Pretenţii. Decizia nr. 941/2013. Tribunalul ALBA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 941/2013 pronunțată de Tribunalul ALBA la data de 19-09-2013 în dosarul nr. 3960/175/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL A.
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA NR. 941/R/2013
Ședința publică de la 19 Septembrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. C.
Judecător A. C. P.- președinte Secția a II-a Civilă
Judecător C. C.
Grefier M. P.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de reclamanta recurentă S. R. DE RADIODIFUZIUNE împotriva Sentinței civile nr. 310/2013 pronunțată de Judecătoria Aiud în dosarul nr._ în contradictoriu cu pârâta intimată S.C. M. C. S.R.L. AIUD, având ca obiect – pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă în fața instanței avocat KOBLE LADISLAU L. cu împuternicire avocațială la dosar pentru pârâtă, lipsind reclamanta .
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Instanța din oficiu, în baza art.1591 (4) Cod procedură civilă, constată că este competentă general, material și teritorial să judece pricina.
Se constată că la dosar reclamanta recurentă a înregistrat un înscris la data de 29 iulie 2013 fax din care rezultă că a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 39,19 lei și a timbrului judiciar de 0,65 lei .
Mandatarul pârâtei învederează instanței că nu i-au fost comunicate motivele de recurs, însă nu solicită acordarea vreunui termen în vederea studierii acestora .
Constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța declară închisă probațiunea și acordă cuvântul în dezbateri.
Mandatarul pârâtei – avocat Koble Ladislau L. solicită respingerea recursului formulat de reclamantă ca nefondat, să se constate că instanța de fond a analizat fiecare element probator . Apreciază elementele ca fiind corecte, legale și pertinente în prezenta cauză.
Solicită a se reține că Î.C.C.J a pronunțat o decizie, respectiv Decizia cu nr. 2102 pronunțată în data de 09.04.2009 din care rezultă că societățile comerciale nu au nici o obligație legală de a plăti Serviciului Public de Radiodifuziune .
Pentru aceste considerente solicită respingerea recursului formulat de reclamanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE . Fără cheltuieli de judecată.
INSTANȚA
Asupra recursului de față:
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Aiud, sub dosar nr.3960/2012, reclamanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE BUCUREȘTI a solicitat ca în contradictoriu pârâta S.C. M. C. S.R.L. AIUD, prin hotărâre judecătorească să se dispună:
- obligarea pârâtei la plata sumei totale de 807,84 lei reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune în cuantum de 720 lei aferentă perioadei ianuarie 2010-iunie 2011, august-decembrie 2011 și penalități de întârziere în cuantum de 87,84 lei, stabilite la data de 08.11.2012;
- obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată .
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că potrivit art. 40 alin. 3) din Legea nr. 41/1994, privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, republicată, cu modificările ulterioare, persoanele juridice cu sediul In România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
A menționat că în aplicarea art. 40 alin. 4 din Legea nr. 41/1994 a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, hotărâre aplicabilă la momentul formulării prezentei cereri de chemare în judecată și care stabilește, printre altele, cuantumurile lunare ale taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, pe categorii de plătitori, precum și modalitatea de încasare și scutire de la plata acestora, statuând și modalitatea de calcul pentru penalitățile de întârziere.
A învederat că în conformitate cu prevederile HG nr. 977/2003, art. 5 alin. 1 "Taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune se va încasa de la plătitorii acesteia, prevăzuți la art. 1 și 3, de către S. Comercială de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice "Electrica" - S.A. prin filialele sale, în baza unui contract de mandat, o dată cu plata energiei electrice consumate".
A mai arătat că potrivit art. 6 alin. 1 și 2 din HG nr. 977/2003, "Pentru neplata la termen a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune plătitorii plătesc penalități pentru fiecare zi de întârziere" iar cuantumul acestora "se determină în conformitate cu metodologia de calcul a Societății Comerciale de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice "Electrica" - S.A. pentru întârzierea la plată a facturii de energie electrică", instituindu-se o derogare de la prevederile art. 1087 C. civ. conform principiului specialia generalibus derogant.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 112 Cod procedură civilă, art. 40 alin. 3 și 4 din Legea nr. 41/1994, Hotărârea Guvernului nr. 977/2003.
În probațiune reclamanta a depus la dosar în copie: documentația pentru inițierea procedurilor de recuperare a debitului și facturile fiscale .
Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, întrucât reclamanta nu invocă nici un fel de acord de natură contractuală între părți, astfel că persoanele juridice care nu dețin mijloace tehnice de recepțiune a informațiilor radio-tv nu pot fi obligate să plătească taxa radio-tv doar în temeiul Legii nr.41/1994.
În drept au fost invocate prev. art.115-118 C.proc.civ. și Decizia ICCJ 2102/2009, fiind depusă și la dosar fl.41-45.
Prin sentința civilă nr.310/2013 instanța de fond a reținut că potrivit dispozițiilor art.3 alin.1 din HG nr.977/2003 „persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria microîntreprinderilor, potrivit prevederilor art.103 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, au obligația să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, cu excepția celor care și-au suspendat activitatea, potrivit prevederilor legale”.
La alineatul 2 al aceluiași articol se menționează că persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul de radiodifuziune.
Instanța a constatat însă că prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de C. Administrativ și Fiscal nr.2.102 pronunțată la data de 09.04.2009 (publicată în Monitorul Oficial nr.691 din 14.10.2009), prin care s-a examinat recursul declarat de . Cluj-N. împotriva sentinței civile nr.712/2008 pronunțată la data de 13.11.2008 de către Curtea de Apel Cluj - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, s-a anulat art. 3 alin.1 din HG nr.977/2003 și art.3 alin.1 din HG nr.978/2003.
La art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994 se prevede că “Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii”.
Conform prevederilor art.1169 din C.civ (aplicabil în cauză raportat la data emiterii facturilor solicitate) „cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească”.
Analizând înscrisurile de la dosar, instanța a constatat că reclamanta nu a făcut dovada că pârâta este beneficiara unor servicii dintre cele pe care le prestează sau că ar deține aparat radio.
Susținerile reclamantei formulate în sensul că orice societate dintre cele arătate în norma legală anulată datorează taxa pretinsă de ea, nu mai pot fi primite. Ca urmare a Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de C. Administrativ și Fiscal nr.2.102 pronunțată la data de 09.04.2009 (publicată în Monitorul Oficial nr.691 din 14.10.2009), societățile comerciale avute în vedere de dispoziția legală anulată nu mai au nici o obligație legală de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune.
În consecință, instanța a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S. R. de Radiodifuziune în contradictoriu cu pârâta S.C. M. C. SRL, ca nefondată.
Reclamanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 310/2013 pronunțată de Judecătoria Aiud, în dosarul nr._ .
În motivare se menționează că în vederea punerii în aplicare a Deciziei ICCJ nr. 2102/2009, s-a adoptat HG nr.1012/2009 prin care au fost exceptate de la plata taxei radio acele microîntreprinderi care au activitatea suspendată, stabilindu-se totodată și condițiile în care acestea beneficiază de exceptarea la plată și anume prin formularea unei cereri în acest sens, precum și prin prezentarea de dovezi, respectiv certificat constatator emis de ONRC din care să rezulte suspendarea activității.
Astfel, prin HG nr. 1012/2009, au fost modificate și completate normele cuprinse în Hotărârea Guvernului nr.977/2003, astfel încât prevederile normative să fie corelate cu constatările instanțelor judecătorești, fiind întregit cadrul legal privind plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune de către persoanele juridice care se încadrează în categoria microîntreprinderilor.
Prin HG nr. 1012/2009, a fost instituită o exceptare la plata a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune pentru persoanele juridice care se încadrează în categoria microîntrepinderilor și care au activitatea suspendată, conform legii.
S-a răspuns în acest mod atât hotărârilor judecătorești menționate, cât și necesității sociale ca microîntreprinderile aflate în dificultate, care au ales să își suspende activitatea, să nu mai fie supuse unor obligații de plată suplimentare.
Raportat la cele prezentate, pârâta trebuia să facă dovada suspendării activității sale, în calitate de microîntreprindere, și a depunerii cererii pentru a putea beneficia de scutire la plata taxei radio, fapt nedovedit de către pârâtă.
Potrivit prevederilor art.40 alin 3 din Legea 41/1994, „persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentantele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune”.
Prin urmare, toate persoanele juridice, inclusiv microîntreprinderile, au prezumată calitatea de beneficiar in accepțiunea Legii nr.41/1994 art.40 alin 3., iar în cazul de față nu se poate da o alta interpretare termenului de beneficiar, față de cea pe care a avut-o în vedere legiuitorul la momentul adoptării legii, precum și Curtea Constituțională la momentul când a stabilit prin Decizia nr.297/2004 că textul de lege este constituțional.
De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1930/02.04.2009 s-a pronunțat deja pe noțiunea de beneficiar de servicii radio a persoanelor juridice, având în vedere totodată Decizia Curții Constituționale nr.297/2004.
Astfel, în interpretarea acestei sintagme, trebuie să se aibă în vedere rațiunile/motivările Curții Constituționale care au condus la luarea Deciziei Curții Constituționale nr.297/2004, dar mai ales criticile invocate la textul de lege, critici înlăturate de Curtea Constituțională prin respingerea excepției de neconstituționalitate a art 40 alin 3 din Legea 41/1994.
Astfel, prin Decizia nr. 1930/02.04.2009, înalta Curte de Casație și Justiție a statuat următoarele:
„în cazul persoanelor juridice, în mod evident, legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între cele care dețin și cele care nu dețin receptoare radio sau TV, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar ...obligativitatea plății acestor două taxe”.
„ De altfel, dacă în intenția legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincție acest lucru s-ar fi făcut în mod expres așa cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice... ” „Sintagma - beneficiari ai acestor servicii - nu poate fi altfel interpretată decât în modul în care Curtea Constituțională și Curtea de Apel Cluj au abordat-o”.
De asemenea, legat de rațiunea plății taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, se menționează faptul că din punct de vedere constituțional, în sistemul de drept românesc, rațiunea existenței SRR, ca și fundamentul plății taxei radio iși găsește reglementarea constituționala in art. 31 alin 5 din Constituția României, care stabilește, printre drepturile si libertățile fundamentale ale cetățenilor, dreptul la informare.
A.. 2 al acestui articol prevede faptul că autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal, iar alin. 5, ca o concretizare a acestei obligații a statului, a stabilit ca serviciile publice de radio sunt autonome.
Dreptul la informare al cetățenilor se corelează cu obligația statului de a-i informa corect, atât dreptul cetățenesc cât si obligația corelativă a statului fiind prevăzute constituțional.
Obligația statului de a asigura prin mijloace adecvate dreptul la informare al cetățenilor implică o cheltuială publică, inclusiv cu organizarea si funcționarea serviciilor publice de radio și televiziune menționate la art. 31 alin. 5 din Constituție. Din această perspectivă, este de remarcat faptul că art. 56 alin. 1 din Constituție instituie obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice prin taxe și impozite.
În drept: art. 299, 304 pct.9, 3041 Cod pr civ.
Recursul este legal timbrat (fila 13).
Verificând legalitatea si temeinicia hotărârii atacate, prin prisma motivelor invocate si din oficiu, sub toate aspectele, Tribunalul retine următoarele:
Potrivit art. 3 alin. 2 din HG nr.977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentantele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația sa plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune
Prin sentința civilă nr. 185 din 27 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 318 din 9 mai 2011, pronunțata de Curtea De Apel Cluj - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal s-a dispus anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 977 din 22 august 2003 și a art. 3 alin. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003.
Ulterior, prin Decizia nr. 607 din 3 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 318 din 9 mai 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursurile declarate de Guvernul României și S. R. de Radiodifuziune împotriva Sentinței civile nr. 185 din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel Cluj - Secția comercială și contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.
În partea relevantă a Deciziei nr. 607/2011 a ÎCCJ s-a reținut că, potrivit art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Nicăieri însă, în cuprinsul Legii nr. 41/1994, republicata, nu se regăsește o definiție a noțiunii de beneficiar, astfel încât sensul acesteia nu poate fi decât cel comun, respectiv cel care beneficiază de ceva sau o autoritate, instituție, societate etc. pentru care se face o lucrare.
În cazul de față, recurenta SRR nu a dovedit prin nici o probă faptul că pârâta ar utiliza receptor radio și, astfel societatea în cauză ar avea calitatea de beneficiară a serviciului public de radiodifuziune.
Atât în Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004, menționată de recurentă cât și în Decizia ÎCCJ nr. 607/2011, se face referire la calitatea reală de beneficiar a serviciilor publice de radiodifuziune și televiziune și nu la prezumția legală potrivit căreia toate persoanele juridice ar avea calitatea de beneficiari ai serviciului public de televiziune.
Astfel, în Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004 s-a reținut că excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 a fost respinsa cu motivarea că obligația prevăzută in text este doar in sarcina persoanelor juridice care beneficiază în diferite modalități de serviciile publice respective. Așa cum s-a arătat mai sus, în Decizia nr. 607/2011 a ÎCCJ s-a reținut că potrivit art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 persoanele juridice au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Recurenta reclamantă a invocat de fapt o așa numită prezumție legală absolută în sarcina persoanelor juridice, care ar trebui astfel să suporte taxa radio, indiferent dacă beneficiază sau de aceste servicii, ceea ce nu poate fi acceptat, tocmai având în vedere cele mai sus expuse.
Legislația comunitară și recomandările europene permit statelor să impună plata unei taxe pentru serviciul de radiodifuziune independent de calitatea de beneficiar real sau doar prezumat. Însă, aceasta rămână o opțiune lăsată la latitudinea fiecărui stat membru și nu o obligație.
Prin legea fundamentală nu s-a impus plata unei taxe de radio independent de calitatea de beneficiar, iar dreptul la informație sub toate aspectele sale, astfel cum este reglementat de art. 31 din Constituție, nu poate fi interpretat decât în favoarea cetățeanului.
Față de considerentele expuse mai sus, Tribunalul retine că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, interpretând in mod corect dispozițiile legale incidente in cauză, astfel încât, în baza disp. art. 312 alin.1 Cod pr. civilă va respinge ca nefondat recursul formulat de reclamanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE.
Având în vedere că reclamanta nu a achitat taxa judiciară de timbru aferentă cererii de chemare în judecată, în baza art. 20 alin. 5 din Legea nr. 146/1997, instanța de recurs va dispune obligarea acesteia la plata sumei de 68,60 lei, sens în care reclamanta va fi dată în debit pentru această sumă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta S. R. de Radiodifuziune împotriva sentinței civile nr. 310/2013 pronunțată de Judecătoria Aiud în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâta ..
În baza art. 20 alin. 5 din Legea nr. 146/1997 dispune darea în debit a reclamantei pentru suma de 68,60 lei.
Prezenta hotărâre se comunică ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE A SECTORULUI 1 BUCUREȘTI.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 19.09.2013
Președinte, D. C. | Judecător, A. C. P.- președinte Secția a II-a Civilă | Judecător, C. C. |
Grefier, M. P. |
Red./Tehnored. CC/2 ex./14.10.2013
Jud. fond C. I.-L.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 958/2013. Tribunalul ALBA | Pretenţii. Decizia nr. 768/2013. Tribunalul ALBA → |
|---|
