Pretenţii. Decizia nr. 138/2013. Tribunalul ALBA

Tribunalul ALBA - Sentințe și decizii comerciale / 2013

Decizia nr. 138/2013 pronunțată de Tribunalul ALBA la data de 31-01-2013 în dosarul nr. 4917/176/2012

Dosar nr._

ROMÂNIA

TRIBUNALUL A.

SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

DECIZIA CIVILĂ NR. 138/R/2013

Ședința publică de la 31 Ianuarie 2013

Completul compus din:

PREȘEDINTE A. C. P. - președinte Secția a II-a Civilă

Judecător C. C.

Judecător B. A. A.

Grefier M. P.

Pe rol se află soluționarea recursului declarat de pârâta recurentă S.C. V. R. SA împotriva sentinței civile nr. 4213/2012 a Judecătoriei Alba Iulia pronunțată în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamanții intimați C. S. D. și C. G. M..

Obiectul cauzei – pretenții.

La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunțării din data de 24.01.2013, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie .

TRIBUNALUL

Asupra recursului de față ;

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Alba Iulia la data de 24.07.2012, sub dosar nr._, reclamanții C. S. D. și C. G. M. în contradictoriu cu pârâții S.C. V. R. SA, S.C. V. R. SA - SUCURSALA A. I. au solicitat ca prin hotărârea care se va pronunța:

să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a Convenției de credit nr._/01.04.2008, în privința următoarelor clauze:

- punctul 3, lit. d „ Data ajustării dobânzii ” din „ Condițiile speciale ale convenției ”, în conformitate cu care „ Banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii; Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării ”;

- punctul 3.10 D. ( Dobânda anuală efectivă ) din Secțiunea 3 „ Costuri ” din „ Condițiile generale ale convenției ” în conformitate cu care „ D. poate fi modificată în condițiile ratei dobânzii, precum și în condițiile prevăzute în Secțiunea 10 ”, „ Costuri suplimentare ” sau prin acordul părților și ale art. 1 lit. d ( Dobânda anuală efectivă ) din Actul adițional nr. 1/2010, prin diminuarea procentului anual de 6,21%, în urma eliminării comisionului de administrare;

- punctul 5 lit. a „ Comision de risc ” din „ Condițiile speciale ale convenției ” în conformitate cu care se percepe un comision de risc de: „ 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit ”;

- punctul 3.5 „ Comisionul de risc ” din Secțiunea 3 „ Costuri ” din „ Condițiile generale ale convenției ”, în conformitate cu care: „ Pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată durata creditului; modul de calcul și scadența/ scadențele plății acestuia se stabilesc în Condițiile speciale ”;

să se dispună desființarea acestor clauze ca fiind contrare legii;
să fie obligate pârâtele în solidar să le restituie reclamanților sumele încasate cu titlu de „ comision de risc ” în ultimii 3 ani ( raportat la data formulării cererii de chemare în judecată );
să se constate caracterul abuziv al clauzelor înserate la art. 3 lit. b din Actul adițional nr. 1/2010 și art. 1 din Actul adițional nr. 2/2010, privitoare la „ comisionul de administrare credit ”;
să se dispună desființarea acestor clauze, ca fiind contrare legii;
să se dispună desființarea scadențarului intitulat „ Plan de rambursare credit ” în ce privește comisionul de risc, comisionul de administrare credit și dobândă;
să se dispună obligarea pârâtelor în solidar, să restituie reclamanților sumele încasate cu titlu de „ comision de administrare credit ” în ultimii trei ani ( raportat la data formulării cererii de chemare în judecată );
să fie obligată pârâta . ca, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinței civile ce se va pronunța, să încheie cu reclamanții un act adițional la convenția de credit și un nou grafic de rambursare a creditului, care să fie conforme cu cele dispuse prin sentință;
să fie obligate pârâtele, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

În fapt, a arătat în esență că părțile au încheiat convenția de credit nr._/2008 prin care au contractat un credit bancar în valoare de 60.000 CHF; clauzele privind comisionul de risc și cele de transformare a acestuia în comision de administrare nu au fost negociate, fiind abuzive și lovite de nulitate; prin invitația la conciliere, adresată pârâtei de ordinul 2 prin cererea din 03.07.2012, au solicitat soluționarea pe cale amiabilă a pretențiilor, însă potrivit înscrisului intitulat „ Punct de vedere ” din 20.07.2012, banca nu a fost de acord cu aceste solicitări.

Pârâta . a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, a invocat excepțiile netimbrării cererii, prescripției dreptului la acțiune, inadmisibilității acțiunii ca acțiune directă.

Apreciază că capătul de cerere privind anularea clauzei din convențiile de credit nr._/01.04.2008 prevăzută la punctul 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției este o clauză evaluabilă în bani, trebuie timbrat la valoarea pretențiilor, în conformitate cu prevederile Legii 146/1997; în raport de motivarea în drept și în fapt a cererii de chemare în judecată, acțiunea reclamanților este o cerere pentru constatarea nulității relative; dispozițiile Legii 193/2000 nu dau posibilitatea instanței de judecată, pe cale directă, să analizeze și să anuleze părți din contract.

În fapt, a arătat în esență că clauza contractuală care reglementează dreptul de a percepe comisionul de risc nu este o clauză abuzivă, riscul se generează prin simpla acordare a unui credit și trebuie în permanență evaluat; comisionul de risc este parte a prețului contractului, nu este echivalent al garanției reale imobiliare – ipoteca; prețul unui contract este principalul element pe care un consumator trebuie să-l ia în calcul atunci când încheie un contract.

În drept, a invocat prevederile art. 115-118 din C.p.c., art. 969 din C. civil, dispozițiile Legii 193/200, principiul aplicabilității directe a Directivei nr. 93/13/CEE, prevederile Legii 193/2000, art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, Decretul 167/1958, Decretul 31/1954.

În probațiune, s-au depus înscrisuri.

Prin sentința civilă nr. 4213/2012 a Judecătoriei Alba Iulia pronunțată în dosarul nr._ a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții C. S. D. și C. G. M. în contradictoriu cu pârâtele S.C. V. R. SA și S.C. V. R. SA – SUCURSALA A. I. și în consecință, s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a convenției de credit nr._/01.04.2008 încheiată între părți în privința următoarelor clauze: - pct.3 lit.d „Data ajustării dobânzii” din „Condițiile speciale ale convenției”, în conformitate cu care „Banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând Împrumutatului noua rată a dobânzii; Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”; - pct.3.11 „D. (dobânda anuală efectivă)” din „Condițiile generale ale convenției” în conformitate cu care „D. poate fi modificată în condițiile modificării ratei dobânzii, precum și în condițiile prevăzute de Secțiunea 10) „Costuri suplimentare” sau prin acordul părților”; - pct.5 lit.a „Comision de risc” din „Condițiile speciale ale convenției”, în conformitate cu care se percepe un comision de risc de: „0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a Convenției de credit”; - pct. 3.5 „Comisionul de risc” din „Condițiile generale ale convenției”, în conformitate cu care: „Pentru punerea la dispoziție a creditului, Împrumutatul datorează Băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în Condițiile Speciale”.

S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a actului adițional nr.1/23.11.2010 la convenția de credit nr._/01.04.2008 în privința clauzei menționată în cuprinsul art.1 lit.e „Dobânda anuală efectivă (D.)”. Au fost desființate clauzele constatate ca fiind abuzive din cuprinsul contractului de credit și actului adițional.

S-a constatat caracterul abuziv la clauzelor menționate în cuprinsul art.3 pct.5.1 lit.a din actul adițional nr.1/23.11.2010 la convenția de credit nr._/01.04.2008, prin care pct.5 lit.a din convenție a fost modificat prin transformarea comisionului de risc în „Comision de administrare credit” de 0,22%, precum și în cuprinsul art.2 pct.5.1 lit.b din actul adițional nr.2/23.11.2010 la convenția de credit nr._/01.04.2008 prin care comisionul de administrare credit a fost redus la 0,08%. Au fost desființate clauzele constatate ca fiind abuzive din cuprinsul actelor adiționale. A fost desființată rubrica privitoare la comisionul de risc și administrare din cuprinsul „Planului de rambursare”.

Au fost obligate în solidar pârâtele să restituie reclamanților sumele pe care le-au plătit cu titlu de comision de risc sau comision de administrare începând cu data de 24.07.2009 până la data pronunțării sentinței.

A fost obligată pârâta S.C. V. R. S.A. – Sucursala A. I. ca în termen de 30 de zile de la data la care sentința civilă va rămâne irevocabilă să pună la dispoziția reclamanților un proiect de act adițional la convenția de credit și un nou grafic de rambursare a creditului care să fie conforme cu cele dispuse.

Au fost obligate pârâtele în solidar pârâtele să plătească reclamanților 2.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele:

Se constată că prin acțiunea înregistrată la data de 24.07.2012 reclamanții C. S. D. și C. G. M. au cerut instanței de judecată să constate și să desființeze clauzele abuzive prin care pârâtele S.C. V. România S.A. și S.C. V. România – Sucursala A. I. își rezervă dreptul de a modifica dobânda, îi obligă la plata unui comision de risc și au modificat în mod unilateral convenția de credit, transformând acest comision în comision de administrare credit.

De asemenea, au mai cerut obligarea pârâtelor în solidar la plata sumei pe care au achitat-o cu titlu de comision de risc și comision de administrare în ultimii trei ani raportat la data formulării acțiunii.

Cercetând actele dosarului sub aspectul clauzelor puse în discuție se constată că raporturile juridice dintre părți sunt de natură contractuală, provenind din Convenția de credit nr._/2008 pe care au încheiat-o la data de 01.04.2008, urmare căreia pârâta de ord.1, prin angajații Sucursalei A. I., a acordat reclamanților un credit pentru acoperirea cheltuielilor personale curente în sumă totală de 60.000 CHF pentru o perioadă de 216 luni, iar aceștia s-au obligat să-l restituie prin plata unor rate lunare conform unui „Plan de rambursare” – filele 7-16 și 17-20.

Potrivit convenției de credit raporturile contractuale deduse judecății au fost precizate sub forma unor „Condiții speciale ale convenției” și unor „Condiții generale ale convenției”, precum și unui „Plan de rambursare credit”.

Pentru judecarea prezentei cauze instanța reține incidența următorului cadru legislativ: Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, OUG nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori și art.969 și art.1092 din Codul civil, în vigoare la data încheierii convenției de credit.

Analizând acțiunea formulată de reclamanți prin prisma dispozițiilor legale menționate și probelor din dosar, instanța constată că aceasta este fondată.

A. În privința capetelor de cerere 1 și 2 prin care se solicită constatarea caracterului abuziv și nulității absolute parțiale a convenției de credit, urmată de desființarea clauzelor abuzive.

Instanța constată că în convenția de credit nr._/2008 există următoarele clauze contractuale care sunt contestate:

- la pct.3 lit.d „Data ajustării dobânzii” din „Condițiile speciale ale convenției”, clauză în conformitate cu care „Banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând Împrumutatului noua rată a dobânzii; Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”;

- la pct.3.11 „D. (dobânda anuală efectivă)” din „Condițiile generale ale convenției”, clauză în conformitate cu care „D. poate fi modificată în condițiile modificării ratei dobânzii, precum și în condițiile prevăzute de Secțiunea 10) „Costuri suplimentare” sau prin acordul părților”.

- la pct.5 lit.a „Comision de risc” din „Condițiile speciale ale convenției”, clauză în conformitate cu care se percepe un comision de risc de: „0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a prezentei Convenții de credit”;

- la pct. 3.5 „Comisionul de risc” din „Condițiile generale ale convenției”, clauza în conformitate cu care: „Pentru punerea la dispoziție a creditului, Împrumutatul datorează Băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în Condițiile Speciale”.

Cu titlu de apreciere generală.

Instanța constată că părțile au încheiat o convenție de credit în care, după prezentarea datelor referitoare la bancă și la împrumutați, clauzele sunt grupate în două părți intitulate „Condițiile speciale ale convenției” și „Condițiile generale ale convenției”.

Se va reține că în conformitate cu dispozițiile art.3 par.2 al.3 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii: „În cazul în care orice vânzător sau furnizor pretinde că s-a negociat individual o clauză standard, acestuia îi revine sarcina probei”, or în prezenta cauză pârâta nu a făcut o astfel de dovadă.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art.3 par.1 și 2 al.1 și 2 din Directiva nr.93/13 CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și art.4 din Legea nr.193/2000:

Art.3 din Directivă:

„(1) O clauză contractuală care nu s-a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

(2) Se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune.

Faptul că anumite aspecte ale unei clauze sau o anumită clauză au fost negociate individual nu exclude aplicarea prezentului articol pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a acestuia indică faptul că este, cu toate acestea, un contract de adeziune”.

Art.4 din Legea nr.193/2000:

„(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens”.

Văzând convenția de credit, răspunsurile la interogatoriu ale reclamanților de la filele 60-69 și reținând că pârâtele nu au făcut dovada celor susținute, respectiv că au oferit posibilitatea reală de a negocia, instanța constată că partea din aceasta privind „Condițiile generale ale convenției” apare în mod evident ca fiind un contract de adeziune în înțelesul art.3 din Directivă.

În privința părții „Condiții speciale ale convenției” se constată de asemenea că pârâtele nu au făcut dovada unor negocieri individuale în înțelesul art.3 din Directivă.

Instanța ajunge la o astfel de concluzie deoarece împrejurarea că reclamanții au cunoscut întinderea obligațiilor menționate în convenția pe care au semnat-o și că, prin plățile pe care le-au făcut și-au onorat aceste obligații, nu înseamnă automat că toate sau parte din clauzele convenției au fost negociate.

Susținerile pârâtelor în sensul că invocata convenție de credit ar fi un act juridic care a fost negociat și implicit acceptat prin semnare și că abia după . OUG nr.50/2010 reclamanții au înțeles să invoce caracterul abuziv și ilicit al unor clauze nu pot să fie reținute, din moment ce prin art.3 par.2 din Directiva nr.93/13 CEE s-a stabilit că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil și din acest motiv consumatorul nu a avut posibilitatea de a-i influența conținutul, iar statele membre au fost obligate să se asigure că există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a acestora în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau de către furnizori, aceasta presupunând apărarea interesului legitim al consumatorilor prin posibilitatea de a introduce o acțiune în justiție.

Câtă vreme legislația Uniunii Europene și legislația națională nu condiționează introducerea unor astfel de acțiuni în justiție de respectarea vreunui termen sau de nesemnarea contractelor argumentele pârâtei nu pot să fie reținute, legiuitorul european lăsându-i consumatorului libertatea de a invoca sau de a nu invoca caracterul abuziv al clauzelor contractelor pe care le-a încheiat oricând dorește.

A proceda într-un alt fel ar însemna ca instanța să golească de conținut directiva Uniunii Europene și legislația națională menționată, fiind în esența și în spiritul acestora că pot să fie declarate abuzive clauzele din contractele care au fost încheiate.

Punctual, sub aspectul clauzelor invocate ca fiind abuzive.

1. Procedând la analizarea primelor două clauze, instanța reține că la pct.3 lit.d „Data ajustării dobânzii” din „Condițiile speciale ale convenției”, a fost stipulat: „Banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând Împrumutatului noua rată a dobânzii; Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”, iar la pct.3.11 „D. (dobânda anuală efectivă)” din „Condițiile generale ale convenției”, există clauza: „D. poate fi modificată în condițiile modificării ratei dobânzii, precum și în condițiile prevăzute de Secțiunea 10) „Costuri suplimentare” sau prin acordul părților”.

Analiza acestor două clauze și a susținerilor părților se va face reținând următorul context legislativ comunitar și intern.

Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii:

Art.3

În cazul în care orice vânzător sau furnizor pretinde că s-a negociat individual o clauză standard, acestuia îi revine sarcina probei.

(3) Anexa conține o listă orientativă și neexhaustivă a clauzelor care pot fi considerate abuzive”.

Art.5

„În cazul contractelor în care toate clauzele sau o parte a acestora sunt prezentate consumatorului în scris, acestea trebuie întotdeauna redactate într-un limbaj clar și inteligibil. În cazul în care există îndoieli cu privire la sensul unei clauze, prevalează interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator. Această normă de interpretare nu se aplică în contextul procedurilor prevăzute la articolul 7 alineatul (2)”.

ANEXĂ

Clauze menționate la art.3 al.3

„1. Clauzele care au ca obiect sau ca efect:

…..

(c) încheierea unui acord care creează obligații pentru consumator și prin care furnizarea de servicii de către vânzător sau furnizor este supusă unei condiții a cărei îndeplinire depinde doar de voința acestuia;

…..

(j) autorizarea vânzătorului sau furnizorului să modifice unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract”.

Legea nr.193/2000:

Art.1

„(1) Orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

(2) În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

(3) Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.

Art.4

(4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive”.

Art.5

„În cazul contractelor standard preformulate, comerciantul are obligația să remită, la cerere, oricărei persoane interesate un exemplar din contractul pe care îl propune”.

ANEXĂ

„Lista cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive:

(1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care:

a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Prevederile acestei litere nu se opun, de asemenea, clauzelor prin care comerciantul își rezervă dreptul de a modifica unilateral clauzele unui contract cu durată nedeterminată, în condițiile în care comerciantul are obligația de a-l informa pe consumator, printr-o notificare prealabilă transmisă în termen rezonabil, pentru ca acesta din urmă să aibă libertatea de a rezilia contractul

b) obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului”.

Prin raportare la legislația europeană și internă menționată instanța constată caracterul abuziv al acestor două clauze, deoarece este cert că reprezintă un caz de modificare unilaterală a contractului prin raportare la un indicator care este menționat în mod generic, sub formula: „banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară”, iar nu la un indicator ori la mai mulți indicatori punctuali, obiectivi, previzibili și ușor de verificat.

Procedând în acest fel este evident că reclamanții nu au avut posibilitatea să cunoască modul în care va evolua dobânda și să decidă dacă mai înțeleg să-și onoreze obligațiile contractuale sau să ceară rezilierea contractului, în timp ce banca poate în mod arbitrar și imprevizibil să invoce și să aplice modificări ale dobânzii.

Se reține deci că la data la care s-a încheiat convenția de credit reclamanții s-au aflat pe o poziție inegală în raport cu banca, clauza fiind prestabilită de către împrumutător, fără a da împrumutaților în mod real și efectiv posibilitatea să o negocieze, să o modifice sau să o elimine.

De asemenea, se constată că nefiind menționați indicii de referință care-i permit împrumutătorului să modifice dobânda, nevoia unei astfel de modificări este lăsată la libera apreciere a băncii, deci clauza apare din nou ca fiind abuzivă.

Susținerea pârâtei de ord.1 că invocata clauză privitoare la ajustarea dobânzii „face parte din chiar miezul obiectului convenției de credit” și că „Prețul unui contract este principalul element pe care un consumator trebuie să îl ia în calcul atunci când încheie un contract”, motiv pentru care „modalitatea de determinare a acesteia nu poate fi analizată din perspectiva clauzelor abuzive” – filele 52-53 - nu poate să fie reținută.

Pentru a dispune în acest sens, pe de o parte, instanța constată că potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid vs. Asociación de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc) nr.484/08, Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii nu se opune unui control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art.6 al.1 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 și art.6 și 14 din Legea nr.193/2000 astfel de clauze abuzive nu pot să producă efecte asupra consumatorului, instanțele fiind îndreptățite să le analizeze și să le înlăture potrivit legislației civile.

Văzând dispozițiile art.6 din Legea nr.193/2000, conform cărora: „Clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua”, în temeiul art.13 al. 1 din Legea nr.193/2000, potrivit căruia: „Instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, aplică sancțiunea contravențională conform art.16 și dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființă, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese, după caz”, constatând caracterul abuziv al clauzelor menționate la pct.3 lit.d din „Condițiile speciale ale convenției” și la pct.3.11 „D. (dobânda anuală efectivă)” din „Condițiile generale ale convenției”, urmează ca instanța să constate nulitatea absolută parțială a convenției de credit în ceea ce le privește și să dispună desființarea lor.

2. Procedând la analizarea celorlalte două clauze, instanța reține că la pct.5 lit.a din „Condițiile speciale ale convenției” s-a stipulat perceperea unui „Comision de risc” de „0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a Convenției de credit”, iar la pct. 3.5 din „Condițiile generale ale convenției”, există clauza potrivit căreia: „Pentru punerea la dispoziție a creditului, Împrumutatul datorează Băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată durata creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în Condițiile Speciale”.

Analiza acestor clauze și a susținerilor părților se va face reținând următorul context legislativ comunitar și intern.

În conformitate cu dispozițiile art.3 par.1 și art.5 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii:

Art.3

Art.5

Legea nr.193/2000 conține în cuprinsul art.1 al.1 și art.4 al.1 și 4 dispoziții conform cărora:

Art.1

Art.4

…..

(4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive”.

…..

ANEXA

Lista cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive

(1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care:

…..

b) obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului”.

Prin raportare la contextul legislativ reținut instanța constată că ambele clauze sunt abuzive.

În primul rând, atât în condițiile speciale cât și în cele generale ale convenției nu este indicat suficient de clar și pe interesul oricărei persoane care nu are cunoștințe specifice domeniului bancar, ce fel de riscuri presupune perceperea comisionului de risc.

În al doilea rând, comisionul de risc nu se justifică, câtă vreme nu există vreo dovadă că reclamanții nu au onorat prin plată ratele lunare și există potrivit celor menționate pct.7 „Garanții” din „Condițiile speciale ale convenției” o garanție reală imobiliară de rang II asupra unui imobil proprietatea reclamanților situat în Orașul Câmpeni.

De asemenea, potrivit Secțiunii 9 „Garanții” din „Condițiile generale ale convenției” există și o garanție personală a codebitorului, care renunță expres la beneficiile de diviziune și discuțiune, precum și o garanție reală imobiliară asupra unui imobil.

Cum în dosar nu există vreo dovadă că prin valorificarea garanțiilor nu s-ar acoperii prejudiciul care ar putea să fie creat prin neplată, comisionul de risc apare ca fiind nejustificat, impus din alte rațiuni care profită doar băncii.

În al treilea rând, analizând „Planul de rambursare” de la filele 17-20 se constată că invocatul comision de risc se ridică la un total de 16.038,52 CHF, ceea ce raportat la suma împrumutată de 60.000 CHF reprezintă 26,73%, astfel că se poate retine că plățile cu acest titlu constituie o sumă disproporționată și nejustificat de mare față de suma împrumutată, comisionul de risc ajungând aproape la nivelul dobânzilor.

De asemenea, se poate observa că acest comision de risc alături de debitul principal și de dobânda de încasat în sumă de 24.554,83 CHF, necontestată, îi obligă pe reclamanți să restituie 100.593,35 CHF, ceea ce evident provoacă un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților în sensul indicat în Directivă.

Reținând cele menționate, în temeiul art.3 par.1 și art.5 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și art.14 din Legea nr.193/2000, urmează ca instanța să constate caracterul abuziv la clauzelor privind comisionul de risc consemnate la pct.5 lit.a „Comision de risc” din „Condițiile speciale ale convenției” și la pct.3.5 „Comisionul de risc” din „Condițiile generale ale convenției” și dă dispună nulitatea absolută parțială a convenției de credit și desființarea lor.

B. În privința capetelor de cerere 4 și 5 prin care se solicită instanței să constate modificarea abuzivă a convenției de credit și perceperea abuzivă a unui comision de administrare, cu consecința înlăturării acestuia.

Văzând înscrisurile de la filele 21-32 se constată că prin art.1 lit.e „Dobânda anuală efectivă (D.)” din actul adițional la convenția de credit nr.1/23.11.2010, în vederea aplicării OUG nr.50/2010, pârâta de ord.1 a procedat la modificarea convenției de credit în privința clauzei privind „Dobânda” de la pct.3 din „Condițiile speciale ale convenției”, iar prin art.3 pct.5.1 lit.a a modificat și pct.5 lit.a din „Condițiile speciale ale convenției” privitor la „Comisionul de risc”, prin transformarea acestuia în „Comision de administrare credit” de 0,22%.

De asemenea, se mai constată că prin art.2 pct.5.1 lit.b al unui nou act adițional la convenția de credit nr.2/23.11.2010, în vederea aplicării OUG nr.50/2010, pârâta de ord.1 a procedat la modificarea comisionului de administrare credit prin reducerea acestuia la 0,08% pe lună.

În privința comisionului modificarea convenției de credit a constat în redenumirea „comisionului de risc” în „comision de administrare credit” cu menținerea procentului de 0,22% pe lună, urmată de reducerea lui la 0,08%, dar de această dată cu enumerarea riscurilor pentru care se percepe.

Pentru că modificarea convenției de credit prin transformarea comisionului de risc în comision de administrare credit s-a făcut potrivit celor menționate în actul adițional pentru punerea în aplicare a dispozițiilor OUG nr.50/2010, instanța reține că potrivit dispozițiilor art.36 și art.95 din acest act normativ:

Art.36

„Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalități, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor”.

Art.95

„(1) Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență.

(2) Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.

(3) Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligențele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiționale.

(4) Se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele din prezenta ordonanță de urgență. Introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse de prezenta ordonanță de urgență sunt considerate nule de drept.

(5) Nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită”.

Analizând demersurile pârâtei de modificare a convenției de credit prin modificarea dobânzii anuale efective D. și prin înlocuirea comisionului de risc cu un comision de administrare, fără ca să rezulte necesități sau aspecte noi care ar impune o protecție specială peste cea oferită de garanțiile reale aduse și capetele de cerere 4 și 5 apar ca fiind fondate.

Este în afara oricărei îndoieli că procedând la înlocuirea comisionului de risc cu cel de administrare în considerarea acelorași rațiuni, pârâtele au încălcat atât legislația Uniunii Europene cât și legislația națională, respectiv art.3 par.1 și par.2 al.1 din Directiva nr.93/13/CEE, care interzice impunerea unor clauze care nu au fost negociate.

Art.3

…..

ANEXA

Clauze menționate la art.3 al.3:

1. Clauze care au ca obiect sau ca efect:

…..

(j) autorizarea vânzătorului sau furnizorului să modifice unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract”.

De asemenea, prin redenumirea comisionului de risc în comision de administrare au fost nesocotite și dispozițiile art.95 al.4 din OUG nr.50/2010.

Se mai reține că acest nou comision este în realitate vechiul comision de risc, despre care instanța a arătat anterior că reprezintă o clauză abuzivă.

În temeiul art.3 par.1 și 2 din Directiva nr.93/13/CEE și art.94 al.4 din OUG nr.50/2010, urmează ca instanța să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a actului adițional nr.1/23.11.2010 la convenția de credit nr._/01.04.2008 în privința clauzelor care sunt menționate în cuprinsul art.1 lit.c „Dobânda anuală efectivă (D.)” și în art.3 pct.5.1 lit.a și să dispună desființarea lor.

De asemenea, se va constata caracterul abuziv și pentru clauza menționată în cuprinsul art.2 pct.5.1 lit.b din actul adițional nr.2/23.11.2010 la aceeași convenție de credit prin care comisionul de administrare credit a fost redus la 0,08% și să dispună desființarea acesteia.

C. În privința capătului VI de cerere prin care se solicită desființarea unor rubrici din „Planul de rambursare”.

Văzând „Planul de rambursare” de la filele 17-20, ca o consecință a faptului că se va constata existența unor clauze abuzive în convenția de credit, urmează ca instanța să dispună și desființarea rubricilor privitoare la comisionul de risc și la comisionul de administrare din cuprinsul acestuia.

D. În privința capătului de cerere nr.7 prin care se solicită restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de administrare în ultimii trei ani.

Se constată că în conformitate cu dispozițiile art.6 par.1, art.7 par.1 și 2 și par.8 din Directiva nr.93/13/CEE:

Art.6

„(1) Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într-un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive”.

Art.7

„(1) Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori.

(2) Mijloacele menționate la alineatul (1) cuprind dispozițiile în conformitate cu care persoanele sau organizațiile care au, în temeiul legislației interne, un interes legitim în protecția consumatorilor pot introduce o acțiune în justiție sau în fața organismelor administrative competente, în conformitate cu legislația internă în cauză, pentru a obține o decizie care să stabilească dacă clauzele contractuale elaborate pentru a fi utilizate în general sunt abuzive, astfel încât să poată aplica mijloace adecvate și eficiente pentru a preveni utilizarea acestor clauze în continuare”.

Art.8

„Statele membre pot adopta sau menține cele mai stricte dispoziții compatibile cu tratatul în domeniul reglementat de prezenta directivă, pentru a asigura consumatorului un nivel maxim de protecție”.

Se mai reține că potrivit dispozițiilor art.14 din Legea nr.193/2000: „Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă”.

Pentru considerentul că la pct.A și B s-a constatat existența unor clauze abuzive, iar potrivit dispozițiilor legale menționate consumatorii au dreptul să fie protejați la nivel maxim, context în care au dreptul la restituirea sumelor pe care le-au plătit fără a fi datorate, văzând și dispozițiile art.1073 din Codul civil, instanța apreciază că și acest capăt este fondat.

Cum acțiunea a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 24.07.2012, văzând dispozițiile art.1 și 3 din Decretul nr.167/1958, în vigoare la data încheierii convenției de credit, pârâtele pot să fie obligate în solidar la restituirea comisionului de risc și de administrare pentru un interval de timp de 3 ani calculat până la această dată, respectiv începând cu data de 24.07.2009.

E. În ce privește capătul 8 de cerere prin care se solicită încheierea unui nou act adițional și unui nou plan de rambursare a creditului.

Ca o consecință a celor constatate și dispuse anterior va fi admis și capătul 8 de cerere, astfel că pârâta de ord.2 S.C. V. R. S.A. – Sucursala A. I. va fi obligată ca în termen de 30 de zile de la data la care sentința civilă va rămâne irevocabilă să pună la dispoziția reclamanților un proiect de act adițional la convenția de credit și un nou grafic de rambursare a creditului care să fie conforme cu cele dispuse.

Căzând în pretenții, în temeiul art.274 din codul de procedură civilă pârâtele vor fi obligate în solidar să plătească reclamanților 2.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs S.C V. ROMÂNIA S.A solicitând ca pentru temeiurile de fapt si de drept indicate in cererea de recurs prin decizia ce o veți pronunța sa dispună :

1. In principal, in temeiul art.304 pct.4 rap.la art.312 pct.3 casarea sentinței atacate cu reținere si rejudecând respingerea acțiunii formulate ca inadmisibila având in vedere ca legea instituie o procedura speciala pentru constatarea clauzelor abuzive.

2. In subsidiar, in condițiile înlaturării primelor doua solicitări, in temeiul art.304 pct.9 si 304 ind.l cod procedura civila rap.la art.312 cod procedura civila, modificarea in tot a sentinței atacate si respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiata.

Recurenta a arătat că acțiunea directa la instanța este inadmisibila in condițiile in care legea 193/2000 reglementează o procedura speciala cu privire la constatarea clauzelor abuzive in contracte.

Astfel, l. În materie bancara avem ca reglementare generala dispozițiile OUG.99/2000 privind instituțiile de credit si adecvarea capitalului (lege generala) care reglementează încheierea contractelor de credit precum si regulamentul BNR. 2. În materia verificării respectării dispozițiilor legale precum si cu privire la protejarea intereselor personale ale cocontractanților. ca lege generala se aplica dispozițiile codului civil. 3. L.193/2000 in raport cu cele doua legi are caracterul de lege speciala axata pe un domeniu strict de • aplicare(verificarea clauzelor abuzive) si prin urmare se aplica in mod prioritar in raporturile dintre comerciant si 1 consumator.

Potrivit Art. 8. - Controlul respectării dispozițiilor prezentei legi se face de reprezentanții împuterniciți ai ;. Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, precum si de specialiști autorizați ai altor organe ale administrației publice, potrivit competentelor. In urma controlului, procesul verbal, in temeiul art.12 se înaintează instanței care potrivit art.13, după verificare pronunța: (1) aplica sancțiunea contravenționala conform art. 16 si dispune, sub sancțiunea daunelor, j modificarea clauzelor contractuale, in măsura in care contractul rămâne in ființa, sau (2) desființarea acelui j contract, cu daune-interese, după caz. Art. 14. Prevede ca: - Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești in conformitate cu prevederile Codului civil si ale Codului de procedura civila.

Aceste dispoziții se interpretează in sensul (1) deschiderii caii la o acțiune directa îndreptata împotriva comerciantului doar după constatarea încălcării prevederilor L.193/2000 (fapta prejudiciabila) si doar pentru prejudiciul cauzat, care la momentul promovării acțiunii trebuie sa fie, cert lichid si exigibil, adică o veritabila acțiune in răspundere contractuala, dispozițiile legale(L.193/2000) nedând posibilitatea instanței de judecata, pe cale directa a analiza si anula parți din contract, sau (2) pe cale incidentala conform dispozițiilor codului de procedura civila, prin intervenție accesorie in cauza in care se verifica legalitatea procesului verbal încheiat de organele abilitate de lege, respectiv ANPC.

Argumentele anterioare sunt susținute si de dispozițiile l.296/2004 codul consumului, aplicabile in prezenta cauza, care stabilesc in : Art. 1 Prezenta lege, denumită în continuare Codul, are ca obiect reglementarea raporturilor juridice create între operatorii economici și consumatori, cu privire la achiziționarea de produse și servicii, inclusiv a serviciilor financiare, asigurând cadrul necesar accesului la produse și servicii, informării lor complete și corecte despre caracteristicile esențiale ale acestora, apărării și asigurării drepturilor și intereselor legitime ale consumatorilor împotriva unor practici abuzive, participării acestora la fundamentarea și luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori.

Iar in art.85 stabilește in concret ca : (1) Acțiunile de control și supraveghere a pieței sunt efectuate de personalul împuternicit al autorităților publice centrale și teritoriale cu atribuții în domeniul protecției consumatorilor, conform competențelor specifice. (2) Personalul prevăzut la alin. (1) este autorizat să facă copii de pe materialele și documentele care i au legătură cu obiectul controlului și care se află în posesia celor inspectați și să solicite referințe despre acestea, numai dacă s-a constatat o abatere de la lege.

In ceea ce privește solicitarea subsidiara de la pct. 2 din petitul recursului, arată: i. nu ne aflam in prezenta unui contract de credit/act adițional, care sa conțină clauze abuzive !! ART.1 alin.1 din L193/2000 prevede ca :" Orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate." Prin acest text legal, legiuitorul a stabilit întinderea, sfera si persoanele cărora li se adresează legea, de la bun început făcând o diferențiere intre persoanele care au respectiv nu au cunoștințe de specialitate . De asemenea nu putem afirma ca, consumatorii cu antecedente in creditare intra in categoria consumatorilor care nu beneficiază de cunoștințe de specialitate, aceștia având experiența creditelor anterioare atât in ceea ce privește modul de negociere cu banca cat si cu privire la înțelegerea contractului de credit .

In sensul celor de mai sus, constată ca produsul contractat reprezintă refinanțare credit anterior, urmează sa respingeți acțiunea pe fond ca netemeinica deoarece : a. consumatorul este un consumator avizat, la momentul contractării produsului avea deja in derulare un credit, si b. consumatorul in mod evident a încheiat contractul in cunoștința de cauza apreciind ca oferta băncii (care includea si comisionul de risc) la momentul încheierii contractului era mai avantajoasa din punct de vedere financiar, fata de cea a pieței, factor determinant in încheierea contractului art.4 alin.5 lit.b din L. 193/2000), împrumutul corespunzând satisfacerii dorinței (acoperirea unor cheltuieli personale), nevoii(de a obține banii in scopul satisfacerii dorinței) si necesitații( de a plați o rata mai mica decât era pe piața) consumatorului, la momentul perfectării, astfel ca in prezent nu poate invoca prevederile L.193/2000.

C. Nu s-a dovedit dezechilibrul semnificativ dintre drepturile si obligațiile pârtilor, creat de clauzele contractuale. Astfel, conform art.4 din L.193/2000, reclamantul nu a dovedit, iar instant nu si-a întemeiat sentința, pe niciun argument care sa releve dezechilibrul semnificativ creat prin clauzele defăimate intre drepturile si obligațiile pârtilor, astfel: "O clauză contractuală care nu a fost negociată direct (cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte [prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-f credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților."

Interpretând contractul in litera si spiritul legii, observam ca de la bun început legiuitorul a reglementat doar situațiile in care se creează un dezechilibru, in alte condiții, clauzele chiar si ne¬negociate nu pot fi declarate abuzive.!!!!! In atare condiții, este evident ca in prezentele cauze, sarcina probei dezechilibrului creat revenea reclamantului, care nu a administrat NICI O proba in acest sens, la dosar neexistând nici un document care sa ateste dezechilibrul si care sa poată fi apreciat de instant atunci când evaluează contractul. De altfel, nici instanța de judecata nu poate face trimitere la vre-0 proba certa in acest sens, motivarea rezumându-se la o reluare automata din alte sentințe a argumentelor, la nivel teoretic. nu se poate accepta ca . sa consideram ca sentința este temeinica si legala, câta vreme in dosar nu s-a făcut dovada certa a creări dezechilibrului semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor.

Întrebarea fireasca care se pune, la ce s-a raportat, in concret, instanța fondului când a constatat aceasta disproporție ??? In raport cu ce s-a stabilit disproporția(concret)???. Evident la nimic, iar in acest context urmează a admite recursul si respinge acțiunea ca neîntemeiata.

In ceea ce privește comisionul de risc este a se retine, ca:Banca, ca si instituție de credit, are obligația de a-si constitui provizioane de risc la nivelul BNR, pentru fiecare credit acordat. de asemenea prin contractul de credit părțile isi asuma obligații reciproce, neîndeplinirea lor putând crea pagube in patrimoniul fiecăruia dintre cocontractanți.

Astfel, in derularea contractului de credit, după punerea la dispoziție a sumei creditate riscul total al derulării acestuia este in totalitate in sarcina finanțatorului după cum urmează: în situația in care consumatorul nu isi îndeplinește obligația contractuala de refacere anuala a poliței de asigurare a bunului adus in garanție, banca este obligata la imobilizarea unei sume echivalente cu creditul acordat, la bnr, cu titlu provizion de risc, pana ce persoana creditata isi îndeplinește obligația de plata,

2.valoarea bunului adus in garanție se devalorizează prin exploatare . acesta este un risc de expunere al băncii . astfel, prin HG.2139/2004 pct.1.6.1 se stabilește ca perioada normal de funcționare a unui imobil cu destinația locuința 40-60 ani. creditul acordat este pe o perioada de 25 ani( in unele cazuri peste aceasta perioada) ceea ce înseamnă ca numai din deprecierea legala, bunul luat in garanție la ajungerea la termen are o valoare diminuata in medie cu 40% procent ce nu este, acoperit de comisionul de risc pentru a putea aprecia in concret ca acesta produce un dezechilibru contractual major. D. luând spre analiza cele doua aspecte certe invocate putem trage concluzia justei includeri pe costuri a comisionului de risc care din punct de vedere al unității bancare reprezintă un cost justificat si care in contextul obligațiilor reciproce asumate de parti, a timpului îndelungat de rambursare, a bunului finanțat NU PRODUCE UN DEZECHILIBRU SEMNIFICATIV IN CONTRACT CU ATAT MAI MULT CU CAT RATA CONTRACTULUI ESTE MAI M. DECÂT RATA CONTRACTULUI REFINANTAT. DE ALTFEL P. S. Royer [Rover, 2000] în lucra rea Project Risk Management definea conceptul de risc ca fiind evenimentul viitor posibil, a cărui apariție va afecta obiectivele proiectului din punct de vedere al costului, programului calendaristic sau din punct de vedere tehnic. Exemplu: daca dupa un număr de ani de la data acordării creditului, consumatorul nu mai restituie împrumutul, se împlinește riscul de credit atat din punct de vedere al costului (nu se restituie sumele asumate prin contract), cat si al programului calendaristic -banca lucrează in aceasta activitate cu previziuni, creditarea facondu-se din surse atrase (depozite de la populație) si refinantari cu scadente la anumite termene având costurile lor previzionate si care in cazul dat in exemplu, precum si in situația de fata, ar conduce la o instabilitate atât in ceea ce privește respectarea obligațiilor băncii fata de persoanele fizice deponente cat si fata de refinantatori, aspect ce ar putea conduce chiar la faliment.

Conform definițiilor date in OG. 21/1992 prin "costul total al creditului" respective "valoarea totala plătibila de consumator " se înțelege : 24. costul total al creditului pentru consumator - toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul in legătura cu contractul de credit si care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale; costurile pentru serviciile accesorii aferente contractului de credit, in special primele de asigurare, sunt incluse, de asemenea, in cazul in care obținerea creditului sau obținerea acestuia potrivit clauzelor si condițiilor prezentate este condiționata de încheierea unui contract de servicii;25. valoarea totala plătibila de consumator - suma dintre valoarea totala a creditului si costul total al creditului pentru consumator; iar la art.9 indice 3 litera b din același act normative se prevede ca: "b) dobânzile, precum si toate comisioanele, taxele, tarifele, spezele bancare sau orice pite costuri aferente acordării si derulării contractului, respectiv aferente unor servicii in privința |cărora consumatorul nu dispune de libertate de alegere vor fi menționate in contract, fara a |e face trimiteri la condiții generale de afaceri ale furnizorului de servicii financiare, lista de tarife și comisioane sau orice alt înscris;"ori din conținutul contractelor rezulta ca recurența și-a îndeplinit obligațiile legale in sensul menționării acestora in contract, explicit, consumatorii la momentul semnării știind si asumându-si condițiile contractului.

Hotărârea este netemeinica si prin prisma dispozitivului acesteia, astfel: s-a decis de către instanța de judecata, ca dispozițiile pct. 5 lit.a din condițiile special ale convenției de credit, respectiv pct.3.5 din condițiile generale ale convenției de credit sunt abuzive, in care sens s-au desființat.

Intimații C. S. D. și C. G. M. nu au depus întâmpinare.

Examinând recursul declarat de pârâta recurentă . împotriva sentinței civile nr. 4213/2012 a Judecătoriei Alba Iulia pronunțată în dosarul nr._ Tribunalul reține următoarele:

În ceea ce privește solicitarea recurentei pârâte de respingere a cererii reclamantului ca inadmisibilă:

Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea 193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Art.4 alin.1 din același act normativ prevede că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Actul normativ permite consumatorilor să urmeze procedura sesizării Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, care efectuează verificări și încheie procese verbale prin care consemnează faptele constatate sau să se adreseze organelor judecătorești în conformitate cu dispozițiile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.

În prima variantă, textul de lege stabilește prin art. 12 că procesul verbal se transmite la judecătoria în a cărei rază teritorială s-a săvârșit fapta sau în a cărei rază teritorială, contravenientul își are sediul. Potrivit art. 13, instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, aplică sancțiunea contravențională conform art. 16 și dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființă, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese, după caz.

În a doua variantă, art. 14 prevede că acei consumatori prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor Legii 193/2000 au dreptul de a se adresa organelor judecătorești.

Interpretarea sistematică și logică a textului de lege impune concluzia că rămâne la latitudinea consumatorului dacă optează pentru sesizarea Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, ori se adresează direct instanței de judecată, aceasta cu atât mai mult cu cât practica Curții Europene de Justiție este în sensul că instanța este obligată de a examina chiar din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

De altfel, dacă voința legiuitorului ar fi fost aceea de a se parcurge în mod obligatoriu procedura prealabilă a sesizării ANPC, anterior sesizării instanței de judecată, cu siguranță actul normativ ar fi prevăzut în mod expres acest lucru. Așa fiind, contrar apărărilor recurentei, se constată că acțiunea reclamantului este admisibilă.

Cu privire la cererea recurentei pârâte de respingere a acțiunii reclamantului ca nefondată, se reține că, în fapt:

Între părți s-a încheiat Convenția de credit nr._/01.04.2008 conform căreia reclamanții intimați au obținut un credit de 60.000 CHF, rambursabil în 216 luni de la data încheierii convenției.

La pct. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit și la pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției a fost stabilit un comision de risc de 0,22%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toata perioada de derulare a Convenției de credit. De asemenea, s-a stabilit o rată a dobânzii de 3,99% pe an dobândă fixă.

La dosar s-a depus actul adițional nr. 1/23.11.2010 semnat de intimați prin care s-a menținut dobânda, iar comisionul de risc a fost redenumit ca și comision de administrare cu păstrarea valorii de 0,22 % aplicabil la soldul creditului.

Ulterior, părțile au încheiat Actul adițional nr. 2 din 23.11.2010, prin care s-a redus cuantumul comisionului de administrare de la 0,22% la 0,08%, iar rata dobânzii s-a menținut la 3,99% fixă timp de 85 de luni, urmând a varia în următoarele 99 de luni.

Cu privire la convenția inițială de împrumut, susține recurenta că sentința judecătoriei este dată cu aplicarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor Legii nr. 193/2000. Această susținere a recurentei este neîntemeiată.

Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, prin care a fost transpusă Directiva 84/450/CE, o clauză contractuală ce nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului și contrar cerinței bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Pentru a determina dacă o anumită prevedere contractuală reprezintă o clauză abuzivă, trebuie verificată îndeplinirea condițiilor instituite de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.

O primă condiție ce trebuie îndeplinită este ca aceasta să nu fi fost negociată direct cu partea contractantă. Alineatul al doilea al art. 4 din legea nr. 193/200 definește noțiunea de clauză ce nu a fost direct negociată, în sensul că aceasta este inserată în contract fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Cea de a doua condiție esențială ce trebuie constatată se referă la crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prin aceasta înțelegându-se că unul dintre contractanți dobândește un avantaj nejustificat față de situația celeilalte părți.

De esența raporturilor juridice izvorând din contracte sinalagmatice este corelativitatea drepturilor și obligațiilor, respectiv faptul că o parte este obligată să dea, să facă sau să se abțină să facă de la ceva știind că și cealaltă parte va efectua o contraprestație. Dacă uneia dintre părți îi incumbă numai obligații, fără a beneficia în schimb de și de drepturi, există un dezechilibru contractual, părțile nemaifiind în situație de egalitate, ceea ce este injust.

Dată fiind impunerea acestei condiții, a dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților pentru a declara o clauză ca fiind abuzivă, clauza abuzivă reglementată de Legea nr. 193/200 trebuie asimilată unei clauze lezionare, astfel cum este leziunea reglementată în Codul civil la art. 1157, dar și dezvoltată în doctrină

Leziunea este un viciu de consimțământ care constă în disproporția vădită de valoare între două prestații. Structura leziunii, în concepția obiectivă care stă la baza reglementării ei, este disproporția de valoare între contraprestații.

Singura diferențiere constă, în cazul clauzei abuzive, care este o aplicație particulară a leziunii, cu impunerea condițiilor speciale descrise de art. 4 Legea nr. 193/2000, sancțiunea clauzei abuzive, potrivit doctrinei, sancțiunea nulității absolute, iar nu cea a nulității relative, ca în cazul leziunii în dreptul comun.

În ipoteza în care o clauză apare inechitabilă, trebuie analizat dacă se oferă o explicație rezonabilă de către comerciant, în concordanță cu prevederile contractuale pentru a justifica respectiva clauză.

În fine, cea de a treia cerință pentru a declara o clauză abuzivă se referă la caracterul contrar bunei credințe, aspect ce vizează comportamentul loial al comerciantului și al consumatorului.

De asemenea, trebuie să se aibă în vedere că potrivit art. 4 alin. 5 și 6 din Legea nr. 193/200:: "(5) (…) natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil."

În concluzie, ori de câte ori un consumator este prejudiciat prin încheierea unui contract datorită încălcării prevederilor Legii nr. 193/2000, el are dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu dispozițiile Codului Civil și Codului de procedură civilă.

Faptul că anumite aspecte ale clauzelor comerciale sau numai una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază ca acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant.

Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Contractul de credit în cauză a fost transformat în mod tacit de bancă într-unul de adeziune, deoarece a constat într-un formular tipizat, ale cărui clauze nu au putut fi negociate de reclamanți, întregul contract fiind impus în forma respectivă de bancă.

În cauză nu s-a făcut dovada că respectivele clauze invocate în acțiune ca fiind abuzive ar fi fost negociate cu consumatorul. Faptul că ambele parți au cunoscut întinderea obligațiilor stipulate prin clauzele invocate în acțiune la data încheierii convenției de credit, nu înseamnă că respectivul contract a fost negociat, din moment ce consumatorul nu a avut posibilitatea să le negocieze.

În privința obligațiilor reclamanților raportat art. 1312 Codul civil, nu se poate pune problema diligenței, pe care teoretic, ar fi trebuit să o manifeste reclamanții la încheierea contractului, întrucât aceștia în mod obiectiv nu au avut posibilitatea de a modifica în vreun fel conținutul clauzelor contractuale, tribunalul reținând că raportat la nevoile acestora din urmă la momentul încheierii contractului nu aveau altă alternativă, deoarece condițiile de credit pe piață erau în linii generale aceleași, iar la momentul respectiv orice consumator nu putea să modifice clauzele contractuale indiferent de denumirea băncii.

Astfel, se poate concluziona că respectiva clauză nu a fost negociată individual cu consumatorul în cauză, consumatorul neputând să influențeze conținutul acesteia.

Apoi, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prin aceea că pentru un credit de 60.000 CHF acordat pe o durată de 216 luni, clienții băncii achită, pe lângă dobânda de 24.554.83 CHF și comision în valoare de 16.038.52 CHF.

Așa cum s-a arătat mai sus, în ipoteza în care o clauză apare inechitabilă, trebuie analizat dacă se oferă o explicație rezonabilă de către comerciant, în concordanță cu prevederile contractuale, pentru a justifica respectiva clauză.

În ceea ce privește comisionul de risc prevăzut la pct. 5 din condițiile speciale ale convenției și de pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției, s-a stabilit un comision de risc procentual aplicabil soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toată perioada de derulare a convenției de credit.

Aceste clauze privind comisionul de risc apar în lumina legii ca fiind abuzive întrucât, în contract nu este identificat suficient de clar și pe interesul oricărei persoane care nu are cunoștințe specifice domeniului bancar, ce fel de riscuri presupune punerea creditului la dispoziție.

Reclamanții au adus garanții pentru executarea contractului. În acest sens reclamantul a constituit în favoarea pârâtei o garanție reală imobiliară (ipotecă) de rang I, imobil care a fost asigurat conform pct. 7 lit. b din condițiile speciale ale Convenției, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.

Banca avea obligația să-și constituie provizioane de risc de credit, iar potrivit dispozițiilor art. 11 din Regulamentul BNR nr. 5/2002, în vigoare la data contractării creditului, constituirea de provizioane specifice de risc de credit se referă la crearea acestora și se va realiza prin includerea pe cheltuieli a sumei reprezentând nivelul necesarului de provizioane specifice de risc de credit. Având în vedere că aceste provizioane sunt incluse pe cheltuieli, rezultă că acestea cad în sarcina băncii, nereprezentând venituri, astfel încât nu pot fi percepute de la împrumutat. Din punct de vedere fiscal, provizioanele de risc sunt deductibile la calculul profitului impozabil, în sensul că se diminuează impozitul pe profit cu sumele aferente provizioanelor de risc constituite pe seama cheltuielilor în conformitate cu regulamentul BNR 5/2002, astfel încât, în limitele menționate, aceste instituții financiare au posibilitatea să suporte astfel de provizioane (implicit și pierderile în final, dacă aceste provizioane rămân definitive) pe seama cheltuielilor, nefiind justificată încasarea unui comision cu aceeași destinație (acoperirea pierderilor, respectiv a riscurilor) de la clienții instituțiilor financiare respective (conform art. 22 pct.1 din Legea 571/2003 privind Codul fiscal: contribuabilul are dreptul la deducerea rezervelor și provizioanelor, numai în conformitate cu prezentul articol, astfel: d) provizioanele specifice, constituite potrivit legilor de organizare și funcționare, de către instituțiile de credit, instituțiile financiare nebancare înscrise în registrul General ținut de banca națională a României, precum și provizioanele specifice constituite de alte persoane juridice similare).

Mai mult, pârâta, pentru a diminua riscul insolvabilității unui debitor, avea posibilitatea de a încheia un contract de asigurare a creditului. Chiar dacă pârâta bancă avea obligația să constituie aceste provizioane de risc de credit și posibilitatea constituirii unor provizioane de risc suplimentare, iar în plus putea să-și asigure creditul.

Banca a preferat să transfere tot acest risc asupra reclamantului, cu toate că aceștia din urmă au suportat încă de la încheierea contractului riscul de credit prin aducerea drept garanție a unui imobil, imobil ce a fost asigurat, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii. Sub acest aspect, nu există o explicație rezonabilă a comerciantului, în concordanță cu prevederile contractuale, pentru a justifica respectiva clauză. Și, de asemenea, pentru că a transferat întregul risc contractual pe seama clientului, se poate deduce și reaua credință a băncii la momentul încheierii contractului.

Așadar, se concluzionează că sunt îndeplinite condițiile instituite de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 pentru a considera clauza contractuală în discuție, cuprinsă în contractul inițial de împrumut, ca fiind abuzivă. Scopul determinant urmărit de bancă la încheierea contractului a fost obținerea unui profit, chiar cu riscul încălcării Legii nr.193/2000, prin includerea unor clauze abuzive în contractul de credit, tribunalul apreciază ca aceste clauze sunt lovite de nulitate absolută.

Susținerea că art. 4 al Directivei nr. 93/13/CEE (transpusă de legea 193/2000) a exclus prețul contractului de la controlul caracterului abuziv, prin alin.2, nu este fondată, întrucât comisionul de risc nu face parte din prețul contractului.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede următoarele: clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. Acest art. 6 nu reprezintă altceva decât transpunerea efectelor nulității absolute în Legea nr. 193/2000, deoarece nulitatea reprezintă o sancțiune care lipsește actul juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

Deoarece art. 14 din Legea nr.193/2000 face trimitere la Codul civil și la Codul de procedură civilă cererea reclamantului este apreciată întemeiată cu privire la contractul de împrumut inițial încheiat între părți, existând un caz de nulitate absolută parțială care este dat de caracterul abuziv al unor clauze contractuale ce se sancționează cu desființarea acelor clauze și restituirea prestațiilor efectuate.

La judecarea cauzei trebuie să se aibă în vedere și interpretarea pe care a dat-o Curtea de Justiție a Comunității Europene articolului 6 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive, articol ce a fost transpus în art. 6 din Legea nr.193/2000. Astfel, în cauza C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C-240/98, Curtea a stabilit că art. 6 alin.1 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din data de 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală abuzivă nu creează obligații pentru consumator și nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză. De asemenea, s-a mai dispus că instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elemente de drept și de fapt necesare în acest sens, iar atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă nu o aplică.

Și dacă acest comision de risc ar face parte din preț, el nu este supus excepției prevăzute de art. 4 al Directivei 93/13/CEE, din moment ce nu este prevăzut în mod clar și inteligibil, deoarece acest comision nu este definit și nu se menționează criteriile în funcție de care s-a stabilit procentul comisionului. Dealtfel, practica Curții Europene de Justiție (C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C-240/98), este în sensul că instanța este obligată de a examina chiar din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

Cu privire la Actul adițional nr. 2 din 11.11.2010 tribunalul apreciază că acțiunea reclamanților este nefondată, în esență spus pentru că actul adițional este negociat, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, iar banca a fost de bună credință la momentul încheierii acestui contract.

Astfel, părțile au încheiat Actul adițional nr. 2 din 23.11.2010, prin care s-au încheiat prin care s-a redus cuantumul comisionului de administrare de la 0,22% la 0,08.

Așa cum s-a arătat mai sus, pentru a determina dacă o anumită prevedere contractuală reprezintă o clauză abuzivă, trebuie verificată îndeplinirea cumulativă a condițiilor instituite de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000: 1. aceasta să nu fi fost negociată direct cu partea contractantă; 2. crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; 3. caracterul contrar bunei credințe, aspect ce vizează comportamentul loial al comerciantului și al consumatorului.

Nici una dintre aceste condiții nu este îndeplinită în ce privește actul adițional.

1. Împrejurarea semnării de către client a actului adițional, ulterior încheierii actului inițial de împrumut, presupune implicit negocierea acestuia. Astfel, nu se pune problema aplicării art. 4 al Legii nr. 193/2000, care impune declararea unei clauze ca abuzive condiționat de lipsa negocierii clauzei. Împrejurarea semnării de către client a actului adițional, prin care, pe de o parte, a acceptat în continuare existența comisionului, sub denumirea de comision de administrare, al cărui cuantum se reduce, pe de altă parte, banca a redus corelativ dobânda, odată cu păstrarea sau menținerea comisionului.

Are semnificația negocierii propriu zise (în sensul ofertei băncii cu privire la actul adițional, trimise în scris clientului, urmate de acceptarea clientului) a acestui act adițional, căci clientul a avut reprezentarea reducerii costului total al creditului, așadar a acceptat oferta băncii de reducere a dobânzii, precum și/sau de reducere a comisionului, chiar în condițiile menținerii comisionului în discuție, mai redus ca valoare.

Practic, imediat după semnarea actului adițional, se reduc costurile lunare ale creditului pentru client. Pentru că a considerat avantajoasă această variantă, a acceptat renegocierea contractului, a semnat actul adițional, fiind conștient că este în avantaj față de contractul inițial.

Actul adițional în discuție fiind încheiat în timpul derulării contractului de împrumut, consumatorul este un consumator avizat, la momentul modificării de comun acord cu banca a contractului inițial de împrumut având deja în derulare un credit, și apoi, consumatorul în mod evident a încheiat actul adițional în cunoștință de cauză apreciind că oferta băncii era mai avantajoasă din punct de vedere financiar față de contractul inițial.

În acest sens, nu se poate cere constatarea clauzelor din actul adițional ca fiind abuzive în condițiile Legii nr. 193/2000, fiind negociat de bancă și client. D. o clauză care nu a fost negociată direct și individual cu consumatorul cu consumatorul în cauză va fi considerată abuzivă, iar actul adițional a fost negociat, de această dată, comparativ cu momentul semnării contractului de împrumut inițial, consumatorul a avut posibilitatea să influențeze conținutul clauzei.

Trebuia arătat sub acest aspect și că, în chiar cuprinsul actului adițional, se arată că: "Împrumutatul/Codebitorul/Garantul declară că a studiat cu atenție, că a primit toate explicațiile necesare și că a înțeles pe deplin și în mod corect toți termenii și toate condițiile prezentului act adițional la convenție, motiv pentru care de bună voie și fără existența vreunei constrângeri înțelege să procedeze la semnarea acestuia. "

2. Apoi, nici condiția existenței dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților nu există în cazul actului adițional, pentru că imediat după semnarea actului adițional, se reduc costurile lunare ale creditului pentru client, ca urmare a reducerii dobânzii și a cuantumului comisionului de risc/administrare.

În concret, după semnarea actului adițional, se reduce costul lunar al creditului, comparând D. din contractul inițial de împrumut de 6,92% cu D. din actul adițional de 5,07% pe an.

Astfel cum s-a arătat mai sus, dată fiind impunerea condiției dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților pentru a declara o clauză ca fiind abuzivă, clauza abuzivă reglementată de Legea nr. 193/200 trebuie asimilată unei clauze lezionare, cazul clauzei abuzive fiind o aplicație particulară a leziunii viciu de consimțământ, cu impunerea condițiilor speciale descrise de art. 4 Legea nr. 193/2000.

Iar prin aceea că, de comun acord, părțile au fost de acord cu relativa echilibrare a drepturilor și obligațiile, în favoarea clientului, comisionul în discuție reducându-se la 0,06 % din cuantumul celui inițial.

Se poate concluziona că a avut loc regularizarea convențională a contractului de împrumut, constând în validarea actului juridic inițial lovit de nulitate, căruia i s-a adăugat sau complinit un element care îi lipsește, anume restabilirea echilibrului între drepturile și obligațiile părților.

3. În fine, nici condiția relei credințe a băncii la momentul încheierii actului adițional nu este îndeplinită.

Dimpotrivă, din împrejurarea că deși a considerat avantajoasă această variantă a actului adițional,a acceptat renegocierea contractului, a semnat actul adițional, fiind conștient că este în avantaj față de contractul inițial, clientul este cel de rea credință, când, după ce a obținut reducerea dobânzii și/sau a cuantumului comisionului, implicit a costului total de creditare, vrea acum să ceară în justiție constatarea nulității comisionului de risc, deci încă o reducere a costului de creditare, chiar dacă, de fapt, a acceptat clauzele cuprinse în actul adițional, după negocierea cu banca a acestuia. Concluzionând, reținându-se că:- sunt îndeplinite condițiile instituite de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 pentru a considera clauza contractuală în discuție, cuprinsă în Contractul inițial de împrumut, ca fiind abuzivă, cu consecința constatării nulității acesteia (în acest sens implicit nulitatea parțială a Convenției inițiale de credit și menținerea celorlalte clauze contractuale), cu consecința că, contractul își va produce, în parte, în continuare efectele între părți: - clauzele Actului adițional nr. 2 nu pot fi considerate abuzive în condițiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, cu consecința că acesta își va produce în continuare efectele între părți.

În plus față de cele reținute mai sus instanța de control judiciar mai constată că potrivit art. 39 din Legea 288/2010, prevederile OuG nr.50/2010 nu se aplica contractelor in curs de derulare la data intrarii in vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, cu excepția dispozițiilor art. 37^1, ale art. 66-69 și, în ceea ce privește contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) și (2), precum și ale art. 66-71, excepții care nu au incidență în cazul de față.

Ca atare, atâta timp cât convenția de credit nr._/01.04.2008 a fost încheiată anterior intrării în vigoare a OUG 50/2010 ne aflăm în prezența unui contract in curs de derulare, exclus de la aplicabilitatea acestui act normativ.

De aici nu se poate trage concluzia că, OUG 50/2010 s-ar aplica totuși actelor adiționale la un contract în derulare (deci și Actelor adiționale nr. 1 și 2/23.11.2010 încheiate de părți), având în vedere că o asemenea interpretare golește practic de conținut dispozițiile art. 39 din Legea 288/2010, astfel cum a fost menționat mai sus. Un contract bancar aflat în derulare nu poate fi modificat decât prin acte adiționale, iar acestea nu pot avea existență de sine stătătoare în lipsa contractului inițial. Se ajunge astfel la aplicarea efectelor OUG 50/2010 și contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, ceea ce este contrar intenției legiuitorului.

Mai departe, Tribunalul reține că nici dispozițiile art.9 ind.3 lit.e pct.2 din OG 21/1992 privind protecția consumatorilor (introdus prin art.II din OUG 174/19.11.2008 – act normativ ce a intrat în vigoare în 30 de zile de la publicarea în M.Of. nr.795/27.11.2008) potrivit cărora în cadrul contractelor încheiate cu consumatorii se interzice introducerea și perceperea de noi taxe, comisioane, tarife, speze bancare sau orice alte costuri, care nu au fost menționate în contract – nu-și găsește aplicabilitatea în speța de față.

Astfel, comsionul în discuție exista inițial în cuantum de 0,22 %, fiind redus prin Actul adițional nr. 2/23.11.2010 la un cuantum de 0,08%. Nu încape nici o discuție că ar fi vorba de același comision dar cu denumire diferită.

În cazul de față nu este vorba de introducerea unor costuri suplimentare, ci de reducerea costului inițial total, dovadă fiind reducerea D. de la 6,92% la 5,07% în urma semnării Actului adițional nr. 2/23.11.2010.

Tribunalul, având în vedere cele mai sus expuse, precum și prevederile art. 312 alin. 2 și 304 pct. 9 Codul de procedură civilă va admite recursul declarat de pârâta recurentă . împotriva sentinței civile nr. 4213/2012 a Judecătoriei Alba Iulia pronunțată în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamanții intimați C. S. D. și C. G. M., va modifica în parte sentința, în sensul că, va respinge capătul de acțiune a reclamanților pentru constatarea clauzelor abuzive din actul adițional nr. 2/23.11.2010, cu consecința înlăturării dispoziției de obligare a pârâtei la restituirea comisionului de administrare începând cu data de 23.11.2010 și va menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

În temeiul art. 274 Cod procedură civilă va obliga intimații la plata sumei de 122,2 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs și va respinge în rest cererea recurentei de obligare a intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de pârâta recurentă . împotriva sentinței civile nr. 4213/2012 a Judecătoriei Alba Iulia pronunțată în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamanții intimați C. S. D. și C. G. M..

Modifică în parte sentința, în sensul că:

Respinge capătul de acțiune a reclamanților pentru constatarea clauzelor abuzive din actul adițional nr. 2/23.11.2010, cu consecința înlăturării dispoziției de obligare a pârâtei la restituirea comisionului de administrare începând cu data de 23.11.2010.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Obligă intimații la plata sumei de 122,2 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Respinge în rest cererea recurentei de obligare a intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi 31.01.2013.

Președinte,

A. C. P. - președinte Secția a II-a Civilă

Judecător,

C. C.

Judecător,

B. A. A.

Cu opinie separată în sensul respingerii recursului formulat de pârâta S.C. V. R.

Grefier,

M. P.

Red. PAC

Tehn. P.M. /2ex

25.02.2013

Jud. fond . S. F. C.

Opinia separata la Decizia Civila nr. 138/R/31.01.2013

Am formulat opinie separată la soluționarea prezentului recurs, intrucat consider, pentru argumentele ce vor fi mai jos expuse, ca inserarea comisionului de administrare prin Actele Aditionale nr. 1 si respectiv nr.2/23.11.2010, contravine dispozitiilor imperative ale legii, care prohibesc perceperea comisionului de risc, sau a oricaror alte comisioane cu efect echivalent acestuia, in conventiile incheiate de banci cu consumatorii.

Referitor la corecta implementare de catre recurenta parata a dispozitiilor OUG nr. 50/2010, in ceea ce priveste comisionul de risc, consider ca se impunea a fi constatata nulitatea absoluta a clauzei prin care, prin act aditional paratele au transformat comisionul de risc in comision de administrare, sens in care subliniez urmatoarele:

Art.95 alin.4 din OUG nr. 50/2010, interzice introducerea in actele aditionale, a altor prevederi, decat cele din ordonanta de urgenta, iar OUG 50/2010, impune eliminarea comisionului de risc, care reprezinta astfel cum s-a motivat in cele ce preced, o clauza abuziva in contractele de credit, or, transformarea comisionului de risc in comision de administrare, (prin redenumire), reprezinta in esenta tot o clauza abuziva, nu schimba cu nimic situatia si, mai mult, echivaleaza cu eludarea dispozitiilor OUG nr. 50/2010.

In sensul celor de mai sus sunt dispozitiile art 36 si 40 din Oug nr. 50/2010, potrivit carora:

Art. 36

(1) Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor și, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terți, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.

(2) Comisionul de analiză dosar și cel unic vor fi stabilite în sumă fixă, aceeași sumă fiind percepută tuturor consumatorilor cu același tip de credit în cadrul aceleiași instituții de credit.

(3) Comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. În cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului.

Art . 40

(1) Sunt interzise clauzele contractuale care dau dreptul creditorului să modifice unilateral clauzele contractuale fără încheierea unui act adițional, acceptat de consumator.

(2) Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligențele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiționale.

(3) În cazul modificărilor impuse prin legislație, nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (1) este considerată acceptare tacită. În acest caz se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele impuse prin legislație. Introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse prin legislație sunt considerate nule de drept.

Din textele de lege precitate, rezulta ca, nefiind enumerat printre comisioanele ce pot fi percepute pentru creditul acordat, vointa legiuitorului a fost sa prohibeasca comisionul de risc, iar orice clauza contractuala ce are ca efect perceperea unui astfel de comision chiar si sub o alta denumire, inserata ., este nula de drept.

Imprejurarea ca un astfel de act aditional a fost semnat de consumator sau considerat acceptat tacit, este lipsita de relevanta cata vreme vointa legiuitorului a fost sa prohibeasca orice clauze cu efect echivalent celor privind perceperea comisionului de risc. Asumarea efectiva sau tacita a unui asemenea act aditional nu valideaza clauzele a caror inserare s-a dorit a fi prohibita de legiuitor.

In speta, reclamantii intimati au semnat atat Actul Aditional nr. 1/23.11.2010, cat si Actul Aditional nr. 2/23.11.2010, la conventia de credit, (fl.21 si urm.), propuse de banca.

Or, in speta, prin art. 2 al Actului Aditional nr.2, in forma semnata de reclamanti, referindu-se la pct.5. litera a si b din Conditiile speciale ale Conventiei, insasi banca defineste comisionul de administrare credit, in suma de 0,08% /luna aplicat la soldul creditului datorat si platibil, ca fiind perceput de catre banca, pentru administrarea creditului, din perspectiva riscurilor asumate de catre aceasta prin punerea sumei principale la dispozitia imprumutatului. Mai departe se stipuleaza ca, acest comision- de administrare credit, vizeaza administrarea riscului de credit, implicat de situatii precum: comportamentul contractual al imprumutatului/ codebitorilor/garantilor pe toata durata conventiei, modul de indeplinire de catre acesteia intocmai si la timp a tuturor obligatiilor asumate, riscul de urmarire, degradare si uzura a tuturor bunurilor aduse garantie, riscul neincasarii valorii asigurate, riscul de piata, etc.

Ca atare,

In conditiile in care, pentru a evita includerea – chiar si prin acordul partilor, a unor comisioane cu efect echivalent celui de risc, chiar daca sub o alta denumire, prin art. 36 alin.3 din Oug Nr. 50/2010, legiuitorul a definit comisionul de administrare ca fiind acela ce se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului, iar in cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului,

Rezulta caacceptiunea data comisionului de administrare credit de catre Actul aditional antementionat, excede limitelor impuse de legiuitor prin definitia data in art. 36 alin.3 precitat, din Oug Nr. 50/2010, si se circumscrie in esenta tot ideii de asigurare din perspectiva bancii a riscului de credit, ceea ce inseamna ca practic, comisionul de risc, a fost mentinut in continuare, insa sub o alta denumire, aceea de comision de administrare.

Asa fiind, intrucat orice acceptiune contrara celei permise de legiuitor este prohibita, rezulta ca asumarea efectiva sau tacita a unui asemenea act aditional nu valideaza clauzele a caror inserare s-a dorit a fi prohibita de legiuitor, iar in contextul tuturor celor mai sus expuse, aceasta atitudine a bancii, care a mentinut comisionul de risc, insa sub o alta denumire,(aceea de comision de administrare), echivaleaza tot cu o modificare abuziva și unilaterala a contractului- prin actul aditional, intrucat, nici macar semnarea de catre reclamantii imprumutati, a unui asemenea act aditional, nu-i poate conferi acestuia valente licite si consensuale, cata vreme ceea ce s-a dorit atat de catre consumatori, cat si de legiuitor, a fost prohibirea perceperii comisionului de risc (si a comisioanelor cu efect echivalent acestuia ), in contractele de credit.

De altfel, dispozitiile art. 40 alin.3 teza finala din OuG NR. 50/2010, sunt lipsite de echivoc in sensul ca, introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse prin legislație sunt considerate nule de drept.

Consecvent cu cele mai sus expuse, mai retin urmatoarele:

Faptul ca prin Actul Aditional nr. 2/23.11.2010, semnat de asemenea de catre reclamantii intimati, cuantumul comisionului de administrare credit a fost redus de la 0,22% /luna la 0,08% /luna, nu inlatura caracterul abuziv al clauzei prin care, sub o alta denumire, astfel cum s-a retinut in cele ce preced, a fost reintrodusa in sarcina reclamantilor obligatia de plata a comisionului de risc, redenumit in comision de administrare, dar avand in esenta destinatia si rolul de a acoperi riscurile creditului si o acceptiune cu totul diferita de cea permisa de legiuitor pentru comisionul de administrare.

In speta, trebuia stabilit, fata de intreg contextul legislativ care a determinat incheierea actului aditional, daca semnarea si negocierea unei clauze nelegale (prohibita de legiuitor) poate produce efecte juridice, respectiv daca se poate negocia ceva prohibit de legiuitor.

Astfel cum s-a retinut in cele ce preced, prin Oug nr. 50/2010, legiuitorul a prohibit perceperea comisionului de risc,(sau a oricaror alte comisoane cu efect echivalent acestuia), fara a face vreo distinctie sau derogare raportat la cuantumul sau fluctuatiile acestuia. Ca atare, nu intereseaza negocierea cuantumului acestuia, (in sensul reducerii de la 0,22% la 0,08% ) ci, caracterul nelegal si in consecinta abuziv al perceperii in continuare a unui comision cu efect echivalent celui de risc, redenumit comision de administrare.

Este adevarat ca prin art. 39, Legea 288/2010, a statuat ca, prevederile OuG nr.50/2010, nu se aplica (cu anumite exceptii), contractelor in curs de derulare la data intrarii in vigoare a ordonantei, insa, aceasta nu inseamna ca prevederile Oug Nr. 50/2010, nu se aplica actelor aditionale la contractele respective, cata vreme, prin Art.II, aceeasi Lege 288/2010, (de aprobare a OUG 50/2010), reglementeaza distinct, situatia actelor aditionale. Este evident ca OUG nr. 50/2010, nu poate retroactiva, deci nu se poate aplica contractelor deja incheiate la momentul intrarii ei in vigoare, insa principiul tempus regit actium, impune aplicarea ei imediata, actelor aditionale incheiate dupa ..

Faptul ca pana si recurenta a inteles acest lucru, respectiv ca trebuie sa se supuna exigentelor OUg nr. 50/2010, cu ocazia intocmirii, negocierii si incheierii actului/actelor aditionale, rezulta din insesi clauzele actului aditional, in conformitate cu care, Conventia a fost modificata ulterior, `` inclusiv ca urmare a implementarii cerintelor impuse prin OUG nr. 50/2010, privind creditele pentru consumatori``.(fl.22 si fl.28-dosar fond )

Din cele ce preced, rezulta indubitabil ca vointa interna a partilor semnatare ale Contractului de credit initial, a fost aceea de a-l modifica pentru a-l pune in acord cu dispozitiile legale, respectiv cu exigentele OUG nr.50/2010 si, in consecinta, la fel de indubitabil este si ca, vointa interna a acestora, a fost aceea de a negocia clauze ale actului /actelor aditionale care sa fie in conformitate cu dispozitiile legale, respectiv cu exigentele OUG nr.50/2010 si nicidecum clauze prohibite de acest act normativ.

In plus, referitor la corecta implementare a actului aditional, consider ca dispozitiile OUG nr.50/2010, care prohibesc perceperea comisionului de risc sau a oricaror alte comisoane cu efect echivalent acestuia, nu au nicio legatura cu negocierea respectivelor clauze, intrucat, negocierea este rezultatul vointei partilor, iar prohibirea comisionului de risc, este rezultatul vointei imperative a legiuitorului.

Aceasta inseamna ca, mai intai trebuie stabilite clauze contractuale aditionale care sa nu fie prohibite de legiuitor si abia apoi se trece la negocierea lor.

In sprijinul acestor sustineri sunt si dispozitiile art.969 din Vechiul Cod civil, (in vigoare la data semnarii actului aditional) in conformitate cu care, convențiile legal făcute, au putere de lege între părțile contractante.

Daca potrivit art.5 din Vechiul Cod civil, nu se poate deroga(deci nici negocia-subl.ns.tehnoredactor ABA) prin convenții sau dispoziții particulare de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri, art. 1237 din Noul Cod Civil, inlatura orice echivoc in ceea ce priveste imposibilitatea eludarii prin negociere a unei norme legale imperative, calificand drept fraudare a legii prin cauza ilicita, situatiile in care contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative. Chiar daca la momentul incheierii actelor aditionale, Noul cod civil nu intrase in vigoare, am redat textul art.1237, tocmai pentru a sublinia faptul ca, acest recent act normativ, ofera vointa lipsita de echivoc a legiuitorului in a considera drept frauda la lege, (aceasta este denumirea marginala a textului art. 1237 din Noul Cod Civil)eludarea unei norme legale imperative, chiar daca aceasta este rezultatul conventiei partilor.

E de necontestat faptul că, un act normativ prin care s-a dorit protejarea de către legiuitor a unei mase de subiecte de drept incluse în categoria consumatorilor, cum este si OUG nr.50/2010, reprezintă o lege (lato sensu) care interesează atât ordinea publică cât și bunele moravuri (sub acest ultim aspect avându-se în vedere accepțiunea de cauză ilicită și imorală).

În consecință, nu se poate negocia ceea ce este prohibit imperativ de legiuitor și ca atare, in ceea ce priveste actele aditionale intocmite in baza si urmare intrarii in vigoare a Oug nr. 50/2010, orice clauză din acel act adițional, cu efect echivalent perceperii comisionului de risc este nulă de drept, fiind contrară legii.

Mai mult, diminuarea cuantumului comisionului de administrare, comision cu efect echivalent celui de risc, din actul aditional, de la 0,22% la 0,08% si semnarea astfel a actului /actelor aditionale, poate fi privita cel mult ca rezultat al negocierii cuantumului acelui comision, dar nicidecum ca rezultat al negocierii perceperii sau nu a comisionului respectiv de catre banca.

A accepta posibilitatea negocierii si mentinerii astfel a unor comisoane cu efect echivalent celui de risc in actele aditionale incheiate urmare intrarii in vigoare a OUG nr. 50/2010, inseamna a lipsi de efect vointa legiuitorului, care prohibeste imperativ comisionului de risc.

Comisionul de risc, nu trebuie privit prin prisma cuantumului ci, in primul rand prin prima cauzei sale juridice, a scopului in vederea caruia a fost sau este perceput. Legiuitorul nu a prohibit un anumit cuantum al acestuia raportat la alte clauze contractuale ci insasi perceperea lui.

De aceea, rationamentul juridic, pentru care clauzele avand ca obiect perceperea comisionului de risc au fost inlaturate din contractele de credit initial incheiate, trebuie aplicat si in ceea ce priveste clauzele privind perceperea unui comision cu efect echivalent celui de risc, din actele aditionale.

Aceasta intrucat, astfel cum s-a argumentat in cele ce preced, este fără echivoc că toate prevederile din contractele consumatorilor privitoare la perceperea unui comision de urmărire a riscului, sunt clauze abuzive datorită dezechilibrului contractual pe care îl generează, prin transferul tuturor riscurilor în sarcina consumatorilor.

Deci, dezechilibrul contractual este generat de insasi perceperea comisionului de risc, adica de transferul tuturor riscurilor in sarcina consumatorului si nicidecum de cuantumul comisonului de risc

Analiza caracterului negociat al unor clauze, trebuie sa fie subsecventa analizei valabilitatii lor prin prisma caracterului lor licit si moral, si in virtutea faptului ca, daca respectivele clauze, chiar negociate fiind, sunt prohibite de legi imperative, potrivit art. 5 si art. 969 din Vechiul Cod Civil, ele nu pot produce efecte, nici intre parti si nici fata de terti, intrucat ceea ce este nul, nu poate produce efecte.

Mai mult, fiind vorba de o nulitate absoluta, ea poate fi invocata de orice parte are interes, deci si de cea care a semnat si negociat actul aditional.

Or, astfel cum s-a argumentat in cele ce preced, mai intai se analizeaza caracterul legal si licit al clauzelor contractuale si abia apoi, caracterul negociat, intrucat vointa partilor, fie ea chiar rezultatul unor negocieri dovedite, nu o poate infrange pe cea a legiuitorului.

Daca se accepta ca diminuarea cuantumului comisionului de risc, redenumit comision de administrare prin actul aditional semnat inseamna negociere, pentru identitate de ratiune, ar trebui ca si actele aditionale nesemnate de catre consumatori sau in legatura cu care acestia si-au exprimat ferm dezacordul, sa fie considerate negociate, exclusiv in considerarea faptului ca s-a redus cuantumul comsionului de risc, redenumit de administrare.

In fine, nu poate fi ignorat nici faptul ca, potrivit art.II din OUG 174/19.11.2008 – act normativ ce a intrat în vigoare în 30 de zile de la publicarea în M.Of. nr.795/27.11.2008, OG 21/1992 privind protecția consumatorilor a fost modificată în sensul introducerii art.9 ind.3.

Potrivit art.9 ind.3 lit.e pct.2, în cadrul contractelor încheiate cu consumatorii se interzice introducerea și perceperea de noi taxe, comisioane, tarife, speze bancare sau orice alte costuri, care nu au fost menționate în contract.

Practic, astfel cum s-a retinut in cele ce preced, prin actul aditional, s-a introdus (reintrodus) in contractul de credit, comisionul de risc, insa sub o alta denumire.

Faptul ca potrivit art. 39 din Legea 288/2010, prevederile OuG nr.50/2010, nu se aplica (cu anumite exceptii), contractelor in curs de derulare la data intrarii in vigoare a ordonantei, nu inseamna ca, acelor contracte de credit nu li se aplica dispozitiile precitate ale art. 9 ind.3 lit.e pct.2 din Og nr. 21/1992, fiind evident ca introducerea și perceperea de noi taxe, comisioane, tarife, speze bancare sau orice alte costuri, care nu au fost menționate în contract, nu se poate avea loc decat in situatia contractelor in derulare, si rolul actului normativ precitat (ca de altfel si al OUG nr. 50/2010 ) fiind protejarea de către legiuitor a unei mase de subiecte de drept incluse în categoria consumatori (dovadă și denumirea actului normativ – OG 21/1992 privind protecția consumatorilor), astfel ca reprezintă o lege (lato sensu) care interesează atât ordinea publică cât și bunele moravuri (sub acest ultim aspect avându-se în vedere accepțiunea de cauză ilicită și imorală).Si din nou, devine incident rationamentul juridic expus in ceea ce priveste imposibilitatea negocierii si validarii prin negociere a clauzelor contractuale care prohibite de legiuitor fiind, sunt nule de drept.

JUDECATOR

A. B. A.

Tehnored.opinie separata jud. A. B.A.

Ex.2/25.02.2013

← Pretenţii. Decizia nr. 116/2013. Tribunalul ALBA		Pretenţii. Decizia nr. 469/2013. Tribunalul ALBA →

Pretenţii. Decizia nr. 138/2013. Tribunalul ALBA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Decizia nr. 138/2013. Tribunalul ALBA