Procedura insolventei practica judiciara. Decizia 8/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA COMERCIALĂ
Operator date - 2928
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 8/
Ședința publică din data de 11 ianuarie 2010
PREȘEDINTE: Anca Buta
JUDECĂTOR 2: Marian Bratiș
JUDECĂTOR 3: Petruța Micu
Grefier: - -
S-au luat în examinare recursurile declarate de creditoarele ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE A și AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI B împotriva sentinței comerciale nr. 2453/28.09.2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu debitoarea intimată - SRL prin lichidator judiciar EXPERT, având ca obiect închiderea procedurii insolvenței.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nemaifiind alte cereri de formulat sau excepții de invocat și reținând că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă conform art. 242 Cod procedură civilă, Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor de față constată următoarele:
Prin sentința comercială nr. 2453/28.09.2009, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Arad, în temeiul art. 131 din Legea privind procedura insolvenței, a dispus închiderea procedurii insolvenței debitoarei - SRL și radierea acesteia din registrul comerțului; descărcarea lichidatorului judiciar de orice îndatoriri și responsabilități; notificarea acestei sentințe debitorului, creditorilor, Direcției Teritoriale a Finanțelor Publice, Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Arad, pentru efectuarea mențiunii de radiere, precum și publicarea în Buletinul procedurilor de insolvență; precum și plata către lichidatorul judiciar Expert Aas umei de 38,70 lei reprezentând cheltuieli de procedură și a sumei de 3500 lei reprezentând onorariul lichidatorului judiciar pentru întreaga perioadă a procedurii.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că la data de 22 iunie 2009 lichidatorul judiciar Expert A, desemnat să administreze procedura insolvenței debitorului - SRL A, a sesizat judecătorul sindic, în baza art. 20, litera i) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, cu incidența în cauză a art. 131 din aceeași lege, ca urmare a lipsei bunurilor în averea debitoarei, propunând închiderea procedurii ca urmare a neavansării de către creditori a sumelor necesare pentru acoperirea cheltuielilor de lichidare.
Judecătorul sindic a constatat că procedura concursuală a fost deschisă prin sentința comercială nr. 715/13.04.2009; că s-au întocmit și comunicat notificările în condițiile art. 61 din Legea privind procedura insolvenței și că s-a întocmit tabelul definitiv al creanțelor; că primăria în a cărei rază teritorială își are sediul debitoarea a comunicat că acesta nu figurează cu bunuri în rolul financiar al comunei; că în averea debitoarei nu există bunuri, că în speță, creditorii nu au avansat sume de bani pentru eventuala continuare a procedurii, deși li s-a transmis de către lichidator notificare în acest sens.
S-a mai reținut că la adunarea generală a creditorilor din 21.08.2009 pe ordinea de zi a figurat închiderea procedurii în cazul neîncasării de sume, deși s-a acordat de către judecătorul sindic termen pentru ca creditorii să-și exprima poziția față de sesizarea incidenței în cauză a art. 1341 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.
Tribunalul a mai constatat că art. 131 corelat cu art. 20 litera i) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței prevede închiderea procedurii în orice stadiu al acesteia, singurele condiții fiind inexistența bunurilor și lipsa unor oferte de avansare de sume de bani de către creditori.
Astfel, în temeiul art. 131 din Legea privind procedura insolvenței, judecătorul sindic a dispus încheierea procedurii insolvenței și radierea debitorului, considerând că legiuitorul a prevăzut soluția închiderii procedurii în baza art. 131 din Legea nr. 85/2006, în orice stadiu al acesteia, în cazul în care în averea debitorului nu există bunuri ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și creditorii nu avansează sumele corespunzătoare acoperirii acestor cheltuieli administrative, pentru a evita, efectuarea de cheltuieli din fondul de lichidare în condițiile în care creditorii, persoanele direct interesate în continuarea procedurii, nu își asumă riscul efectuării unor astfel de cheltuieli, doar creditorilor rămânându-le opțiunea de a analiza șansele de pierdere sau câștig.
Conform art. 20 aliniatul 1), litera i) din Legea nr. 85/2006, practicianul în insolvență trebuie să sesizeze de urgență judecătorul sindic în cazul în care constată că nu există bunuri în averea debitorului.
Legea nr. 85/2006, prin mai multe articole, prevede că practicianul în insolvență va fi retribuit, pentru activitatea depusă, ca și regulă din averea debitorului și cu titlu de excepție din fondul de lichidare.
Din corelarea acestor articole, judecătorul sindic a dedus că fondul de lichidare este destinat doar pentru acoperirea cheltuielilor procedurii anterior stadiului în care practicianul în insolvență ajunge la concluzia că în averea debitorului nu există fonduri pentru continuarea acesteia, iar din acest stadiu procedura poate continua doar cu susținerea materială a creditorilor.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs creditoarea ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE, înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr-, solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței atacate, în sensul de a se dispune lichidatorului judiciar să depună toate diligențele pentru a intra în posesia actelor contabile, respectiv a solicitării către judecătorul sindic de a formula plângerea penală în condițiile art. 147 din legea 85/2006, iar în caz contrar de a formula acțiunea de atragere a răspunderii administrative față de fostele organe de conducere ale societății, conform art. 138 din Legea 85/2006.
În motivarea recursului s-a arătat că potrivit art. 2 din Legea nr. 85/2006, scopul declarat al legii este instituirea unei proceduri pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvență, situație care impune lichidatorului judiciar un ansamblu de măsuri și diligențe pentru îndeplinirea scopului propus al legii. Dacă contrar acestor inițiative nu se pot identifica bunuri urmăribile care să acopere pasivul debitoarei, dacă din evidențele contabile rezultă că nu sunt sau nu au rămas bunuri în inventar, precum și dacă se constată cu certitudine că nu sunt persoane cărora le poate fi imputată vina de a fi provocat starea de insolvență, abia atunci se poate propune judecătorului sindic închiderea procedurii, potrivit art. 131 din Legea nr. 85/2006.
Creditoarea susține că fostul administrator al falitei nu a comunicat lichidatorului judiciar actele contabile ale societății, acesta fiind motivul principal al imposibilității derulării procedurii falimentului. Arată că deși l-a notificat pe fostul administrator pentru depunerea actelor contabile, lichidatorul s-a limitat la aceasta, cu toate că putea formula și plângere penală pentru a-l constrânge pe fostul administrator să predea actele contabile.
Se mai susține că recurenta nu a cerut lichidatorului să formuleze plângere penală în condițiile art. 147 din Legea 85/2006, ci să se depună toate diligențele pentru a se formula această plângere, respectiv să solicite acest lucru judecătorului sindic, singurul în măsură a proceda la formularea plângerii penale, ceea ce nu s-a întâmplat și nu a fost consemnat în niciun raport de activitate al lichidatorului sau încheiere de ședință. Astfel, consideră că obligația de diligență a lichidatorului nu a fost îndeplinită, rezultatul fiind închiderea procedurii fără a se depune toate eforturile pentru recuperarea creanțelor creditorilor sau pentru tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de ajungerea societății în stare de faliment.
Recurenta creditoarea menționează faptul că prin raportul privind cauzele și împrejurările care au dus la apariția stării de insolvență, conform art. 20 alin. 1 lit. b din Legea 85/2006, se constată că nu există acte contabile și astfel nu se poate stabili existența vreunor bunuri ale societății și nici vinovăția fostului administrator. Consideră că acesta era un motiv suficient pentru ca lichidatorul judiciar să formuleze acțiune în atragerea răspunderii administratorului, chiar lipsa actelor contabile conducând la această situație de imposibilitate a derulării procedurii, aspect ce a fost reținut eronat și de către judecătorul sindic.
S-a invocat faptul că potrivit art. 5 din Legea nr. 85/2006 "Organele care aplică procedura sunt: judecătorul-sindic, administratorul judiciar și lichidatorul.
(2) Organele prevăzute la alin. (1) trebuie să asigure efectuarea cu celeritate a actelor și operațiunilor prevăzute de prezenta lege, precum și realizarea în condițiile legii a drepturilor și obligațiilor celorlalți participanți la aceste acte și operațiuni".
Conform art. 131 din Legea 85/2006: "În orice stadiu al procedurii prevăzute de prezenta lege, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și nici un creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare, judecătorul-sindic va putea da o sentință de închidere a procedurii, prin care se dispune și radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat", iar potrivit art. 59 alin. 1: "Administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul, în cazul procedurii simplificate, va întocmi și va supune judecătorului-sindic, în termenul stabilit de judecătorul-sindic, dar care nu va putea depăși 60 de zile de la desemnarea sa, un raport asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția insolvenței debitorului, cu menționarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă."
Astfel, recurenta consideră că legea impune în mod imperativ întocmirea unui raport privind cauzele și împrejurările care au dus la apariția insolvenței debitoarei, cu menționarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă, fără a face diferență cu privire la existența sau inexistența bunurilor sau a lipsei contabilității debitoarei falite. Arată că tocmai reținerea acestor fapte reprezintă un motiv suficient de răspundere administrativă; că lipsa actelor contabile și neținerea contabilității potrivit dispozițiilor legale echivalează cu o prezumție de ducere a societății în stare de faliment, fostul administrator fiind vinovat de încălcarea mai multor dispoziții legale, și anume: art. 138 lit. d din Legea 85/2006, art. 73 alin. 1 lit. c și alin. 2, art. 134 alin. 1 și 2, art. 181 din Legea 31/1990 republicată, art. 11 alin. 4 din Legea contabilității, cu atât mai mult cu cât relația administratorului cu societatea comercială se supune regulilor mandatului, conform art. 1540 Cod civil. Consideră că faptul că aceste dispoziții legale sunt stabilite prin alte acte normative decât Legea 85/2006 nu impietează asupra răspunderii administrative, deoarece Legea 85/2006 este specială doar pentru derularea procedurii falimentului, iar faptele care se definesc la modul general la art. 138 din Legea 85/2006 sunt detaliate ca și modalități de săvârșire în legile speciale indicate, astfel că ar fi fost lipsit de rațiune juridică reluarea acestor fapte în cuprinsul Legii nr. 85/2006 din moment ce sunt enunțate și definite în legi speciale, iar potrivit principiuluispecialia generalibuss derogant, acestea sunt norme speciale cu privire la răspunderea administrativă față de cele generale ale Legii 85/2006.
Recurenta consideră că trebuia analizată eventualitatea unor acțiuni oblice pentru recuperarea creanțelor, investigații privind bunurile personale ale foștilor administratori în vederea aplicării art. 138 din lege, apreciind că este imposibil de acceptat o soluție de închidere a procedurii, cât timp nu a fost respectată o dispoziție imperativă a legii, prin acest fapt ajungându-se în imposibilitatea realizării scopului declarat al legii enunțat în art. 2 din Legea 85/2006.
Se mai arată că potrivit doctrinei, răspunderea administratorului pentru ajungerea societății comerciale în insolvență este reglementată de dispozițiile referitoare la mandat, iar mandatul este cuprins în actul constitutiv al societății, astfel că lichidatorul judiciar, în considerarea retribuției primite, are datoria de a întocmi și depune un raport asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția insolvenței debitorului, cu menționarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă, și de a cere atragerea răspunderii materiale a foștilor administratori pentru lipsa lor de diligență în conducerea activității societății, atragerea răspunderii având eficiență doar înainte de închiderea procedurii.
În drept, recurenta a invocat art. 2, 5, 131, 138 și 147 din Legea nr. 85/2006, art. 73 alin. 1 lit. c și alin. 2, art. 134 alin. 1 și 2, art. 181 din Legea 31/1990 republicată, art. 11 alin. 4 din Legea contabilității, art. 1540 Cod civil, art. 304 pct. 9 și 304 Cod procedură civilă.
Împotriva aceleiași sentințe a declarat recurs și creditoarea AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, iar pe cale de consecință, modificarea și comunicarea raportului final întocmit de către lichidatorul judiciar.
În subsidiar, creditoarea recurentă a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul continuării procedurii de lichidare a debitoarei până Ia recuperarea tuturor datoriilor pe care aceasta Ie are de achitat creditorilor, cu aplicarea dispozițiilor art. 138 din Legea 85/2006.
În motivarea recursului, s-a arătat că în fapt, prin sentința atacata, instanța de fond a admis raportul final formulat de către lichidatorul judiciar, apreciind că măsura închiderii procedurii de impune, întrucât au fost valorificate bunurile evidențiate în patrimoniul debitoarei, iar sumele obținute au fost distribuite.
Recurenta AVAS a considerat că instanța a apreciat în mod eronat asupra cauzei de față, întrucât raportul final nu i-a fost comunicat în condițiile legii, arătând că după întocmirea raportului final in conformitate cu prevederile legale, lichidatorul judiciar era obligat să-l comunice, împreuna cu bilanțul general, în temeiul art. 129 din Legea 85/2006, tuturor creditorilor pentru analiză și eventuale obiecțiuni, urmând a fi convocata Adunarea Creditorilor în termen de maximum 30 de zile de la afișarea raportului final, în vederea aprobării acestuia. Menționează că Legea 85/2006 nu prevede o "opțiune" in acest sens, lichidatorul judiciar fiind obligat la comunicarea raportului final către creditori, iar prin nerespectarea acestei obligații, i s-a eludat un drept la apărare, respectiv cel de a formula obiecțiuni la raportul final.
Pentru aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate si, pe cale de consecință, modificarea și comunicarea raportului final formulat de către lichidatorul judiciar desemnat in cauza.
În subsidiar, creditoarea recurentă consideră ca măsura închiderii procedurii este prematură, întrucât creanța cu care AVAS a solicitat înscrierea in tabelul creditorilor debitoarei, nu a fost îndestulată.
Arată că instanța de fond a admis solicitarea lichidatorului judiciar și a dispus închiderea procedurii de lichidare judiciară declanșata împotriva debitoarei, constatând că propunerea de închidere a procedurii este fondata, deoarece in patrimoniul debitoarei nu au fost evidențiate bunuri valorificabile și nici nu sunt elemente care sa susțină ideea ca situația in care a ajuns debitoarea s-ar datora faptelor săvârșite de către foștii administratori. Totodată, s-a reținut ca nici nu dispune de sumele necesare continuării procedurii de lichidare a debitoarei, iar creditorii înscriși la masa credală nu s-au oferit sa avanseze sumele solicitate.
Creditoarea recurentă consideră ca ideea principală care se desprinde din contextul supus judecații este ca, daca ar fi existat sumele necesare (chiar si prin avansarea acestora de către creditori), continuarea procedurii s-ar impune, atât Legea nr. 85/2006, prin etapele si metodele prevăzute, cat si interesul creditorilor, tinzând in acest sens. Arată că închiderea procedurii in temeiul dispozițiilor art. 131 din Legea nr. 85/2006, apare in contextul de fata ca o sancționare a creditorilor care nu pot avansa sumele necesare cheltuielilor, ceea ce excede cadrul prevăzut de legea insolvenței, care are ca principal obiectiv îndestularea creditorilor debitoarei si reprezentanții săi. Față de lipsa fondurilor necesare continuării procedurii de lichidare, învederează faptul ca acestea puteau fi obținute făcându-se aplicarea dispozițiilor art. 4 alin 4 din Legea 85/2006, modificata, care prevăd in mod explicit ca "în lipsa disponibilităților în contul debitorului, se va utiliza fondul de lichidare, plățile efectuându-se pe baza unui buget previzionat pe o perioadă de cel puțin 3 luni, aprobat de judecătorul-sindic".
Totodată, recurenta arată că în condițiile în care ar fi avansat sume pentru continuarea lichidării, astfel cum s-a solicitat, creanța AVAS, a cărei recuperare se dovedește dificila si la cuantumul actual, s-ar fi mărit, devenind si mai greu de recuperat. De asemenea, neavansarea de către creditori a sumelor necesare continuării procedurii de lichidare judiciară nu trebuie sa fie "amendată" cu închiderea procedurii in temeiul dispozițiilor art. 131 din Legea nr. 85/2006, prevederile acestei legi neprevăzând acest aspect.
Referitor la posibilitatea continuării procedurii de lichidare judiciara declanșata împotriva debitoarei, recurenta susține că modalitatea continuării procedurii la care se referim este formularea cererii de chemare in judecata, având ca obiect atragerea răspunderii patrimoniale a persoanelor care au făcut parte din conducerea societății, pentru a atrage la masa credală sume suplimentare destinate acoperirii pasivului debitoarei, deoarece lichidatorul judiciar are datoria de a caută modalități de recuperare a patrimoniului pentru a putea plați cat mai multe dintre creanțele pe care debitoarea le are către creditori.
Mai susține că pornind de la izvorul creanței solicitate de AVAS, respectiv creanța pe care debitoarea o datora CAS A, o aplicare a dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2005 reprezintă, de fapt, găsirea persoanei din conducerea debitoarei, vinovate de deturnarea sumelor oprite de la angajatul asigurat si folosite in alte scopuri decât cel prevăzut de lege, respectiv virarea sumelor reținute către CAS, o încălcare flagrantă si constantă a dispozițiilor art. 94 din OUG nr. 150 / 2002 modificată, conform cărora utilizarea în alte scopuri sau nevirarea la fond a contribuției reținute de la asigurați constituie infracțiunea de deturnare de fonduri și se pedepsește conform prevederilor art. 302 din Codul penal și art. 280 din Codul Muncii.
Consideră că, urmare a săvârșirii faptei de deturnare de fonduri, Statul român, reprezentat în cauză prin a suferit un prejudiciu "a cărui existență certa se stabilește prin constatarea de către judecătorul-sindic nu numai a faptului ca societatea a ajuns in încetare de plați ci si a împrejurării ca obligațiile fata de creditori nu pot fi plătite integral din averea debitorului.
Astfel, creditoarea opinează în sensul că lichidatorul judiciar nu a aplicat corect regulile răspunderii instituite de dispozițiile art. 138 si următoarele din Legea 85/2006. Arată că aceste fapte trebuie privite in contextul stării de insolvență a debitoarei, ca fiind un complex de cauze sau condiții care au dus sau au favorizat ajungerea societății în încetare de plăți, iar prin aceste fapte, debitoarea a fost lipsita de lichidități tocmai pentru că a fost administrata cu rea-credință sau cu neglijenta, creditorii nemaiputându-și recupera creanțele, scopul acestei dispoziții legale fiind tocmai punerea la îndemâna creditorilor a unor proceduri speciale, prin care sa poată sa-si acopere creanțele de la persoanele vinovate de ajungerea societății in incapacitate de plata, atât in ceea ce privește judecarea acestora, cat si in ceea ce privește probațiunea, legea instituind prezumții de culpa si de cauzalitate între faptă și prejudiciu.
A mai arătat că lichidatorul nu este un executor judecătoresc care ar avea doar obligația de a vinde bunuri aflate în averea debitoarei, ci atribuțiile sale sunt mult mai complexe. Art. 25 din Legea nr. 85/2006 prevede că prima dintre atribuțiile lichidatorului consta în examinarea activității debitorului in raport cu situația de fapt si întocmirea unui raport amănunțit asupra cauzelor si împrejurărilor care au dus la insolvență, cu menționarea persoanelor cărora le-ar fi imputabila, această analiza realizata de către un specialist, respectiv lichidatorul, constituind premisa declanșării unor potențiale acțiuni in baza art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Față de aceste argumente, AVAS B solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate in sensul admiterii obiecțiunilor formulate de AVAS si, pe cale de consecința, continuarea procedurii de lichidare a debitoarei pana la recuperarea tuturor datoriilor pe care - SRL le are de achitat creditorilor.
În drept, au fost invocate prevederile art. 304, pct. 5 si pct. 9, coroborat cu dispozițiile art. 304 din Codul d e procedura civila cu privire la recurs, precum si dispozițiile art. 2, art. 5 alin. 1, art. 136, art. 138 art. 140, precum și art. 142 alin. 1, din Legea nr. 85/2006.
Analizând recursurile de față, prin prisma criticilor formulate de recurentă și din oficiu, raportat la dispozițiile art. 304 Cod procedură civilă, Curtea constată că acestea sunt nefondate, judecătorul sindic pronunțând o hotărâre temeinică și legală, conformă cu probele de la dosar.
Astfel, în cauză închiderea procedurii s-a realizat în baza art. 131 din Legea nr. 85/2006, potrivit căruia "în orice stadiu al procedurii prevăzute de prezenta lege, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și nici un creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare, judecătorul-sindic va da o sentință de închidere a procedurii, prin care se dispune și radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat".
Pentru a se dispune această măsură s-a constatat de judecătorul sindic, pe baza rapoartelor prezentate de lichidatorul judiciar desemnat pe seama debitoarei, că debitoarea nu dispune de bunuri valorificabile și că creditorii debitoarei nu și-au manifestat intenția de a avansa eventualele sume ce ar fi necesare continuării procedurii de insolvență.
În aceste condiții, închiderea procedurii în baza art. 131 din Legea nr. 85/2006 se poate dispune oricând, nefiind condiționată de vreun act sau moment anume în cadrul procedurii insolvenței, nepunându-se problema convocării adunării generale a creditorilor sau a comunicării raportului final către creditori pentru ca aceștia să poată formula obiecții. Prevederile art. 131 din Legea insolvenței sunt imperative și de imediată aplicare, fiind aplicabile în orice stadiu al procedurii, în situația în care se constată că nu există bunuri în averea debitorului sau că acestea sunt insuficiente pentru continuarea procedurii, închiderea procedurii nefiind condiționată de întocmirea raportului prevăzut de art. 129 din Legea 85/2006, de desemnarea administratorului special sau de orice alte atribuții și îndatoriri ale administratorului/lichidatorului judiciar.
Pe de altă parte, creditoarele recurente critică în esență sentința recurată și pentru motivul că nu a fost atrasă răspunderea administratorului social al debitoarei.
În ceea ce privește cererea creditoarelor de a fi angajată răspunderea administratorului debitoarei, potrivit art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, Curtea reține că aceasta se poate face ca regulă numai la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului și numai ca excepție în condițiile art. 138 alin. 3 din lege. Lichidatorul judiciar nu poate fi obligat să formuleze o asemenea acțiune, dacă el consideră că nu sunt întrunite condițiile pentru a se dispune antrenarea răspunderii membrilor de conducere sau de supraveghere din cadrul debitoarei aflate în procedura insolvenței.
Întrucât potrivit art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 "la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului", iar creditorii nu mai au potrivit actualei reglementări decât în anumite condiții calitatea procesuală activă de a solicita aplicarea prevederilor art. 138 față de membrii organelor de conducere ai debitoarei, criticile recurentelor legate de problema aplicării art. 138 din lege sunt nefondate, având în vedere și temeiul închiderii procedurii, respectiv art. 131 din Legea nr. 85/2006, creditoarele neoferindu-se să avanseze sumele corespunzătoare continuării procedurii, în condițiile în care s-a constatat că nu există bunuri în averea debitoarei.
Așa fiind, constatând că nu există motive de casare sau modificare a sentinței recurate, în baza art. 312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondate recursurile declarat de creditoarele ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE A și AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile formulate de creditoarele ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE A și AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI B împotriva sentinței civile nr. 2453/28.09.2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 11 ianuarie 2010.
Presedinte, Judecător, Judecător
- - - - - -
Grefier,
- -
Red./26.01.2010
Tehn. / 2 ex./26.01.2010
Instanța de fond - Tribunalul Arad
Judecător -
Președinte:Anca ButaJudecători:Anca Buta, Marian Bratiș, Petruța Micu
