ICCJ. Decizia nr. 313/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 313/2011
Dosar nr. 2464/89/2009
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2011
Deliberând asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 395 din 22 martie 2010, Tribunalul Bihor, secţia civilă, a admis în parte acţiunea reclamantei SC F. SRL în contradictoriu cu pârâta SC V.P.D. SA Vaslui, obligând pârâta la plata sumei de 94.575,96 lei cu titlu de debit şi 1.016.386,52 lei cu titlu de penalităţi de întârziere.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut că între părţi s-a încheiat contractul de vânzare – cumpărare din 2001 având ca obiect livrarea de către pârâtă a unor substanţe chimice, în valoare de 94.575,96 lei, preţ ce va să fie achitat în două rate, respectiv, la 17 octombrie 2001 şi 1 decembrie 2001, sub sancţiunea plăţii de penalităţi de întârziere, conform art. 4 pct. 1 din contract.
Tribunalul a mai reţinut că pârâta nu a contestat niciodată faptul că preţul stabilit în contract a fost achitat, astfel încât în speţă, devin incidente dispoziţiile art. 1361, art. 1363 C. civ. şi art. 43 C. com. şi art. 969 C. civ.
Cu privire la apărarea pârâtei întemeiată pe invocarea dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 469/2002 relativ la cuantumul penalităţilor de întârziere, Tribunalul a reţinut că această lege este în prezent abrogată, dar oricum art. 3 permite acordul părţilor sub aspectul depăşirii cuantumului debitului de suma reprezentând penalităţi de întârziere.
Tribunalul a apreciat că în speţă nu există autoritate lucru judecat faţă de cererea formulată de creditoare în temeiul OG nr. 5/2001, conform art. 11 alin. (1) din această convenţie.
Totodată a fost respinsă apărarea privind stingerea dreptului prin compensare, întrucât actele depuse sunt incomplete, nefiind depusă factura emisă de creditoare cu ocazia livrării produselor, astfel încât nu sunt îndeplinite condiţiile art. 1144 C. civ.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei extinctive invocate de pârâtă, Tribunalul a apreciat că termenul de prescripţie extinctivă a fost întrerupt întrucât în speţă reclamanta a pus în executare silită directă contractul din 2001 încheiat de părţi, executare care s-a şi realizat prin scoaterea la vânzare a imobilului proprietatea debitoarei. Ulterior, a fost admisă contestaţia debitoarei şi a fost anulată executarea, astfel încât termenul de prescripţie s-a întrerupt prin cererea de chemare în judecată formulată de această parte, începând să curgă un nou termen de prescripţie extinctivă, la data rămânerii definitive şi irevocabile a sentinţei nr. 59/2009 a Judecătoriei Buzău.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, pârâta, criticând sentinţa atacată pentru interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 16 şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958. Totodată, apelanta – pârâtă a susţinut în continuare achitarea în parte a debitului datorat şi a criticat soluţia privind cuantumul penalităţilor de întârziere, faţă de această plată parţială şi faţă de dispoziţiile Legii nr. 469/2002.
Prin Decizia nr. 54 din 16 iulie 2010, Curtea de Apel Iaşi, secţia comercială, a respins apelul declarat de apelanta – pârâtă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că Tribunalul a apreciat în mod corect că după rămânerea definitivă şi irevocabilă a sentinţei nr. 59/2009 – pronunţată în contestaţia la executare formulată de debitoare a început să curgă un alt termen de prescripţie, conform art. 16 şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958.
Cât priveşte fondul cauzei, instanţa de apel a apreciat că Tribunalul a stabilit corect cuantumul pretenţiilor reclamantei, având în vedere că penalităţile de întârziere pot depăşi cuantumul debitului, chiar şi în condiţiile în care Legea nr. 469/2002 era în vigoare.
Totodată, instanţa de apel a menţinut aceleaşi considerente ale primei instanţe de fond în soluţionarea apărării pârâtei privind plata parţială a debitului datorat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, criticând Decizia atacată pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate, recurenta – pârâtă a arătat că ambele instanţe de fond au încălcat dispoziţiile art. 16 şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, ignorând faptul că prescripţia se întrerupe prin acţiunea promovată de cel împotriva căruia curge termenul de prescripţie, respectiv, reclamanta - creditoare.
Or, în speţă, Tribunalul şi Curtea de Apel au reţinut ca motiv de întrerupere a termenului de prescripţie, contestaţia la executare formulată de pârâta – debitoare.
Recurenta – pârâtă a arătat că în speţă există autoritate de lucru judecat, conform art. 166 C. proc. civ., întrucât intimata – reclamantă a promovat în dosarul nr. 1410/89/2010 acţiune pentru deschiderea procedurii insolvenţei împotriva recurentei – pârâtă, la data de 28 mai 2009, pentru aceeaşi creanţă, prin Decizia 160 din 12 martie 2010 a Curţii de Apel Iaşi fiind admis recursul pârâtei – debitoare şi respinsă cererea creditoarei ca prescrisă.
Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de nelegalitate formulate, Înalta curte reţine că recursul declarat este fondat, pentru următoarele considerente:
Se reţine că instanţele de judecată au fost investite cu acţiune în pretenţii formulată de intimata – reclamantă, acţiune căreia recurenta – pârâtă i-a opus, în apărare, stingerea debitului solicitat în parte prin plata parţială ca urmare a intervenirii compensării – aspect ce reiese din conţinutul întâmpinării depusă la dosarul de fond la data de 13 octombrie 2009, pentru suma de 20.000 lei, şi, în parte prin intervenirea prescripţiei extinctive, ca sancţiune pentru rămânerea în pasivitate a reclamantei – creditoare.
Aşadar, pentru soluţionarea excepţiei prescripţiei extinctive invocată de pârâtă, instanţele de fond au fost sesizate de către reclamantă cu aspectul privind derularea unei executări silite directe a contractului în litigiu, anterior promovării acţiunii de fond, executare silită anulată ca urmare a admiterii contestaţiei la executare formulată de către debitoare pârâtă.
Înalta Curte, reţine că atât prima instanţă de fond, cât şi instanţa de apel au soluţionat excepţia prescripţiei extinctive fără a face distincţie între prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune în justiţie – invocată de recurenta – pârâtă, şi, respectiv, prescripţia extinctivă a dreptului material de a solicita executarea silită – aspect ce excede judecăţii de faţă.
Mai mult, deşi recurenta – pârâtă a invocat în cadrul motivelor de apel, faptul că prima instanţă a reţinut greşit, că în speţă ar fi intervenit vreo cerere de chemare în judecată care să întrerupă cursul prescripţiei extinctive, cerere ce poate fi formulată doar de către titularul dreptului la acţiune, instanţa de apel nu a răspuns acestei critici de nelegalitate, preluând considerentele instanţei de fond privind curgerea unui nou termen de prescripţie extinctivă după rămânerea definitivă şi irevocabilă a sentinţei nr. 59/2009 pronunţată în acţiunea promovată de către pârâta - creditoare.
În plus, Înalta Curte reţine că instanţele de fond au fost sesizate de către pârâtă cu o excepţie de prescripţie a dreptului material la acţiune căreia reclamanta i-a opus existenţa pe rol a unei proceduri judiciare de executare silită, astfel încât trebuiau să aprecieze în ce măsură susţinerile şi apărările părţilor se încadrau în dispoziţiile art. 16 şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958.
Cât priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, relativ la excepţia autorităţii de lucru judecat, Înalta Curte reţine că acesta este nefondat, nefiind îndeplinită condiţia privind identitatea de cauză prevăzută de art. 1201 C. civ., hotărârea depusă în susţinerea acestei excepţii urmând a fi analizată ca un început de probă în soluţionarea excepţiei invocată în acţiunea în pretenţii de faţă.
Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat şi va casa Decizia instanţei de apel, trimiţând cauza spre soluţionare aceleiaşi instanţe, urmând ca la rejudecare, aceasta să aibă în vedere calificarea corectă a excepţiei invocate ca fiind excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune şi legat de această excepţie, să răspundă criticilor apelantelor – pârâte privind aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 16 şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958 şi, implicit apărărilor intimatei – reclamante şi, eventuala încadrare a acestora în dispoziţiile art. 19 din acelaşi act normativ, în funcţie de probele administrate privind imposibilitatea de a acţiona.
În baza art. 315 C. proc. civ., instanţa de apel va avea în vedere caracterul obiectiv al cauzei care împiedică creditoarea să acţioneze, în funcţie de probele ce se vor administra prin raportare la conţinutul dosarului de executare silită, în vederea unei corecte soluţionări a excepţiei prescripţiei extinctive invocată de recurenta – pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC V.P.D. SA Vaslui împotriva deciziei nr. 54 din 16 iulie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia comercială, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 165/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 323/2011. Comercial → |
|---|
