Angajarea raspunderii legea insolventei 85 2006. Decizia 3/2008. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A V-A COMERCIALĂ
Decizia comercială nr.3
Ședința publică de la 10.01.2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Adriana Bucur
JUDECĂTOR 2: Marcela Câmpeanu
JUDECĂTOR 3: Eugenia Voicheci
GREFIER - -
Pe rol soluționarea recursurilor formulate de recurentele MUNICIPIUL B prin Primar General și ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 1 împotriva sentinței comerciale nr.4020/29.10.2007 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Comercială în dosarul nr- în contradictoriu intimatul pârât.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenta creditoare prin consilier juridic cu delegație depusă la fila 19 dosar, lipsind celelalte părți.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier ul de ședință, după care
Curtea dispune rectificarea citativului în sensul că sector 1 are calitatea de recurentă.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probatorii de administrat Curtea apreciază îndeplinite dispozițiile art. 150 Cod procedură civilă și acordă cuvântul pe recurs.
Recurenta creditoare, prin consilier juridic, solicită admiterea recursului, modificarea sentinței atacate în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii patrimoniale personale a intimatului pârât și obligarea acestuia să suporte în întregime datoriile societății debitoare. Cu privire la recursul formulat de Municipiul B, solicită admiterea.
Instanța constată închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor de față, a reținut și constatat că:
Prin sentința comercială nr. 4020 din 29.10.2007 Tribunalul București - Secția a VII a Comercială, a respins cererile formulate de Municipiul B și SECTOR 1 în contradictoriu cu pârâtul și a închis procedura insolvenței față de debitoarea SC SRL, dispunând efectuarea cuvenitelor mențiuni.
Pentru a se pronunța astfel,tribunalul a reținut că în cauză nu poate fi reținută incidența dispozițiilor articolului 138 litera c din Legea nr.85/2006 întrucât condiția interesului personal în continuarea activității societății debitoare nu a fost dovedită.
A constatat tribunalul că nici dispozițiile articolului 138 litera d din lege nu-și găsesc aplicabilitatea deoarece societatea debitoare a întocmit raportări contabile, cel puțin pentru anul 2000 și oricum nedepunerea raportărilor contabile nu conduce automat la starea de insolvență, ci, creditoarele trebuiau să dovedească legătura de cauzalitate dintre aceste două fapte.
În acest sens, s-a reținut că legea contabilității și actele normative privind obligația de depunere a raportărilor privind obligațiile fiscale precizează că organul fiscal are obligația stabilirii unui control de fond, are posibilitatea aplicării amenzilor, aspect ce conduce la concluzia că această faptă nu poate fi încadrată ca o cauză a stării de insolvență.
În aceste condiții, reținându-se că dispozițiile articolului 138 nu instituie prezumția de culpă a administratorilor societății, ci faptele trebuie dovedite și că stabilirea existenței faptelor și a măsurii în care ele au cauzat ajungerea în insolvență a societății se face numai pe baza administrării unui probatoriu complet și pertinent, tribunalul a apreciat cererile creditoarelor nefondate.
Constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de articolului 131 din Legea nr.85/2006, Judecătorul - sindic a dispus închiderea procedurii și radierea societății debitoare.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen și motivat Municipiul B prin Primarul General și ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 1 B, criticile vizând nelegalitatea și netemeinicia hotărârii atacate.
În esență, recurentul Municipiul B criticând considerentele hotărârii atacate în temeiul articolului 304 punctele 8 și 9 Cod procedură civilă, susține că este necesar a se observa că societatea debitoare înregistrează un debit de 5.896,93 USD, debit acumulat încă din anul 2000 ca urmare a nerespectării obligațiilor contractuale asumate.
În acest sens, recurentul arată că pârâtul în calitate de administrator al societății avea posibilitatea, conform contractului încheiat cu, de a solicita rezilierea acestuia și de a preda spațiul municipalității, fapt pe care debitoarea nu l-a întreprins, lipsind în acest fel municipalitatea de venituri importante.
Arată recurentul și că debitoarea nu și-a respectat obligația prevăzută de Legea nr. 85/2006 de a solicita ea însăși aplicarea legii insolvenței acumulând în continuare datorii pe care nu le putea achita în termenele legale.
Susține recurenta că societatea debitoare a fost dizolvată prin încheierea judecătorului delegat la. ca urmare a nepreschimbării certificatului de înmatriculare, prin neîndeplinirea acestei obligații contribuindu-se în mod conștient la crearea stării de dizolvare.
În acest context, recurenta apreciază că fapta ilicită constă în omisiunea, inacțiunea ilicită a administratorului, iar raportul de cauzalitate există între fapta culpabilă a acestuia, constând în nerespectarea și neaplicarea legii și prejudiciul creat creditorilor prin intrarea în faliment a societății.
În raport de cele expuse, consideră recurentul că este neîntemeiată motivarea instanței potrivit căreia cererea întemeiată pe articolul 138 literele c și d din Legea nr.85/2006 nu este probată cu privire la faptele pârâtului, întrucât simplul fapt că a dispus în interes personal continuarea activității care ducea în mod vădit la încetare de plăți este suficient pentru a opera atragerea răspunderii fără a mai fi nevoie de a proba elemente ce compun răspunderea civilă obișnuită, pe tărâmul răspunderii contractuale culpa fiind prezumată conform articolului 1082 cod civil coroborat cu articolul 72 din Legea nr.31/1990, articolul 1540 Cod civil și articolul 374 Cod comercial.
Examinând recursul formulat de Municipiul B, în raport de actele, lucrările cauzei, motivele arătate și temeiurile de drept invocate, Curtea a constatat că este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate.
Curtea, va proceda la gruparea argumentelor aduse de recurent în sprijinul motivelor de recurs, pentru a răspunde printr-un considerent comun.
Primul motiv de recurs ce vizează nerespectarea obligațiilor contractuale asumate în contractul de asociere de către pârât, va fi respins ca nefondat, din cel puțin două considerente:
Primul considerent este acela că nerespectarea obligațiilor contractuale nu intră în categoria motivelor limitativ prevăzute de articolul 138 literele a-g din Legea nr.85/2006 pentru atragerea răspunderii patrimoniale.
Al doilea considerent, cu referire strictă la susținerea creditoarei privind posibilitatea debitoarei de rezilia contractul, fapt pe care debitoarea nu l-a întreprins lipsind municipalitatea de venituri, este acela că nimeni nu poate invoca propria turpitudine pentru a-și apăra un drept.
Or, din clauzele contractuale la care a făcut trimitere recurenta, rezultă că părțile au convenit ca în situația neîndeplinirii obligațiilor asumate pe o perioadă mai mare de 3 luni, contractul de asociere este reziliat de drept (articolul 13 alineat ultim și articolul 18 - filele 14 și 15 dosar fond).
În acest sens, se reține că nu s-a dovedit de creditoare că ar fi depus diligențe pentru preîntâmpinarea sau cel puțin limitarea prejudiciului suferit.
Este nefondat și motivul de recurs, întemeiat pe nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 85/2006 referitoare la obligația debitoarei de a solicita ea însăși aplicarea legii insolvenței.
Obligația la care face referire recurenta se regăsește în dispoziția prevăzută de articolul 27 din Legea nr.85/2006, iar încălcarea acestei dispoziții se sancționează pe tărâm penal conform articolului 143 din lege.
Chiar dacă reprezintă un act de vinovăție prin nesocotirea legii, încălcarea articolului 27 nu cade sub incidența articolului 138 litera c din Legea nr.85/2006 întrucât această faptă nu poate determina insolvența debitorului în lipsa unei dovezi certe cu privire lainteresul personalal pârâtului în continuarea activității.
Este nefondat și argumentul recurentei privind contribuția conștientă a pârâtului la starea de dizolvare a societății prin nepreschimbarea certificatului de înmatriculare.
Dincolo de faptul că legiuitorul nu a avut în vedere această faptă printre cele prevăzute de articolul 138 literele a-g, dar în raport de dispoziția legală în contextul căruia s-a invocat acest argument (articolul 138 lit c), rezultă că recurenta dorește să facă proba "interesului personal" al pârâtului cu prezumții pretins legale dar neprevăzute expres de lege.
În plus,prima condițiepentru antrenarea răspunderii întemeiată pe articolul 138, se referă la săvârșirea uneia dintrefaptele enumerate limitativ de lege.Nici o altă faptă care nu se încadrează între cele prevăzute de articolul 138 din Legea nr.85/2006 nu poate angaja răspunderea persoanelor prevăzute de acest text de lege.
Susținerea recurentei, potrivit cu care pârâtul se face vinovat de ajungerea societății debitoare în faliment, ca urmare a continuării unei activități, în folosul propriu, nu este susținută de probe în sensul dovezilor obținerii de foloase de către pârât.
Sarcina probei, potrivit articolului 129 Cod procedură civilă raportat la articolul 1169 Cod civil, incumbă reclamantului, iar invocarea articolului 138 nu atrage în mod obligatoriu răspunderea pârâtul, deoarece nu s-a instituit o prezumție legală de vinovăție și de răspundere, legea prevăzând doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar numai după administrarea de dovezi în acest sens.
În fine, se impune a se preciza că sediul materiei privind răspunderea materială în situații de insolvență a debitorilor, este articolul 138 din Legea nr.85/2006, având natura răspunderii civile delictuale, astfel că, alegațiile recurentului întemeiate pe articolul 72 din Legea nr.31/1990, articolul 374 Cod comercial, articolul 1082 Cod civil și articolul 1540 Cod civil (ce vizează numai răspunderea contractuală a administratorilor în raporturile cu societatea și nu cu terții ca în cauza de față), nu sunt fondate.
Culpa administratorului care răspunde delictual față de terți nu este prezumată și trebuie dovedită de cel care are interes în cauză.
În aceste condiții, argumentele recurentului bazate pe teoria mandatului oneros cu toate consecințele din punct de vedere al răspunderii întemeiată pe Legea nr.31/1990, vor fi respinse ca nefondate.
Oricum, fapta omisivă în sensul dezinteresului privind funcționarea normală a societății, așa cum a fost expusă de creditorul recurent (la nivel de considerații teoretice) nu este suficientă pentru a lămuri raportul de cauzalitate cu starea de insolvență a debitoarei, câtă vreme nu s-a probat faptul că prejudiciul a rezultat direct din fapta săvârșită, iar insolvența a fostcauzatăprin fapta culpabilă invocată, respectiv prin încălcarea articolului 27 din Legea nr.85/2006 și nepreschimbarea în termen a certificatului de înmatriculare conform Legii nr. 359/2004.
Împotriva aceleiași sentințe comerciale nr. 4020 din 29.10.2007 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Comercială, a declarat recurs în termen și motivat SECTOR 1 B, criticile vizând netemeinicia și nelegalitatea sentinței atacate și fiind întemeiat în drept pe dispozițiile Legii nr. 85/2006, articolul 299 și următoarele din Codul d e procedură civilă.
În esență, recurenta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 1 B, reiterând conținutul cererii comune cu Municipiul B depuse în fața judecătorului sindic (fila 94 dosar fond), susține că în cauză sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii întemeiată pe articolul 138 literele c și d din legea nnr.l85/2006.
În acest sens, recurenta susține că lichidatorul judiciar a menționat în raportul depus la 14.05.2007, faptul că vinovat de aducerea societății în stare de insolvență, este administratorul debitoarei pentru motivul că nu a respectat prevederile legale referitoare la întocmirea și înregistrarea situațiilor financiare semestriale și anuale.
În acest context, recurenta susține că pârâtul nu a depus actele prevăzute de articolul 28 din Legea nr.85/2006 fiind creată astfel prezumția inexistenței sau distrugerii actelor contabile.
În aceste condiții,arată recurenta și că lipsa actelor contabile și neîndeplinirea obligațiilor legale creează prezumția în legătură cu folosirea de administrator a bunurilor și creditelor debitoarei în alte scopuri și lasă să înțeleagă intenția de fraudare a legii și ascunderea patrimoniului societății ceea ce atrage răspunderea conform articolului 138 litera d din Legea nr.85/2006.
C de-al doilea motiv de recurs vizează aplicarea dispozițiilor articolului 138 litera c din Legea nr.85/2006 raportat la încălcarea articolului 27 alineat 1 dIn lege și aplicarea dispozițiilor prevăzute de Legea nr.31/1990, articolul 1540 Cod civil, articolul 1082 Cod civil cu referire la răspunderea civilă contractuală, avându-se în vedere prezumarea culpei în mandatul comercial.
Examinând recursul ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 1 B, potrivit articolului 3041Cod procedură civilă în raport de actele, lucrările cauzei și dispozițiile legale în materie, Curtea a constatat că este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate:
Primul motiv de recurs ce vizează aplicarea articolului 138 litera "d" din Legea nr.85/2006 va fi respins ca nefondat, pentru următoarele considerente:
În Raportul lichidatorului judiciar întocmit la 14.05.2007 (filele 87-88 dosar fond) ca și în celelalte rapoarte de la 27.11.2006, (fila 51 dosar fond) de la 29.01.2007 (fila 66 dosar fond) și de la 19.03.2007 (fila 73 dosar fond) se precizează de către lichidatorul judiciar că "se află în imposibilitate de a se pronunța asupra cauzelor și împrejurărilor care au determinat starea de insolvență și, deci, asupra persoanelor cărora această stare le-ar fi imputabilă".
În Raportul de la 14.05.2007 invocat de recurentă, lichidatorul judiciar precizează că nu poate proceda la identificarea persoanelor responsabile de starea de insolvență a debitoarei, de manieră a se proceda la angajarea răspunderii personal - patrimoniale în temeiul articolului 138 alineat 1 literele a- și e-g din Legea nr.85/2006.
Referitor la nerespectarea prevederilor referitoare la înregistrarea situațiilor financiare la organul fiscal cât și nedepunerea documentelor prevăzute de articolul 28 din Legea nr.85/2006, lichidatorul menționează că se creează prezumția că societatea debitoare nu a respectat prevederile Legii nr.82/1991 situație în care apreciază îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii în temeiul articolului 138 litera d din lege.
În aceste condiții, dincolo de faptul că lichidatorul judiciar nu a înțeles să formuleze cerere de atragere a răspunderii materiale a pârâtului deși conform articolului 138 (1) din Legea nr. 85/2006 este principalul titular al acestor cereri, comitetul creditorilor putând fi autorizat să formuleze cererea numai în condițiile prevăzute de articolul 138(3) din lege, dar în aprecierea îndeplinirii condițiilor atragerii răspunderii conform articolului 138 litera d, lichidatorul a operat cu prezumții nepermise de lege.
Fapta nedepunerii situațiilor financiare și neprezentarea actelor prevăzute de articolul 28 din lege de către pârât nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea cu atât mai mult cu câtnu s-a făcut dovada că aceste fapte au dus la starea de insolvență.
Mai mult, câtă vreme nu au fost lămurite cauzele care au dus la insolvența societății, chiar dacă s-ar considera că nedepunerea actelor prevăzute de articolului 28 din Legea nr.85/2006 creează o prezumție relativă a neținerii contabilității în conformitate cu legea, tot nu apărare ca îndeplinită condiția cerută de legiuitor și anume, că fapta săvârșită să fi cauzat starea de insolvență a debitoarei.
Prin urmare, fără cunoașterea cauzelor insolvenței (prin grija lichidatorului judiciar conform articolului 59(1) din legea nr.85/2006) nu se poate aprecia nici dacă fapta nedepunerii situațiilor financiare la organele fiscale sau nedepunerii actelor prevăzute de articolul 28, a dus la insolvență, acest raport de cauzalitate fiind o condiție fără de care atragerea răspunderii este lipsită de temei legal.
Oricum, dincolo de aceste considerente, actele prevăzute de articolul 28 din Legea nr.85/2006 sunt necesare judecătorului sindic pentru a avea o imagine completă asupra situației financiare a societății debitoare, la deschiderea procedurii insolvenței.
Acesta este și rațiunea pentru care depunerea acestor acte este obligatorie și supusă termenului prevăzut de articolul 35 din Legea nr.85/2006.
În plus, nedepunerea documentelor și informațiilor prevăzute de articolul 28 ca urmare a refuzului administratorului debitoarei, se sancționează potrivit articolului 147 din lege și nu potrivit articolului 138 litera d din lege.
În fine, Curtea constată că instanța de fond a făcut o interpretare corectă a dispozițiilor legale sub aspectul neinstituirii de legiuitor a prezumției legale de vinovăție doar din simplul fapt al nerespectării legii contabilității, fără dovada că prin aceasta s-a contribuit la ajungerea societății în incapacitate de plată, adică în imposibilitate de a-și plăti datoriile exigibile angajate cu sumele de bani disponibile la data scadenței.
Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe articolul 137 litera c cu raportare la articolul 27 din legea nr.85/2006, Curtea îl apreciază ca nefondat în considerarea faptului că nu poate fi angajată răspunderea pârâtului dacă nu s-a făcut dovada că acesta a cauzat starea de insolvență prin continuarea unei activitățiîn folosul propriu.
În plus, acest motiv de recurs și argumentele bazate pe teoria mandatului oneros cu toate consecințele din punct de vedere al răspunderii bazată pe Legea nr.31/1990 au fost tratate în cadrul examinării recursului formulat de Municipiul B, considerentele avute în vedere fiind valabile și pentru recurenta SECTOR 1
Pentru toate considerentele expuse în precedent, Curtea reține că tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale față de situația de fapt configurată de materialul probator administrat, situație în care constată că în cauză nu subzistă motivele de modificare ale sentinței în temeiul articolelor 304 punctul 8, 304 punctul 9 Cod procedură civilă sau alt motiv de modificare sau casare în temeiul articolului 3041Cod procedură civilă, drept pentru care va respinge recursurile în baza articolului 312 (1) Cod procedură civilă, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentele MUNICIPIUL B prin Primar General și ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 1 împotriva sentinței comerciale nr.4020/29.10.2007 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Comercială în dosarul nr- în contradictoriu intimatul pârât.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 10.01.2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
Red.Jud.
Tehnored.
2 ex.
7.02.2008
Tribunalul București - Secția a VII a Comercială
Judecător sindic:
Președinte:Adriana BucurJudecători:Adriana Bucur, Marcela Câmpeanu, Eugenia Voicheci
