ICCJ. Decizia nr. 8/2011. Comercial

Decizii ICCJ - Secţia comercială (2011)

Prin cererea înregistrată sub nr. 3259/30/2009 la Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC M.G.R.C. SRL Chișoda a chemat în judecată pe pârâta SC T.M.K. SA Reșița pentru a fi obligată la plata sumei de 105.000 lei penalități de întârziere datorate ca urmare a neplății la termen a facturilor emise de reclamantă pe parcursul relațiilor comerciale derulate între părți în cursul anului 2003, cu cheltuieli de judecată.

în motivarea cererii reclamanta a arătat că între părți s-au derulat relații comerciale pe tot parcursul anului 2003 și au încheiat două contracte de vânzare-cumpărare fier vechi: contractul nr. 202/1100 din 24 martie 2003 și nr. 1932 din 19 noiembrie 2003; între părți au existat comenzi ferme urmate de executare, însă pârâta nu a achitat la termen facturile fiscale deși i-au fost acordate eșalonări de la plată, pe care aceasta le-a refuzat, motiv pentru care datorează penalități.

Pârâta a depus întâmpinare a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, nefiind îndeplinită procedura prealabilă a concilierii, iar pe fondul cauzei a arătat că în contractul nr. 2002/1100 din 24 martie 2003 nu este prevăzută o clauză penală, iar mențiunea pe facturile fiscale a penalităților de întârziere de 0,1 % /zi întârziere nu echivalează cu o manifestare de voință a ambelor părți; referitor la cel de-al doilea contract nr. 94 din 18 noiembrie 2003 încheiat pentru perioada 19 noiembrie 2003 având ca obiect vânzarea-cumpărarea deșeuri industriale reciclabile de fier vechi nu este prevăzută o dată scadentă, situație în care reclamanta nu poate calcula penalități de întârziere prin lipsa scadenței.

Reclamanta a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției inadmisibilității acțiunii, motivat de faptul că a făcut dovada invitării pârâtei la conciliere directă conform procesului - verbal încheiat la data de 6 iunie 2006 și comunicat pârâtei la data de 13 iunie 2006 și având în vedere poziția exprimată de pârâtă privind penalitățile pretinse a solicitat efectuarea unei expertize contabile.

La rândul său, pârâta a formulat completare la întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, în temeiul art. 1 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 167/1958, în motivarea căreia a susținut că art. 4 din Ordinul nr. 2/2003 procedura de administrare specială în perioada de privatizare încetează la data transferului dreptului de proprietate asupra acțiunilor în ipoteza privatizării societăților comerciale, și, cum în cauză contractul de vânzare-cumpărare acțiuni nr. 10 s-a încheiat la data 11 februarie 2004 între fostul A.P.A.S. București - în calitate de vânzătoare - și S.H.C.M.B.H. Germania - în calitate de cumpărătoare - transferul dreptului de proprietate asupra pachetului majoritar de acțiuni a operat la data încheierii contractului, dată de la care începe să curgă termenul de prescripție până la 11 februarie 2007 și nu în mai 2004 cum pretinde reclamanta.

La termenul de judecată din 11 martie 2008 pârâta a solicitat să se constate nulitatea absolută a Protocolului încheiat la data de 21 august 2003 - fila 10 dosar fond vol. I - în temeiul art. 966 - 968 C. civ., precum și excepția timbrării insuficiente a acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 1114 din 13 noiembrie 2009 pronunțată în dosarul nr. 3259/30/2007, Tribunalul Timiș a respins excepțiile invocate de pârâtă, precum si cererea de constatare a nulității Protocolului încheiat între părți la data de 21 august 2003. Totodată, prima instanța a respins acțiunea formulată de reclamanta SC M.G.R. SRL Chișoda în contradictoriu cu pârâta S.C. T.M.K. S.A. Reșița (fostă S.C. C.S.R S.A.), având ca obiect pretenții și a obligat reclamanta la 18.000 lei cheltuieli de judecată către pârâtă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că între părți s-au derulat raporturi comerciale concretizate prin încheierea contractelor de vânzare-cumpărare fier vechi nr. 2002/1100 din 24 martie 2003 și nr. 1932 din 19 noiembrie 2003, cât și prin comenzi ferme urmate de executare, în baza cărora reclamanta a solicitat penalități de întârziere aferente plății cu întârziere a prețului mărfii livrate.

In cauză s-a dispus efectuarea unui raport de expertiză întocmit de expertul D.M., care a constatat că penalitățile datorate sunt în cuantum de 9.731.151.493 lei cu mențiunea că imputarea plăților a fost tăcută incorect dat fiind că într-o zi s-au realizat mai multe livrări pentru care s-au emis mai multe facturi, situație în care nu s-au putut individualiza cu exactitate facturile care formează debitul asupra căruia s-a cerut să se calculeze individual penalitățile.

Totodată, același expert a precizat că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 243/1100 din 10 aprilie 2003 părțile nu au prevăzut o clauză penală, dar s-a prevăzut completarea dispozițiilor contractuale cu cele ale Codului civil și a celui Comercial, ceea ce a determinat expertul să calculeze penalități de întârziere cu depășirea valorii debitului, deși la acea dată era în vigoare Legea 469/2002, cât și dobânzi legale, nesolicitate prin acțiune. Referitor la acest contract, expertul în răspunsul la obiecțiuni a făcut precizarea că nu se datorează penalități și dobânzi comerciale în baza acestui contract.

La cererea pârâtei, în cauză s-a dispus efectuarea unei noi expertize prin care s-a concluzionat că pârâta și-a onorat obligațiile avute față de reclamantă, plătind chiar în plus suma de 687.794.325 ROL.

Tribunalul a reținut în considerentele sentinței că, independent de cele constatate prin cele două rapoarte de expertiză, convingerea instanței a fost aceea că prin O.U.G. nr. 16 din 01 aprilie 2004 - art. 3 - pârâta a beneficiat de înlesniri la plată, adică scutirea totală de la plata obligațiilor restante datorate și neachitate atât la creanțele proprii ale fostului A.P.A.P.S. față de societate, cât și a penalităților, majorărilor de întârziere și dobânzilor de orice fel. La data apariției acestui act normativ deținător al acțiunilor era Statul prin A.P.A.P.S. în cotă de 90,9 % din capitalul social al societății pârâte, iar dispozițiile referitoare la înlesnirile acordate erau aplicabile acestei autorități, scopul acestui act normativ fiind acela de degrevare a societății de toate sarcinile ce existau asupra activelor sau conturilor societății în vederea accelerării privatizării, și nicidecum reluarea datoriilor societății la momentul privatizării.

Referitor la excepții, prima instanță le-a respins cu următoarea motivare: excepția inadmisibilității acțiunii s-a respins întrucât reclamanta a făcut dovada îndeplinirii procedurii concilierii directe, excepția timbrării insuficiente a fost înlăturată întrucât reclamanta a depus diferența de taxă judiciară de timbru datorată și a fost respinsă cererea de constatare a nulității absolute a Protocolului încheiat de părți la data de 21 august 2003, întrucât pârâta nu a formulat o cerere reconvențională. De asemenea, instanța a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, față de dispozițiile O.U.G. nr. 16 din 01 aprilie 2004, care stabilea prețul acțiunilor și a mandatat A.P.A.P.S. - ul să vândă pachetul majoritar de acțiuni, raportat la data introducerii acțiunii 18 aprilie 2004.

Având în vedere dispozițiile art. 274 C. proc. civ., pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată.

II. Apelul

împotriva sentinței tribunalului a formulat apel reclamanta SC M.G.T.R.C. SRL Chișoda, solicitând admiterea apelului schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii acțiunii precizate, respectiv obligarea pârâtei la suma de 583.613,03 lei și la plata cheltuielilor de judecată datorate în fond și apel. A solicitat suspendarea executării sentinței civile nr. 1114/PI din 13 noiembrie 2009 până la soluționarea apelului. Apelanta a formulat următoarele critici :

1. - în conformitate cu art. 3 din O.U.G. nr. 16/2004, societatea pârâtă a fost scutită de plata obligațiilor restante datorate bugetului statului și bugetelor speciale, precum și de dobânzi, majorări de întârziere, penalități de întârziere aferente creanțelor proprii ale A.P.A.P.S., precum și altor creanțe bugetare. Astfel, instanța de fond în mod eronat nu a observat că pârâta nu a fost scutită de dobânzi și penalități de întârziere datorate, în temeiul raportului juridic comercial și/sau civil încheiat cu terțe persoane. Totodată, a susținut că a făcut dovada bunei - credințe acordând eșalonări ale soldului rămas de plată, de comun acord cu societatea pârâtă, însă aceasta nu a respectat termenele de plată la scadența convenită, astfel că datorează penalități de întârziere de 1 % conform protocolul de eșalonare a plăților începând cu data de 15 septembrie 2003 și a contractului nr. 94 din 19 noiembrie 2003, în cuantum de 583.613,03 Ron, așa cum s-a stabilit în expertiza financiar contabilă efectuată în cauză.

2. - instanța de fond a încălcat principiul de drept al neretroactivității legii civile în timp, principiu consacrat și în Constituția României,art. 15 alin. (2) din Constituție, în speță, O.U.G. nr. 16/2004 a fost adoptată la data de 1 aprilie 2004 și a intrat în vigoare la momentul publicării ei în M.Of. 334, respectiv la data de 16 aprilie 2004; raportul juridic dintre părți prin care s-au stipulat penalități de întârziere, este anterior adoptării și intrării în vigoare a O.U.G. nr. 16/2004, sens în care, chiar dacă acest act normativ ar scuti pârâta de la plata penalităților de întârziere, aceasta s-ar aplica de la data intrării în vigoare, și nu actelor juridice anterior încheiate și guvernate de legea veche.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a reiterat excepțiile invocate la instanța de fond, precum și excepția nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 94 din 18 noiembrie 2003 cu motivarea că directorul comercial al firmei pârâte M.B. nu avea prerogativa încheierii de acte juridice direct, nefiind mandatat în acest sens; referitor la excepția prescripției extinctive s-a arătat că începutul acesteia are loc la data nașterii dreptului la acțiune, cu precizarea că valoarea pretențiilor calculate de experții contabili a fost evaluată pentru perioada cuprinsă de la data scadenței facturilor până la data achitării efective a fiecărei facturi, în parte, adică perioada cuprinsă între 26 noiembrie 2003 - 15 ianuarie 2004, așa cum este menționat în anexa 2 la același raport de expertiză; această perioadă constituie data nașterii dreptului la acțiune, iar dreptul la acțiune se stinge în termen de 3 ani de la data la care facturile au fost calculate - fiecare factură având o dată scadentă cuprinsă în perioada indicată - așa fiind apreciază că în raport de data promovării acțiunii - 18 aprilie 2007 - acțiunea reclamantei este prescrisă. Aceeași situație se aplică și penalităților de întârziere de 1 % din Protocolul de eșalonare al plăților începând cu data de 15 septembrie 2003, fiind precizate datele achitării cuprinse între perioada 17 septembrie 2003 - 26 noiembrie 2003, astfel, în opinia apelantei, promovarea acțiunii trebuia să aibă loc în perioada 17 septembrie 2006 -26 noiembrie 2006.

Pârâta mai susține că apelanta nu beneficiază de suspendarea termenului de prescripție extinctivă - potrivit Ordinului nr. 2 din 23 ianuarie 2003, Legii nr. 137/2002 și O.U.G. nr. 208/2008 - atâta timp cât aceasta nu a introdus acțiune judiciară înainte sau după instituirea supravegherii financiare, pentru a se suspenda cursul prescripției.

în continuare, pârâta, prin întâmpinare, a invocat excepția nulității absolute a Protocolului nr. 1218 /1000 din 21 august 2003, în motivarea căreia a susținut că perceperea penalităților de întârziere de 1 % pe zi întârziere din valoarea contractului - în cazul contractului - și de 1 % pe zi întârziere din valoarea soldului - în cazul protocolului - puse în sarcina cumpărătorului contravine dispozițiilor imperative și prohibitive ale normei legale care ocrotește un interes public, general, fiind vorba de o nulitate parțială, iar în ceea ce privește nulitate absolută a celor două acte acțiunea reclamantei este neîntemeiată întrucât este fondată pe un act nul; s-a mai invocat excepția nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 94/1000 din 18 noiembrie 2003, deoarece directorul comercial al societății pârâte, M.B., nu avea prerogativa încheierii de acte juridice direct, nefiind mandatat în acest sens.

S-a mai susținut cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei și respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată că penalitățile solicitate de apelantă au fost calculate pentru perioada 26 noiembrie 2003 - 15 ianuarie 2004 - în cazul contractului - și pentru perioada 17 septembrie 2003 - 26 noiembrie 2003 - în cazul protocolului - când nu puteau fi acordate alte creanțe negarantate sau garantate la deschiderea procedurii reorganizării decât în cazul în care acestea ar fi conținut o derogare de la programul de plată al creanțelor cuprins în planul de reorganizare. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Prin decizia civilă nr. 83/A din 23 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, s-a admis apelul împotriva sentinței tribunalului, aceasta fiind schimbata în parte. Astfel, a fost admisă în parte acțiunea reclamantei, în sensul că a fost obligată pârâta la plata sumei de 36.257 lei penalități de întârziere în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 94 din 19 noiembrie 2003, cu menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței și a obligat pârâta și la plata sumei de 2952 lei reprezentând cheltuieli de judecată parțiale în primă instanță și apel.

Având în vedere excepțiile invocate de intimata - pârâtă prin întâmpinare, instanța de apel a constatat următoarele :

Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, instanța de apel s-a pronunțat asupra ei cu ocazia analizării apelului reclamantei, sentința tribunalului urmând a fi schimbată în parte, ca urmare a admiterii în parte a acestei excepții.

în ceea ce privește excepția nulității celor două acte instanța de apel a reținut ca, prin invocarea acesteia, pârâta nu face decât să-și invoce propria culpă în speță, prin constatarea nulității absolute a unor acte juridice încheiate de reprezentanții legali ai societății pârâte, acte ștampilate de aceasta. în susținerea excepției nulității celor două acte, pârâta a invocat dispozițiile legale a căror analiză în speță țin de fondul cauzei. In mod corect, a considerat instanța de control judiciar, tribunalul a reținut că pârâta nu a formulat o cerere reconvențională pentru a solicita nulitatea protocolului nr. 1218/1000 din 21 august 2003 și a actului de vânzare cumpărare nr. 94 din 18 noiembrie 2003 si, în mod corect, tribunalul a apreciat că afirmațiile pârâtei sunt neîntemeiate, cu privire la invocarea în apărare, a faptului că directorul comercial al pârâtei, numitul M.B., nu ar fi avut la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 94 din 18 noiembrie 2003 prerogativa încheierii de acte juridice direct, nefiind mandatat în acest sens.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei invocată de pârâtă și respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată, pârâta a invocat aceleași acte normative ca și în cazul susținerii excepțiilor nulității absolute a protocolului nr. 1218/1000 din 21 august 2003 și a actului de vânzare cumpărare nr. 94 din 18 noiembrie 2003, acte al căror conținut s-a analizat cu ocazia soluționării fondului cauzei.

Excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei, invocată de pârâtă pentru nerespectarea procedurii prealabile a concilierii directe a fost respinsă, deoarece reclamanta a făcut dovada convocării pârâtei la procedura concilierii directe, sens în care s-a încheiat procesul-verbal de la 6 iunie 2006, aflat la filele 202 - 204 dosar fond.

Referitor la excepția prescrierii dreptului la acțiune al reclamantei și excepția nulității celor două acte având în vedere că pârâta invocă aceleași act normative, acestea s-au analizat o dată cu fondul.

în ceea ce privește fondul cauzei, instanța de apel a apreciat că nu pot fi acordate penalitățile de întârziere calculate în baza Protocolului nr. 1218 de eșalonare a plăților încheiat de părți la data de 21 august 2003 întrucât acesta a avut în vedere perioada anterioară încheierii contractului nr. 94/2003, în care, prin art. 8, s-a prevăzut obligația cumpărătorului - pârâta din prezenta cauză - la plata unor penalități de întârziere în cazul neachitării valorii mărfii livrate de reclamantă.

S-a constatat că sunt datorate penalități de întârziere calculate în baza contractului nr. 94/2003 numai în parte, respectiv în ceea ce privește penalitățile de întârziere cu începere de la 15 ianuarie 2004, în cuantum, de 36.257 lei, sens în care, s-a admis apelul reclamantei și schimbată, în parte, sentința în sensul obligării pârâtei la plata acestei sume. Referitor la actul de vânzare-cumpărare nr. 202/1100/2003 s-a apreciat că pârâta nu datorează penalități de întârziere în raport de art. 1066 C. civ., întrucât nu are prevăzuta o clauză penală.

Referitor la termenul de prescripție în speța de față instanța de apel a apreciat că acesta s-a suspendat pe perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 16 din 01 aprilie 2004, adică 16 aprilie 2004 și data transferului dreptului de proprietate asupra acțiunilor pârâtei SC T.M.K. - REȘIȚA SA Reșița. Transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor pârâtei a fost perfectat în luna iulie 2004, după cum este menționat în istoricul SC C.S.R. REȘIȚA SA. Termenul la care s-a înscris la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin, operațiunea de vânzare cumpărare a acțiunilor prin finalizarea privatizării pârâtei, respectiv data de 21 iulie 2004, prin mențiunea nr. 21810 din 19 iulie 2004 înscrisă la data de 22 iulie 2004 în baza încheierii judecătorului delegat nr. 3467 din 21 iulie 2004, este în mod evident și termenul la care începe să curgă prescripția extinctivă. Privatizarea fiind finalizată, a încetat cauza legală de suspendare a curgerii prescripției extinctive. Acțiunea a fost introdusă la 14 aprilie 2007 - și nu cum susține pârâta la 18 aprilie 2007 - înăuntrul termenului de prescripție.

Pârâta nu era scutită total de plata penalităților de întârziere, conform dispozițiilor art. 3 din O.U.G. 16/2004, arătând că aceasta nu putea fi scutită de dobânzi, penalități de întârziere, datorate, în temeiul raportului juridic comercial și/sau civil încheiat cu terțe persoane.

Prin urmare, conchide instanța de apel, nu a fost încălcat principiul neretroactivității legii civile cât timp erau incidente, în cazul pârâtei, atât dispozițiile Legii nr. 64/1995, iar în continuarea acestora, așadar, fără nici un moment de întrerupere a lor, au devenit aplicabile prevederile O.U.G. nr. 172/2001, H.G. nr. 379/2002, H.G. nr. 1146/2002, Legea nr. 137/2002, Ordinul nr. 2/2003, pentru ca, în final, să devină aplicabilă O.U.G. nr. 16/2004.

Instanța de apel a reținut referitor la prescripție următoarele: din facturile depuse la dosar în baza contractului nr. 94 din 18 noiembrie 2003 și a raportului de expertiză contabilă efectuată în cauză, dreptul la acțiune, materializat în penalități de întârziere, s-a născut la data plății facturilor; valoarea penalităților calculate de experți a fost evaluată pentru perioada cuprinsă de la data scadenței facturilor până la data achitării efective a fiecărei facturi în parte, anume în perioada cuprinsă între 26 noiembrie 2003 - 15 ianuarie 2004 - anexa 2 la raport - această perioadă constituind data nașterii dreptului la acțiune. în speță, termenul de prescripție de trei ani a început să curgă de la data de 26 noiembrie 2003 până la data de 16 aprilie 2004, când a fost suspendat în baza O.U.G. nr. 16 din 01 aprilie 2004; termenul de prescripție a fost suspendat din data de 16 aprilie 2004 și până la data de 22 iulie 2004, data transferului acțiunilor pârâtei noului asociat S.H.G.M.B.H. Germania - în baza încheierii judecătorului delegat nr. 3467, iar de la data de 22 iulie 2004 prescripția și-a reluat cursul, socotindu-se scurs înainte de suspendare, adică din data de 26 noiembrie 2003 până în data de 16 aprilie 2004.

Cum reclamanta a introdus acțiunea la 14 aprilie 2007, cu 2 luni și 8 zile mai devreme de îndeplinirea termenului de prescripție și luând în calcul perioada de 4 luni și 10 zile scursă până la data suspendării termenului respectiv din data de 26 noiembrie 2003 până în data de 16 aprilie 2004, reclamanta este îndreptățită la plata sumei de 36.257 lei penalități de întârziere calculate începând cu 15 ianuarie 2004 conform anexei 2 a raportului de expertiză în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 94 din 18 noiembrie 2003.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat că pârâta datorează reclamantei penalități în sumă de 36.257 lei calculate pentru perioada 15 ianuarie 2004 în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 94 din 18 noiembrie 2003, menținând, în rest, celelalte dispoziții ale sentinței tribunalului.

Având în vedere dispozițiile art. 274 C. proc. civ., pârâta a fost obligată la 2952 lei cheltuieli de judecată parțiale în primă instanță și în apel, calculată la suma pretinsă.

III. Recursurile declarate de părți

1. Prin recursul declarat de reclamanta SC M.G.R.C. SRL Chișoda a solicitat admiterea recursului cu consecința admiterii apelului declarat, în sensul admiterii acțiunii precizate, respectiv obligarea pârâtei intimate la plata sumei de 583.613,03 lei, cu obligarea pârâtei intimate la cheltuieli de judecată integrale în toate gradele de jurisdicție.

în motivarea recursului, reclamanta a arătat, în esență, că instanța de apel, în mod netemeinic și nelegal, a respins restul pretențiilor, cu aplicarea greșită a normelor legale incidente, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ, precum și cu interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, respectiv cu schimbarea naturii și înțelesului acestuia, motiv de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în argumentarea cărora susține că instanța de apel a apreciat că, Protocolul de eșalonare a plăților nr. 1218/1000 din 21 august 2003 ar fi avut în vedere perioada anterioară contractului nr. 94 din 18 noiembrie 2003, în care s-au stipulat penalități de întârziere, sens în care pârâta intimată nu ar datora penalități, iar în contractul de vânzare cumpărare nr. 202/1100 din 24 martie 2003 nu a fost stipulată o clauză penală, conform dispozițiilor art. 1066 C. civ., astfel că pârâta intimată nu datorează penalități de întârziere, în temeiul contractului menționat.

Față de cele menționate, recurenta critică soluția instanței de apel vizând interpretarea greșită actului juridic dedus judecății, cu aplicarea eronată a prevederilor legale incidente în cauză a art. 969,art. 1066 C. civ.

în continuare, recurenta reclamantă susține că la data de 24 martie 2003, părțile au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 202/1100, prin care nu au fost stipulate penalități de întârziere, nefiind înserată o clauză penală. Ulterior, la data de 21 august 2003, părțile au încheiat o convenție (contract), denumit "protocol", act juridic, care a modificat contractul inițial de vânzare cumpărare, în sensul stabilirii unor noi termene de plată (scadențe), aferentă mărfurilor vândute de societatea reclamantă pârâtei intimate, iar în cazul în care pârâta intimată nu achită la scadențe prețul datorat, urmează să fie obligată la plata penalităților de întârziere; așa fiind, părțile au modificat contractul de vânzare cumpărare, pe care l-au și completat, prin introducerea clauzei penale. Actul juridic, intitulat "protocol", în mod evident nu este un contract de sine stătător, ci este un act, prin care, părțile, prin voința liberă și neviciată au modificat și completat contractul inițial. Or, convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, conform art. 969 C. civ.

Instanța de apel nu a sesizat aspectele anterior menționate, considerând "protocolul" un act juridic de sine stătător, separat de contractul de vânzare cumpărare nr. 202/1100 din 24 martie 2003 apreciere eronată prin prisma art. 977 - 985 C. civ., privind interpretarea convențiilor; în cauză, voința părților la încheierea "protocolului" a fost clară, respectiv părțile au statuat noi scadențe de plată și au introdus clauza penală în contractul încheiat.

Chiar dacă s-ar interpreta protocolul încheiat de părți, ca fiind un contract de sine stătător, pârâta intimată datorează penalitățile stipulate în acesta, întrucât există contractul prin care părțile și-au exprimat voința, prin care s-a stipulat o penalitate pentru întârzierea în executarea obligației de plata. Prin urmare, instanța de apel a interpretat greșit prevederile legale înserate în Codul civil vizând interpretarea convențiilor încheiate de părți, schimbând natura juridică, înțelesul obiectului cauzei dedus judecății cu aplicarea eronată a textelor de lege evocate și incidente în cauză.

2. Prin recursul declarat de recurenta - pârâtă se precizează că motivele de recurs se refera strict la penalitățile în suma de 36.257 lei, calculate pentru perioada începând cu 15 ianuarie 2004, așa după cum a reținut instanța de apel atât în considerentele hotărârii cât și în dispozitiv, așadar numai pentru o zi, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 94 din 18 noiembrie 2003. Invocă ca motive de nelegalitate pct. 7, 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ.

a. - într-un prim motiv de recurs, pârâta se referă la prima excepție invocată a excepției prescripției dreptului la acțiune, în motivarea căruia învederează că începutul prescripției extinctive are loc la data nașterii dreptului la acțiune, în argumentarea căreia arată printr-o abordare amplă în raport de expertiza efectuată în cauză, și pe care aceasta Ie-a susținut și în fazele anterioare, concluzia recurentei fiind că experții contabili au constatat în evidențele contabile ale reclamantei, SC M.G.R.C. SRL soldul existent la contul 411 analitic CS REȘIȚA SA este de 362.571.996 ROL (adică 36.257 RON la data de 31 decembrie 2003, sold care s-a stins în totalitate la data de 06 februarie 2004), cu precizarea că valoarea penalităților calculate de experții contabili a fost evaluată pentru perioada cuprinsă de la data scadenței facturilor până la data achitării efective a fiecărei facturi în parte, anume în perioada cuprinsă între 26 noiembrie 2003 -15 ianuarie 2004 așa cum rezultă din anexa 2 la raportul de expertiză contabilă; prin urmare, concluzionează recurenta că, soldul a fost stins în data de 15 ianuarie 2004, când sumele au fost achitate de pârâtă, cuprinse între 26 noiembrie 2003 - 15 ianuarie 2004, constituie data nașterii dreptului la acțiune și cum dreptul la acțiune se stinge calculând 3 ani de la data la care facturile au fost achitate - pe fiecare factură în parte raportat la data achitării - anume de la 26 noiembrie 2006 și până la 15 ianuarie 2007, așa încât, acțiunea reclamantei urmează a fi sancționată cu prescripția extinctivă, în raport de data promovării acțiunii, la 14 aprilie 2007.

b. - O altă critică vizează suspendarea cursului prescripției, recurenta - pârâtă susținând că reclamanta nu beneficiază de suspendarea termenului de prescripție, deoarece aceasta nu a introdus o acțiune judiciară înainte sau după instituirea supravegherii financiare a societății pârâte în condițiile cerute de dispozițiile Ordinului nr. 2 din 23 ianuarie 2003, Legii nr. 137/2002 și O.U.G. nr. 208/2002, nefiind îndeplinite condițiile legale incidente în materie. în același context, pârâta critică decizia instanței de apel sub aspectul greșitei reținerii că termenul de prescripție a fost suspendat în perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 16 din 01 aprilie 2004 - 16 aprilie 2004 și data transferului de proprietate asupra acțiunilor pârâtei, adică la 22 iulie 2004 și având în vedere data promovării acțiunii reclamantei 14 aprilie 2007, sancțiunea prescripției extinctive este admisibilă; mai arată că în cazul contractului de vânzare-cumpărare, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra fiecărei facturi în parte.

c. - în continuare, recurenta - pârâtă critică soluția instanței de apel sub aspectul confuziei acesteia privind suma de 36.257 lei între noțiunea de sold - contravaloarea mărfii livrate - și cea de penalități, aspect evidențiat și în raportul de expertiză efectuat în cauză; mai mult, susține recurenta, raportul de expertiză menționează că această sumă cu titlu de sold - soldul analitic existent în contul 411 ce a fost stins în totalitate la 6 februarie 2004 - a fost achitată de pârâtă integral, din expertiza efectuată a rezultat că suma de 36.257 lei reprezintă penalități, în opinia recurentei, natura sumei imputată este interpretată greșit, calculul acesteia fiind greșit constatat în raport de suma pretinsă, penalitatatea de 1% pe zi întârziere și perioada care este de numai o zi - 15 ianuarie 2004 - așa încât față de considerentele expuse și din acest punct de vedere soluția instanței de apel este netemeinică.

d. - Recurenta - pârâtă critică soluția instanței de apel în ceea ce privește soluționarea excepției nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 94 din 18 noiembrie 2004, excepție imprescriptibilă și invocată de oricine are interes în orice fază a pricinii cu dispunerea instanței de restabilire a situației anterioare încheierii actului. In opinia acestei recurente excepția este admisibilă și față de acest mijloc de apărare acțiunea reclamantei privind plata penalităților este neîntemeiată; față de această nulitate absolută, pârâta conchide în sensul că ambele instanțe în mod greșit au apreciat că nulitatea absolută poate fi valorificată numai prin cererea reconvențională, iar nulitatea absolută primează, în opinia recurentei, principiului potrivit căruia nimeni nu-și poate invoca propria culpă. Mai arată recurenta, în contextul aceleiași critici, ca invocarea excepției nulității absolute a contractului nr. 94 a fost determinata si de nesocotirea părților semnatare a acestui act juridic a unor dispoziții imperative și prohibitive ale legii, sens în care arată că nu s-au avut în vedere O.U.G. nr. 172/2001 art. 13 cu referire la art. 35 și art. 37 din Legea nr. 64/1995, asupra cărora instanța de apel nu s-a pronunțat, precum și a celorlalte acte normative : H.G. nr. 379/2002 articol unic, Legea nr. 137/2002, Ordinul nr. 2/2003 art. 3, O.U.G. nr. 16 din 16 aprilie 2004 art. 1.

e. - Referitor la actul de vânzare-cumpărare nr. 94 din 18 noiembrie 2003 recurenta - pârâtă susține că a fost contestat datorită faptul că M.B. semnatarul actului menționat nu avea prerogativa încheierii de acte juridice directe, nefiind mandatat în acest sens, și, de altfel, acest act nu a fost ratificat de reprezentanții legali ai societății pârâte - împrejurări ce au fost contestate și aduse la cunoștința instanțelor de judecată anterioare prin notele de ședință din 6 mai 2008 la fond și prin întâmpinare la instanța de apel. Actul juridic astfel încheiat nu-și poate produce efectele juridice, nefiind opozabil terților, așa încât penalitățile prevăzute în acest contract nu pot fi pretinse, atâta timp cât actul juridic nu a fost valabil încheiat de reprezentantul legal; în același sens pârâta arată că a depus la dosarul cauzei înscrisuri doveditoare susținerilor sale, ceea ce înseamnă lipsa acordului de voință expresă; acceptarea mărfii dă naștere numai la obligarea la plata prețului, nu și la plata penalităților a căror câtime a fost stabilită unilateral de către reclamantă, fără consimțământul valabil exprimat al reprezentantului legal al societății pârâte. în concluzie , recurenta - pârâtă susține că în mod greșit instanța de apel a apreciat că actul de vânzare-cumpărare nr. 94 din 18 noiembrie 2003 a fost semnat de reprezentantul legal al societății pârâte, V.H.

f. - Critica recurentei vizând respingerea excepția inadmisibilității acțiunii se referă la aprecierea greșită a instanței de apel a succesiunii evenimentelor, începând cu deschiderea procedurii reorganizării judiciare. Față de actele normative incidente în cauză, evocate de recurentă în motivarea recursului, apare ca inadmisibilă acțiunea reclamantei prin care a solicitat penalități în perioada 26 noiembrie 2003 - 15 ianuarie 2004, perioadă în care nicio dobândă ori cheltuială nu putea fi adăugate creanțelor, pe de o parte, iar pe de altă parte, respingerea excepției inadmisibilității nu a fost motivată, nu s-a pronunțat asupra ei, ci, o motivează sub aspectul inadmisibilității acțiunii reclamantei pentru nerespectarea procedurii prealabile prevăzute de art. 720¹C. proc. civ. în sfârșit, recurenta - pârâtă, într-o ultimă critică, arată că instanța de apel nu motivează soluția pe fondul cauzei, respectiv înlăturarea considerentelor instanței de fond vizând obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere calculate pe perioada 15 ianuarie 2004, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 94 din 18 noiembrie 2003. în consecință, recurenta-pârâtă solicită, în temeiul art. 312 C. proc. civ., admiterea recursului si modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamantei.

Recursurile nu sunt fondate.

1. Recurenta-reclamanta, invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 8 si 9, susține, in esența, ca prin protocolul încheiat la data de 21 august 2003 părțile au modificat contractul de vânzare cumpărare, pe care l-au și completat, prin introducerea clauzei penale.

înalta Curte constata ca, in mod corect, instanța de apel a apreciat că nu pot fi acordate penalitățile de întârziere calculate în baza Protocolului nr. 1218 de eșalonare a plăților încheiat de părți la data de 21 august 2003, întrucât acesta a avut în vedere perioada anterioară încheierii contractului nr. 94/2003, în care, prin art. 8, s-a prevăzut obligația cumpărătorului - pârâta din prezenta cauză - la plata unor penalități de întârziere în cazul neachitării valorii mărfii livrate de reclamantă. Or, in contractul inițial părțile nu au inserat nicio clauza penala. Prin protocol, părțile au stabilit ca pana la data de 15 septembrie 2003 anterior încheierii contractului nr. 1932 din 19 noiembrie 2003) sa fie achitata de către parata întreaga datorie, astfel încât soldul debitor sa fie zero la acea data. Părțile au mai convenit ca, in caz contrar, începând cu aceeași zi, reclamanta sa perceapă o penalitate de 1% pentru fiecare zi de întârziere din valoarea soldului debitor la momentul respectiv. Este evident, astfel, ca intenția pârtilor nu a fost in sensul modificării contractului in sensul precizat de aceasta recurenta.

2. Recurenta - pârâtă a precizat că motivele de recurs se refera strict la penalitățile în suma de 36.257 lei, calculate pentru perioada începând cu 15 ianuarie 2004, așa după cum a reținut instanța de apel atât în considerentele hotărârii cât și în dispozitiv, așadar numai pentru o zi, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 94 din 18 noiembrie 2003, fiind invocate ca motive de nelegalitate pct. 7, 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ.

Recurenta susține că soldul a fost stins în data de 15 ianuarie 2004, când sumele au fost achitate de pârâtă, astfel încât 15 ianuarie 2004, constituie data nașterii dreptului la acțiune și cum dreptul la acțiune se stinge calculând 3 ani de la data la care facturile au fost achitate - pe fiecare factură în parte raportat la data achitării - anume de la 26 noiembrie 2006 și până la 15 ianuarie 2007, așa încât, acțiunea reclamantei urmează a fi sancționată cu prescripția extinctivă, în raport de data promovării acțiunii, la 14 aprilie 2007.

înalta Curte retine ca situația de fapt stabilita de instanța de apel nu poate fi supusa cenzurii instanței de recurs in cadrul controlului de nelegalitate, neputând fi, astfel contestata in aceasta faza procesuala. Din facturile depuse la dosar în baza contractului nr. 94 din 18 noiembrie 2003 și a raportului de expertiză contabilă efectuată în cauză, rezulta ca dreptul la acțiune, materializat în penalități de întârziere, s-a născut la data plății facturilor; valoarea penalităților calculate de experți a fost evaluată pentru perioada cuprinsă de la data scadenței facturilor până la data achitării efective a fiecărei facturi în parte, anume în perioada cuprinsă între 26 noiembrie 2003 - 15 ianuarie 2004 - anexa 2 la raport - această perioadă constituind data nașterii dreptului la acțiune. în speță, termenul de prescripție de trei ani a început să curgă de la data de 26 noiembrie 2003 până la data de 16 aprilie 2004, așa cum a reținut in mod corect si instanța de apel. La data de 16 aprilie 2004 termenul de prescripție a fost suspendat, în baza O.U.G. nr. 16 din 01 aprilie 2004, până la data de 22 iulie 2004, data transferului acțiunilor pârâtei noului asociat S.H.G.M.B.H. Germania - în baza încheierii judecătorului delegat nr. 3467, iar de la data de 22 iulie 2004 prescripția și-a reluat cursul, socotindu-se scurs înainte de suspendare, adică din data de 26 noiembrie 2003 până în data de 16 aprilie 2004.

Instanța de apel a apreciat, astfel, in mod judicios, că pârâta datorează reclamantei penalități în sumă de 36.257 lei calculate pentru perioada 15 ianuarie 2004 în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 94 din 18 noiembrie 2003.

Excepția nulității a fost, de asemenea, soluționata in mod corect de instanța de apel, care a reținut ca, prin invocarea acestei excepții, pârâta și-a invocat, in fapt, propria culpă în speță, solicitând constatarea nulității absolute a unor acte juridice încheiate de reprezentanții legali ai societății pârâte, acte ștampilate de aceasta. în susținerea excepției nulității celor două acte, pârâta a invocat dispozițiile legale a căror analiză în speță a fost strâns legata de fondul cauzei. Pe de o parte, pârâta nu a formulat o cerere reconvențională pentru a solicita nulitatea protocolului nr. 1218/1000 din 21 august 2003 și a actului de vânzare cumpărare nr. 94 din 18 noiembrie 2003, iar, pe de alta parte, pârâta a invocat în apărare, in esența, faptul că directorul comercial al acestei societăți, numitul M.B., nu ar fi avut la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 94/18 noiembrie 2003 prerogativa încheierii de acte juridice direct, nefiind mandatat în acest sens. Or, contrar celor susținute de recurenta, calitatea de director comercial a numitului M.B. si stampilarea actului sunt suficiente pentru a crea aparenta puterii de reprezentare intr-un raport comercial încheiat in numele societății si pentru a face actul astfel încheiat opozabil terților, societatea - parata neputându-si invoca propria culpa, așa cum in mod corect s-a reținut in considerentele deciziei atacate.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei invocată de pârâtă și respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată, instanța de apel a reținut in mod judicios ca pârâta a invocat aceleași acte normative ca și în cazul susținerii excepțiilor nulității absolute a protocolului nr. 1218/1000 din 21 august 2003 și a actului de vânzare cumpărare nr. 94 din 18 noiembrie 2003, astfel încât analiza acestor acte normative a condus, firesc, si la soluția de respingere a acestei excepții, astfel încât nu pot fi reținute susținerile recurentei parate in sensul nepronunțării instanței de apel asupra acestei excepții. Excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei, invocată de pârâtă pentru nerespectarea procedurii prealabile a concilierii directe a fost respinsă, de asemenea, in mod corect, deoarece reclamanta a tăcut dovada convocării pârâtei la procedura concilierii directe, sens în care s-a încheiat procesul-verbal de la 6 iunie 2006, aflat la filele 202 - 204 dosar fond.

Nici ultimă critică a recurentei-parate, potrivit căreia instanța de apel nu motivează soluția pe fondul cauzei, sub aspectul înlăturării considerentelor instanței de fond vizând obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere calculate pe perioada 15 ianuarie 2004, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 94 din 18 noiembrie 2003, nu poate fi primita. Instanța de apel a reținut, astfel, ca reclamanta a introdus acțiunea la 14 aprilie 2007, cu 2 luni și 8 zile mai devreme de îndeplinirea termenului de prescripție și luând în calcul perioada de 4 luni și 10 zile scursă până la data suspendării termenului respectiv din data de 26 noiembrie 2003 până în data de 16 aprilie 2004, reclamanta este îndreptățită la plata sumei de 36.257 lei penalități de întârziere calculate începând cu 15 ianuarie 2004 conform anexei 2 a raportului de expertiză în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 94 din 18 noiembrie 2003.

Față de cele expuse, găsind recursurile nefondate, înalta Curte le-a respins ca atare, în temeiul disp. art. 312 C. proc. civ.

← ICCJ. Decizia nr. 166/2011. Comercial		ICCJ. Decizia nr. 695/2011. Comercial →

ICCJ. Decizia nr. 8/2011. Comercial

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 8/2011. Comercial