Spete pretentii comerciale. Decizia 157/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
Dosar nr- Operator nr.2928
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA COMERCIALĂ
DECIZIA CIIVLĂ Nr. 157
Ședința publică din 26 octombrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Petruța Micu
JUDECĂTOR 2: Anca Buta
Grefier - -
S-a luat în examinare apelul declarat de reclamanții Municipiul T prin Primar, Consiliul Local al Municipiului T și Primăria Municipiului T împotriva sentinței civile nr.409/PI/07.04.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, în contradictoriu cu pârâta intimată - SRL, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pentru pârâta intimată, avocat, lipsă fiind reclamanții apelanți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, reprezentantul pârâtei intimate depune la dosar concluzii scrise, copii factură fiscală, extras de cont și chitanță reprezentând onorariu de avocat și arată că nu are alte cereri de formulat în cauză.
Nemaifiind formulate alte cereri instanța acordă cuvântul asupra apelului.
Reprezentantul pârâtei intimate solicită respingerea apelului conform motivelor arătate în scris, cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat și taxa judiciară de timbru.
CURTEA
Deliberând constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 409/PI/07.04.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, s-a respins excepția prematurității cererii ca neîntemeiată, s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și în consecință, s-a respins cererea formulată de reclamanții Municipiul T prin Primar, Consiliul Local al Municipiului T și Primăria Municipiului T, în contradictoriu cu pârâta - SRL T ca fiind prescrisă.
Prin aceeași sentință s-a respins cererea reclamantului privind acordarea cheltuielilor de judecată, obligându-l pe acesta să plătească pârâtei suma de 3.706,00 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a constatat că prin cererea înregistrată la data de 13.12.2007 sub nr-, reclamantul MUNICIPIUL T REPREZENTAT PRIN PRIMAR, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI T, PRIMARIA MUNICIPIULUI Tas olicitat, în contradictoriu cu pârâta - SRL, obligarea pârâtei - SRL la plata sumei totale de 212.056 lei, din care 34.037 lei chirie restantă, 175.977 lei majorări de întârziere, 2.042 penalități de întârziere; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, asupra spațiului cu altă destinație situat în T, str. - nr.9, s-a încheiat contractul de închiriere nr.826/1999; potrivit art. 4 alin. 2 din contractul de închiriere, chiria se modifică pe parcursul derulării contractului prin Hotărârea Consiliului Local; în aplicarea acestei clauze s-a emis Hotărârea nr.42/2000 prin care s-a majorat chiria datorată, aplicarea acestei hotărâri fiind însă suspendată până la soluționarea în contencios administrativ a acțiunii de anulare, acțiunea fiind soluționată irevocabil prin Decizia Civilă nr.471/01.10.2002 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara. Întrucât recalcularea chiriei a presupus un volum mare de lucru, prin /2004 s-a prevăzut că achitarea diferenței din anul 2001 până la zi, fără majorări și penalități, se poate face până la data de 31.12.2004; pârâtei i s-a comunicat că figurează cu obligații bugetare restante aferente spațiului închiriat, fiind invitată, prin înștiințarea de plată de la data de 30.04.2007, să formuleze eventuale contestații referitoare la debitele restante, însă pârâta nu a dat curs acestei invitații; potrivit Codului d e Procedură Fiscală, reclamantul este îndreptățit a pretinde dobânzi și penalități de întârziere, calculate în conformitate cu acest act normativ.
A precizat reclamantul că, imobilul ce a făcut obiectul contractului de închiriere a fost retrocedat fostului proprietar.
În drept, reclamantul a indicat dispozițiile art. 969-970.civ. art.1020-1021.civ. art. 274.proc.civ. 42/2000.
Prin întâmpinarea formulată în cauză la data de 25.01.2008, pârâta - SRL a ridicat excepția de netimbrare, excepția lipsei procedurii concilierii prealabile și excepția prescripției dreptului la acțiune, pe fond solicitând respingerea cererii ca neîntemeiată.
Prin încheierea de la data de 7.03.2008 s-a respins excepția de netimbrare a cererii, fiind unită cu fondul cauzei excepția de prematuritate.
Prin încheierea de la data de 7.11.2008 s-a respins cererea formulată de către pârâtă, privind sesizarea Curții Constituționale cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 183.proc.civ. recursul declarat împotriva acestei încheieri fiind respins prin Decizia Civilă nr.95/R/22.01.2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara - Secția Comercială.
În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri.
Analizând probatoriul, instanța de fond a reținut că între părți a intervenit contractul de închiriere nr.826/1999, înregistrat sub nr.-2413/8.10.1999 (8 verso), pârâta, în calitate de locatar, obligându-se să achite reclamantului, în calitate de locator, chiria lunară, calculată pe baza HCL 84/1997, asupra spațiului cu destinația de magazin nealimentar situat în T, str. -.
Prin Dispoziția Primarului nr.2348/11.11.2004 s-a dispus restituirea imobilului foștilor proprietari, la data de 31.01.2005 întocmindu-se procesul-verbal de punere în posesie, imobilul fiind predat în stare de folosință; deși în cuprinsul dispoziției de restituire este înscrisă mențiunea cu privire la contractul de închiriere al cărei beneficiar este pârâta, o astfel de mențiune nu mai apare în cuprinsul procesului-verbal de predare-primire (12, 13 verso). Concomitent întocmirii procesului-verbal de predare-primire, la data de 31.01.2005 s-a emis adresa nr.-7470 (11), pârâtei fiindu-i comunicată obligația de plată a diferenței de chirie pentru intervalul 01.01.2001-28.02.2003, recalculată în raport de HCL 42/28.09.2000.
La data de 13.12.2007 reclamantul a promovat prezenta acțiune, solicitând obligarea pârâtei la plata diferenței de chirie, precum și la plata majorărilor și penalităților de întârziere calculate în raport de dispozițiile nr.OG92/2003.
Excepțiile invocate de către pârâtă în apărare, respectiv excepția lipsei procedurii concilierii prealabile efectuate în conformitate cu dispozițiile art. 720 ind. 1.proc.civ. și excepția prescripției dreptului material la acțiune, impun calificarea prealabilă a raportului juridic ce întemeiază pretențiile reclamantului, în sensul de a se stabili incidența normelor de drept comun ori a dispozițiilor speciale aplicabile raporturilor fiscale.
Reclamantul a invocat caracterul fiscal al creanței, concomitent înțelegând să învestească instanța în vederea obținerii titlului executoriu. Or, se observă că, în ipoteza existenței unei creanțe fiscale în sensul nr.OG92/2003, urmarea procedurii contencioase de drept comun este lipsită de interes, titlul executoriu fiind emis în condițiile art.141 din Codul d e procedură fiscală. Împrejurarea că, veniturile obținute dintr-o activitate comercială desfășurată de o autoritate publică se fac venit la bugetul instituției, este lipsită de relevanță în raport de calificarea creanței, aceasta rămânând supusă dispozițiilor de drept comun, și nu dispozițiilor derogatorii prevăzute în materie fiscală. O interpretare contrară, în sensul asimilării oricărei creanțe a instituției publice unei creanțe fiscale, nu ar justifica prevederea specială a art. 131 din Codul d e procedură fiscală, ce asimilează creanța izvorând din amenda contravențională creanței fiscale, cu consecința aplicării termenului special de 5 ani al prescripției dreptului de a cere executarea silită; această echivalare ar fi superfluă, în cazul acceptării tezei reclamantului, cât timp amenda contravențională se constituie în venit la bugetul instituției publice. Activitatea de concesionare și închiriere de bunuri va fi supusă regimului oricăror acte de comerț, adică legii jurisdicției comerciale.
Reținând caracterul comercial al litigiului, instanța a constatat că reclamantul este ținut a face dovada îndeplinirii procedurii concilierii directe, prealabil sesizării instanței, conform art. 720 ind. 1.proc.civ. Analizând actele dosarului, instanța apreciază că reclamantul și-a executat obligația de informare a comerciantului pârât cu privire la existența debitului, cel mai târziu la data de 13.02.2007, data eliberării certificatului de atestare fiscală (85) pârâta cunoscând pretențiile reclamantului referitoare la chiria restantă. Prin urmare, excepția invocată a fost respinsă ca neîntemeiată.
Asupra excepției prescripției dreptului la acțiune, s-a reținut că, potrivit art. 1 din Decretul nr.167/1958, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege. Odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind accesorii. Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă.
Termenul de prescripție, de 3 ani conform art. 3 din Decretul nr.167/1958, curge de la data nașterii dreptului la acțiune, potrivit art. 7 alin. 1 din același act normativ.
În cauză, reclamantul invocă un drept de creanță născut în baza unor raporturi comerciale, privind decontarea chiriei aferente perioadei 01.01.2001-28.02.2003. Contrar opiniei reclamantului, în speță se aplică termenul general de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr.167/1958, și nu termenul special de 5 ani prevăzut de art. 91 alin. 1 și 2 din Codul d e procedură fiscală (OG nr.92/2003), cât timp acesta se referă la obligații care revin contribuabililor, persoane fizice sau juridice, în aplicarea legilor fiscale, conform art. 22 din același act normativ.
Or, HCL 42/2000 nu stabilește nicio obligație fiscală, ci modifică cuantumul chiriei datorate locatorului Municipiul T în cazul contractelor de închiriere pentru spațiile cu altă destinație decât aceea de locuință în derulare, în sensul art. 4 din contractele de închiriere invocate de către pârâtul-reclamant.
Data nașterii dreptului la acțiune în vederea executării obligației de decontare a chiriei este data la care locatorul era îndrituit a proceda la recalcularea și încasarea chiriei majorate conform HCL 42/2000, respectiv data pronunțării Deciziei Civile nr.471/01.10.2002 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara prin care s-a stabilit legalitatea actului administrativ. Fiind vorba de obligații cu executare succesivă, iar conform art. 12 din Decretul nr.167/1958, în cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită, rezultă că dreptul la acțiune al locatorului pentru încasarea ultimei chirii, aferente lunii februarie 2003 s-a născut la data de scadenței acestei obligații, 28.02.2003, conform art. 5 Contract, la aceeași dată începând să curgă și penalitățile în decontare, conform art. 43.com. termenul de prescripție împlinindu-se la data de 28.02.2006. Împrejurarea că, potrivit HCL 18/2004, creanța reprezentând chiria majorată nu este purtătoare de dobânzi în condițiile achitării până la data de 31.12.2004 nu are relevanță cu privire la curgerea termenului de prescripție.
Ca atare, la data formulării cererii de chemare în judecată - 13.12.2007, reclamantul nu mai putea solicita concursul forței coercitive a statului în vederea executării obligației de plată a chiriei, astfel că a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune, pe cale de consecință respingându-se cererea.
În temeiul art. 274.proc.civ. reținând culpa procesuală a reclamantului, a fost respinsă cererea acestuia privind acordarea cheltuielilor de judecată, reținându-se obligația de plată în sarcina reclamantului a cheltuielilor de judecată avansate de către pârâtă, în cuantum de 3.706,00 lei - onorariu avocat conform facturii fiscale emise la data de 17.03.2008.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții Municipiul T prin Primar, Consiliul Local al Municipiului T și Primăria Municipiului T, solicitând admiterea acestuia, schimbarea în tot a sentinței apelate în sensul admiterii în totalitate a acțiunii formulate de reclamanți.
În motivare se arată că potrivit OG nr. 45/2003 referitoare la Finanțele Publice Locale, venituri bugetare sunt definite ca totalitatea resurselor bănești care se cuvin bugetelor locale formate din impozite, taxe, contribuții, alte venituri, alte vărsăminte, cote defalcate din unele venituri ale bugetului de stat precum și cele prevăzute la art. 5 alin.1 lit. b-d din actul normativ menționat.
De asemenea, sumele încasate din concesionarea sau din închirierea unor bunuri aparținând domeniului public sau privat al unităților administrativ-teritoriale reprezintă creanțe bugetare, cumulate la nivelul unității administrativ-teritoriale, și evidențiate în detaliu în Anexa nr.1 la OG nr. 45/2003, anexă care cuprinde lista impozitelor, taxelor și a altor venituri la bugetele locale.
Mai mult, se arată că în conformitate cu Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1917/12.12.2005 pentru aprobarea Normelor metodologice privind organizarea și conducerea contabilității instituțiilor publice, veniturile din chirii, precum și accesoriile acestora sunt venituri proprii ale instituțiilor publice, incluse în grupa veniturilor din activități economice, acestea înregistrându-se ca și venituri la bugetul local al Municipiului T, utilizate în realizarea obiectivelor de interes local.
În acest sens, practica judiciară a statuat că sumele datorate în baza HCL nr. 42/2000 constituie creanțe bugetare.
Potrivit art. 91 din OG. nr. 92/24.12.2003, republicată privind Codul d e procedură fiscală: "1) Dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel. 2) Termenul de prescripție a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celu9i în care s-a născut creanța fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel".
Se arată că deși instituția apelantă susține că sumele datorate de pârâtă se prescriu după un termen special, acela de 5 ani, potrivit Codului fiscal, fiind vorba de creanțe bugetare, totuși pretențiilor sale nu sunt prescrise nici dacă prescripția se calculează funcție de termenul general de 3 ani, deoarece prescripția a fost întreruptă.
Potrivit art. 1865 pct.1 civ. "Întreruperea, fie civilă, fie naturală, șterge cu totul orice prescripție începută înaintea sa; în nici un caz acea prescripție nu mai poate fi continuată. sau debitorul pot începe o nouă prescripție după ce actele constitutive de întrerupere încetează conform naturii lor și regulilor aici mai jos stabilite" (a se vedea art. 1864, 1866, 1868.civ.).
Ori, nr. 42/2000 a fost contestată în instanță, de Asociația din Comerț, Alimentație publică și Turism și intervenienții Prefectul jud. T, precum și un număr mare de chiriași, prin care a fost solicitată anularea respectivei hotărâri de consiliu local. Acțiunea aceasta a făcut obiectul dosarului nr. 317/03.01.2001, dosar soluționat, prin admiterea acțiunii, cu consecința anulării nr. 42/2000 prin sentința civilă nr. 24/PI/28.02.2001.
Împotriva acestei sentințe, Consiliul Local al Municipiului Tad eclarat recurs, care a fost admis prin Decizia civilă nr. 471/01.10.2002. Urmare a admiterii recursului, sentința civilă nr. 24/PI/28.02.2001 a fost modificată, în sensul că acțiunea reclamantei Asociația din Comerț, Alimentație și Turism Taf ost respinsă, cu consecința menținerii nr. 42/2000.
Pe perioada judecării contestației, hotărârea nr. 42/2000 a Consiliului Local Taf ost suspendată, iar pentru spațiile locative cu altă destinație decât aceea de locuințe au fost facturate chiriile la tarifele nemodificate.
Se arată că termenul scadent de plată a diferențelor reprezentând chirie stabilită potrivit nr. 42/2000, a fost prorogat de mai multe ori, până la data de 31.12.2004, dată până la care se puteau plăti aceste diferențe, fără a se calcula majorări și penalități de întârziere.
Apelanții susțin în continuare punctul de vedere potrivit căruia sumele obținute din închirierea sau concesionarea spațiilor aflate în administrarea Consiliului Local al Municipiului T reprezintă venituri ale bugetului local, sunt asimilate creanțelor bugetare și, ca atare, termenul de prescripție aplicabil este cel prevăzut de legea specială, Legea nr. 571/2003 și este un termen special de 5 ani, astfel că nu poate opera prescripția dreptului de a cere plata diferenței de chirie, întrucât termenul de prescripție nu s-a scurs, iar dreptul nu este prescris.
Mai mult, începând cu data de 01.03.2003 pârâta a achitat chiria aferentă spațiului închiriat, calculată conform nr. 42/2000, adică în cuantum reactualizat, aceasta fiind și data la care pârâta a luat cunoștință de intenția locatorului.
Faptul că Municipiul T prin Primar în calitate de locator nu a emis facturile aferente privind plata diferenței de chirie și pe perioada 01.01-2001-28.02.2003, nu înseamnă că a renunțat la aceste diferențe și că nu le mai poate solicita pe considerentele de oportunitate pe calea prezentei acțiuni.
Indiferent de atitudinea părților, dispozițiile art.4 alin.2 din contractul de închiriere nr. 1159/2000 ce prevăd posibilitatea reactualizării pe durata derulării contractului a chiriei lunare prin hotărâri de Consiliu Local, au avut putere de lege între părțile contractante pe perioada existenței lor, conform art. 969 și 970.civ. modificarea tarifelor de închiriere fiind specifică unei economii de piață în care inflația afectează aceste tarife, chiar dacă în momentul de față aceste contracte au încetat.
Pe de altă parte, în vederea respectării principiilor egalității și echității, specifică unui stat de drept, hotărârile sunt obligatorii pentru toate părțile ce intră sub incidența acestora, astfel că este inadmisibil că unele societăți chiriașe să plătească chiria în formă modificată, în raport cu aceste hotărâri, iar alte societăți nu, prevalându-se de faptul că nu li s-a comunicat fișele de calcul ale chiriei sau facturile aferente, astfel încât noul cuantum al chiriei să devină o clauză contractuală obligatorie.
Astfel, singurul moment de referință la care se poate raporta modificarea chiriei este data la care aceasta a fost stabilită prin nr. 42/2000, respectiv 01.01.2001
Față de cele menționate, solicită respingerea excepțiilor invocate și admiterea acțiunii în totalitate.
În baza Ordinului de repartiție nr. 838/02.09.1999 s-a atribuit închirierea spațiului cu altă destinație decât aceea de locuință în suprafață de 106,08 mp, înscris în CF nr. 109 T, nr.top 228, către - SRL.
Se arată că în baza ordinului de repartiție amintit anterior, spațiul cu altă destinație decât aceea de locuință situat în T, str. - nr.9, a fost închiriat de către pârâta - SRL, în baza contractului de închiriere nr. 826/1999.
Potrivit clauzelor contractului de închiriere anterior menționat, respectiv art.4 alin.2, chiria lunară practicată urma să fie reactualizată pe durata derulării contractului prin hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului În acest sens, se arată că succesiv chiriile au fost modificate prin astfel de hotărâri care le abrogau pe cele anterioare. În aceste condiții, încheierea valabilă a contractului determină părțile să-și asume toate obligațiile stipulate în clauzele contractuale.
Hotărârea Consiliului Local al Municipiului T nr. 42/2000 tocmai la această clauză contractuală face referire când stabilește în art.1 că "Începând cu data de 01.01.2001 se modifică tarifele de bază pe la chiriile pentru spațiile cu altă destinație decât aceea de locuință".
Reactualizarea chiriei se referă atât la rata inflației cât și la alți factori cum ar fi modificările impuse de cerințe de natură economică ori financiară a, precum nivelul chiriei pe piața internă și externă pentru bunuri similare, zona de interes, destinația pentru care a fost închiriat bunul respectiv.
Se mai arată că Hotărârea nr. 42/2000 a fost atacată în instanță solicitându-se anularea acesteia. În aceste condiții aplicarea acesteia a fost suspendată pe perioada litigiului, litigiu ce a fost soluționat irevocabil prin decizia civilă nr. 47/01.10.2002 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr. 2564/CA/2001 și prin decizia nr. 110/02.04.2002 a Curții Constituționale, publicată în nr. 409/13.06.2002.
Recalcularea tuturor chiriilor pentru spațiile cu altă destinație, calcularea diferențelor de chirie pentru toate spațiile cu altă destinație și comunicarea acestora către chiriași necesitând un volum mare de lucru, prin Hotărârea nr. 18/20.07.2004 privind modificarea art.3 din HCL nr. 37/25.02.2003 - pentru revocarea HCL nr. 332/2002 privind modificarea tarifelor de bază pe mp la chiriile pentru spațiile cu altă destinație decât aceea de locuință, modificată prin HCL nr. 95/22.04.2003 și HCL nr. 13/27.01.2004 prevede faptul că "Achitarea diferenței din anul 2001 până la 28.02.2003, fără majorări și penalități de întârziere se putea face până la data de 31.12.2004", dată de la care se vor calcula penalitățile de întârziere și majorările legale.
Așa cum s-a mai arătat, potrivit OG nr. 92/2003 privind Codul d e Procedură Fiscală pentru neplata la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată se datorează dobânzi și penalități de întârziere, dobânzile se calculează pentru fiecare zi începând cu ziua imediat următoare a termenului de scadență respectiv 01.01.2005 și până la data stingerii sumei datorate inclusiv, iar penalitățile de întârziere sunt de 0,5 % pentru fiecare lună și/sau fracțiune de lună de întârziere începând cu data de întâi a lunii următoare a scadenței până la achitarea integrală respectiv, 01.01.2005 - 31.12.2005, în anul 2006 actul normativ menționat nu mai prevede perceperea de penalități de întârziere.
HCL nr. 42/2000 este un act administrativ în adoptarea căreia este abilitat prin Legea administrației publice locale iar dispozițiile art.4 din contract au dobândit la rândul lor putere de lege între părți conform art. 969-970.civ.
Hotărârea unilaterală a proprietarului prin care stabilește suma la care înțelege să fructifice proprietatea este un act de gestiune ce nu produce efecte juridice prin simpla manifestare unilaterală a voinței. Această voință va fi impusă actualilor și viitorilor chiriași numai dacă voința manifestată a proprietarului se va întâlni cu voința locatarilor sau viitorilor locatari și se materializează într-un acord de voință.
Având în vedere că prin contract părțile au convenit în privința reactualizării chiriei iar HCL nr. 42/2000 a fost adoptată cu respectarea dispozițiilor legale, se poate constata că - SRL nu a fost vătămată sub nici o formă în drepturile sale.
În vederea respectării principiilor egalității și echității specifice unui stat de drept, Hotărârile sunt obligatorii pentru toate părțile ce intră sub incidența acestora.
Pentru spațiul cu altă destinație decât aceea de locuință situat în T, str. - nr.9 închiriat de - SRL, aceasta a refuzat să plătească o diferență de chirie până la data de 31.10.2007 în sumă de 212.056 lei.
Având în vedere faptul că, aceasta nu a achitat diferența de chirie menționată până la data de 31.12.2004 conform nr. 18/20.07.2004 au rezultat penalități de întârziere în sumă de 2.042 lei și majorări de întârziere de 175.977 lei, calculate conform contractului de închiriere și prezentate în nota de calcul.
Se arată că prin adresa nr. -7470/31.01.2005 s-a solicitat achitarea sumei restante, pârâta neconformându-se. Mai mult, pârâta nu a atacat adresele menționate, acceptând tacit sumele înscrise în acestea. Prin înștiințarea de plată nr. -7572/30.04.2007 instituția apelantă a invitat societatea pârâtă la soluționarea pe cale amiabilă a eventualelor contestații referitoare la debitele restante, în termen de 15 zile de la primirea înștiințării la serviciul de specialitate din cadrul instituției, respectiv Biroul Urmărire Venituri, însă pârâta nu a dat curs acestor invitații.
Hotărârea nr. 42/2000 este un act administrativ de autoritate prin care se hotărăște modificarea unor taxe legale, respectiv a tarifelor la chiriile pentru spațiile cu altă destinație decât aceea de locuință, act de autoritate care stă la baza încheierii ulterioare a actului administrativ de gestiune - care în ce privește cauza de față este contractul de închiriere între părți.
În vederea respectării principiilor egalității și echității specifice unui stat de drept, hotărârile sunt obligatorii pentru toate părțile ce intră sub incidența acestora.
Se mai arată că imobilul situat în T, str. - nr.9 a fost revendicat în baza Legii 10/2001 iar prin Dispoziția Primarului Municipiului Taf ost retrocedat imobilul către foștii proprietari.
În drept invocă dispozițiile art. 282 și urm. pr.civ. art. 969-970, 1020, 1021.civ. art. 274.pr.civ. art.4 din Contractul de închiriere nr. 382/1998 și HCL nr.42/2000.
Pârâta intimată a depus concluzii scrise prin care solicită respingerea apelului ca netemeinic și nelegal, cu cheltuieli de judecată.
În motivare se arată că apelanta consideră în mod nelegal, că pretențiile solicitate se încadrează în categoria creanțelor fiscale. Intimata precizează faptul că pretențiile solicitate de către reclamante nu au natura unei creanțe fiscale. Raportul de drept material fiscal este un raport de subordonare și nu un raport juridic civil în care părțile să fie situate pe poziție de egalitate cum este cel din speța de față deoarece prezentul contract de locațiune este guvernat de dispozițiile legii civile/comerciale și nu de prevederile Codului fiscal.
Se arată că apelanta face referire la prevederile OG nr. 45/2003 însă, acestea nu se referă la finanțele publice locale. Și în măsura în care ar fi vorba despre OUG nr. 45/2003, aceste prevederi au fost abrogate de Legea nr. 273/2006, încă de la data de 18.07.2006.
Nu trebuie confundată în acest sens, noțiunea de venituri bugetare cu un caracter fiscal, cum sunt taxele, impozitele cu alte venituri bugetare însă cu un caracter nefiscal, cum sunt veniturile din închirieri. Decretul-lege nr. 167/1958 prevede la articolul 3 al. 1, art.7 și art. 12 că dreptul la acțiune pentru valorificarea unui drept de creanță, cum este și dreptul locatorului de a solicita chiriașului plata chiriei, se prescrie în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, iar în cazul prestațiilor succesive, fiecare dintre acestea se stinge printr-o prescripție deosebită.
În ciuda faptului că reclamantele nu au prezentat un calcul detaliat al pretențiilor defalcat pe luni, pârâta consideră că acest termen de prescripție a fost deja îndeplinit fiind vorba de creanțe din 2003 iar reclamantele nu mai au dreptul la nici o acțiune împotriva sa în momentul de față, deoarece prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul de acțiune sau dreptul de a cere executarea silită, conform art. 7 din Decretul-lege nr. 167/1958.
Mai mult, în cazul în care un debitor este obligat la prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită. Intimata consideră că se aplică un termen de prescripție diferit pentru fiecare lună de întârziere în parte.
Reclamanta confundă natura juridică a sancțiunilor contractuale stabilite într-o convenție comercială, în cazul de față contractul existent între părți, cu cele stabilite printr-o lege sau un alt act normativ, neobservând că aceste accesorii nu au cuantumul reglementat pentru creanțele fiscale accesorii omonime.
Noțiunea de majorări de întârziere folosită vis-â-vis de un contract de drept privat cum este si contractul de față, care are natura juridică a unei clauze penale, nu se identifică cu noțiunea de majorări de întârziere prevăzută de Codul d e procedura fiscală ca desemnând accesorii ale unei creanțe fiscale.
A încadra debitul datorat de către pârâtă reclamantei cu titlul de diferență de chirie în categoria creanțelor bugetare fiscale dovedește faptul că reclamanta face grave confuzii de logică și terminologie.
În cazul de față avem de-a face cu o creanță bugetară nefiscală, iar art. 1 alin.1 din G nr.92/2003 dispune: "prezentul cod reglementează drepturile și obligațiile părtilor din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat și bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal.
Totodată, reclamanta nu observă că având o pretinsă creanță bugetară stabilită printr-un contract comercial, care prevede o clauză penală pentru întârzierea în executarea obligațiilor, nu mai poate aplica și o sancțiune administrativ-fiscală, în cazul de față fiind vorba de penalitățile de întârziere, acestea fiind aplicabile numai în cazul în care nu s-ar fi aplicat dobânzile, respectiv majorările de întârziere fiscale.
Reclamantele nu vor putea susține că nu li se aplică acest decret deoarece în Decretul-lege nr. 167/1958 este precizat în mod clar în cadrul art. 23 faptul că: "impozitele si taxele datorate statului precum și primele asigurătorii prin efectul legii, rămân supuse dispozițiilor privitoare la prescripție din legile speciale." În cazul de față, sumele solicitate nu se încadrează nici în categoria impozitelor și nici în cea a taxelor datorate statului, deoarece sumele solicitate sunt diferențe aferente chiriei ce trebuiau plătite în temeiul contractului de închiriere dintre părți si Statul Român, sume care nu pot fi încadrate nici unui fel de taxă.
Veniturile provenite din închirierea bunurilor municipiilor constituie venituri bugetare conform anexei nr. 1 Capitolul II pct. 10 lit e al OUG 45/2003, dar acestea nu se încadrează în categoria creanțelor fiscale, așa cum sunt definite în art.21 din Codul d e procedura fiscala și nu fac obiectul procedurii speciale de recuperare prevăzute de acest act normativ, fapt recunoscut implicit de către reclamante în momentul formulării petitului acțiunii în pretenții conform procedurii de drept comun.
Deoarece raporturile dintre părți au natură convențională sunt guvernate de contractul lor de locațiune și de dispozițiile legislației civile, inclusiv de Decretul 167/1958, termenul special de prescripție de 5 ani prevăzut în art. 127 Codul d e procedură fiscală pentru crenatele fiscale nefiind aplicabil în speță. Chiar dacă s-ar aplica termenul de prescripție de 5 ani și acesta a fost depășit de către reclamante deoarece acestea au acționat pârâta în judecata în data de 13.12.2007 ori potrivit dispozițiilor Codului d e procedură fiscală termenul de 5 ani începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală, în speță 01.01.2002. În cazul de față acest termen de 5 ani s-a împlinit deja.
De asemenea reclamanta, face vorbire de faptul că termenul de prescripție a fost întrerupt, prin introducerea unei acțiuni în instanță de către Asociația din Comerț, Alimentație publica și Turism, fără ca apelanta să observe faptul că pârâta intimată nu a fost parte în acel dosar. Ca atare nu poate fi apreciat că acest termen de prescripție a fost întrerupt față de aceasta.
Apelanta a încălcat în mod deosebit de grav prevederile Codului Fiscal și ale Codului d e Procedură Fiscală, prin faptul că nu a emis facturile aferente plaților solicitate în prezenta acțiune, facturi pe care nu le-a prezentat nici în instanță.
Intimata arată că nu are cum să plătească sumele pretinse de către reclamante atât timp cât nu i-au fost aduse la cunoștință aceste sume și nu a primit nici o factură în care să fie cuprinsă contravaloarea diferenței pentru chiria lunară.
Din acest motiv consideră ca nici până în prezent nu i s-a adus la cunoștință în mod legal suma pe care reclamanta pretinde că o are de plătit.
Această greșeală majoră este motivată foarte ușor de reclamante prin afirmația potrivit căreia nu s-au emis facturi datorită faptului că "recalcularea tuturor chiriilor pentru spatiile cu alta destinație, calcularea diferențelor de chirie pentru toate spatiile cu alta destinație și comunicarea acestora către chiriași necesită un volum mare de lucru". Prin această afirmație reclamantele recunosc (așa cum s-a menționat și mai sus) faptul că aceste fișe de calcul și facturi nu au fost comunicate.
Față de conduita contractuală a reclamantei consideră pârâta că atitudinea acesteia de a avea pretenții cu privire la sume pentru care nu a emis facturi niciodată, constituie o gravă încălcare a propriei atitudini contractuale potrivit principiului căruia nimeni nu își poate invoca propria culpă în susținerea unui drept "nemo auditor propriam turpitudinem allegans".
Totodată, așa cum s-a arătat mai sus, reclamanta pentru a pretinde plata diferențelor de chirie ar fi trebuit să se conformeze prevederilor legislației fiscale care impune emiterea de facturi fiscale pentru sumele pe care le pretinde la plată. Nici până în prezent reclamanta nu a procedat la emiterea acestor facturi, astfel că pârâta nu ar fi putut achita aceste sume în lipsa unor documente justificative din punct de vedere contabil și fiscal. Dacă ar fi plătit aceste sume în lipsa facturilor fiscale s-am fi expus unor riscuri majore deoarece:
plata unor sume în lipsa unor documente justificative constituie contravenție iar
sumele respective nu ar fi fost deductibile la calculul impozitului pe profit.
Pârâta intimată consideră că reclamanta dorește să-i impună să aibă un comportament contrar prevederilor legale în vigoare în materie fiscală și contabilă.
Consideră că reclamantele nu au respectat prevederile contractului de închiriere nr. 825/1999, în special cele referitoare la capitolul IX. Clauze Speciale, art. 11 punctul 2 lit a care prevede: "contractul de închiriere poate fi reziliat din inițiativa locatorului în cazul neacceptării clauzei privind actualizarea anuală a chiriei". Datorită faptului că reclamantele nu i-au adus la cunoștință modificările privind valoarea chiriei pârâta în calitate de locatară la data respectivă nu ar fi putut să-și exprime acordul cu clauza privind actualizarea chiriei atât timp cât aceasta nu i-a fost adusă la cunoștință. În acest caz consideră că în situația de față, contractul a fost modificat prin voința unilaterală a locatorului nefiindu-i adusă la cunoștință această modificare deoarece locatorul nu a avut personal suficient care să se ocupe de problemă și că neexprimarea acordului societății pârâte în vreun fel nu a atras rezilierea contractului ci a atras penalități care vor curge până la sfârșitul perioadei de închiriere a spațiului.
Se mai susține că nu s-au respectat nici prevederile art.6 din același contract de închiriere referitoare la durata de percepere a penalităților. Pârâta intimată arată că nu știe cum s-a ajuns la calcularea acestor sume atât timp cât în contract se prevede în mod foarte clar faptul că "nerespectarea termenului de plată, respectiv ultima zi a lunii pentru care se face plata, se penalizează cu 5% pe zi întârziere din suma datorată pe maxim 30 de zile calendaristice." După aceasta perioada de 30 de zile contractul este reziliat de drept. În termen de 7 zile chiriașul se obligă să pună la dispoziția locatorului spațial în cauză".
Așa cum s-a precizat anterior, pentru debitul datorat de către pârâtă se pot percepe doar penalitățile de întârziere de natură contractuală de 5% pe zi de întârziere prevăzute de art.6 din contractul de închiriere, pe o perioadă de maxim 30 de zile, nu și penalitățile de întârziere de 0,5 % pentru fiecare lună sau pentru fiecare fracțiune de lună de întârziere, începând cu data de 1 lunii următoare scadenței acestora până la data stingerii acestora inclusiv, prevăzute de art. 120.pr.fiscală. În prezenta cauză nu sunt aplicabile prevederile Codul d e procedură fiscală ci dispozițiile Legii 469/2002 privind unele masuri pentru întărirea disciplinei contractuale mai precis art.4 al.3 care prevede că:
"Art. 4. - (1) în contractele încheiate părțile contractante vor prevedea ca, în cazul neîndeplinirii în termen de 30 de zile de la data scadenței a obligațiilor prevăzute la art. 3 alin.(3) Totalul penalităților pentru întârziere în decontare, prevăzute la alin. (1) și (2), nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul."
Atâta timp cât nu i s-au trimis facturile și fișele de calcul cu modificarea chiriei pârâta consideră că atitudinea reclamantelor este rău voitoare.
Totodată, reclamantele au dat dovadă de rea-credință și la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 330/15.02.2005 referitor la spațiul în litigiu, deoarece nici la data încheierii contractului mai sus menționat nu i s-a adus la cunoștința faptul că are datorii față de reclamantă.
Analizând actele și lucrările dosarului, în baza art.294 și următoarele, în raport de motivele de apel formulate, precum și de susținerile pârâtei intimate din concluziile scrise depuse la dosar, Curtea constată și reține că apelul formulat de reclamanții Municipiul T prin Primar, Consiliul Local al Municipiului T și Primăria Municipiului T este neîntemeiat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
Prin apelul formulat reclamanții au susținut, în esență, că instanța de fond în mod netemeinic și nelegal a respins pe cale de excepție cererea formulată de către aceștia privind obligarea pârâtei - SRL la plata sumei totale de 212.056 lei din care 34.037 lei reprezentând chirie restantă, 175.977 lei majorări de întârziere și 2.042 lei penalități de întârziere constatând că această acțiune este prescrisă.
Reclamanții consideră că suma de 212.056 lei constituie o creanță bugetară, deoarece potrivit OG nr.45/2003 referitoare la finanțele publice locale, venituri bugetare sunt definite ca fiind totalitatea resurselor bănești care se cuvin bugetelor locale formate din impozite, taxe, contribuții, alte venituri, alte vărsăminte, cote defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum și cele prevăzute la art.5 alin.1 lit.b-d din actul normativ menționat.
De asemenea, apelanții au arătat că sumele încasate din concesionarea sau din închirierea unor bunuri aparținând domeniului public sau privat al unităților administrativ-teritoriale reprezintă creanțe bugetare care sunt evidențiate în detaliu în Anexa nr.1 la OG nr.45/2003 care cuprinde lista impozitelor, taxelor și altor venituri la bugetele locale.
Totodată, s-a arătat că în conformitate cu Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr.1917/12.12.2005 pentru aprobarea Normelor metodologice privind organizarea și conducerea contabilității instituțiilor publice, veniturile din chirii, așa cum este cazul în speță, precum și accesoriile acestora sunt venituri proprii ale instituțiilor publice înregistrându-se ca venituri la bugetul local al municipiului T, fiind utilizate la realizarea obiectivelor de interes local.
Dat fiind toate aceste dispoziții legale, apelanții au susținut că sumele datorate de către pârâta - SRL, reprezentând chirii și accesorii ale acesteia, se prescriu după un termen special de 5 ani, potrivit Codului fiscal, fiind vorba de creanțe bugetare și nu după termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art.3 din Decretul nr.167/1958.
Totodată, apelanții au susținut că și în ipoteza în care s-ar considera că sumei datorată de către pârâtă i se aplică termenul general de prescripție de 3 ani, nici în această situație acțiunea nu trebuia să fie respinsă ca prescrisă deoarece prescripția a fost întreruptă potrivit art.1865 pct.1 cod civil prin faptul că nr.42/2000 prin care s-a stabilit cuantumul chiriilor datorate de către mai multe societăți comerciale, inclusiv de către pârâtă, a fost contestat în instanță de către Asociația patronilor de comerț, alimentație publică și turism și pe perioada judecării contestația hotărârea respectivă a Consiliului local a fost suspendată, iar pentru spațiile locative cu altă destinație decât aceea de locuință au fost facturate chirii la tarife nemodificate.
Cu privire la aceste aspecte intimata - SRL a arătat că reclamanții apelanți nu au prezentat nici un calcul detaliat al pretențiilor defalcate pe luni, nu au emis nicio factură pentru sumele datorate, motivând că aceasta ar implica un volum foarte mare de muncă și că, în esență, suma solicitată de către reclamanți nu intră în categoria creanțelor bugetare fiscale fiind o creanță bugetară nefiscală supusă termenului general de prescripție de 3 ani, prevăzut de Decretul nr.167/1958 și nu termenului de 5 ani prevăzut de Codul fiscal.
Intimata a mai arătat că în cauză nu a operat întreruperea prescripției prin faptul că nr.42/2000 a fost contestat în instanță de Asociația patronilor de comerț, alimentație publică și turism, cauză ce a făcut obiectul dosarului nr.317/3.11.2001 pentru simplu motiv că - SRL nu a fost parte în acest dosar.
Curtea constată, în raport de aceste susțineri, că termenul de prescripție care se aplică sumei solicitate de către reclamanții apelanți este termenul general de 3 ani prevăzut de Decretul nr.167/1958 și nu termenul special de 5 ani prevăzut de Codul fiscal pentru creanțele bugetare, și în speță nu s-a dovedit nicio cauză de întrerupere a cursului acestei prescripții.
Suma solicitată de reclamanții apelanți nu constituie o creanță bugetară potrivit art.1 alin.1 din OUG nr.92/2003 care dispune că dispozițiile Codului fiscal reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat și bugetelor locale prevăzute de Codul fiscal.
Totodată, se reține că asupra acestui aspect, respectiv asupra faptului că o creanță provenită din chirii așa cum este suma solicitată pârâtei de către reclamanți nu poate constitui o creanță bugetară, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat prin numeroase decizii prin care a arătat că termenul de prescripție aplicabil într-o asemenea situație este termenul de prescripție general de 3 ani prevăzut de Decretul nr.167/1958 deoarece locatorul nu apare în cauză în calitate de organ fiscal pentru recuperarea unor creanțe bugetare ci de organ al administrației de stat, raporturile juridice dintre părți fiind guvernate de dispozițiile și clauzele cuprinse în contract cu respectarea prevederilor art.969 Cod civil (decizia 1233/09.04.2009 a ÎCCJ - Secția comercială).
Astfel fiind, față de dispozițiile art.137 alin.1 se constată ca fiind incidentă în cauză excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților în ce privește sumele solicitate pârâtei cu titlu de chirii, majorări și penalități de întârziere, motiv pentru care Curtea constată că nu se mai impune analizarea celorlalte susțineri și apărări ale părților, respectiv a celorlalte motive de apel și că în mod temeinic și legal instanța de fond a respins acțiunea reclamanților ca fiind prescrisă.
Astfel fiind, în baza art.296 se va respinge ca neîntemeiat apelul formulat de reclamanții Municipiul T prin Primar, Consiliul Local al Municipiului T și Primăria Municipiului T, împotriva sentinței civile nr.409/PI/07.04.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-.
În baza art.274, vor fi obligați reclamanții apelanți la 4284 lei cheltuieli de judecată către pârâta intimată - SRL.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de reclamanții Municipiul T prin Primar, Consiliul Local al Municipiului T și Primăria Municipiului T, cu sediul în T, Bd. -, nr.1, jud. T, împotriva sentinței civile nr.409/PI/07.04.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-.
Obligă reclamanții apelanți la 4284 lei cheltuieli de judecată către pârâta intimată - SRL, cu sediul procedural ales la av. din T,-,.1,.4, jud.
Definitivă.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 26 octombrie 2009.
Președinte, Judecător, Grefier,
- - - - - -
Red./20.11.09
tehn./ 6 ex./20.11.09
Primă instanță: Tribunalul Timiș,
judecător:
Președinte:Petruța MicuJudecători:Petruța Micu, Anca Buta
