ICCJ. Decizia nr. 3219/2011. Comercial

Decizii ICCJ - Secţia comercială (2011)

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată sub nr. 29161/3/2006, pe rolul Tribunalului București, reclamanta SC I.R.E.D. SRL a solicitat instanței, în contradictoriu cu SC A.N.B. SA, obligarea acesteia la strămutarea apeductelor Bîcu - Bragadiru și Dragomirești - Bragadiru de pe terenul proprietatea reclamantei, situat în comuna Domnești, județul Ilfov; în subsidiar, obligarea pârâtei la plata sumei de 7.568.165,98 RON daune materiale, reprezentând prejudiciul cauzat prin neîndeplinirea obligației legale de informare cu privire la existența celor două apeducte, pe terenul cumpărat de reclamantă, liber de servitute publică.

în motivarea cererii s-a arătat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului situat la adresa sus menționată, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat din 11 februarie 2005, cu vânzătorii H.A.R. și H.E., care dobândiseră dreptul de proprietate conform titlului de proprietate din 10 ianuarie 2001, emis în temeiul Legii nr. 18/1991.

S-a mai arătat că din certificatul de urbanism din 15 noiembrie 2004 rezultă că terenul are destinație de teren agricol, după scoaterea din circuitul agricol devenind propriu edificării unei construcții - hală de depozitare; de asemenea, în cartea funciară nu figura înscrisă nici o servitute.

S-a susținut că în registrele publice servitutea nu a fost înscrisă iar pe teren rețeaua tehnico-edilitară subterană nu a fost marcată corespunzător, astfel că până la informarea reclamantei prin adresa din 9 septembrie 2005, aceasta nu a cunoscut că terenul proprietatea sa este traversat subteran de cele două apeducte, fiind instituită zonă de protecție sanitară cu regim sever, conform H.G. nr. 101/1997.

S-a mai arătat că, la solicitarea Primăriei Domnești, referitor la existența traseelor sau conductelor deținute de SC A.N.B. SA pe raza Comunei Domnești, prin adresa din 1 noiembrie 2004, aceasta a comunicat că nu are în exploatare, prin concesionare, rețele publice de alimentare cu apă și canalizare, în considerarea acestui răspuns fiind eliberat certificatul de urbanism din 15 noiembrie 2004, prin care se atesta faptul că terenul era liber de sarcini.

A mai susținut reclamanta că prin nerespectarea obligației legale de informare a autorităților cu privire la existența apeductelor, prevăzută de art. 45 din Legea nr. 50/1991, și a obligației de marcare în teren a zonei de protecție sanitară cu regim sever, conform H.G. nr. 101/1997, pârâta a săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.

Prejudiciul cauzat a fost estimat la suma de 7.568.165,98 RON, provizoriu, restricțiile legale determinate expres și imperativ, făcând impropriu terenul, proprietatea reclamantei, pentru construcții și pentru utilizare, conform destinației avute în vedere la cumpărarea acestuia.

în drept au fost invocate dispozițiile art. 998-999 C. civ., art. 1073 și următoarele C. civ., Legea nr. 50/1991, Legea nr. 350/2001, H.G. nr. 930/2005, H.G. nr. 101/1997, O.G. nr. 32/2002.

Prin întâmpinarea formulată la 10 octombrie 2006, pârâta SC A.N.B. SA a solicitat respingerea cererii ca nefondată.

Prin cererea înregistrată la termenul din 12 martie 2007, pârâta SC A.N.B. SA a indicat titularul dreptului de proprietate asupra apeductelor ce traversează terenul în litigiu, Municipiul București, raportat la cererea având ca obiect strămutarea fizică a acestora, apreciind ca necesară introducerea în cauză a acestuia.

Prin încheierea de la 12 martie 2007, cererea a fost respinsă, ca tardivă.

în cauză s-au administrat probele cu înscrisuri, expertiză tehnică evaluare imobiliară și expertiză tehnică construcții hidrotehnice, precum și cercetare la fața locului.

Față de concluziile raportului de expertiză tehnică în specialitatea construcții hidrotehnice, reclamanta nu a mai susținut capătul I de cerere, fără să formuleze cerere de renunțare la judecată cu respectarea art. 69 alin. (1) C. proc. civ.

Prin sentința comercială nr. 7580 din 18 iunie 2008, pronunțată în dosar, Tribunalul București a respins cererea, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanța a reținut că din certificatul de urbanism din 15 noiembrie 2004 emis de Primăria Domnești, însoțit de planul de încadrare în zonă, nu rezultă că terenul este parcurs de apeducte sau alte rețele de utilități, însă reclamantei i s-a comunicat, de către pârâtă, la data de 9 septembrie 2005, că terenul este afectat de servitute, pe același plan anexă la certificatul de urbanism, fiind evidențiate cele două apeducte, conform Planului de Amenajare a Teritoriului Județean Ilfov

Cu privire la neîndeplinirea obligației de informare a autorității administrației publice locale, asupra existenței rețelei de apeducte pe teritoriul comunei Domnești, instanța a reținut, în esență, că reclamanta, căreia îi incumba sarcina probei, nu a probat evidențierea, în planul comunicat de Primăria Comunei Domnești la 18 august 2004, către SC A.N.B. SA,în susținerea cererii de informații cu privire la eventuala servitute publică a terenului în litigiu, astfel că cele comunicate de SC A.N.B. SA prin adresa din 1 noiembrie 2004 sunt irelevante.

Cu privire la obligația de marcare a terenului zonă de protecție sanitară, precum și a apeductelor, prima instanța a reținut că pârâta a încheiat cu pârâta SC A.S.C.A.C.I.M. SA, contractul de execuție din 4 septembrie 2004, având ca obiect marcarea zonelor de protecție, fără ca din materialul probator să rezulte îndeplinirea acestei lucrări, la data dobândirii terenului de către reclamantă.

S-a reținut însă, că din configurația terenului, pe care există construcțiile de beton, reprezentând cămine-apeducte, reclamanta, cu o minimă diligență, avea posibilitatea să cunoască situația juridică reală a terenului, marcajul fiind de natură a indica faptul că terenul este străbătut de rețele de apă.

Cu privire la obligația informării autorităților administrației publice locale asupra existenței apeductelor, s-a reținut că nu s-a făcut dovada înștiințării directe a primăriilor din județul Ilfov, de către pârâtă, cu privire la zonele de protecție, însă, s-a apreciat, ca nedovedită, legătura de cauzalitate dintre această faptă și prejudiciul pretins de către reclamantă.

S-a reținut că certificatul de urbanism a fost emis cu nerespectarea art. 6 din Legea nr. 50/1991, în temeiul unui răspuns al SC A.N.B. SA, la solicitarea Primăriei Domnești, deși legea impune eliberarea acestuia numai în temeiul planurilor avizate și aprobate potrivit legii.

S-a apreciat că reclamanta, în dovedirea pretențiilor, nu se poate prevala de certificatul de urbanism emis cu încălcarea legii, întrucât acesta nu suplinește obligația de a obține autorizația de construire.

împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta SC I.R.E.D. SRL, invocând motive de netemeinicie și nelegalitate.

în esență, s-a susținut că, deși prima instanță a reținut corect faptele ilicite săvârșite de pârâtă, invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată: neinformarea autorităților administrative locale, conform art. 45 din Legea nr. 50/1991; faptul de a nu fi marcat terenul străbătut de apeducte, cu încălcarea art. 20 din H.G. nr. 101/1997, însă, în mod greșit, nu a dat efect acestei constatări, reținând, eronat, lipsa unui element esențial al răspunderii delictuale, a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul cauzat.

Prin decizia comercială nr. 80 din 18 februarie 2009, pronunțată în dosar, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins, ca nefondat, apelul.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că pârâta, prin adresele din 25 august 2004 și din 20 ianuarie 2004, a notificat A.N.A.R., Direcția de Sănătate Publică a Județului Ilfov, Garda Națională de Mediu, cu privire la existența și amplasamentele apeductelor, de asemenea, în documentația întocmită înainte de 1990, precum și în Planul de Amenajare a Teritoriului Județean Ilfov și în Planșa Gospodărirea Apelor - Dezvoltare, elaborate în februarie 2004, este evidențiată existența și amplasamentele apeductelor.

Datele comunicate autorităților publice centrale, reflectate în Planul de Amenajare a Teritoriului Județean, cunoscute de către Primăria Comunei Domnești, trebuiau să se regăsească în Planul Urbanistic Zonal, întocmit, conform art. 23 din Legea nr. 50/1991, de către Primăria Comunei Domnești, astfel că trecerea terenului din extravilan în intravilan, deși era străbătut de apeducte și constituia o zonă de protecție sanitară cu regim sever, nu poate fi imputată pârâtei SC A.N.B. SA.

încălcarea prevederilor Legii nr. 350/2001 și ale art. 6 din Legea nr. 50/1991, în sensul eliberării unui certificat de urbanism cu nerespectarea Planului de Amenajare a Teritoriului Județean în condițiile în care acest document conține date oficiale referitoare la caracteristicile terenului, de asemenea nu poate fi imputată pârâtei, întrucât menționarea unor date neconforme realității nu s-a datorat neîndeplinirii obligației de comunicare.

A mai apreciat instanța de apel și faptul că pârâta nu era ținută să comunice direct administrației publice locale amplasamentele apeductelor, conform art. 45 din Legea nr. 51/1990, aceasta fiind ținută să informeze, exclusiv, administrația publică județeană și Municipiul București.

S-a reținut încălcarea dispozițiilor art. 42 din Legea nr. 350/2001, de către Consiliul Local al Comunei Domnești, care nu a preluat, în cadrul reactualizării P.U.B. Domnești, datele cuprinse în Planul de Amenajare a Teritoriului Județean Ilfov.

în ceea ce privește obligația pârâtei de a marca terenul străbătut de apeducte, a apreciat ca fiind corecte cele reținute de prima instanță, urmare a efectuării cercetării la fața locului, referitor la existența unui cămin de vizitare, acesta dând posibilitatea oricărei persoane interesate să constate existența unor inadvertențe între cele menționate în certificatul de urbanism și situația reală a terenului; s-a mai constatat și faptul că pârâta a încheiat contractul de prestări servicii din 4 septembrie 2004 având ca obiect montarea panourilor de semnalizare, obligație îndeplinită, așa cum rezultă din procesul-verbal de recepție.

Au fost considerate corecte argumentele referitoare la culpa exclusivă a autorităților administrației locale în eliberarea unui certificat de urbanism, cu încălcarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 50/1991,art. 6 și art. 29 din Legea nr. 350/2001.

împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta, invocând nelegalitatea acesteia, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

S-a susținut că, instanța de apel a agravat situația reclamantei în propria cale de atac reținând lipsa tuturor elementelor răspunderii delictuale civile, deși pârâta nu a formulat apel sau cerere de aderare la apel, depășind limitele impuse prin cererea de apel; a ignorat incidența art. 20 din H.G. nr. 101/1997.

în recurs, reclamanta s-a prevalat și de încălcarea principiului despăgubirii proprietarilor pentru daunele aduse prin folosirea subsolului de către autorități publice, art. 44 alin. (5) coroborat cu art. 53 din Constituție.

Din perspectiva jurisprudenței CEDO, art. 1 Protocol 1 adițional la Convenție, s-a reținut afectarea substanței dreptului.

Prin Decizia nr. 2600 din 28 octombrie 2009, pronunțată în dosar, înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia atacată și a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

S-a reținut că în cauză nu au fost încălcate dispozițiile art. 296 teza II C. proc. civ., în soluționarea apelului, instanța de apel neagravând situația reclamantei.

Referitor la încălcarea dispozițiilor art. 44 alin. (5), raportat la art. 53 din Constituție, cu referire la art. 1 Protocol 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, s-a reținut încălcarea dispozițiilor art. 316 raportat la art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, în calea de atac, nu se poate schimba obiectul cererii de chemare în judecată, prin cererea de chemare în judecată fiind stabilite, de către reclamantă, limitele procesului, prima instanță nefiind învestită a se pronunța cu privire la încadrarea principiului despăgubirii proprietarilor pentru daunele aduse prin folosirea subsolului de către autoritățile publice.

Referitor la cadrul procesual, s-a reținut că litigiul poartă exclusiv asupra obligațiilor prevăzute în legislația specifică, în vigoare la momentul încheierii convenției, referitoare la comunicarea amplasamentelor apeductelor, din perspectiva condițiilor privind atragerea răspunderii civile delictuale.

în condițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., s-a statuat necesitatea verificării, în apel, pe baza unor probatorii complete, a întrunirii condițiilor atragerii răspunderii civile delictuale; dacă prima instanță a procedat la corecta aplicare a dispozițiilor legale incidente situației de fapt, raportat la obligația legală de informare publică efectivă și marcare; reanalizarea probelor administrate, din care rezultă că la cererea autorităților administrației publice locale, intimata-pârâtă a comunicat o situație aparent contrară celei reținute în Planul de Amenajare a Teritoriului Județean Ilfov, și dacă aceste comunicări au privit, în mod expres, terenul în litigiu.

Cu privire la obligația de marcare, conform art. 20 din H.G. nr. 101/1997, s-a constatat necesitatea verificării îndeplinirii acestei obligații, raportat la dispozițiile legale în vigoare la data încheierii convenției, și față de cele ce se vor constata, dacă neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a acestei obligații, a cauzat prejudiciul.

în apel după casare, pricina a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Prin decizia comercială nr. 335 din 13 septembrie 2010 a acestei instanțe, a fost respins apelul declarat de reclamantă, ca nefondat.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Reclamanta SC I.R.E.D. SRL, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 11 februarie 2005, a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 49.197 m2 situat în comuna Domnești, Județul Ilfov, de la vânzătorii H.A.R. și H.G. care au dobândit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, conform titlului de proprietate din 10 ianuarie 2001.

Din cuprinsul certificatului de urbanism din 15 noiembrie 2004 (fila 20 dosar fond) eliberat de Primăria Domnești, rezultă că terenul se află în intravilanul comunei Domnești, este cuprins în P.U.G., având destinația de teren agricol, însă, după scoaterea din circuitul agricol, urmând a deveni teren curți - construcții, autoritățile locale permițând edificarea unei hale de depozitare.

în Cartea funciară nu a fost menționată servitutea ce afecta terenul, reclamanta fiind informată abia prin adresa din 9 septembrie 2005, de către SC A.N.B. SA, cu privire la existența rețelelor tehnico edilitare subterane.

Apeductele, construite anterior anului 1990, evidențiate în Planurile de Amenajare a Teritoriului Județean Ilfov, se află în exploatarea pârâtei, urmare a concesionării, terenul pe care acestea sunt amplasate constituind zonă de protecție sanitară severă, reprezentând intervenții publice, de mare importanță pentru alimentarea cu apă potabilă a Municipiului București.

Referitor la obligația de informare publică efectivă cu privire la existența apeductelor, raportat la dispozițiile legale specifice, invocate de reclamantă, în considerarea celor prevăzute în decizia de casare, instanța de apel a reținut că pârâta SC A.N.B. SA și-a îndeplinit obligația de comunicare a traseelor rețelelor existente pe raza comunei Domnești, către autoritățile publice județene, cu respectarea art. 45 alin. (6) din Legea nr. 50/1991.

S-a reținut, în considerarea dispozițiilor art. 42 Legea nr. 350/2001, că Planul de Amenajare a Teritoriului Județean Ilfov are caracter director, prevederile acestuia fiind obligatorii pentru planurile de amenajare a teritoriului și pentru planurile de urbanism care le detaliază. Cu încălcarea acestor dispoziții, în cadrul reactualizării PUG, Consiliul Local al Comunei Domnești nu a preluat informațiile furnizate.

Cu privire la existența unei corespondențe contradictorii între Consiliul Local și SC A.N.B. SA, s-a reținut că scrisoarea din 17 august 2004 (fila 29 dosar fond) adresată de primăria Comunei Domnești pârâtei, prin care s-a solicitat marcarea pe planurile de urbanism a traseelor conductelor, în vederea reactualizării, nu a fost însoțită de planurile la scară 1: 10.000 și 1: 5.000 la care s-a făcut referire în cuprinsul adresei, în planurile comunicate pârâtei SC A.N.B. SA, la solicitarea acesteia, nefiind inclus și terenul în litigiu.

în consecință, pârâta SC A.N.B. SA, în răspunsul său, nu a indicat și traseele celor două apeducte, terenul în litigiu nefiind cuprins în planurile înaintate de Primăria Domnești, rezultând astfel, că SC A.N.B. SA și-a îndeplinit și obligația de furnizare informații, la solicitarea autorităților publice locale, răspunsul său fiind în concordanță cu datele solicitate de Primăria Domnești, omisiunea marcării în planurile urbanistice locale a traseelor celor două apeducte nefiindu-i imputabilă.

în ceea ce privește obligația de marcare a instalațiilor de aducțiune a apei, conform art. 20 din H.G. nr. 101/1997 s-a reținut că pârâta a procedat la marcarea terenului, sens în care a încheiat contractul din 4 septembrie 2004, executarea lucrărilor de montare a 305 panouri de avertizare, fiind consemnate în anexa 4 la procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor din 24 octombrie 2005.

Instanța de apel a concluzionat că vina în întocmirea planurilor urbanistice locale neconforme cu realitatea și a emiterii unui certificat de urbanism eronat, cu încălcarea dispozițiilor art. 42 din Legea nr. 350/2001 și ale art. 6 din Legea nr. 50/1991, în condițiile solicitării de informații parțiale, cu excluderea terenului în litigiu, aparține exclusiv Consiliului Local al Comunei Domnești.

în considerarea acelorași argumente, nu a reținut nici încălcarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 7/1996, întrucât nu a survenit o modificare a servituții ce grevează dreptul imobiliar, neevidențierea acesteia în Cartea Funciară nefiind imputabilă SC A.N.B. SA.

Existența, pe teren, a unui cămin de vizitare, marcat cu o miniconstrucție din beton, era de natură a determina aprofundarea verificărilor efectuate de potențialii cumpărători, cu privire la situația juridică a terenului.

Instanța de apel a mai constatat că nu se poate reține încălcarea obligației legale de marcare a rețelei de conducte subterane, prevăzută de art. 2 din H.G. nr. 101/1997, în vigoare la data achiziționării terenului, arătând că scopul legiuitorului a constat în protejarea sanitară a surselor de apă, nicidecum informarea terțelor persoane interesate în achiziționarea unor terenuri zone de protecție sanitară, singurul document oficial, prin care se puteau obține date certe cu privire la situația juridică a terenului, fiind certificatul de urbanism.

împotriva acestei decizii de a declarat recurs reclamanta, aducându-i următoarele critici:

Decizia recurată a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., respectiv, cu nesocotirea principiului nemijlocirii administrării probatoriului, dar și cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, recurenta a apreciat că, prin hotărârea anterioară a instanței supreme, aceasta a dezlegat problema neîndeplinirii de către pârâtă a obligațiilor legale de a informa autoritățile administrației publice locale cu privire la existența zonelor de protecție sanitară, cu regim sever, precum și de a marca aceste zone.

Totodată, recurenta-reclamantă a apreciat că înalta Curte de Casație și Justiție a constatat și existența unui prejudiciu suferit de către ea, ca urmare a nerespectării, de către pârâtă, a obligațiilor sale legale, apreciind că s-a dispus trimiterea spre rejudecare doar pentru lămurirea unor elemente de fapt cu privire la anumite aspecte, precum: a) dacă obligația de marcare era îndeplinită în momentul încheierii convenției privind achiziționarea terenului de către reclamantă; b) dacă neîndeplinirea obligației are legătură de cauzalitate cu prejudiciul produs reclamantei; c) determinarea, prin administrarea probatoriului suplimentar, a prejudiciului suferit de reclamantă.

Deși reclamanta a solicitat instanței de apel admiterea de probe, în sensul deciziei de casare, instanța de apel a respins proba cu expertiză, încălcând astfel dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă susține că instanța de recurs a reținut existența, în pasivul patrimonial al intimatei, a obligației de informare corectă, din oficiu, a autorităților administrației publice locale despre rețelele aflate în exploatare.

în contradicție cu cele stabilite de instanța de casare, instanța de apel, în lipsa unor mijloace probatorii care să releve o altă situație de fapt, a reținut că pârâta și-a îndeplinit obligația de comunicare a traseelor rețelelor subterane existente pe raza Comunei Domnești.

Totodată, instanța de apel a nesocotit și statuările instanței de recurs, cu privire la obligația pârâtei de a marca zona de protecție sanitară, precum și cu privire la obligativitatea verificării existenței legăturii de cauzalitate dintre prejudiciul produs reclamantei și neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligațiilor pârâtei, dar și cu privire la întinderea prejudiciului.

Verificările dispuse de către instanța de apel nu au respectat decizia de casare, aceasta neraportându-se, nici un moment, la caracterul continuu al obligației de marcare și la necesitatea constatării îndeplinirii acestei obligații, la data achiziționării terenului în litigiu de către reclamantă.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 998-999 C. civ., apreciind în mod greșit asupra elementului răspunderi civile delictuale.

Astfel, instanța învestită cu soluționarea cererii de chemare în judecată, trebuia să facă aplicarea art. 998-999 C. civ., prin raportare la dispozițiile legale, care conturau nelegalitatea conduitei pârâtei, în raport de calitatea sa de concesionar al rețelelor de apă, respectiv la dispozițiile art. 45 din Legea nr. 50/1991,art. 20 din H.G. nr. 101/1997,art. 27 din Legea nr. 350/2001,art. 24 alin. (1) din O.G. nr. 32/2002.

Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit aceste dispoziții legale atunci când a analizat caracterul ilicit al faptei pârâtei, greșeala imputabilă acesteia și inexistența unei cauze care să înlăture răspunderea civilă delictuală.

Astfel, caracterul ilicit al faptei intimatei-pârâte a fost analizat în mod greșit, mai ales cu privire la aspectul îndeplinirii obligației de informare a autorităților administrației publice locale, cu privire la existența rețelelor subterane, deoarece această informare, în ce privește Comuna Domnești, nu s-a produs, mai ales că la solicitarea expresă a primăriei acestei comune, intimata a răspuns în sensul că nu are în administrare rețele de apă subterană, pe raza acestei comune, determinând astfel emiterea unui certificat de urbanism ce cuprinde mențiuni eronate asupra regimului tehnic al terenului, reclamanta achiziționând acest teren, tocmai având în vedere certificatul de urbanism.

Răspunsul intimatei-pârâte la adresa Primăriei Comunei Domnești, nu reprezintă o simplă corespondență, acest răspuns producând consecințe juridice, mai ales că informația era necesară în vederea reactualizării PUG.

în recursul său, recurenta-reclamantă mai arată că instanța de apel a nesocotit decizia de casare cu privire la verificarea continuității obligației de marcare pe teren a existenței conductelor subterane, neavând nicio semnificație faptul că, anterior cumpărării terenului de către reclamantă, pârâta încheiase un contract pentru marcarea existenței conductelor, semnificație având doar existența bornelor de marcare la data achiziționării terenului.

De asemenea, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 998-999 C. civ., atunci când a concluzionat că nu există caracter ilicit al faptei pârâtei, prin raportare la scopul dispoziției legale ce reglementează obligația de marcare, pe teren, a existenței conductelor subterane, deoarece, nu este necesar ca fapta ilicită să constea în nesocotirea unei obligații de către autorul faptei, care îi incumbă, exclusiv, în raport cu partea vătămată, specific tărâmului răspunderi delictuale civile, fiind faptul că raportul juridic ce ia naștere privește pe autorul faptei ilicite și persoana păgubită prin fapta ilicită.

în ce privește greșeala imputabilă intimatei-pârâte, instanța de apel a concluzionat, în mod greșit, că aceasta nu există, pârâtei fiindu-i imputabil faptul că nu a prevăzut că informația transmisă Primăriei Comunei Domnești va produce consecințe juridice, mai ales că în cererea formulată de către primărie se arăta și scopul solicitării informației.

Instanța de apel nu a analizat corect nici inexistența unei cauze care să înlăture răspunderea civilă delictuală a pârâtei, reținând, fără nici o acoperire faptică, că vinovată de emiterea certificatului de urbanism este Primăria Comunei Domnești, vinovăția revenindu-i intimatei-pârâte, deoarece, Primăria Comunei Domnești nu a exclus terenul în litigiu din solicitarea de informații, referindu-se, în adresa sa, la rețelele tehnico-edilitare, existente pe raza comunei, arătând că scopul informațiilor era reactualizarea PUG.

Prin urmare, cea care trebuia să prevadă că solicitarea Primăriei Domnești viza atât extravilanul cât și intravilanul comunei, era pârâta.

în situația de față, chiar dacă i s-ar putea opune Primăriei Comunei Domnești emiterea unui certificat de urbanism conținând informații neadevărate, acest aspect nu ar putea exonera pe intimata-pârâtă de răspundere pentru că informațiile eronate transmise de către aceasta au stat la baza emiterii certificatului de urbanism.

Recurenta-reclamantă mai susține că, hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii.

Astfel, susține recurenta, considerentele deciziei recurate, nu pot echivala cu o motivare, în înțelesul Codului de procedură civilă, având în vedere reluarea unor pasaje în cuprinsul hotărârii, precum și intercalarea repetată a unor argumente de drept și de fapt.

La data de 24 martie 2011, intimata-pârâtă SC A.N.B. SA, a depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanta-recurentă.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, înalta Curte a constatat că recursul este fondat, pentru considerentele următoare:

Potrivit dispozițiilor art. 314 C. proc. civ., înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care împrejurările de fapt au fost deplin stabilite.

în cauza de față, aceste împrejurări de fapt nu au fost pe deplin stabilite, instanța de apel pronunțând o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, prin Decizia nr. 2600 din 28 octombrie 2009, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în dosar, s-a admis recursul, s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare la instanța de apel, statuând faptul că această instanță, în rejudecare, are obligația de a administra probatorii complete cu privire la existența răspunderii delictuale civile în sarcina pârâtei.

în acest sens, instanța de apel trebuia să reanalizeze probele deja administrate și să administreze probe noi, ținând cont de informarea deja făcută de pârâtă, către Primăria Comunei Domnești, informare pe baza căreia această unitate administrativ teritorială a emis certificatul de urbanism din care a rezultat că terenul cumpărat de reclamantă nu este subtraversat de conducte de apă.

De asemenea, instanța de apel trebuia să analizeze îndeplinirea obligației de marcare a existenței conductelor subterane, la suprafața terenului, obligație prevăzută de art. 20 din H.G. nr. 101/1997, dar ținând seama de caracterul continuu al acestei obligații, și de existența semnelor de marcare, pe teren, la data încheierii convenției de vânzare-cumpărare a terenului.

Deși nu este riguros exact, ceea ce susține reclamanta - recurentă, în legătură cu faptul că instanța supremă a dezlegat deja, în ciclu procesual anterior, problema neîndeplinirii de către pârâtă a obligațiilor legale cu privire la informarea autorităților administrației publice locale, cu referire la existența zonelor de protecție sanitară, precum și la obligația de a marca aceste zone, totuși, este adevărat că instanța supremă a statuat că există o adresă a pârâtei către Comuna Domnești, din care rezultă că în subteranul teritoriului aflat în administrarea acestei localități, nu există conducte subterane administrate de către pârâtă, fapt ce a dus la emiterea certificatului de urbanism, către reclamantă, determinând pe aceasta să cumpere terenul respectiv.

De asemenea, instanța de apel, în rejudecarea apelului, nu a ținut cont de indicațiile instanței de recurs cu privire la verificarea existenței semnelor de marcare a conductelor subterane, pe teren, în momentul achiziționării terenului de către reclamantă, de determinarea legăturii de cauzalitate dintre neîndeplinirea acestei obligații și prejudiciul suferit de reclamantă, și nici în legătură cu administrarea unei expertize care să determine întinderea acestui prejudiciu, astfel încât se impune administrarea acestor probatorii, pentru respectarea deciziei de casare inițială.

După administrarea probatoriului suplimentar, instanța de apel va trebui să reanalizeze existența elementelor răspunderii delictuale civile, ținând cont de obligația pârâtei, de informare a unităților administrativ teritoriale, inclusiv a Comunei Domnești, cu privire la existența conductelor de apă subterane, dar având în vedere și adresa deja emisă, care a stat la baza emiterii certificatului de urbanism, precum și de îndeplinirea, în mod continuu, a obligației de marcare, la suprafață, a traseului conductelor subterane de apă, precum și de existența acestor semne de marcare la momentul achiziționării terenului de către reclamantă.

Instanța de apel, va analiza, în rejudecare, în ce măsură a influențat fapta pârâtei, de a transmite informația, eronată, cu privire la inexistența conductelor de apă subterane, pe teritoriul administrativ al Comunei Domnești, fapta Primăriei Domnești de a emite un certificat de urbanism nereal, determinând producerea unui prejudiciu în patrimoniul reclamantei, prin achiziționarea unui teren care nu poate fi utilizat pentru edificarea unor construcții, ci numai, limitat, în scopuri agricole.

în acest context, nu se poate reține motivarea instanței de apel, în sensul că obligația legală a pârâtei, de marcare a rețelelor de conducte subterane se referă doar la protejarea sanitară a surselor de apă, și nicidecum la informarea unor terțe persoane, în achiziționarea unor terenuri, care sunt zone de protecție sanitară, deoarece, nicio obligație legală nu are ca scop protejarea unui lucru în sine, edictarea de norme juridice, având în vedere doar relațiile interumane, lucrurile neavând valoare juridică în sine, ci doar prin modul în care se raportează interesele diverșilor subiecți de drept, cu privire la aceste lucruri, deci numai în raport cu drepturile subiective ale persoanelor.

Prin urmare, trebuie analizată îndeplinirea sau neîndeplinirea obligației legale de către pârâtă, prin raportare la vătămarea intereselor legitime și drepturilor subiective ale terților, în speța noastră, prin raportare la interesele legitime ale reclamantei-recurente.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1), (3) și (5) C. proc. civ., a admis recursul, și a casat decizia recurată, trimițând cauza, spre rejudecarea apelului, la aceeași instanță.

← ICCJ. Decizia nr. 3151/2011. Comercial  ICCJ. Decizia nr. 3072/2011. Comercial →

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3219/2011. Comercial