăți comerciale, dar și pentru faptul că imobilul litigios este un activ al societății.
Pe fond, pârâta SC P. SA a solicitat să se respingă cererea reclamantei, susținând ca Protocolul care - în opinia reclamantei - constituie titlul de proprietate al acesteia, este lovit de nulitate absolută; el s-a încheiat la data de 25 iulie 1990 în temeiul H.G. nr. 765/1990, act normativ publicat abia în Monitorul Oficial nr. 280 din 09 noiembrie 1992. în condițiile art. 78 și art. 107 din Constituția României, acest act normativ a intrat în vigoare la data publicării lui în Monitorul oficial, până la acea dată fiind inexistent, iar prin H.G. nr. 474/1999, privind declararea ca abrogate a unor acte normative a fost abrogat, între altele, și H.G. nr. 765/1990.
Sub un alt aspect, prin Protocolul invocat nu a operat transferul de proprietate al fondurilor fixe, acesta arătând doar că fondurile fixe se predau prin transfer pe bază de inventar de predare-primire, ori un astfel de inventar nu exista.
Dimpotrivă, pârâta SC P. SA a susținut că ea a devenit proprietarul spațiului în litigiu urmare Legii nr. 15/1990,art. 20 și în baza Deciziei 1071/1990, aspect reținut de altfel și de Tribunalul București, secția comercială, prin sentința civila nr. 3499/1997, soluție definitivă și irevocabilă, care se bucură de autoritate de lucru judecat, dar și care atestă faptul că SC G. SA a fost chiriaș al SC P. SA.
Pârâta a revenit parțial asupra celor susținute prin întâmpinare la data de 20 ianuarie 2010 când, acordându-se cuvântul în dezbateri pe fondul cauzei, a arătat că înțelege să renunțe la toate apărările invocate pe cale de excepție, sens în care s-a făcut mențiune în încheierea de ședință de la acea dată.
Prin sentința civilă nr. 29 pronunțată la data de 12 ianuarie 2004 în dosar, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția lipsei calității de reprezentant și a respins cererea formulată de reclamanta SC G. SA contradictoriu cu pârâtele SC P. SA și SC M.T. SA, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate de reprezentant.
împotriva sentinței civile nr.29 pronunțată la data de 12 ianuarie 2004 reclamanta SC G. SA a formulat apel (filele 2 și 13-14 dosarul Curții de Apel București, secția a III-a civilă).
în acest stadiu al judecății, la data de 22 septembrie 2004, SC E.T. SRL a intervenit în proces, solicitând instanței să ia act de intervenția cesiunii dreptului litigios ce formează obiectul dosarului, arătând că are calitatea de succesor în drepturile reclamantei SC G. SA, societate intrată în procedura insolvenței (filele 243-24 dosar).
Prin decizia civilă nr.72/ A pronunțată la data de 19 ianuarie 2005 în dosar (filele 62-63), Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă SC G. SA prin lichidator SC A.L. SRL, a anulat sentința apelată, a constatat că SC E.T. SRL este continuatoarea în drepturi a SC G. SA și a acordat termen pentru rejudecarea fondului.
La data de 23 martie 2005, SC E.T. SRL a formulat la rândul ei cerere (filele 68-69 dosar) prin care solicita instanței de apel să ia act de transmiterea dreptului litigios ce formează obiectul prezentului dosar către SC G.R.B.G. SRL, urmare întocmirii contractului de dare în plată autentificat din 05 mai 2004.
Noul reclamant, SC G.R.B.G. SRL, a formulat în prezentul dosar cerere de chemare în judecată a altor persoane - intervenție forțată (filele 203-207 dosar), cerere respinsă ca inadmisibilă de instanța Curții de Apel București prin încheierea de ședință din data de 25 mai 2005 (filele 214-215).
Prin decizia civilă nr.380/ A pronunțată la data de 14 iunie 2006 în dosar, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, evocând fondul, a luat act de renunțarea reclamantei-apelante SC G.R.B.G. SRL la judecarea cauzei în contradictoriu cu pârâta SC M.T. SA și a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtei SC P. SA (filele 77-80 vol. II dosar).
împotriva deciziei civile 380 din 14 iunie 2006 reclamanta SC G.R.B.G. SRL a formulat recurs (filele 2-12), invocând motive ce atrag incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.
Soluționând recursul, înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 2509 pronunțată în ședința publică din 21 martie 2007, a admis recursul, a casat decizia civilă nr. 380/ A din 14 iunie 2006 și decizia civilă nr.72/ A din 19 ianuarie 2005 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, precum și sentința civilă nr. 29 din 12 ianuarie 2004 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, și a trimis cauza spre competentă soluționare în primă instanță la Tribunalul București, secția comercială.
S-a reținut în motivarea deciziei de casare motivul de ordine publică invocat din oficiu, privind calificarea naturii litigiului ca fiind una comercială, astfel încât competența de primă instanță revenea secțiilor sau tribunalelor specializate în materie comercială.
Urmare casării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială.
în fond după casare, prin încheierea de ședință din 17 martie 2008, Tribunalul București a dispus efectuarea unei expertize tehnice, însă judecata s-a suspendat în baza dispoziției înaltei Curți de Casație și Justiție conform Certificatului eliberat la data de 07 aprilie 2008 (fila 50 dosar), până la soluționarea cererii de strămutare formulată de reclamantă,
Prin încheierea nr.1963 din 04 iunie 2008 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, în dosar, s-a admis cererea de strămutare a pricinii și s-a dispus strămutarea judecării procesului ce forma obiectul dosarului de pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la Tribunalul Comercial Argeș.
Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 18 iunie 2008.
în fond după casare, reclamanta SC G.R.B.G.S.R.X. SA a depus la dosar precizare la cererea de chemare în judecată (filele 11-12 vol. I dosar), prin care arăta o valoare estimată a imobilului revendicat de 110.000 RON, respectiv 1.100.000.000 lei ROL și solicita ca în cadrul expertizei tehnice ce se va efectua să se stabilească și valoarea de circulație pe piață a imobilului.
Alături de probatoriul deja administrat, păstrat de instanța supremă prin decizia prin care s-a admis cererea de strămutare, instanța a dispus efectuarea unei noi expertize tehnice cu obiectivul consemnat prin încheierea de ședință din 01 octombrie 2008 (filele 19-20).
S-au depus la dosar raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert V.S. (filele 248-256), răspuns la obiecțiunile formulate de părți la acest raport (filele 311-324), precum și o completare a raportului cu răspunsul la noile obiecțiuni formulate de părți (filele 415-416), s-a administrat proba cu interogatorii (filele 221-227) și s-au depus înscrisuri de către părți în dovedirea susținerilor.
La data de 28 octombrie 2009 reclamanta SC G.R.B.G. SRL a arătat că înțeleg să renunțe la judecată în contradictoriu cu pârâta SC M.T. SA (fila 335), iar instanța a luat act de această renunțare prin încheierea de ședință din aceeași data (fila 405).
Prin sentința comercială nr. 183/ C din 03 februarie 2010, pronunțată de Tribunalul Comercial Argeș, în dosar, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta SC G.R.B.G. SRL împotriva pârâtei SC P. SA.
S-a reținut ca SC G.R.B.G. SRL are calitate de reclamant urmare transmiterii convenționale a dreptului litigios, inițial între SC G. SA, societate aflată în lichidare și SC E.T. SRL, iar ulterior între aceasta din urmă și SC G.R.B.G. SRL
Calitate de pârâtă pe tot parcursul soluționării litigiului a avut SC P. SA, reclamanta înțelegând să renunțe la judecată împotriva celei de-a doua pârâte SC M.T. SRL, astfel cum anterior s-a arătat.
SC G. SA, reclamanta care a formulat cererea introductivă de instanță în anul 2003, a luat ființă în anul 1990, prin H.G. nr.1353/1990 (filele 597-599. vol. III dosar), ca urmare a desființării întreprinderii Abatorul București scindată în două unități economice: I.I.C. București Glina (căreia reclamanta i-a succedat în drepturi și obligații urmare reorganizării) și I.P.C București Splai.
S-a constatat că ambele părți invocă titluri de proprietate asupra spațiului comercial în litigiu, astfel:
Reclamanta susține că actul său de proprietate asupra imobilului revendicat este protocolul încheiat la data de 25 iulie 1990 în temeiul dispozițiilor art. 1 din H.G. nr.765/1990, prin care Ministerul Comerțului și Turismului - Direcția Generala Comercială - I.C.L.A. Sector 6 a predat către Ministerul Agriculturii și Alimentației - I.I.C București Glina imobilul care constituie obiectul litigiului, potr4ivit căruia "pe data prezentei hotărâri unitățile specializate de lapte, pâine, pește, came și preparate din came trec din subordinea comerțului în subordinea Ministerului Agriculturii și Alimentației", iar în art. 2 din același act normativ prevedea că aceste unități se predau - preiau pe bază de protocol semnat de părți, reținându-se că H.G. nr. 765 din 09 iulie 1990 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 280 abia la data de 09 noiembrie 1992; prin urmare, hotărârea era un act normativ emis înainte de intrarea în vigoare a Constituției din 1991 și publicat în Monitorul Oficial sub imperiul acesteia din urmă. Dar, în anul 1999 apare H.G. nr. 474/1999 privind declararea ca abrogate a unor acte normative, care în unicul său articol menționează că sunt și rămân abrogate Hotărârile Consiliului de Miniștri și ale Guvernului României prevăzute în anexă - între care și H.G. nr. 765/1990 - hotărârea fiind dată în aplicarea prevederilor art. 150, devenit art. 154, din Constituția României.
S-a constatat că protocolul invocat de reclamantă ca fiind dovada proprietății sale, a fost încheiat la 25 iulie 1990, în temeiul unui act normativ - H.G. nr. 765/1990 - dar mai înainte ca aceasta să se fi publicat în Monitorul Oficial, act pe care reclamanta nu a fost în măsură să prezinte instanței originalul protocolului invocat ca titlu de proprietate, arătând că nu se află în posesia acestui document, aspect consemnat prin încheierea de ședință din 20 ianuarie 2010 (vol. III fila 804 dosar).
Ulterior, prin H.G. nr. 391/1995 s-au transmis fără plată unele spații comerciale, între care și spațiul litigios, din patrimoniul societăților comerciale având ca obiect de activitate desfacerea cărnii și produselor din came în patrimoniul societăților comerciale care desfășoară activitate de producție în domeniile morărit și panificație, came și produse din came, lapte, pește și produse din pește.
S-a reținut că în anexa acestui act normativ, societatea care transmitea spațiul era SC P. SA, fapt ce a condus la concluzia instanței că în 1995 spațiul în litigiu se afla în patrimoniul SC P. SA. Fapt confirmată de această societate, susținând pe parcursul soluționării litigiului că este proprietarul imobilului litigios.
Astfel, prin Decizia nr. 1071 din 09 noiembrie 1990 a Primăriei Municipiului București, emisă urmare adoptării Legii nr. 15/1990 (filele 199-201 dosar), s-a dispus înființarea societăților comerciale pe acțiuni, între care și SC P. SA prin preluarea de către aceasta a patrimoniului I.C.L.A. Sector 6, iar în protocolul de preluare a mijloacelor fixe - clădiri din patrimoniul I.C.L.A. Sector 6 în patrimoniul SC P. SA este cuprins și imobilul litigios (fila 198 același dosar).
în concluzie, instanța a reținut că spațiul comercial litigios este fostul Centru de carne nr.146 situat în București, str. V.O., compus din imobil în suprafață construită de 85 mp, suprafață utilă de 68,7 mp și cotă indiviză de teren în suprafață de 10 mp, așa cum a fost identificat prin cele două Rapoarte de expertiză judiciară efectuate în cauza (expertiza B.M. în dosar al Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și expertiza V.S. în dosarul Tribunalului Comercial Argeș).
în speță însă, din compararea titlurilor de proprietate, tribunalul a apreciat că acela aparținând pârâtei SC P. SA prevalează celui invocat de reclamantă.
Astfel, în primul rând, protocolul din data de 25 iulie 1990, invocat de reclamantă drept titlu al proprietății sale, a fost încheiat în executarea unui act normativ - H.G. nr. 765/1990 - care nu fusese publicat în Monitorul Oficial, el publicându-se numai doi ani mai târziu, în 1992, și care ulterior, în 1999, a fost abrogat ca fiind considerat neconstituțional prin H.G. nr. 474 din 14 iunie 1999 (filele 6-7 dosar).
Susținerea reclamantei în sensul că nu era necesară publicarea în Monitorul Oficial întrucât aceea era o perioadă preconstituțională a fost înlăturată cu motivarea că prin Decretul-lege nr. 10/1989 în vigoare la acea dată (publicat în Monitorul Oficial nr. 9 din 31 decembrie 1989) în art.5 alin. (2) se prevede că: "Hotărârile guvernului se adoptă cu majoritate simplă de voturi ale membrilor acestuia, se semnează de primul-ministru și se publică în Monitorul Oficial".
în opinia acestei instanțe, efectele pe care le-a produs H.G. nr. 765/1990, între care și întocmirea protocolului de care se prevalează reclamanta, nu puteau fi în această conjunctură decât de natură administrativă, fără a putea influența circuitul juridic civil al bunului imobil și fără să poată constitui o bază legitimă pentru transmiterea proprietății acestuia.
A fost înlăturată susținerea reclamantei potrivit căreia Guvernul României - Direcția Analiză și Avizare Juridică și Contencios, prin adresele din 28 iulie 1998 și 18 noiembrie 1993 (filele 105-106 dosar) ar da o interpretare diferită operațiunii de transfer și efectelor ei în plan juridic, întrucât adresele Guvernului României nu constituie izvor și temei al interpretării legii, deoarece nu executivul, ci instanța de judecată este chemată să interpreteze și să aplice legea.
Dimpotrivă, Legea nr. 15/1990 invocată de pârâta SC P. SA ca temei al dreptului său de proprietate, a fost publicată în Monitorul Oficial nr.98 din 08 august 1990 și prevede în conținutul art.20 alin. (2) că: "Bunurile din patrimoniul societăților comerciale sunt proprietatea acestora, cu excepția celor dobândite cu alt titlu".
în baza Legii nr. 15/1990 a fost emisă de către Primăria Municipiului București Decizia nr. 1091/1990, prin care întreprinderile comerciale și întreprinderile de alimentație publică locală aflate în administrație locală de stat se transformă în societăți comerciale, între ele și pârâta SC P. SA, iar în anexa acestei decizii se găsește și spațiul în litigiu, astfel cum anterior s-a arătat.
De altfel, pentru terenul aferent spațiului litigios pârâtei i s-a emis ulterior și Certificatul pentru atestarea dreptului de proprietate, un argument reținut îh plus că dreptul pârâtei este mai bine conturat în raport de cel invocat de reclamantă.
împotriva sentinței s-a formulat apel de către reclamanta SC G.R.B.G. SRL, care a susținut următoarele:
Instanța a reținut corect faptul că H.G. nr. 765/1990 și-a produs deplin efectele administrative, dar a greșit când a dat pârâtei beneficiul dreptului mai bine caracterizat, în condițiile în care între momentul 25 iulie 1990 și 07 august 1990 (data apariției Legii nr. 15/1990), nu exista nici un act de preluare a bunului înapoi la I.C.L.A. 6. Din istoricul drepturilor invocate de reclamantă rezultă că SC G.R.B.G. SRL este succesorul IIC București Glina, înființată prin H.G. nr. 167/1990, cea care deținea magazinul în litigiu la data de 25 iulie 1990, în baza H.G. nr. 765/1990. H.G. nr. 765/1990 și-a produs efectul juridic de transfer al proprietății către autoarea reclamantei ca urmare a faptului că prin decizia civilă nr. 277 din 05 mai 1994 a Tribunalului București a fost respinsă irevocabil acțiunea în constatare a dreptului de proprietate a SC P. SA asupra centrelor de carne. H.G. nr 765/1990 era obligatorie pentru autoarele sale și a produs efectele la data de 25 iulie 1990, când spațiul a ieșit definitiv din patrimoniu, ocazie cu care s-a semnat un protocol prin care se recunoștea că unitățile pendinte de agricultură deveneau proprietare pe bunurile provenite de la autoritățile de comerț.
H.G. nr.765/1990 s-a publicat în MO în anul 1992, dar ea și-a produs pe deplin efectele de la momentul predării celor trei indicatori, întrucât autoarea intimatei-pârâte era în subordinea Ministerului Comerțului, actele acestuia fiindu-i obligatorii, sens în care pot fi invocate dispozi?iile Decretului nr. 446/1972, Decretului nr. 151/1980. Abrogarea H.G. nr. 765/1990 prin H.G. nr. 474/1999 nu produce efecte retroactive și nu putea desființa un drept de proprietate legal dobândit.
Tuturor părților li se aplică dispozițiile Legii nr. 15/1990, reclamanta invocând un drept de proprietate transmis de la SC G. SA ce deținea magazinul de la I.C.L.A. 6 începând cu data de 25 iulie 1990. Protocolul încheiat de SC P. SA cu I.C.L.A. 6 este un act sub semnătură privată încheiat cu sine însuși, nu are dată, nu este semnat de reprezentanți legali. SC G. SA a fost înființată prin H.G. nr. 1353/1990, iar la data apariției legii nr. 15/1990 din 08 septembrie 1990 - imobilul revendicat era în administrarea directă a SC G. SA de la data de 25 iulie 1990, în baza protocolului nr. 21156 și în temeiul Legii nr.15/1990 a devenit proprietatea reclamantei. Situația de fapt și de drept a fost dovedită cu mențiunile ce privesc capitalul social, cu inventarierile și evaluările urmate de majorările de capital înregistrate la O.R.C. și publicate în M. Of.
în mod greșit instanța a reținut faptul că pârâtei i se confirmă proprietatea și prin H.G. nr. 391/1995, întrucât această hotărâre nu este izvor al dreptului de proprietate, care nu era în patrimoniul SC P. SA, în lipsa unei legi organice ulterioare HG. nr.391/1995 care arăta în art.4 alin. (2) că transferul proprietății asupra bunurilor imobile prevăzute la art. 1 se va face în condițiile legii.
La data de 12 mai 2010 s-a formulat întâmpinare din partea SC P. SA prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, întrucât H.G. nr. 765/1995 nu putea să-și producă efectele, pentru că a fost emis înainte de intrarea în vigoare a Constituției din 1991 și publicată ulterior în M. Of., iar protocolul din 25 iulie 1990 se întemeiază pe un act neconstituțional, considerat ca atare prin H.G. nr. 474/1999. In condițiile arătate, la data intrării în vigoare a Legii nr.15/1990, I.C.L.A. 6 avea în continuare în patrimoniu imobilul revendicat, până la data la care și-a încetat activitatea, iar pârâta înființată în temeiul Legii nr.15/1990 a preluat prin protocol întreg patrimoniul I.C.L.A. 6. De altfel, pârâta are și certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului pe care se află imobilul revendicat, iar autoarea apelantei-reclamate i-a recunoscut dreptul de proprietate când a încheiat cu autoarea I.C.L.A. 6 contractul de închiriere având ca obiect folosința spațiului în litigiu. în 1993 autoarea reclamantei a refuzat să mai plătească chiria, fiind obligată la plată prin sentința nr. 3499/1997 intrată in puterea lucrului judecat.
S-au mai indicat, în întâmpinare, mai multe hotărâri judecătorești, respectiv sentința civilă nr. 5610/1993 a Judecătoriei Sectorului 1 București prin care s-a reținut că H.G. nr. 765/1990 avea în vedere fondurile fixe, nu și imobilele, iar în Decizia civilă nr. 277/1999, la care face referire apelanta, s-a precizat în mod expres că soluția pe acțiunea principală este corectă, deci H.G. nr. 765/1990 a însemnat numai un schimb al subordonării și un transfer al fondurilor fixe din unități.
S-a susținut că I.C.L.A. 6 se afla în subordinea Direcției Generale Comerciale a Municipiului București, fără a face parte din Ministerul Comerțului. Retractarea H.G. nr. 765/1990 realizată prin H.G. nr. 474/1999 își produce efectele pentru trecut, iar la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990 imobilul revendicat a intrat în proprietatea pârâtei.
La data de 20 mai 2010 s-a invocat de către apelanta-reclamantă excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor eliberat de Consiliul Municipiului București la 29 octombrie 2004, curtea pronunțându-se la același termen de judecată asupra cererii de sesizare, în sensul respingerii ei, ca urmare a faptului că nu sunt îndeplinite condițiile art. 4 din Legea nr.554/2004, întrucât dreptul de proprietate asupra terenului nu influențează cu nimic asupra cererii ce face obiectul prezentului dosar - revendicarea spațiului comercial.
Prin decizia nr. 48/ A-COM din 2 iunie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios Administrativ și Fiscal s-a admis apelul declarat de reclamantă și a fost schimbată sentința apelată în sensul că s-a admis acțiunea reclamantei și a fost obligată pârâta SC P. SA București să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei imobilul cu destinație proprietate și liniștită posesie imobilul situat - cu destinație comercială - în București, str. V.O.
S-a reținut că apelanta-reclamantă este succesoarea fostei SC G. SA (reorganizată din întreprinderea de Industrializare a Cărnii București Glina), ce se afla în subordinea Ministerului Agriculturii și Alimentației, iar pârâta SC P. SA este fosta I.C.L.A. 6 aparținând de Direcția Generală Comercială aflată în subordinea Ministerului Comerțului Interior și a Consiliului Local Sector 6, situație care rezultă din decizia de înființare a sa, înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului, cu nr. 1071/1990.
Calitatea de succesoare a părților nu a fost contestată și, de altfel, prin mai multe hotărâri judecătorești irevocabile s-a reținut acest fapt (Decizia nr. 1635 din 27 mai 2009 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, sentința comercială nr. 1565 din 17 februarie 2010 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială).
Problema supusă discuției este aceea dacă H.G. nr. 765/1990 și-a produs efectele între părți la data de 25 iulie 1990, dată la care se pretinde că spațiul comercial în litigiu a ieșit din patrimoniul și posesia autoarei SC P. SA. Astfel, la data apariției H.G. nr. 765/1990 - 09 iulie 1990 - s-a prevăzut că unitățile comerciale specializate de (...) came și preparate din came trec din subordinea Ministerului Comerțului în subordinea Ministerului Agriculturii și Alimentației, urmând ca predarea și preluarea magazinelor specializate să se facă prin transfer cu derogare de la art. 14 din H.G. nr. 740/1990.
Predarea imobilelor respective, printre care și spațiul comercial în litigiu, s-a realizat prin protocolul nr. 21156 din 25 iulie 1990, în baza căruia autoarea intimatei a predat autoarei reclamantei inclusiv fostul centru de came nr. 146 - C9, situat în București str. V.O.
Odată ce s-a trecut la predarea imobilelor prin protocol semnat de destinatarii H.G. nr. 765/1990, a operat transferul dreptului de proprietate asupra magazinului, prin transfer fără plată, art.7 din acest act având în vedere întregul magazin, ci nu doar obiectele de inventar, cum s-a susținut de intimată.
Drept consecință, lipsa publicării în Monitorul Oficial a H.G. nr. 765/1990 nu are relevanță, pe de o parte întrucât obligația publicării pentru a produce efecte juridice față de terți a fost impusă abia prin Constituția din 1991, iar considerarea ca fiind abrogată această hotărâre de guvern potrivit H.G. nr. 474/1999 nu poate produce efecte retroactive asupra patrimoniului destinatarilor respectivei hotărâri. Cu alte cuvinte, H.G. nr. 765/1990 are valoarea unui act administrativ, care produce efecte depline asupra destinatarilor autoarele părților din prezenta cauză - în condițiile în care transferul dreptului de proprietate a operat în baza protocolului semnat de către aceștia la data de 25 iulie 1990.
De altfel, și prin decizia nr. 277 din 05 mai 1999 a Tribunalului București a fost respinsă cererea reconvențională privind constatarea calității de proprietară a SC P. SA asupra imobilelor vizate de H.G. nr. 765/1990, reținând existența protocolului înregistrat la cele două unități sub nr. 21156 din iulie 1990, cu anexele sale, ce a produs efecte privind predarea magazinelor respective. Așadar, nu se poate constata că titlul pârâtei este mai bine caracterizat, iar emiterea în favoarea sa a unui certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului este lipsită de relevanță, în speță, deoarece nu are legătură cu proprietatea disputată asupra spațiului comercial.
în ceea ce privește apărarea intimatei, în sensul că menținerea soluției de respingere a acțiunii principale, având ca obiect predarea unei serii de acte privind imobilele în cauză echivalează cu aprecierea inexistenței dreptului de proprietate al autoarei reclamante asupra spațiului în litigiu, nu poate fi primită, întrucât s-a cerut altceva decât în prezenta cauză, iar argumentul principal care a stat la baza soluției l-a reprezentat inadmisibilitatea cererii, pentru că trebuia promovată o acțiune în revendicarea mijloacelor pretinse.
Mai mult, protocolul de care se prevalează apelanta a fost semnat chiar de către autoarea pârâtei, I.C.L.A. nr. 6, care era în subordinea Direcției generale comercială pentru mărfuri alimentare, alimentație publică și ambalaje, aflată în structura Ministerului Comerțului conform Legii nr. 5/1978 (art. 20) și a Decret nr. 446/1972 (art. 21), Decret nr. 396/1976, Decret nr. 151/1980.
Existența valabilă a protocolului a fost tranșată în litigii anterioare, prin decizia nr. 479/A/2007 a Curții de Apel București și Decizia nr. 1635/2009 a înaltei Curți de Casație și Justiție București reținându-se acest lucru, chiar în absența originalului.
Ca atare, apelanta reclamanta a dovedit ca autoarea sa a dobândit dreptul de administrare asupra spațiului comercial cu începere de la 25 iulie 1990, astfel că la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990 (08 august 1990) îl deținea în mod legal, iar dreptul de proprietate a intrat în patrimoniul său, ca efect al dispozițiilor art. 20 din acel act normativ. Intimata-pârâtă nu poate pretinde că este proprietara bunului în temeiul H.G. nr. 391/1995, înalta Curte de Casație și Justiție București tranșând acest aspect prin Decizia nr. 1635/2009, cu motivarea de esență că hotărârea de guvern nu este izvor al dreptului de proprietate după adoptarea Constituției din 1991, care impune existența unei legi organice.
Sintetizând considerentele de fapt și de drept expuse,instanța de apel, în temeiul art. 296 C. pr. civilă a admis apelul, a schimbat sentința, în sensul că a admis acțiunea, potrivit art. 480 cod civil și a obligat pe pârâtă să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul spațiu comercial situat în București, str. V.O., identificat în schița anexă a raportului de expertiză efectuat de expert V.S., de la fila 255 din dosar al Tribunalului Comercial Argeș.
împotriva acestei decizii, pârâta SC P. SA București a declarat recurs întemeiat pe pct. 7 și 9 al art. 304 C. proc. civ.
1. - Prin motivul întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta arată că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, în argumentarea căruia susține că motivarea deciziei pronunțate în apel nu este în concordanță cu actele dosarului, ceea ce echivalează cu o nemotivare, astfel că în decizia de înființare a SC P. SA București nr. 1071/1990 emisă de Primăria Municipiului București nu rezultă că fostul I.C.L.A. 6 ar fi în subordinea Ministerului Comerțului interior și a Consiliului Local al Sectorului 6 București.
în cadrul aceluiași motiv de recurs, recurenta critică soluția pronunțată în apel sub aspectul stabilirii calității de succesoare a părților în temeiul Deciziei nr. 1635/2009 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, deoarece în sistemul de drept românesc nu se aplică precedentul judiciar, așa încât decizia atacată nu poate să stabilească o altă subordonare a persoanei juridice decât cea pe care actul de înființare sau legea o prevăd. Prin urmare, invocarea unor hotărâri judecătorești în sprijinul afirmației că I.C.L.A. 6 ar fi în subordinea Ministerului Comerțului echivalează cu o nemotivare, mai ales că, s-a avut în vedere un înscris, respectiv protocolul nr. 21156 din 25 iulie 1990, potrivit căruia s-au predat imobilele cuprinse în anexa la protocolul menționat printre care și imobilul din prezentul litigiu, ignorând faptul că reclamanta nu a putut depune originalul acestui înscris, care, în opinia sa, nu trebuia să țină seama de acest înscris, dat fiind că anexa la protocol nu era semnată nici de fosta între prindere și nici de actuala societate comercială. Conchide, recurenta că instanța de apel nu a motivat hotărârea în concordanță cu actele dosarului, ceea ce echivalează cu o nemotivare.
2. - Prin cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, stabilind că I.C.L.A. 6 este în subordonarea Ministerului Comerțului și a Consiliului Local al Sectorului 6 București, ignorând prevederile Decretului nr. 31/1954, Legii nr. 57/1968, Legii nr. 5/1978 și ale Legii nr. 15/1990, în argumentarea căruia arată într-o dezvoltare amplă, că au fost încălcate dispozițiile legale invocate, constatând în aplicarea greșită a dispozițiilor legale în materie că I.C.L.A. 6 ar fi fost subordonată Ministerului Comerțului și a Consiliului Local al Sectorului 6 București, contrar Deciziilor nr. 1515 din 26 septembrie 1979 - de înființare a I.C.L.A. 6 București - și respectiv nr. 1071/1990 - de înființare a societății comerciale SC P. SA București - potrivit primei decizii I.C.L.A. 6 București era întreprindere de interes local aflată în subordinarea Direcției Generale Comercial e Municipiului București, direcție aparținând fostului Consiliu Popular al Municipiului București - sens în care a depus înscrisuri la dosarul cauzei. în motivarea acestei critici, recurenta face un scurt istoric al constituirii societății recurente anterior anului 1989 și după acest an din perspectiva dispozițiilor legale invocate ca fiind încălcate; în același context, recurenta arată, într-o amplă motivare, modalitatea de transmitere a bunurilor începând cu Decretul nr. 409/1955 și terminând cu actele normative ulterioare , respectiv H.G. nr. 765/1990 și H.G. nr. 740/1990. în opinia recurentei dispozițiile H.G. nr. 765/1990 au fost încălcate de către instanța de apel, în sensul constatării operării transferului a dreptului de proprietate, atâta timp cât acesta prevedea transferul bunurilor numai prin decizia comitetului executiv al Consiliului Popular al Municipiului București pentru unitățile subordonate I.C.L.A. 6 , pe de o parte, iar pe de altă parte, conform art. 5 din Legea nr. 5/1978 fondurile fixe ale întreprinderilor nu pot fi înstrăinate, ipotecate sau gajate, transferul lor putându-se face numai în anumite condiții respectiv dacă devin disponibile dar numai potrivit legii.
H.G. nr. 740/1990 publicată în Monitorul Oficial nr. 86/1992 invocată de către instanța de apel menționează la art. 14 că transmiterea fondurilor fixe între unitățile economice de stat se poate face în condițiile legii, numai cu plată, H.G. nr. 765/1990 derogând numai de la expresia "cu plată" nu și de la "în condițiile legii". Recurenta, privind această critică, conchide că numai printr-o decizie al comitetului executiv al consiliului popular putea conduce la transferul spațiului comercial revendicat de la autoarea societății recurente către autoarea părții adverse.
O altă critică a recurentei se referă la încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 139 C. proc. civ., întrucât, atâta timp cât prima instanță a apreciat că nu poate prezenta originalul protocolului decât o copie conformă cu originalul nedeținând decât o copie. In atare condiții, soluția instanței de apel, care menționează în motivarea sa, că predarea imobilelor printre care și spațiul comercial din litigiu s-a realizat prin protocol, încalcă flagrant legea, pentru că înscrisul nu putea fi luat în seamă de către instanța de apel, în lipsa originalului. Mai mult, arată recurenta, că anexa la acest protocol este întocmit fie la mașina de scris, fie prin scris de mână, aceasta fiind nulă de drept, înscris anulat prin scrisul de mână adăugat și nu este semnat de autoarea societății recurente. Așa fiind, nu se putea transmite un bun pe baza unui înscris nesemnat de cel care transmite bunul.
în continuare, recurenta critică soluția instanței de apel sub aspectul interpretării prevederilor Decretului-lege nr. 10/1989 - act publicat în Monitorul Oficial nr. 9 din 31 decembrie 1989 - în sensul că din perspectiva principiului general de drept în raport cu care un act normativ produce efecte juridice de la data publicării sale în Monitorul Oficial, în opinia recurentei H.G. nr. 765/1990 nu putea să producă consecințe juridice cu privire la transmiterea dreptului de proprietate a spațiului comercial litigios în patrimoniul SC G. SA deoarece hotărârea menționată a fost publicată în Monitorul Oficial la doi ani după adoptarea sa; din acest punct de vedere la cea dată era în vigoare Constituția României, care prevedea la art. 150 - devenit ulterior 154 - că actele normative contrare Constituției României sau nepublicate nu intrau în vigoare, aspect fundamentat prin adoptarea H.G. nr. 474/1999. De asemenea, recurenta critică soluția instanței de apel și cu privire la considerentele deciziei sub aspectul că H.G. nr. 474/1999 nu poate produce efecte retroactive, în opinia sa sunt contrare legii, astfel hotărârile de guvern sunt și acte de retractare producându-și efectele ex nune, adică pentru trecut.
Recurenta mai arată că, în mod greșit instanța de apel a avut în vedere Decizia nr. 277/1999 pronunțată de Tribunalul București, deoarece cererea reconvențională formulată de societatea recurentă este declarativă de drepturi și nu constitutivă de drepturi; din acest punct de vedere, recurenta în opinia sa, menționează că singura hotărâre constitutivă de drepturi depusă la dosarul cauzei este sentința civilă nr. 3499/1997 a Tribunalului București, potrivit căreia s-a reținut neaplicarea H.G. nr. 765/1990 și obligarea intimatei din prezenta cauză la plata chiriei cuvenite în baza contractelor de închiriere a spațiilor comerciale, printre care se afla și cel din prezentul litigiu. în același sens, recurenta face vorbire despre contractele de închiriere care au fost acceptate de partea adversă, aceasta plătind chiria până în anul 1995; prin urmare, contractul de închiriere aflat la dosarul cauzei este valabil, aspect tranșat prin sentința civilă nr. 3499/1997 pronunțată de Tribunalul București.Ca atare, concluzia instanței de apel că reclamanta ar fi dovedit că autoarea sa a dobândit dreptul de administrare a spațiului comercial revendicat cu începere de la data de 25 iulie 1990 este nefondată, nefiind întemeiată pe dispozițiile legale în materie evocate și înscrisurile depuse de părți la dosarul cauzei, după care recurenta reia istoricul înființării societății SC P. SA invocând decizia nr. 1071 din 09 noiembrie 1990 a Primăriei Municipiului București, potrivit căreia și-a încetat activitatea întreprinderea I.C.L. Alimenta 6. Potrivit acestei decizii s-a constituit SC P. SA preluând integral patrimoniul fostei întreprinderi, printre care este identificat prin protocolul evocat și imobilul ce formează obiectul prezentului litigiu; în continuare recurenta menționează faptul că societatea recurentă a făcut dovada dreptului de proprietate, precum și a terenurilor aferente spațiilor comerciale prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, despre care instanța de apel nu face nici un comentariu.
în consecință, recurenta solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului și menținerea hotărârii primei instanțe ca temeinică și legală.
La termenul din 1 iunie 2011 înalta Curte a luat act că părțile au înțeles să stingă litigiul printr-o tranzacție, motiv pentru care s-a acordat termen pentru depunerea acesteia la data de 12 octombrie 2011, când s-a depus tranzacția încheiată de părțile din litigiu , situație în care, reprezentanta recurentei a solicitat să se ia act de renunțare la judecata recursului conform art. 246 C. proc. civ., sens în care a depus, în original, declarația dată de reprezentantul legal al societății recurente în acest sens, autentificată din 11 octombrie 2011 de Biroul Notarului Public S.D.T.
Prin urmare, înalta Curte, în temeiul art. 246 C. proc. civ., a luat act de renunțare la judecata recursului, în temeiul art. 246 C. proc. civ., depunând în acest sens originalul declarației de renunțare.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3219/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3151/2011. Comercial → |
|---|
