Spete procedura insolventei. Decizia 339/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA COMERCIALĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 339
Ședința publică din 8 aprilie 2008
PREȘEDINTE: Csaba Bela Nasz
JUDECĂTOR 2: Maria Ofelia Gavrilescu
JUDECĂTOR: - -
GREFIER:
S-a luat în examinare, la a doua strigare, recursul declarat de creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B împotriva sentinței civile nr. 872/21.11.2007 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr- în contradictoriu cu debitoarea intimată -. - T, reprezentată prin lichidator judiciar T, și creditoarea intimată Administrația Finanțelor Publice
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că la data de 7 aprilie 2008, prin registratură, s-a depus la dosar de către lichidatorul judiciar al debitoarei intimate întâmpinare prin care s-a solicitat respingerea recursului și văzând că s-a cerut judecarea cauzei în lipsă, potrivit art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, instanța lasă cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 872 din 21 noiembrie 2007 pronunțată în dosarul nr- Tribunalul Timișa dispus închiderea procedurii insolvenței debitoarei -. - L T, radierea acesteia din registrul comerțului, descărcarea lichidatorului judiciar T de orice îndatoriri și responsabilități, precum și achitarea către practician a sumei de 500 lei din fondul special de lichidare cu titlu de cheltuieli de procedură. De asemenea, judecătorul-sindic a notificat hotărârea debitoarei, creditoarelor Administrația Finanțelor Publice T și Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului B, Direcției teritoriale a finanțelor publice și Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Timiș pentru efectuarea mențiunii de radiere, dispunând și publicarea ei în Buletinul procedurilor de insolvență.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că prin sentința civilă nr. 385 din 28 iunie 2007 pronunțată în dosarul nr- s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței debitoarei -. -, în calitate de lichidator fiind numită, care în îndeplinirea atribuțiilor sale a procedat la emiterea notificărilor prevăzute de lege și la publicarea anunțului privitor la deschiderea procedurii într-un ziar de largă circulație, a întocmit tabelul preliminar și cel definitiv de creanțe, a notificat administratorul cu mențiunea de a preda actele contabile ale societății și a constatat, în urma verificărilor efectuate pe teren, că debitoarea nu mai desfășoară activitate la sediul declarat.
Din analiza actelor contabile și a documentelor ce i-au fost predate lichidatorul a concluzionat că în patrimoniul societății debitoare nu există bunuri și nici debite de recuperat, astfel că a întocmit raportul final prin care a propus, în temeiul art. 131 din Legea nr. 85/2006, închiderea procedurii insolvenței.
Judecătorul-sindic constatând că în cauză sunt incidente dispozițiile articolului menționat și văzând că în averea debitoarei nu se găsesc bunuri prin valorificarea cărora să fie acoperite creanțele declarate a acceptat propunerea practicianului, cu toate consecințele prevăzute de lege. Totodată, având în vedere că cheltuielile de administrare a procedurii au fost suportate de către lichidator, față de lipsa bunurilor din patrimoniul debitoarei, tribunalul a admis cererea acestuia privind plata sumei de 500 lei din fondul special de lichidare.
Împotriva sentinței civile de mai sus, în termen legal, a declarat recurs creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea soluționării aspectelor învederate în cuprinsul cererii de recurs, considerând că în cauză este incident pct. 5 al art. 304 Cod procedură civilă - când prin hotărârea dată instanța a încălcat formele de procedură prevăzută sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă. De asemenea, întrucât recursul este îndreptat împotriva unei hotărâri care nu poate fi atacată cu apel, acesta nu este limitat la motivele prevăzute de art. 304, instanța de recurs având posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 3041din același cod.
Închiderea procedurii s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor art. 129 din Legea nr. 85/2006, raportul final întocmit de lichidator fiind comunicat instituției creditoare după pronunțarea sentinței de închidere a procedurii insolvenței și cu toate că recurenta a formulat obiecțiuni împotriva raportului practicianului prima instanță nu s-a pronunțat cu privire la acestea, încălcând prevederile art. 129 alin. 2, neconvocând nici adunarea creditorilor, așa cum pretinde alin. 1 teza finală al acestui articol, nerespectarea procedurii căzând sub incidența art. 105 alin. 2 din Codul d e procedură civilă, în cazul de față, vătămarea fiind evidentă.
Mai mult decât atât, din toate rapoartele lichidatorului judiciar rezultă că administratorul nu a predat actele contabile ale societății. Or, este știut că potrivit art. 138 din Legea insolvenței, răspunderea administratorilor sociali se poate dispune dacă au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea. Potrivit lit. d) a alin. 1 al art. 138, simplul fapt că administratorul falitului nu a ținut contabilitatea atrage răspunderea acestuia deoarece nu se poate analiza activul patrimonial, modul în care acesta a fost gestionat, dacă debitorul a respectat dispozițiile legale privind inventarierea bunurilor, dacă a efectuat transferuri patrimoniale și în ce condiții, precum și modul în care administratorul a folosit veniturile obținute.
În dreptul civil și în cel comercial operează două reguli principale: prima că răspunderea delictuală operează pentru cea mai ușoară culpă și a doua că indiferent de gravitatea vinovăției obligația de reparare prejudiciului cauzat este integrală, în sensul că cuantumul despăgubirii depinde de întinderea prejudiciului și nu de gravitatea vinovăției. În speță, indiferent de faptul că administratorul falitului a încălcat din culpă sau cu intenție normele de drept care îi impuneau ținerea corectă a contabilității și gestionarea cu atenție a patrimoniului și activității societății, acesta se face vinovat de încălcarea legii (contabilității, în cazul de față) situație care a determinat prejudicierea creditorilor.
Instituția creditoare susține că a suferit un prejudiciu a cărui existență certă se stabilește prin constatarea de către judecătorul-sindic nu numai a faptului că societatea a ajuns în încetare de plăți, ci și a împrejurării că obligațiile față de creditori nu pot fi plătite integral din averea debitoarei.
Obligația administratorilor de a ține evidența contabilă conform legii și de aop rezenta lichidatorului și experților contabili desemnați de instanță reiese cu claritate din dispozițiile art. 73 alin. 1 lit. c) și alin. 2 ale art. 134 și art. 181 din Legea nr. 31/1990, precum și art. 11 alin. 4 din Legea nr. 82/1991. Mai mult decât atât, având în vedere faptul că potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990, republicată, obligațiile și răspunderea administratorului sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat, instanța trebuia să aibă în vedere și dispozițiile art. 1540 Cod civil, în conformitate cu care mandatarul este răspunzător nu numai pentru dol, dar și de culpa comisă în executarea mandatului. De asemenea, potrivit alin. 2 al aceluiași articol, în cazul în care mandatul are caracter oneros, răspunderea mandatarului (administratorului) se apreciază cu mai multă rigurozitate. Nu în ultimul rând, Codul comercial la art. 374, statuează că mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros, în cauză administratorul nefăcând dovada contrarie.
Răspunderea membrilor organelor de conducere ale societăților ajunse în încetare de plăți, așa cum este reglementată de prevederile art. 138 din Legea nr. 85/2006 este o răspundere specială care pune la dispoziția creditorilor mijloace juridice adecvate pentru a asigura bunuri valorificabile necesare acoperiri pasivului debitoarei falite. În speță, fiind vorba de o răspundere contractuală, culpa administratorului este prezumată potrivit art. 1082 Cod civil, raportat la art. 138 din Legea nr. 85/2006, republicată. Răspunderea trebuie apreciată in abstracto, cu mai multă rigurozitate, având în vedere că administratorul a acționat în temeiul unui mandat comercial. În conformitate cu dispozițiile art. 1080 alin. 1 Cod civil, coroborat cu art. 1600 din același cod, devine operativ criteriul obiectiv care presupune compararea activității mandatarilor respectivi cu activitatea unei persoane diligente, care își subordonează măsurile luate exigențelor impuse de regulile de conviețuire socială.
Recurenta susține că prejudiciul produs există, constând în însăși creanța sa, aceasta având un caracter cert și nefiind recuperată. Or, art. 138 stabilește că prin săvârșirea de către administrator a uneia dintre faptele prevăzute la acest articol se va angaja răspunderea civilă a acestuia, raportul de cauzalitate dintre fapte și prejudiciul creat creditorilor fiind prezumat.
În drept a invocat prevederile art. 299-316 Cod procedură civilă și Legea nr. 85/2006.
Intimata debitoare -. - T, legal citată prin lichidator, nu s-a prezentat la dezbateri, însă a formulat întâmpinare (filele 18-19) prin care a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat și menținerea sentinței judecătorului-sindic, fără cheltuieli de judecată, pentru următoarele motive:
În conformitate cu prevederile art. 138 din Legea nr. 85/2006 doar administratorul judiciar/lichidatorul au dreptul de a introduce acțiune în atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere, singura excepție fiind cea reglementată de alin. 3 al acestui text de lege, prin care se recunoaște, în anumite condiții expres prevăzute, dreptul comitetului creditorilor de a formula o astfel de cerere. Nici chiar în condițiile în care recursul ar fi fost întemeiat pe dispozițiile art. 138 lit. d) el nu ar fi fost admisibil întrucât în cauză nu există constituit un comitet al creditorilor în conformitate cu art. 16 din Legea nr. 85/2006, la adunarea creditorilor convocată pentru data de 4 septembrie 2007 și care a avut ca obiect desemnarea comitetului neprezentându-se nici un creditor.
În speță nu sunt întrunite condițiile pretinse de art. 138 alin. 1 lit. d) din Legea insolvenței, invocate de instituția creditoare, întrucât în urma notificărilor trimise de lichidator au fost depuse la dosar documentele financiar-contabile enumerate în procesul-verbal de predare-primire din 22 octombrie 2007, din actele prezentate rezultând că societatea debitoare nu deține nici un bun în patrimoniu și nu are debite de recuperat. De aceea, practicianul a considerat că nu se impune atragerea răspunderii patrimoniale pentru nici unul dintre cazurile de la art. 138, neputându-se considera că acesta ar fi omis să se pronunțe sau să formuleze acțiunea în răspundere prevăzută la alin. 1 al articolului menționat.
Solicitarea închiderii procedurii își găsește rațiunile tocmai în faptul că debitoarea falită nu deține bunuri în patrimoniu și continuarea procedurii ar presupune doar creșterea valorii pasivului prin adăugarea unor cheltuieli cu procedura, care nu ar avea de unde să fie acoperite.
Examinând recursul declarat, prin prisma criticilor formulate, a dispozițiilor art. 304 pct. 5 și art. 3041Cod procedură civilă, cât și din oficiu în baza art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea constată că acesta este nefondat, urmând să îl respingă ca atare, având în vedere următoarele considerente:
În esență, singurele critici aduse de creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B sentinței civile nr. 872 din 21 noiembrie 2007 Tribunalului Timiș se referă la neantrenarea răspunderii patrimoniale personale a fostului administrator social al debitoarei falite, însă ele nu pot fi primite. Aceasta, întrucât potrivit art. 138 din Legea nr. 85/2006, doar la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; b) au făcut acte de comerț în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți; d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăți; g) în luna precedentă încetării plăților, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferință unui creditor, în dauna celorlalți creditori.
În conformitate cu alin. 3 al acestui text, comitetul creditorilor poate cere judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acțiunea prevăzută la alin. 1, dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenței, persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acțiunea în răspundere împotriva persoanelor la care se referă alin. 1 și aceasta amenință să se prescrie.
În speță, lichidatorul judiciar al intimatei nu a formulat cerere pentru atragerea răspunderii patrimoniale personale a membrilor organelor de conducere ale societății debitoare -. - T întrucât a apreciat că acest lucru nu se impune, nefiind incident nici unul dintre cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 138 alin. 1 din Legea insolvenței, punct de vedere reafirmat și prin întâmpinarea depusă în recurs. De asemenea, judecătorul-sindic nu a fost sesizat nici de către comitetul creditorilor, în temeiul alin. 3 al articolului menționat, în vederea autorizării introducerii acțiunii în răspundere, situație în care criticile instituției recurente privitoare la acest aspect sunt neîntemeiate.
De altfel, în cauză nici nu a fost constituit comitetul creditorilor în conformitate cu prevederile art. 16 din același act normativ, care statuează că udecătorul-sindic va desemna, în raport cu proporțiile cazului, un comitet format din 3 - 7 creditori dintre cei cu creanțe garantate, bugetare și chirografare cele mai mari, prin valoare, desemnarea făcându-se prin încheiere, după întocmirea tabelului preliminar de creanțe. Pentru necesitățile procedurii, judecătorul-sindic va desemna, pe baza propunerii creditorilor, un președinte al comitetului creditorilor, acest organism urmând să fie citat în persoana președintelui, iar în lipsă, prin oricare dintre membrii săi. În cadrul primei ședințe a adunării creditorilor, aceștia vor putea alege un comitet format din 3 sau 5 creditori dintre cei cu creanțe garantate și cei, dintre primii 20 de creditori în ordinea valorii, care se oferă voluntar, comitetul astfel desemnat înlocuindu-l pe cel desemnat anterior de instanță, iar dacă nu se va obține majoritatea necesară se va menține comitetul inițial. La propunerea administratorului judiciar sau a celorlalți membri ai comitetului creditorilor, judecătorul-sindic va consemna, prin încheiere, modificarea componenței acestuia, astfel încât criteriile prevăzute la alin. 4 să fie respectate în toate fazele procedurii, în cursul derulării procedurii judecătorul de insolvență putând cere asistența comitetului creditorilor sau a unui delegat al acestuia.
Cu toate că practicianul a convocat creditorii pentru data de 4 septembrie 2007 în vederea desemnării comitetului creditorilor, la ora anunțată, la sediul lichidatorului nu s-a prezentat nimeni, nici unul dintre creditori neexprimându-și votul nici prin corespondență potrivit art. 14 alin. 4 din Legea nr. 85/2006, aspect care rezultă fără putință de tăgadă din cuprinsul procesului-verbal întocmit în acest sens (fila 54 dosar de fond).
Deși creditoarea recurentă susține că administratorul social nu ar fi predat lichidatorului documentele contabile ale societății debitoare, împrejurare care, în opinia sa, ar atrage incidența prevederilor art. 138 alin. 1 lit. d), răspunderea administratorilor putându-se dispune dacă au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea, simplul fapt că administratorul falitului nu a ținut contabilitatea atrăgând răspunderea deoarece nu se poate analiza activul patrimonial, modul în care acesta a fost gestionat, dacă debitorul a respectat dispozițiile legale privind inventarierea bunurilor, dacă a efectuat transferuri patrimoniale și în ce condiții, precum și modul în care administratorul a folosit veniturile obținute, acest aspect este contestat chiar de practician, care, atât prin raportul de activitate prezentat tribunalului la termenul din 21 noiembrie 2007 (filele 57-58), cât și prin întâmpinarea la cererea de recurs a arătat în mod expres că în urma notificărilor trimise au fost depuse la dosar documentele financiar-contabile enumerate în procesul-verbal de predare-primire din 22 octombrie 2007, din actele prezentate rezultând că societatea debitoare nu deține nici un bun în patrimoniu și nu are debite de recuperat.
Așa cum s-a arătat mai sus, acțiunea în răspundere reglementată de Legea insolvenței poate fi promovată numai de administratorul judiciar ori lichidatorul numit în cauză sau, în cazurile prevăzute de alin. 3, de comitetul creditorilor și nu de către oricare dintre creditorii care au înscrisă o creanță la masa credală. În speță, nici lichidatorul judiciar nu a solicitat judecătorului-sindic să dispună angajarea răspunderii patrimoniale personale a fostului administrator social al debitoarei și nici comitetul creditorilor nu a cerut autorizare în vederea formulării acțiunii în răspundere, ci doar instituția creditoare a formulat prezentul recurs criticând hotărârea tribunalului sub acest aspect.
Este adevărat că art. 73 din Legea societăților comerciale statuează că dministratorii sunt solidar răspunzători față de societate pentru: a) realitatea vărsămintelor efectuate de asociați; b) existența reală a dividendelor plătite; c) existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere; d) exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale; e) stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun, acțiunea în răspundere împotriva administratorilor aparținând și creditorilor societății, care o vor putea exercita numai în caz de deschidere a procedurii reglementate de Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, republicată, în prezent Legea nr. 85/2006. Însă, noua Lege a insolvenței reglementează expres persoanele care pot promova o astfel de cerere de antrenare a răspunderii patrimoniale, respectiv doar administratorul judiciar sau lichidatorul desemnat în cauză, sau comitetul creditorilor dacă, în prealabil, a solicitat judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acțiunea, întrucât practicianul a omis să indice în raportul său asupra cauzelor insolvenței persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori acesta a omis să formuleze acțiunea în răspundere împotriva persoanelor la care se referă alin. 1 al art. 138 și aceasta amenință să se prescrie.
Cu alte cuvinte, potrivit textului menționat, pe de o parte, numai comitetul creditorilor poate formula o asemenea cerere, creditorii nemaiavând calitatea cerută în mod expres de lege pentru această solicitare, iar, pe de altă parte, legiuitorul a arătat fără echivoc că pentru a se putea cere de către comitetul creditorilor autorizarea judecătorului-sindic este necesar fie ca administratorul judiciar sau lichidatorul să omită să indice în raportul său asupra cauzelor insolvenței persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului persoană juridică, fie ca practicianul să omită să formuleze acțiunea prevăzută la alin. 1 și răspunderea persoanelor să amenințe să se prescrie, condiții care, în speță, nu sunt îndeplinite. Așadar, norma cuprinsă în art. 73 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, nu poate fi interpretată în sensul dorit de recurenta creditoare, ea reglementând doar faptul că acțiunea în răspundere aparține și creditorilor societății, care, însă, o vor putea exercita numai în condițiile prevăzute de actuala Lege a insolvenței, fiind evident faptul că dacă în primă instanță creditorii nu puteau să ceară aplicarea dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006, ei nu pot solicita nici în recurs acest lucru. Deși nici unui creditor în procedura insolvenței nu i se poate nega interesul de a solicita angajarea răspunderii personale a membrilor organelor de conducere ale debitoare falite, aceasta nu înseamnă că un astfel de participant la procedură are și posibilitatea concretă de a cere aplicarea textului art. 138, fiindcă legiuitorul, în noua reglementare, a înțeles să modifice condițiile în care creditorii, prin comitetul creditorilor, au dreptul să solicite judecătorului-sindic o astfel de antrenare de răspundere.
În speță nu este incident nici motivul de casare prevăzut de pct. 5 al art. 304 Cod procedură civilă, prin hotărârea pronunțată, tribunalul neîncălcând forme de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2 din același cod, cum fără temei susține instituția creditoare. Criticile recurentei privitoare la nerespectarea de către prima instanță a prevederilor art. 129 din Legea nr. 85/2006 sunt neîntemeiate motivat de împrejurarea că, pe de o parte, în cauză, închiderea procedurii s-a făcut în temeiul art. 131 potrivit căruia, n orice stadiu al procedurii prevăzute de prezenta lege, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și nici un creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare, judecătorul-sindic va putea da o sentință de închidere a procedurii, prin care se dispune și radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat, prin raportul de activitate nr. 1793 din 19 noiembrie 2007 practicianul solicitând închiderea procedurii de insolvență a debitoarei -. - T întrucât din documentele contabile analizate rezultă că societatea nu deține bunuri în patrimoniu și nici nu are debite de recuperat, fără ca acesta să lichideze vreun bun din averea falitei. Or, art. 129 statuează că upă ce bunurile din averea debitorului au fost lichidate, lichidatorul va supune judecătorului-sindic un raport final însoțit de situațiile financiare finale, copii de pe acestea urmând să fie comunicate tuturor creditorilor și debitorului, precum și afișate la ușa tribunalului. Judecătorul-sindic va convoca adunarea creditorilor în termen de maximum 30 de zile de la afișarea raportului final, creditorii putând formula obiecții cu cel puțin 5 zile înainte de data convocării. La data ședinței, judecătorul-sindic va soluționa, prin încheiere, toate obiecțiunile la raportul final, îl va aproba sau va dispune, dacă este cazul, modificarea corespunzătoare a acestuia, creanțele care la data înregistrării raportului final vor fi încă sub condiție neputând participa la ultima distribuire.
Pe de altă parte, raportul final întocmit de lichidator a fost comunicat tuturor creditorilor, inclusiv instituției creditoare, anterior pronunțării sentinței de închidere a procedurii insolvenței, astfel cum rezultă din borderoul depus la dosarul de fond (filele 62-63), el fiind înregistrat la poștă în data de 20 noiembrie 2007, recurenta nefăcând dovada că ar fi formulat obiecțiuni împotriva raportului practicianului, asupra cărora prima instanță nu s-a pronunțat, la dosarul de sindic nefiind înregistrată nici o cerere în acest sens, situație în care nu se poate susține cu temei că nerespectarea procedurii reglementate de art. 129 din lege ar cădea sub incidența art. 105 alin. 2 din Codul d e procedură civilă, vătămarea nefiind evidentă, contrar celor susținute de creditoare.
Chiar dacă scopul dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 este acela de a pune la îndemâna creditorilor o procedură specială prin care să-și poată acoperi creanțele de la persoanele vinovate de ajungerea societății în stare de insolvență, afirmațiile recurentei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B privitoare la instituirea unor prezumții de culpă și de cauzalitate între faptă și prejudiciu nu au nici o bază legală. Este adevărat că Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, Codul comercial și Codul civil statuează că mandatarul este răspunzător nu numai pentru dol, ci și de culpă comisă în executarea însărcinării, în cazul unui contract de mandat cu titlu oneros răspunderea mandatarului este apreciată cu mai multă rigurozitate, mandatul comercial este prezumat a fi cu titlu oneros și că obligațiile și răspunderea administratorilor unei societăți comerciale sunt reglementate și de dispozițiile referitoare la mandat, însă, în speță, nu se pune problema răspunderii fostului administrator social față de societatea falită pentru a fi incidente aceste prevederi legale, reproduse și de instituția creditoare prin cererea de recurs, ci de posibilitatea atragerii răspunderii patrimoniale personale a acestuia în condițiile speciale ale art. 138 din noua Lege a insolvenței.
Cu toate că statul român, reprezentat prin Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B, a suferit un prejudiciu a cărui existență certă este stabilită prin constatarea faptului că societatea debitoare a ajuns în încetare de plăți și că împotriva acesteia a fost declanșată procedura falimentului, imposibilitatea recurentei de a recupera această creanță nu constituie o premisă suficientă care să determine instanța să oblige în mod automat fostul administrator social la plata datoriilor, această formă de răspundere neputând fi dispusă decât în condițiile statuate de art. 138.
Deși hotărârea atacată nu poate fi atacată cu apel, ceea ce face ca în speță să fie incidente și prevederile art. 3041Cod procedură civilă, în conformitate cu care recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304 (și nu la toate motivele prevăzute de acest text de lege, cum greșit susține creditoarea recurentă), instanța de recurs având posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, aceasta nu înseamnă că un recursomisso mediodevine în mod automat admisibil. Aceasta, pentru că instanța de control judiciar, soluționând calea de atac a recursului, nu trebuie să procedeze la o judecată din nou a procesului, ci numai să verifice dacă hotărârea primei instanțe a fost sau nu pronunțată cu respectarea legii, acest examen urmând să fie făcut numai în raport cu motivele invocate de recurent sau cele care ar putea fi ridicate din oficiu. Însă, din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă, instanța poate ridica numai motive de ordine publică, asemenea motive nefiind identificate în speță.
Față de cele reținute, sentința atacată fiind temeinică și legală, iar recursul instituției creditoare nefondat, văzând și prevederile art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea îl va respinge conform dispozitivului ce face parte integrantă din prezenta decizie.
Văzând că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B împotriva sentinței civile nr. 872/21.11.2007 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr- în contradictoriu cu debitoarea intimată -. T, reprezentată prin lichidator judiciar T, și creditoarea intimată Administrația Finanțelor Publice
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi, 8 aprilie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red. B: - 21.04.2008
Tehnored. - 23.04.2008/2 ex.
Prima instanță: Tribunalul Timiș
Judecător:
Președinte:Csaba Bela NaszJudecători:Csaba Bela Nasz, Maria Ofelia Gavrilescu
