Spete pretentii comerciale. Decizia 67/2009. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA COMERCIALĂ
DECIZIE Nr. 67
Ședința publică de la 06 Iulie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Anca Ghideanu
JUDECĂTOR 2: Claudia Susanu
Grefier - -
Pe rol judecarea cauzei comerciale privind pe apelanta "" și intimații CONSILIUL LOCAL AL MUN. I și MUNICIPIUL, REPREZENTAT PRIN PRIMAR, având ca obiect pretenții, apel formulat împotriva sentinței nr. 890 com. din 27.03.2009, pronunțată de Tribunalul Iași.
La apelul nominal făcut în ședința publică, lipsă părți.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefier, care învederează instanței că dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 22.06.2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta hotărâre. Din lipsă de timp pentru deliberare, instanța a amânat pronunțarea la data de 29.06.2009 și - din lipsă de timp pentru deliberare - instanța a amânat pronunțarea la data de astăzi 06.07.2009, când:
INSTANȚA
Asupra apelului comercial d e față, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 890/com din 27 martie 2009, Tribunalul Iașia respins excepția lipsei calități procesuale a pârâtului Consiliul Local al municipiului I și excepția inadmisibilității capătului al doilea de cerere, invocate de Consiliul Local al I și respins - ca neîntemeiată - acțiunea formulată de reclamanta I în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al municipiului I și Municipiul I, reprezentat prin Primar.
Tribunalul a reținut, pentru a se pronunța astfel, că potrivit precizărilor depuse la dosar de pârâți, pentru termenul din 10.10.2008 ( 66 din dosar) imobilul clădire din I,-, cu privire la care reclamanta pretinde că a efectuat adăugirile și îmbunătățirile, pentru care solicită obligarea pârâților la plata contravalorii acestora (- lei) și constituirea dreptului de retenție, este în patrimoniul Consiliului Local al mun. I, fiind transferat de la RA prin nr. 126/1997.
Așadar, instanța a constatat că excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Consiliul Local al mun. I, nu este întemeiată, acest pârât fiind proprietarul imobilului. În consecință, instanța, în baza dispozițiilor art. 137 Cod procedură civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local al mun.
Cu privire la excepția inadmisibilității capătului 2 de cerere, acela prin care reclamanta solicită instituirea în favoarea sa a unui drept de retenție asupra imobilului, până la data plății de pârâți a contravalorii adăugirilor și îmbunătățirilor aduse acestuia, instanța a reținut că dreptul de retenție este o excepție opozabilă atât debitorului obligației principale, cât și terților, așadar un mijloc de apărare în adevăratul sens al cuvântului. Un astfel de drept de retenție poate fi admis atunci când există o anumită conexitate între creanță și lucrul reținut - "debitum cum re junctum", deci nu numai atunci când există un raport contractual sinalagmatic între proprietar și cel ce reține bunul, dar și în ipoteza în care creanța ia naștere cu ocazia lucrului reținut. Acesta din urmă este și cazul din prezenta speță, posesorul imobilului - reclamanta solicitând a reține imobilul din str. - Doamna, până la plata contravalorii îmbunătățirilor și adăugirilor aduse acestui imobil.
Prin urmare, excepția inadmisibilității acestui capăt de cerere este neîntemeiată și, în temeiul dispozițiilor art. 137 alineat 1 Cod procedură civilă, a fost respinsă.
Pe fondul acțiunii, instanța a constatat că între părți nu mai există, începând cu anul 1998, raporturi contractuale de locațiune, imobilul clădire din I,- continuând - însă - să fie folosit de reclamanta Potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză, pe parcursul locațiunii clădirea a fost utilizată de reclamantă pentru desfășurarea activității de producție legume-fructe. Ulterior, după încetarea raporturilor contractuale, reclamanta a folosit clădirea cu destinația de spațiu comercial cu anexe, pentru panificație, iar în prezent, așa cum s-a identificat la fața locului, a fost amenajat de reclamantă un restaurant cu anexe.
Pentru o asemenea schimbare a destinației spațiului, care a necesitat - în mod evident - cheltuieli substanțiale pentru amenajare, renovare, îmbunătățiri, interior și exterior, în condițiile în care reclamanta nu deținea clădirea cu nici un titlu, având doar un drept de creanță (stabilit irevocabil prin sentința civilă nr. 6303/2004 a Judecătoriei Iași, până la concurența sumei de - lei) era nevoie ca reclamanta să aibă acordul proprietarului spațiului. Probele administrate în cauză - înscrisuri emanând de la ambele părți și răspunsuri la interogatorii - atestă lipsa acordului proprietarului imobilului, pentru efectuarea lucrărilor descrise în raportul de expertiză.
Susținerea reclamantei - cum că lucrările efectuate au adus un plus de valoare semnificativ clădirii și că neacordarea acestora echivalează cu o îmbogățire fără justă cauză - nu poate fi primită de instanță, tribunalul constatând că acestea ar fi putut fi suportate de proprietar doar în condițiile unui acord al acestuia la realizare. Nu pot fi obligați pârâții a suporta cheltuielile făcute de reclamantă, cu amenajarea unui restaurant într-un imobil deținut fără titlu (amenajări, adăugiri și îmbunătățiri care, potrivit raportului de expertiză, au o valoare de - lei). Doar dacă reclamanta ar fi suportat cheltuieli utile și necesare imobilului, acestea puteau fi opuse proprietarului imobilului, chiar fără acordul său, însă cheltuielile făcute de reclamantă sunt voluptorii, din dorința acesteia de a deschide - în imobilul proprietatea Consiliului Local al municipiului I - un restaurant. De altfel, aceste lucrări pot fi considerate că asigură întocmai buna desfășurare a activității reclamantei în spațiu, având în prezent destinație de restaurant (plus 4 spații de cazare), pe perioada cât aceasta va folosi spațiul, a conchis tribunalul.
Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta, criticând- pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea apelului se arată că greșit a inclus tribunalul îmbunătățirile efectuate de reclamantă - la spațiul din I,- - în categoria cheltuielilor voluptorii.
Apelanta învederează că, otrivit p. practicii judiciare și doctrinei juridice, cheltuielile voluptorii constituie sume de bani sau muncă, investite de posesorul unui lucru pentru a-și satisface plăcerea lui personală și care nu măresc valoarea lucrului. Proprietarul nu poate fi obligat să restituie aceste cheltuieli, indiferent dacă posesorul care le-a efectuat a fost de bună-credință sau de rea-credință. Cheltuielile utile reprezintă suma de bani sau munca, investite de posesorul unui lucru în scopul ameliorării stării materiale a acestuia și care - deși nu sunt necesare - sporesc valoarea lucrului. Proprietarul este obligat să restituie atât posesorului de bună-credință cât și celui de rea-credință cheltuielile acestea, dacă au creat un spor de valoare a lucrului, evaluat în momentul restituirii acestuia, de posesor.
Prin urmare, nu se justifica calificarea, ca lucrări voluptorii, a amenajărilor făcute de posesoare la spațiul comercial din I,- și care au sporit valoarea acestui spațiu cu 1.767.683 lei, așa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză, mărindu-i atractivitatea față de clientelă, prin gradul de civilizație oferit în derularea activității comerciale. Nu este mai puțin adevărat că - în același timp - clasificarea între unitățile comerciale și atragerea unei anumite categorii de clientelă se face tocmai prin asemenea lucrări, care nu pot avea scopul de a duce la satisfacerea unei plăceri personale a comerciantului, în speță a apelantei, așa cum în mod eronat a reținut instanța de fond.
Apelanta învederează că în același sens s-a pronunțat și fosta C Supremă de Justiție, prin decizia civilă nr. 3895 din 11 iulie 2000, decizie pe care o invocă cu titlu de practică judiciară.
susține că pe lângă amenajările și îmbunătățirile aduse spațiului, în scop de creștere a atractivității față de clienți, ea a făcut reparații capitale și, de asemenea, a suportat contravaloarea traseelor de alimentare a racordului și instalațiilor de apă, canal, gaz metan și energie electrică, întrucât spațiul nu era dotat cu utilități.
Ori, este evident că toate aceste lucrări nu pot fi, nici un caz, catalogate, drept cheltuieli voluptorii, ci dimpotrivă, se pot înscrie cu ușurință în categoria celor necesare, fiind determinate de starea avansată de degradare în care se afla spațiul și care îl făcea impropriu utilizării sale pentru orice activitate comercială. Apelanta învederează că este netemeinică motivarea instanței de fond, referitoare la faptul că aceste cheltuieli sunt voluptorii, întrucât ea a dorit să amenajeze un restaurant în spațiul din I,-, fără a avea acordul proprietarului, Consiliul Local al municipiului
Așa cum s- arătat și în cererea de chemare în judecată și cum - de altfel - a recunoscut și pârâtul, în toată această perioadă, de când ea funcționează în spațiul din - Doamna nr. 50, Consiliul Local al municipiului I a primit de la reclamantă sume de bani, reprezentând chirie și - ulterior - folosința spațiului, cunoscând că în acest imobil a fost amenajat un restaurant. A cunoscut, de asemenea și că pentru desfășurarea acestei activități în condiții de normalitate, SC SRL a fost nevoită să aducă imobilului reparații și îmbunătățiri substanțiale, la care pârâtul nu s-a opus nici un moment.
Prin urmare, nu se poate pune semnul egalității între dorința de a amenaja un restaurant în spațiul proprietatea pârâtului și cheltuielile voluptorii, câtă vreme pârâtul a cunoscut și agreat acest fapt, prin acceptarea sumelor de bani pe care societatea reclamantă le-a plătit în mod regulat pentru utilizarea imobilului din-.
Mai susține apelanta că toate aceste îmbunătățiri profită proprietarului, care va putea să valorifice spațiul, prin închiriere sau chiar vânzare, la un cu totul alt preț decât cel pe care l-ar fi putut obține în situația în care spațiul ar fi rămas în starea în care se găsea la momentul preluării de reclamantă. Este absolut cert că orice persoană juridică, care va dori sa desfășoare o activitate comercială în spațiu, va avea în vedere în primul rând dotările acestuia, dotări care se datorează în exclusivitate investițiilor efectuate de SC și care vor aduce proprietarului, Municipiul I, o îmbogățire a patrimoniului chiar mai mare decât valoarea în sine a investițiilor.
învederează că instanța de fond a făcut o aplicare greșită - în cauză - a prevederilor instituției "îmbogățirii fără just temei".
Potrivit dispozițiilor în materie civilă îmbogățirea fără justă cauză este faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit, pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. Din acest fapt juridic se naște obligația pentru cel ce își vede mărit patrimoniul său de a restitui, în limita măririi, către cel care și-a diminuat patrimoniul.
În prezenta cauză, patrimoniul Municipiului I, ca titular al dreptului de proprietate asupra imobilului situat în I,-, imobil cu privire la care reclamanta realizat lucrări majore de îmbunătățiri și adăugiri, s-a mărit cu valoarea acestora, adică 1.767.683 lei, pretinde apelanta. În aceeași măsură, patrimoniul reclamatei s- micșorat cu această valoare, ceea ce dă naștere - în sarcina Municipiului I - la o obligație de restituire, întemeiată pe principiul de drept al echității, potrivit căruia nimeni nu poate să se îmbogățească, fără o cauză legitimă, în detrimentul altuia.
Cu privire la instituirea, în favoarea sa, a unui drept de retenție asupra imobilului situat în I,-, până la data achitării contravalorii extinderilor și îmbunătățirilor aduse acestuia, racordului și a instalațiilor, evaluate la suma de 1.767.683 lei, reclamanta arată că - în calitate de garanție reală - dreptul de retenție se naște ori de câte ori există o datorie în legătură cu un lucru și constă în posibilitatea pe care o are creditorul, care deține un lucru aparținând debitorului său, să îl rețină până îi va fi plătită datoria născută în legătură cu acel lucru.
Cu alte cuvinte, cel care deține un bun imobil sau mobil al altcuiva, pe care trebuie să îl restituie, are dreptul să rețină lucrul respectiv, refuzând restituirea lui, până când creditorul, proprietar exclusiv al bunului, îi va plăti sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreținerea sau îmbunătățirea acelui bun, ori la care are dreptul în legătură cu acel bun.
Totodată, trebuie avut în vedere că dreptul de retenție se întemeiază pe ideea de echitate, considerându-se că este just să se acorde creditorului un mijloc de a obține realizarea creanței sale, născute în legătură cu un lucru, din împrejurarea că el deține acel lucru al debitorului.
În raportul obligațional născut între reclamantă și Municipiul I, pârâtul are calitatea de creditor, proprietar exclusiv al bunului și debitor al obligației de restituire a contravalorii îmbunătățirilor aduse de reclamantă imobilului situat în I,-.
De altfel, învederează apelanta că instituirea în favoarea sa a unui drept de retenție asupra bunului se impune cu necesitate, având în vedere că la data de 06 decembrie 2006 s-a realizat o licitație publică, în urma căreia imobilul a fost închiriat unei alte firme, FORCE, existând - astfel - riscul de a fi evacuată din acest spațiu, cu privire la care are un real drept de creanță, ce nu poate fi ignorat și care a fost dovedit prin întreg ansamblul probator efectuat în cauză.
întâmpinare, intimații solicită respingerea apelului. Consiliul Local al municipiului I reiterează excepția lipsei calității procesuale pasive și pe aceea a inadmisibilității cererii de constatare dreptului de retenție.
Intimații învederează - referitor la fondul cauzei - că apelanta ocupă spațiul din I-, fără contract de închiriere. Prin sentința civilă nr. 6303 /2004 a Judecătoriei Iașis -a constatat că are un drept de creanță, în valoare de 126.656 lei, reprezentând îmbunătățiri aduse imobilului în discuție. Intimații susțin că - în condițiile în care reclamanta ocupă imobilul fără titlu și a realizat îmbunătățirile pretinse la doi ani după pronunțarea sentinței din 2004, fără acordul proprietarului spațiului - nu există temei legal al admiterii acțiunii.
În apel nu s- solicitat refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță și nici administrarea de probe noi, conform art. 295 alineat (2) Cod procedură civilă.
Examinând actele și lucrările dosarului, curtea constată că apelul este nefondat, pentru considerentele expuse în cele ce urmează.
Reclamanta își întemeiază capătul principal de acțiune (de admiterea căruia este legată și stabilirea unui drept de retenție) pe prevederile articolului 992 din Codul civil, potrivit cu care: "cel ce - din eroare sau cu știință - primește aceea ce nu-i este datorat este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit". Textul nu are legătură cu datele speței de față, care se cuvine a fi examinată prin raportare la instituția juridică a îmbogățirii fără justă cauză, pe care chiar reclamanta o invocă.
Curtea de apel constată că - de principiu - legea civilă recunoaște că, în afară de obligațiile născute din contracte sau din fapte ilicite, se mai pot naște obligații și din anumite fapte licite, cvasi-contractele. Caracteristica acestora din urmă este de a produce o îmbogățire unilaterală, care este considerată ca injustă și dă naștere unei obligații de restituire, conform articolului 986 Cod civil. Condițiile de exercitare a acțiunii sunt: existența unei îmbogățiri; îmbogățirea să corespundă unei micșorări corelative a patrimoniului reclamantului; îmbogățirea să fie lipsită de altă cauză juridică iar cel păgubit să nu dispună de o altă acțiune, pentru a reclama despăgubirea ce i se cuvine.
Esențial - însă - este că un cvasi-contract este un fapt licit, condiție care în cauza de față nu este îndeplinită, astfel cum judicios au subliniat și intimații.
În condițiile în care lucrările de adăugiri, modificări, îmbunătățiri și reparații nu au fost realizate de reclamanta cu bună-credință, nu operează instituția îmbogățirii fără just temei, corect fiind respins capătul principal de acțiune. Reaua-credință a reclamantei, în ce privește lucrările a căror plată o solicită de la pârâți, rezultă cu prisosință din aceea că - după pronunțarea sentinței civile nr. 6303 din 16 iunie 2004 - SC SRL avea doar un drept de retenție asupra spațiului în litigiu, continuarea efectuării de lucrări la imobil constituind un abuz de drept, ce nu poate fi legalizat de instanță. În condițiile în care se reține reaua-credință a reclamantei, cu corolarul neincidenței în speță a instituției juridice a îmbogățirii fără just temei, rămân anodine - din punct de vedere juridic - eventualele componente voluptorii sau necesare ale lucrărilor realizate. Consecința logică a respingerii cererii principale este și caracterul neîntemeiat al cererii de constituire a unui drept de retenție.
Raportat considerentelor expuse curtea, în aplicarea art. 296 teza I Cod procedură civilă, va respinge apelul, păstrând sentința Tribunalului Iași.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul formulat de reclamanta I împotriva sentinței civile nr. 890/ com din 27 martie 2009 a Tribunalului Iași, hotărâre pe care o păstrează.
Definitivă.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 6 iulie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
- - - - -
Red.
Tehnored.
02 ex.
30.07.2009
Tribunalul Iași
Jud.
Președinte:Anca GhideanuJudecători:Anca Ghideanu, Claudia Susanu
