Pretenţii. Decizia nr. 1409/2013. Tribunalul ALBA

Tribunalul ALBA - Sentințe și decizii comerciale / 2013

Decizia nr. 1409/2013 pronunțată de Tribunalul ALBA la data de 14-11-2013 în dosarul nr. 363/298/2013

Dosar nr._

ROMÂNIA

TRIBUNALUL A.

SECȚIA DE C. ADMINISTRATIV, FISCAL ȘI DE INSOLVENȚĂ

DECIZIA Nr. 1409/R/2013

Ședința publică de la 14 Noiembrie 2013

Completul compus din:

PREȘEDINTE C. C.

Judecător D. C.

Judecător A. C. P. – președintele secției

Grefier M. R.

Pe rol judecarea cauzei Litigii cu profesioniștii privind pe recurenta BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A, BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A - SUCURSALA S. și pe intimatul N. A. G., având ca obiect pretenții.

La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa părților.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:

Se constată că mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din 31.10.2013, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când instanța, din lipsă de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea la data de astăzi.

INSTANȚA

Prin sentința civilă nr. 789/2013 pronunțată de Judecătoria S. în dosar nr._ a fost admisă excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A - SUCURSALA S., a fost respinsă acțiunea civilă formulată de către reclamantul N. A. G. în contradictoriu BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A - SUCURSALA S. - și a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune.

A fost admisă în parte acțiunea formulată de către reclamantul N. A. G. în contradictoriu cu pârâta BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ SA și, în consecință: s-a constatat nulitatea absolută și caracterul abuziv al clauzei de la pct. 9 lit. f din Convenția de credit nr. 1121/10.10.2007 încheiată între părți referitoare la comisionul de risc, s-a constatat că pârâta a modificat în mod abuziv și unilateral contractul, în sensul transformării comisionului de risc în comision de administrare.

S-au constatat abuzive și nule clauzele prin care pârâtele au introdus în convenție comisionul de administrare.

S-a dispus înlăturarea din convenție și actul adițional a clauzelor privind comisionul de risc și comisionul de administrare.

Au fost obligați pârâții să restituie reclamanților comisionul de risc și comisionul de administrare perceput începând cu luna februarie 2010 și până la data pronunțării prezentei sentințe.

A fost obligată pârâta de ord. 2 ca în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței să pună la dispoziția reclamanților actul adițional la convenție, conform sentinței date și un nou grafic de rambursare a creditului.

Au fost obligați pârâții la plata către reclamanți a sumei de 1000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Instanța de fond a reținut următoarele aspecte:

În ceea ce privește excepția lipsei capacității de folosință a Băncii Comerciale Române SA - Sucursala S., instanța reține că:

Așa cum rezultă din cererea introductivă, reclamantul a înțeles să cheme în judecată și B. Comerciala Româna SA Sucursala- S..

Potrivit art dispozițiilor art. 43(3) din Legea nr. 31/1990, republicată și modificată, „celelalte sedii secundare - agenții, puncte de lucru sau alte asemenea sedii sunt desmembrăminte fără personalitate juridică ale societăților comerciale

Potrivit art. art. 41 alin. 2 din codul de procedură civilă conform căruia: "Asociațiile sau societățile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere."

Prin urmare, sucursalele pot sta în judecată:

- în nume propriu, doar ca pârâte și dacă au organe de conducere proprii

(acestea fiind condiții cumulative);

- în numele societății mamă (fondatoare) reprezentând-o, în limitele

mandatului primit în acest sens.

De asemenea, dispozițiile art. 7 alin. (1) pct. 31 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 99/2006 definesc sucursala ca fiind: „orice unitate operațională dependentă din punct de vedere juridic de o instituție de credit sau de o instituție financiară, care efectuează în mod direct toate sau unele dintre activitățile acesteia".

În conculzie, în materia specială a activității de creditare însuși legiuitorul tranșează raportul dintre îndrituirea sucursalelor de a desfășura în mod direct activitatea de creditare și dependența acestora de societatea mamă, în sensul în care dreptul sucursalelor de a încheia contracte de credit cu terțe persoane nu este de natură a conferi personalitate juridică subunităților societății mamă, și pe cale de consecință nici legitimitate procesuală în ipoteza unor litigii intervenite între clienți și Bancă.

În acest sens, e pe deplin relevantă o Decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care: „S-a reținut că instanța de apel a soluționat corect excepția lipsei calității procesuale pasive a celor două pârâte. Astfel, s-a stabilit că pârâta B. C. Română -Sucursala Județeană Maramureș nu are calitate procesuală întrucât, potrivit art. 3 alin. 1 pct. 4 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară este o unitate operațională fără personalitate juridică, care efectuează în mod direct toate sau unele dintre activitățile instituției de credit în limita mandatului acordat de aceasta.

Ca atare, în conformitate cu art. 41 al. 2 C.p.c. sucursala, neavând personalitate juridică și patrimoniu propriu, nu poate sta în judecată.

Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune instanța constată că acțiunea reclamanților este o cerere pentru constatarea nulității absolute a clauzelor contractuale convenția de credit, iar nu una în constatarea nulității relative.

Ori de câte ori un consumator este prejudiciat prin încheierea unui contract datorită încălcării prevederilor Legii nr. 193/2000 el are dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu dispozițiile Codului civil și ale Codului de procedură civilă încheierea unui contract cu încălcarea Legii nr. 193/2000 face ca acel contract să aibă o cauză ilicită, iar cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului, dreptul la acțiune fiind imprescriptibil.

Asupra fondului cauzei, instanța constată că prin acțiunea înregistrată pe rolul acestei instanțe, reclamantul a cerut instanței de judecată să constate și să desființeze clauzele abuzive prin care pârâtele B. C. Română S.A. și B. C. Română S.A. - Sucursala S. îi obligă la plata unui comision de urmărire riscuri și au modificat în mod unilateral contractul de credit.

De asemenea, au mai cerut instanței să oblige pârâtele la restituirea comisionului de urmărire riscuri și comisionului de administrare începând cu data încheierii contractului și până la data introducerii acțiunii, la plata de dobânzi legale și să le pună la dispoziție un nou act adițional și plan de rambursare a creditului.

Cercetând actele dosarului sub aspectul clauzelor care au fost puse în discuție se constată că raporturile juridice dintre părți sunt de natură contractuală, având ca suport Contractul de credit nr. 1121 pe care l-au încheiat la data de 10.10.2007, urmare căreia pârâta de ord.1, prin angajații Sucursalei S., a acordat reclamanților un credit în sumă de 14.000 euro pentru o perioadă de 120 de luni.

Pentru judecarea cauze instanța reține incidența următorului cadru legislativ: Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, OUG nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori și art.969 și art.1092 din Codul civil, în vigoare la data încheierii convenției de credit.

Analizând acțiunea formulată de reclamanți prin prisma dispozițiilor legale menționate și probelor din dosar, instanța constată că aceasta este în parte fondată.

A. În ce privește capetele de cerere I, II și parțial V prin care se solicită constatarea caracterului abuziv și nelegalitatea clauzelor privind comisionul de urmărire riscuri din contractul de credit, urmată de înlăturarea acesteia din contract.

Instanța constată că în contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr.1121 /2007 există următoarele clauze care sunt contestate:

- la pct. 9 lit. f clauza în conformitate cu care „Pentru creditul pus la dispoziție banca percepe următoarele comisioane variabile în funcție de evoluția pieței financiar bancare: ... f. comision de urmărire riscuri de 39,20 euro lunar, reprezentând un procent de 0,28% din valoarea creditului contractat prevăzută la pct.1”;

- la pct.3.8 din „Condițiile generale de creditare anexă la contractul de credit bancar”, clauza în conformitate cu care „Comisionul de urmărire riscuri se calculează flat, prin aplicarea unui procent la valoarea creditului contractat de la pct.1 din contract. Clientul achită comisionul de urmărire riscuri lunar, odată cu rata de credit și dobânda. Comisionul de urmărire riscuri se percepe integral, inclusiv pentru fracțiunile de lună”.

1. Instanța constată că părțile au încheiat un contract de credit în care, după prezentarea datelor referitoare la bancă și la împrumutați, clauzele sunt grupate în contractul propriu-zis și în „Condițiile generale de creditare anexă la contractul de credit bancar nr.1121/.2007”.

Se va reține că în conformitate cu dispozițiile art.3 par.2 al.3 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii: „În cazul în care orice vânzător sau furnizor pretinde că s-a negociat individual o clauză standard, acestuia îi revine sarcina probei”, or în prezenta cauză pârâtele nu au făcut o astfel de dovadă.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art.3 par.1 și 2 al.1 și 2 din Directiva nr.93/13 CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și art.4 din Legea nr.193/2000 o clauză contractuală care nu s-a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract în detrimentul consumatorului, iar întotdeauna o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil și din acest motiv consumatorul nu a avut posibilitatea de a-i influența conținutul.

Văzând contractul de credit, răspunsurile la interogatorii de la filele 121-124 și reținând că pârâtele nu au făcut dovada celor susținute, respectiv că au oferit posibilitatea reală de negociere, se constată că partea din contractul de credit și din condițiile generale privind comisionul de urmărire riscuri nu a fost negociată în mod real și efectiv.

Instanța ajunge la o astfel de concluzie deoarece împrejurarea că reclamanții au cunoscut întinderea obligațiilor menționate în convenția pe care au semnat-o și că prin plățile pe care le-au făcut au onorat aceste obligații, nu înseamnă automat că toate sau parte din clauzele convenției au fost negociate.

2. Procedând la analizarea celorlalte două clauze instanța reține că la pct.9 lit. f din contract s-a stipulat perceperea unui „comision de urmărire riscuri” în sumă lunară de 28 euro, care reprezintă 0,28% din valoarea creditului, iar la pct.3.8 din „Condițiile generale ale convenției”, există mențiunea că acest comision se calculează flat.

Analiza acestor clauze și a susținerilor părților se va face reținând următorul context legislativ comunitar și intern.

În conformitate cu dispozițiile art.3 par.1 și art.5 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii:

Art.3

„(1) O clauză contractuală care nu s-a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.”

Art.5

„În cazul contractelor în care toate clauzele sau o parte a acestora sunt prezentate consumatorului în scris, acestea trebuie întotdeauna redactate într-un limbaj clar și inteligibil. În cazul în care există îndoieli cu privire la sensul unei clauze, prevalează interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator”.

Dispoziții asemănătoare sunt preluate în legislația națională, respectiv în art.1 și art.4 Legea nr.193/2000 conține în cuprinsul art.1 al.1, art.4 al.1 și 4, precum și în Anexa la legii la pct.1 lit. b.

Prin raportare la contextul legislativ reținut instanța constată că ambele clauze sunt abuzive.

În primul rând, atât în contract cât și în condițiile generale nu este indicat suficient de clar și pe interesul oricărei persoane care nu are cunoștințe specifice domeniului bancar, ce fel de riscuri presupune perceperea comisionului de urmărire riscuri.

În al doilea rând, comisionul de urmărire riscuri nu se justifică, câtă vreme nu există vreo dovadă că reclamanții nu au achitat ratele lunare și există potrivit pct.6 din condițiile generale de creditare obligațiile pentru împrumutat de a asigura împotriva tuturor riscurilor bunurile achiziționate din credit și cele aduse în garanție și de a încheia un contract de asigurare/poliță de asigurare de viață și de accident la o instituție sau societate de asigurări agreată de bancă.

Cum în dosar nu există vreo dovadă că prin valorificarea garanțiilor nu s-ar acoperii prejudiciul care ar putea să fie creat prin neplată, comisionul de risc apare ca fiind nejustificat, impus din alte rațiuni care profită doar băncii.

Reținând cele menționate, în temeiul art.3 par.2 și art.5 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și art.14 din Legea nr.193/2000 urmează să se constate caracterul abuziv al contractului de credit și condițiilor generale de creditare în privința clauzelor privind comisionul de urmărire riscuri consemnate la pct.9 lit. f din contract și la pct.3.8 din „Condițiile generale ale contractului” și să dispună desființarea acestora.

De asemenea, se va dispune și desființarea rubricii privind comisionul de urmărire riscuri din graficul de rambursare a creditului.

B. În ce privește capete de cerere III, IV și parțial V prin care se solicită instanței să constate modificarea abuzivă și unilaterală a contractului de credit prin act adițional prin transformarea comisionului de urmărire riscuri în comision de administrare, nulitatea actului adițional în privința comisionului de administrare, cu consecința înlăturării acestuia.

Instanța constată că potrivit graficului de rambursare de la f.126, pârâta încasează comision de administrare, chiar dacă actul adițional nu a fost semnat de reclamant, nici chiar de pârâte, fiind o modificare unilaterală a contractului de credit, prin introducerea unui nou comision, neacceptat de împrumutat.

C. În ce privește capătul VI de cerere prin care se solicită obligarea pârâtelor la restituirea sumelor ce au fost plătite cu titlu de comision de urmărire riscuri și comision de administrare, începând cu data încheierii contractului de credit și până la data introducerii acțiunii, instanța reține că:

Întrucât la pct. A s-a constatat existența unor clauze abuzive în contractul de credit, iar potrivit dispozițiilor legale consumatorii au dreptul la restituirea sumelor pe care le-au plătit fără a fi datorate, se apreciază că în parte cererea este fondată.

Se constată că acțiunea a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 14.02.2013, astfel că văzând dispozițiile art.1, 3 și 12 din Decretul nr.167/1958, în vigoare la data încheierii convenției de credit, pârâta poate să fie obligată la restituirea comisionului de urmărire riscuri pentru un interval de timp începând cu data de 14 02 2010 până la pronunțarea sentinței.

În temeiul art.1088 și art.1084 din Codul civil de la 1864, în vigoare la data încheierii convenției de credit și văzând dispozițiile art.2 și 3 din OG nr.13/2011 va fi admis și capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata de dobânzi legale aferente sumei ce a fost plătită cu titlu de comision de urmărire riscuri .

D. În privința capătului VII de cerere prin care se solicită obligarea pârâtelor să pună la dispoziția reclamanților un proiect de act adițional și un nou grafic de rambursare a creditului.

Pentru că instanța urmează să constate caracterul abuziv și nulitatea clauzelor privind comisionul de urmărire riscuri, se va dispune ca pârâta de ord.2 să pună la dispoziția reclamanților un proiect de act adițional și un nou grafic de rambursare a creditului în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

Căzând în pretenții, urmează ca pârâta să fie obligată să plătească reclamanților 1000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de avocat.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ, solicitând modificarea Sentinței Recurate în sensul respingerii acțiunii formulate de către Intimat și obligarea Intimatului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea dosarului atât în fața instanței de fond, cât și în recurs, pentru următoarele motive:

Argumentele pe care instanța de fond le-a prezentat de-a lungul Sentinței Recurate denotă o atenție deosebită acordată rezultatului scontat de către Intimat prin introducerea cererii de chemare în judecată, fără însă a avea în vedere situația de fapt, fără a urmări prevederile legale aplicabile sau coerența raționamentului juridic expus.

Întrucât prin Sentința Recurată s-a reținut în mod greșit situația de fapt, arătăm că în speță, între Subscrisa și Intimat s-a încheiat contractul de credit nr. 1121/10.10.2007 (denumit în continuare "Contractul") pentru suma de 14.000 Euro, pe o perioadă de 120 de luni, Contract prin care la art. 9 din condițiile speciale, s-a prevăzut în mod expres faptul că pentru creditul pus la dispoziție banca va percepe o . comisioane, printre care, comision de administrare prevăzut la litera c) și comision de risc prevăzut la litera f).

În momentul apariției OUG 50/2010, recurenta a întocmit actul adițional de conformare a prevederilor contractuale la dispozițiile acestui act normativ, respectiv am restructurat comisioanele, prin eliminarea denumirii comisionului de risc, valoarea acestuia fiind inclusă în cea a comisionului de administrare existent în Contract.

Susținerea conform căreia comisionul de administrare a fost introdus prin încheierea acestui act adițional nu este conformă cu realitatea, prin urmare nu putea fi reținută de instanța de judecată. Mai mult, am învederat instanței de fond că, în temeiul art. 95 alin. 5 din OUG 50/2010 în forma s-a inițială, actul adițional propus pentru conformarea contractelor la dispozițiile OUG 50/2010, chiar nesemnat, era considerat acceptat tacit. Ulterior, ca urmare a modificării OUG 50/2010 prin legea de aprobare 288/2010, a denunțat unilateral actul adițional și a comunicat de îndată acest lucru Intimatului.

Pe cale de consecință, la momentul introducerii acțiunii, respectiv 14.02.2013, actul adițional propus în temeiul OUG 50/2010 nu mai producea niciun efect, Contractul derulându-se în forma în care a fost încheiat inițial.

Il. Prin Sentința Recurată, instanța de fond a acordat ceea ce nu s-a cerut, motiv de modificare prevăzut la art. 304 pct. 6 C. Proc. Civ.,

Onorata Instanță urmează să constate că, deși prin acțiunea formulată, Reclamantul nu a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 3.8 din condițiile speciale la Contract, instanța de fond prin Sentința Recurată, la fila 13 paragraful 2, constată caracterul abuziv al contractului de credit și al condițiilor generale de creditare în privința clauzelor privind comisionul de urmărire riscuri consemnate la pct. 9 lit. f din contract și la pct. 3.8 din Condițiile generale ale contractului, și dispune desființarea acestora.

Motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 6 C. Proc. Civ. are ca finalitate respectarea principiului disponibilității procesuale, instanța fiind obligată să se pronunțe asupra și în limitele pretențiilor deduse în justiție, orice altă statuare contravine dispozițiilor imperative ale art. 129 alin. (6) C. Proc. Civ.

Sentința instanței de fond nu cuprinde motivele pe care se sprijină, respectiv cuprinde motive contradictorii, motiv de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. Proc. Civ.

Dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 para. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cuprinde dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră elocvente pentru cauza lor.

întrucât Convenția nu garantează drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt într-adevăr ascultate, adică examinate de instanța sesizată.

Cu alte cuvinte, art. 6 stabilește, în special în sarcina instanței, obligația de a examina efectiv argumentele și mijloacele de probă ale părților, fără a le aprecia pertinența1.

Mai mult, prevederile art. 261 pct. 5 C.proc.civ. stabilesc imperativ că hotărârile judecătorești trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Rațiunea pentru care legiutorul a impus o asemenea obligație în sarcina judecătorilor este împărțită în două:

a) în primul rând motivarea hotărârilor judecătorești are rolul de a constitui o garanție pentru justitiabili împotriva arbitrariului judecătoresc și de a asigura respectarea dreptului acestora la un proces echitabil reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului;

b) în al doilea rând, motivarea hotărârilor judecătorești permite, atunci când este cazul, instanțelor de control judiciar să verifice dacă nu exista lacune sau contradicții în raționamentul expus în hotărârea analizată.

Sentința recurată nu cuprinde o motivare proprie, care să prezinte o analiză completă și nemijlocită a problemelor de drept ridicate de prezenta cauză, din care părțile să fie convinse ca „s-a făcut dreptate" și că judecătorul a examinat toate probele administrate.

Astfel, după enunțarea conținutului dispoziției art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive și al art. 4 alin. 1) din aceeași lege, considerate a fi aplicabile în speță, instanța de fond se rezumă la simple aprecieri cu privire la presupusul caracter abuziv al clauzelor analizate.

Procedând în acest fel instanța de fond nu a indicat care este raționamentul, respectiv motivele de fapt și de drept, pe care și-a fundamentat hotărârea și nu a înțeles să dea o soluție motivată.

Or, așa cum s-a arătat2 „...motivarea hotărârii este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părțile litigante, dar și pentru a permite...instanțelor superioare să verifice dacă nu există lacune sau contradicții în raționamentul judecătorilor"

Nemotivarea echivalează cu „...un vițiu deforma care atrage nulitatea hotărârei. De unde rezultă: a) că acest mijloc e prealabil oricărui alt mijloc de fond; b) că, casarea se impune prin simplul fapt că nu s-a răspuns la un capăt de cerere, oricare ar fi valoarea lui; c) că vițiul nu există atunci când s-a motivat într-un fel oarecare; d) că Curtea de casație nu poate înlocui absența de motive3"

Mai departe s-a arătat că „nemotivarea constituind un vițiu deforma, Curtea de casație n-are să se ocupe de valoarea concluziunilor la care nu s-a răspuns de către judecătorii fondului; oricât de neîntemeiate, de inadmisibile, de absurde chiar, ar fi aceste concluziuni, ele nu pot fi înlăturate fără niciun examen, și casarea nu implică, în acest caz, nicio apreciere în fond din partea Curții*!"

Potrivit doctrinei tot nemotivată este calificată hotărârea care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 teza a doua C.proc.civ.). Hotărârea este nemotivată și în măsura în care motivele contradictorii se distrug și se anihilează reciproc, astfel încât niciodată nu poate fi reținut că sprijină hotărârea5.

în acest sens, solicităm Onoratei instanțe de recurs să constate lipsa motivării și contradicția evidentă existente în Sentința Recurată.

Astfel, deși instanța de fond a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei de ordin 2, respectiv a Sucursalei S. a Băncii Comerciale Române și a respins acțiunea formulată de Reclamant în contradictoriu cu aceasta, prin dispozitivul Sentinței Recurate, instanța de fond a dispus obligarea acesteia ca în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței să pună la dispoziția reclamanților actul adițional la convenție, conform sentinței date și un nou grafic de rambursare, precum și obligarea "pârâților" la plata cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, dacă în ceea ce privește referirile din Sentința Recurată la "reclamanți", deși acțiunea a fost formulată de un singur reclamant, acestea pot fi considerate erori materiale, instanța de recurs urmează să constate că în ceea ce privește referirea instanței de fond când la "pârât" când la "pârâți", apreciem că nu lucrurile nu mai stau la fel.

De asemenea, arătăm că deși în considerentele Sentinței Recurate instanța de fond analizează exclusic îndeplinirea condițiilor pentru stabilirea caracterului abuziv al clauzei privind perceperea comisionului de risc, în dispozitivul sentinței constată ca fiind abuzivă și clauza privind comisionul de administrare, cu consecința eliminării acesteia din Contract și restituirea sumelor achitate cu acest titlu.

IV Sentința Recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de modificare reglementat în art. 304 pct 9 C. Proc. Civ.,

1. Clauza contractuală ce reglementează dreptul subscrisei de a percepe comisionul de risc nu este o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din legea nr. 193/2000

Clauza cuprinsă în contractul de credit încheiat între Subscrisa și Intimat, reglementând perceperea comisionului de risc, nu îndeplinește niciuna dintre cele trei condiții cumulative. în primul rând, comisionul de risc face parte din prețul contractului de credit, contraprestația consumatorilor neputând face obiectul analizei eventualului caracter abuziv. în subsidiar, dacă instanța ar considera că prețul contractului poate fi analizat din punct de vedere al caracterului

4 Ibidem, pag. 244, nr. 144

abuziv al stabilirii lui, se va observa că această clauză a fost negociată și nu creează un dezechilibru semnificativ contrar bunei-credințe.

1.1 Comisionul de risc - parte a prețului contractului. Consecințe

O clauză abuzivă este aceea care modifică echilibrul contractual, de cele mai multe ori, în mod imperceptibil, sau greu perceptibil pentru consumator. Or, în situația art. 9 lit. f nu ne aflăm într-o astfel de situație, deoarece clauza face parte din chiar miezul obiectului convenției de credit încheiate.

Ca și alte comisioane,și comisionul de risc este un element al prețului creditului acordat de către Bancă. Acesta se regăsește identificat în mod expres în graficul de rambursare, alături de celelalte elemente ale prețului creditului.

Riscul bancar este un element de care B. este obligată să țină cont și să încerce să îl acopere. Costul ce cuprinde administrarea riscului bancar, se regăsește în preț în comisionul denumit comision de risc, comision ce devine parte importantă a prețului contractului. Comisionul nu este o dobândă mascată, astfel cum se exprimă Intimata în cererea de chemare în judecată, ci este o componentă a prețului creditului, al D..

Legea 193/2000 nu interzice numai aprecierea caracterului abuziv al cuantumului prețului, ci și al clauzelor legate de modalitatea de plată sau de determinare a acestuia, deoarece art. 4.6 din Legea 193/2000 oprește aprecierea caracterului abuziv a tuturor clauzelor legate de definirea obiectului principal.

în același sens s-a pronunțat recent înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 2450 din 22 iunie 2011 într-o cauză similară:

"Cât privește dezechilibrul semnificativ instanța de apel trebuia să aibă în vedere obiectul contractului care îl constituie acordarea unei sume de bani pentru o anumită perioadă de timp în schimbul prețului, care în cauză este format din comisioane și dobândă."

Pe de altă parte, clauzele referitoare la dobândă și comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit a băncii formează prețul contractului, iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu pot privi nici definirea obiectului principal al contractului, nici caracterul al prețului sau remunerației."

în ceea ce privește comisionul de risc, cel asupra căruia Reclamantul și-a exprimat nemulțumirea, are un conținut cât se poate de clar, și anume:

Art. 9 lit. f din Condițiile Speciale - "comisionul de urmărire riscuri de 39,20 EUR lunar, reprezentând un procent de 0,28% din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1." Raportat la conținutul clar, fără echivov al acestei clauze, care nu implică un limbaj de specialitate, apreciem că nu necesită cunoștințe de specialitate din partea consumatorului pentru înțelegerea lor.

Prin urmare, fiind vorba de clauze care se referă la prețul contractului de credit, astfel cum a reținut și ÎCCJ prin decizia menționată anterior, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu pot privi nici definirea obiectului principal al contractului, nici caracterul al prețului sau remunerației.

în ceea ce privește susținerile instanței de fond, potrivit cărora "atât în contract cât și în condițiile generale nu este indicat suficient de clar și pe înțelesul oricărei persoane care nu are cunoștințe de specialitate domeniului bancar, cefei de riscuri presupune preceperea comisionului de urmărire riscuri", induc ideea că necesității arodării de către Bancă a unor explicații cu privire la rațiunea economică a comisionului de risc, sens în care arătăm instanței de recurs că textul art. 1 alin. 1 din Legea 193/2000 obligă la utilizarea unui limbaj clar, „pentru înțelegerea căruia nu este nevoie de cunoștințe de specialitate".

Pentru a putea explica toate resorturile prin care se obțin sumele necesare pentru acordarea unui credit, fiecare client al băncii ar fi trebuit să participe la cursuri de finanțe-bănci, însă acestea nu sunt esențiale pentru achiziționarea produsului bancar respectiv. Situația este similară achiziționării unui automobil, când cumpărătorul nu cunoaște care este rolul fiecărei componente a motorului în ansamblul automobilului, deși prețul acelei componente se regăsește cu siguranță în cuprinsul prețului total.

în mod sugestiv s-a afirmat în literatură că:

„obligația băncii de a informa clientul se rezumă la informațiile care au ca obiect prestația băncii: condițiile prestării serviciului și costul acestuia. (...) Recunoașterea obligației de informare nu are ca efect însă, lărgirea obiectului contractului bancar. Altfel spus, obligația băncii se limitează la elementele strâns legate de serviciul prestat și nu se extinde la gestionarea patrimoniului clientului sau la intervenția în activitatea sa comercială. (...) Astfel, culpa băncii de a nu fi prezumat lipsa de informare a clientului poate fi reținută numai excepțional, întrucât este de neconceput ca banca să aibă obligația de a oferi fiecărui client, în mod individual și pentru fiecare operațiune, toate informațiile juridice și economice pentru protejarea interesului acestuia"6

Tocmai de aceea, preluându-se dispozițiile art. 4 par. 1 al Directivei nr. 93/13/CEE și de art. 4 alin. 6 al Legii 193/2000, instanța va trebui să excludă analiza acestei clauze din sfera posibilului caracter abuziv.

1.2 Clauza reglementată la art. 9 lit. f din Condițiile Speciale ale Convenției de Credit a fost negociată

Chiar dacă s-ar considera că Legea 193/2000 permite verificarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de risc, instanța va observa că nu sunt îndeplinite condițiile anulării acesteia.

Legea nr. 193/2000 se aplică clauzelor contractuale care nu au fost direct negociate cu consumatorii, fiind stabilite "fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de consumator".

în acest sens am solicitat instanței de fond administrarea probei cu interogatoriul Intimatului, singura în măsură să confirme faptul că anterior încheierii convenției de credit, între Intimat și Bancă au fost purtate numeroase discuții, în principal privind tipul creditului pe care acesta urma să-1 contracteze, moneda creditului, dobânda, comisioanele, într-un cuvânt prețul contractului de credit,.

Libertatea contractuală alături de forța obligatorie a contractului și de efectul relativ al contractelor reprezintă corolare ale autonomiei de voință, noțiuni și principii extrem de caracterizate în ordinea de drept continentală7. De aici s-a dedus că o persoană nu poate fi supusă niciunei alte legi decât aceea pe care și-a dat-o sieși, iar unica sursă a obligației contractuale este voința părților.

Consacrat prin dispozițiile art. 969 din Vechiul Cod civil, principiul pacta sunt servanda își găsește justificarea în libertatea contractuală care se exprimă prin facultatea individului de a intra într-un raport contractual sau nu, de a alege persoana cu care contractează și de a stabili în mod liber, în acord cu cealaltă parte, conținutul contractului.

Cele trei componente ale voinței juridice sunt astfel: i) decizia de a intra într-un contract de credit, ii) decizia referitoare la cocontractant, deci alegerea debitorului și iii) stabilirea conținutului contractului.

în raporturile comerciale, ultimele două elemente ale voinței juridice se contopesc deoarece fiecare profesionist, fiecare cocontractant nu comercializează decât un număr limitat de produse, pe care le produce în anumite condiții de . pe care nu le poate modifica substanțial în funcție de dezideratele fiecărui consumator. în cazuri particulare se pot negocia aspecte specifice, cum ar fi prețul, însă de cele mai multe ori, producția de masă, fie că e vorba de produse, fie că e vorba de servicii, pleacă tocmai de la ideea potrivit căreia consumatorul nu va alege decât acel comerciant care oferă exact produsul de care are nevoie8.

Majoritatea contractelor încheiate de către un subiect de drept de-a lungul vieții sunt contracte preformulate. De la biletele de autobuz, la achiziționarea benzinei, de la cumpărăturile achiziționate din centre comerciale (în care consumatorul alege produsul cu prețul și caracteristicile predeterminate) până la încheierea contractelor de asistență juridică preformulate (de către Barou sau de către casele de avocatură) și nenegociate individual cu fiecare client, și trecând prin contractele de achiziționare a unor autovehicule (în care există anumite elemente negociate), majoritatea raporturilor comerciale se derulează prin intermediul ofertelor de contractare care sunt acceptate fără rezerve de către cealaltă parte. în toate aceste contracte, de cele mai multe ori nu cunoaștem care sunt costurile exacte care formează prețul achitat, dar acceptăm rezultatul final ca fiind corespunzător așteptărilor noastre.

Acest tip de contracte s-au impus o dată cu accelerarea ritmului desfășurării activității comerciale. Specificitatea acestor contracte face trecerea de la raporturile civile, la raporturile comerciale, generate de o diviziune a muncii și caracterizate de repetitivitate. Un mic exercițiu de imaginație este relevant pentru a ne da seama care ar fi fost repercusiunile în situația în care consumatorii ar fi reclamat că un carburator produs de Henry Ford nu a fost negociat înainte de a fi montat pe mașina achiziționată, sau că el se află într-o stare de inferioritate pentru că nu înțelege cum funcționează tehnic bujia, pe care a fost forțat să o achiziționeze.

De fapt, ceea ce numește Intimatul contract preformulat nu este altceva decât o oferta de contract, acceptată de către cealaltă parte fără a formula o contraofertă. Acest mod de a încheia un contract este specific raporturilor comerciale, în care comerciantul nu poate răspunde în timp util la cerințele pieței, dacă nu-și formulează în mod clar oferta.

Formarea contractelor de credit, produse bancare ale pieței financiare, nu este străină de aceste reguli. Specificitatea acestora constă în faptul că produsul în sine (dreptul consumatorului de a primi și utiliza sumele de către Bancă) este greu de diferențiat de contractul prin care acesta este achiziționat (același înscris prevede și obligația consumatorului de a achita prețul folosinței banilor, precum și condițiile în care trebuie să returneze aceste sume).

Contractele de credit, ce înglobează diverse produse bancare, conțin, fără dar și poate, clauze preformulate, în sensul că principalele clauze ale acestora, care delimitează obiectul contractului și specificitatea produsului sunt detaliate în cuprinsul lui. în materia contractelor de credit, Avizul CESE stabilește că una dintre principalele soluții pentru crearea unei piețe transparente a creditelor este o și mai mare standardizare a produselor de credite9.

în încercarea clarificării naturii juridice a clauzelor preformulate, s-a impus în unanimitate concepția care admite caracterul contractual al acestora. Astfel, deși odată cu demitizarea autonomiei de voință s-a diminuat și rolul manifestării de voință, totuși consimțământul rămâne criteriul contractului. Clauzele preformulate, Ia care aderă o parte, îndeplinesc criteriile acordului de voință, ca element definitoriu al raportului contractual. Chiar dacă nu se poate vorbi de o negociere propriu-zisă, negociere care nu este de esența contractului, diferitele manifestări de voință referitoare la o anume formă tipizată sunt menite să nască tot atâtea contracte diferite, perfect valabile din punctul de vedere al exprimării consimțământului

Deși grosieră, se poate face o analogie cu achiziționarea unui autovehicul, operațiune în care o dată ales modelul, un cumpărător nu va putea negocia caroseria sau alte componente esențiale, dar va putea alege anumite opțiuni, aflate într-o gamă limitată, echivalentul Condițiilor Speciale în cazul contractelor de credit de consum.

Aceste considerente denotă faptul că există o diferență esențială între negocierea unui contract și personalizarea acestuia. B. a transmis, ca răspuns la cererea de ofertă inițiată de consumator, o ofertă ce cuprindea o . elemente stabile, fixe, care formează însăși structura produsului și o altă . elemente care se puteau adapta la nevoile și necesitățile fiecărui cocontractant. Ca și în situația achiziționării unui autovehicul, solicitarea de modificare a sașiului sau a caroseriei, ar conduce la modificarea produsului însuși.

Răspunsurile date de Intimat la interogatoriu, chiar dacă acestea au avut ca scop inducerea ideei de lipsă totală a negocierii, trădează faptul că aceasta a înțeles care erau costurile contractului de credit, respectiv dobânda și comisioanele pe care urma să le achite pe toată perioada de derulare a contractului de credit, până la rambursarea integrală a sumei împrumutate, și a acceptat oferta făcută fără a face o contraofertă și fără a solicita lămuiriri suplimentare cu privire la contractul pe care urma să în semneze.

Din răspunsul Intimatului la interogatoriu, care trădează evident reaua-credință a acesteia cu privire la prezentarea împrejurărilor de fapt în care a fost încheiat contractul de credit, reiese neglijența cu care acesta a înțeles să semneze contractul susținând. Dacă este așa, nu înțelegem care sunt motivele pentru care Intimatul s-a adresat instanței cu acțiunea formulată.

Printr-o sentință recentă, respectiv sentința civilă 720 din 30.01.2013 Judecătoria Târgu M. într-o cauză similară în mod corect a "sancționat" lipsa minimă de interes a reclamantului -împrumutat la momentul încheierii contractului de credit respingând astfel acțiunea:

"în urma administrării probatoriului și a răspunsului la interogatoriu dat de reclamant reiese faptul că acesta, la momentul încheierii contractului, nu a fost interesat de conținutul dispozițiilor contractuale și nu a încercat negocierea acestora, limitându-se la a semna contractul, astfel încât la momentul la care invocă caracterul abuziv al clauzelor contractuale reclamantul își invocă propriul comportament culpabil.

în aceste condiții, în lipsa unui minim interes al reclamantului - împrumutat la momentul încheierii contractului, nu se poate reține caracterul abuziv al clauzei, existând posibilitatea negocierii contractuale și, în cazul în care se refuză acest lucru de către bancă, abia atunci intervenind sancțiunea nulității dispoziției contractuale pentru caracterul abuziv al acesteia."

Având în vedere că Intimatul a semnat Contractul de Credit și a stabilit, împreună cu reprezentantul Băncii, Condițiile Speciale aferente fiecărui contract în parte, nu se poate considera că aceste clauze nu au fost negociate, fiind obligatorii pentru părți.

Prin urmare, concluziile instanței de fond potrivit cărora "pârâtele nu au făcut dovada celor susținute, respectiv că au oferit posibilitatea reală de negociere" sunt greșite. Ceea ce instanța de fond nu a avut în vedere este chiar atitudinea Intimatului care nici nu a solicitat negocierea contractului pentru a putea vorbi despre un refuz al Băncii în acest sens.

1.3 Clauza reglementată la art. 9 lit. f din Convenția de Credit nu creează un dezechilibru semnificativ sau contrar bunei-credințe între drepturile și obligațiile părților.

Pentru a putea fi considerată abuzivă, o clauză trebuie să creeze un dezechilibru semnificativ contrar bunei-credințe, între drepturile și obligațiile părților.

Este uimitoare ușurința cu care instanța de fond reține prin Sentința Recurată în paragraful ultim pagina 12 că "comisionul de risc nu se justifică, câtă vreme nu există vreo dovadă că reclamanții nu au achitat ratele lunare și există potrivit pct. 6 din condițiile generale de creditare obligațiile pentru împrumutat de a asigura împotriva tuturor riscurilor bunurile achiziționate din credit și cele aduse în garanție și de a încheia un contract de asigurare/poliță de asigurare de viață și de accident la o instituție sau societate de asigurări agreată de bancă", fără a argumenta în niciun fel acesta afirmație.

Mai mult, instanța de fond reține prin Sentința Recurată că "în dosar nu există vreo dovadă că prin valorificarea garanțiilor nu s-ar acoperi prejudiciul care ar putea fi crea prin neplată, comisionul de risc apare ca fiind nejustificat, impus din alte rațiuni care profită doar băncii", fără să aibă în vedere situația de fapt supusă analizei, respectiv faptul că, pentru acordarea creditului în discuție nu s-au constituit garanții.

Rațiunea economică a comisionului de risc nu este una care reflectă un dezechilibru între obligațiile părților, ci, mai degrabă, o modalitate de asigurare a echilibrului contractual la evoluția stării financiare a împrumutaților.

Subscria am achitat o sumă pe care sperăm să o recuperăm într-un interval de timp. Din partea Intimatei nu mai există vreun risc de a nu obține plata sumei împrumutate, din partea Subscrisei însă subzistă riscul de a nu mai primi suma acordată și costurile sau profitul preconizat de această prestație.

Creditul bancar este definit în doctrină ca fiind orice angajament de punere la dispoziție sau acordare a unei sume de bani ori prelungire a scadenței unei datorii, în schimbul obligației debitorului la rambursarea sumei respective, precum și la plata unor dobânzi sau altor cheltuieli legate de această sumă10. Debitorul băncii, suportând prețul creditului este dator în realitate să suporte cele două componente ale acestuia, respectiv dobânda și comisioanele.

Ca și alte comisioane, și comisionul de risc (astfel cum a fost acesta denumit de Subscrisa) este un element al prețului Băncii, o componentă a costurilor aferente punerii la dispoziție a creditului.

Rațiunea economică care justifică solicitarea acestui comision este existența riscului de credit care este un element de care B. este obligată să țină cont și să încerce să îl acopere. Prin dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. g) din Normele Băncii naționale Române ( BNR) nr. 17 din 18 decembrie 2003, riscul de credit este definit ca fiind

„riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca

urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia".

Riscul de credit este asumat în urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit și a solidității garanțiilor - reale sau personale.

în momentul în care se acordă un credit, o bancă este nevoită să analizeze riscurile pe care le poate avea prin acordarea acestuia. Astfel, principala activitate pe care o are o bancă, în momentul și ulterior acordării unui credit este aceea de a administra posibilele riscuri pe care le-ar putea întâlni până la recuperarea sumelor acordate. Modalitatea și criteriile pe care B. trebuie să le ia în calcul în momentul în care analizează acordarea unui credit sunt prevăzute în Regulamentul nr. 3 din 2007 al BNR privitor la limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice.

Printre prevederile acestui act normativ, le subliniem pe cele care atestă modul în care o bancă este obligată să administreze riscul de credit:

Art. 41 împrumutătorii trebuie să își organizeze activitatea de creditare astfel încât să asigure separarea clară și efectivă a funcției de promovare și vânzare a produselor de creditare de funcția de analiză a riscului de credit și monitorizare a expunerii.

Expunerea unei bănci se determină prin raportare la „categoriile de clienți eligibili pentru finanțare, și categoriile de venituri considerate eligibile de către împrumutător, diferențiat pe categorii de clientelă, precum și coeficienții de ajustare aferenți în funcție de gradul de certitudine și de caracterul de permanență ale acestora; categoriile de cheltuieli care se deduc din veniturile eligibile în scopul determinării gradului total de îndatorare, incluzând cel puțin cheltuielile de subzistență și angajamentele de plată altele decât cele de natura creditului (art. 4 din Regulamentul 3/2007,);

Fiecare Bancă este obligată să stabilească nivelurile maxime admise pentru gradul total de îndatorare al fiecărui Client, diferențiate pe categoriile de clientelă, pe destinația creditului (de exemplu, credit de consum, credit ipotecar), pe tipul creditului (defalcat în funcție de moneda de exprimare sau, după caz, de indexare, de tipul dobânzii, respectiv fixă ori variabilă, de termenul de acordare a creditului și de comportamentul clientului în legătură cu onorarea serviciului datoriei determinat de calitatea garanției). Aceste niveluri sunt supuse unei metodologii de reconsiderare periodică a coeficienților de ajustare a veniturilor și nivelurilor maxime admise pentru gradul de îndatorare, în vederea asigurării acurateței acestora pe o bază continuă.

împrumutătorii trebuie să se asigure că pe întreaga perioadă de acordare a creditului, gradul total de îndatorare a solicitantului se încadrează în nivelul maxim admis aplicabil acestuia.

Prin urmare, o Bancă este obligată să administreze de-a lungul derulării contractului de credit toate elementele de risc care au fost luate în calcul la momentul acordării creditului. Acestea pot conduce la diminuarea semnificativă a posibilității de recuperare a creditului acordat și de obținere a profitului scontat. De exemplu, un anumit consumator poate decide să înceteze efectuarea oricărei plăți, să părăsească locul de muncă, și eventual chiar țara, lăsând în urmă întreaga creanță a Băncii neacoperită. în această situație, singura posibilitate a băncii este executarea garanției, care însă nu este suficientă pentru a acoperi întreaga creanță.

Nu trebuie uitat că, în momentul în care se acordă un credit, banca, ca orice agent economic, urmărește obținerea unui profit.

Prin urmare, riscurile care ar putea apărea de-a lungul derulării contractului de credit, trebuie administrate de către Bancă din momentul acordării creditului, și până la rambursarea ultimei rate aferente acestuia.

Deoarece principala activitate a Băncii, în ceea ce privește acordarea unui credit, o reprezintă tocmai administrarea riscurilor, Subscrisa am înțeles să denumim comisionul aferent acesteia, comision de risc.

Având în vedere că aceste dispoziții care reglementează activitatea bancară, impun practic, asigurarea acestor riscuri, asigurare care se regăsește ulterior în prețul creditului, instanța va observa că devin aplicabile inclusiv prevederile art. 3 alin. 2 din Legea 193/2000 care prevăd că: „Clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi."

Prin urmare, clauza referitoare la comisionul de risc nu este o clauză care ar putea crea un dezechilibru între prestațiile părților, ea reprezentând exclusiv un cost de administrare a creditului. Acoperirea unui cost nu poate fi considerată ca generând un dezechilibru între drepturile părților, ea fiind, din contră, un instrument de stabilire a echilibrului contractual.

Cităm dintr-o decizie recentă a Curții de Apel C., repectiv din decizia civilă nr. 31/CA din dosarul_/245/2010 pe care o atașăm prezentelor concluzii scrise, prin care s-a reținut:

"Cea de-a treia condiție, aceea de a exista un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei credințe, nu este îndeplinită în speță.

[...]

Concluziile tribunalului sunt greșite în condițiile în care așa cum rezultă din cele două contracte încheiate între părți, respectiv coroborarea dispozițiilor art. 5 Ut. a din condițiile speciale cu dispozițiile art. 3.5 din condițiile generale rezultă că pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată durata creditului, în cuantum de 0,10% în unul din contracte, respectiv 0,15% în al doilea contract.

Se constată că acest cost a fost stabilit încă de la data încheierii contractului, este clar precizat, este dimensionat în funcție de o valoare concretă - soldul creditului, are stabilită scadența și este trecut în planul de rambursare.

Perceperea comisionului de risc nu poate fi considerată abuzivă chiar dacă în favoarea pârâtei reclamanții au constituit garanții imobiliare și mobiliare. Deși nu a avut la dispoziție un calcul concret, prima instanță s-a exprimat în sensul că garanțiile acordate sunt suficiente pentru a acoperi o eventuală neexecutare a contractului. Ori, având în vedere că perioada de timp pe care s-a acordat creditarea este destul de mare și cuantumul ridicat al sumei împrumutate trebuie luate în considerare toate aspectele

care pot concura la expunerea băncii riscurilor devalorizării sau diminuării garanțiilor ce au fost constituite în favoarea sa și prin urmare riscului de a nu i se restitui integral suma acordată și de a nu încasa profitul preconizat."

2. Referitor la petitele 2,3 4 și 5 referitor la comisionul de administrare

Solicită instanței de recurs să constate că instanța de fond nu a avut în vedere situația de fapt prezentată atât prin întâmpinare cât și prin notele depuse la dosar și s-a pronunțat pornind de la o situație de fapt eronată.

Astfel cum a arătat, prin Contractul de credit încheiat cu Reclamantul, s-a prevăzut în mod expres că se va percepe atât un comision de administarea (art. 9 lit. c), cât și un comision de risc (art. 9 lit. f). Ca urmare a intrării în vigoare a OUG 50/2010, subscrisa, fără să modificăm valoarea totală a comisioanelor stabilite prin Contract, am procedat la o restructurare a acestora prin includerea valorii comisionului de risc în cea a comisionului de administrare, și prin urmare eliminarea denumirii de comision de risc.

Prin urmare, contrar celor susținute de Reclamant și reținute de instanța de fond prin Sentința Recurată, comisionul de administrare exista anterior încheierii actului adițional conform OUG 50/2010.

Mai mult, am învederat instanței de fond faptul că subscrisa am denunțat actul adițional propus în temeiul OUG 50/2010 ca urmare a intrării în vigoare a Legii 288/2010 și că prin urmare Contractul se derulează în condițiile prevăzute intițial.

Deși formularea petitelor cererii de chemare în judecată sunt neclare, din motivarea acțiunii este evidentă nemulțumirea Reclamantului cu privire la această restructurare a comisioanelor sub denumirea unică a comisionului de risc, și nu cu privire la comisionul de administrare prevăzut în Contract.

Arătăm că deși instanța de fond a analizat în considerente exclusiv legalitatea comisionului de risc, prin dispozitivul Sentinței Recurate a constatat abuzive și nule clauzele prin care a fost introdus în convenție comisionul de administrare, cu consecința înlăturării acestora din Contract și din actul adițional și restituirea sumelor către Reclamant.

În considerarea celor de mai sus, solicită instanței să constate că astfel cum am arătat prin întâmpinarea și concluziile scrise depuse la dosar, perceperea comisionului de administrare nu este interzisă nici prin legislația atuală în vigoare care reglementează contractele de credit, respectiv OUG 50/2010 și nu poate fi considerat abuziv nici prin prisma Legii 193/2000, nefiind îndeplinite în mod cumulativ condițiile prevăzute în acest sens, pentru aceleași considerente cu cele arătate la punctele 1.1,1.2 și 1.3 de mai sus.

În drept: prevederile Legii 193/2000 care implementează corespunzător Directiva 93/13, principiul aplicabilității directe a Directivei nr. 93/13/CEE, art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, precum și orice alte dispoziții la care facem referire în cuprinsul recursului

Intimatul N. A. G. a depus întâmpinare solicitând respingerea ca nefundat a recursului declarat de parata-recurenta B. Comerciala R. S.A. împotriva sentinței civile nr.789/2013 pronunțata de Judecătoria S. in dosarul de mai sus si, pe cale de consecința, sa mențineți sentința atacata ca fiind legala si temeinica; -cu cheltuieli de judecata in suma de 1000 lei reprezentând onorariu de avocat, pentru următoarele motive:

In ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art.304 pct.6 C.proc.civ.recurentul susține ca " instanța de fond a acordat ceea ce nu s-a cerut" intrucat "desi prin acțiunea formulata reclamantul nu a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art.3.8 din condițiile speciale la contract, instanța de fond prin sentința recurata a constatat caracterul abuziv al contractului de credit si al condițiilor generale de creditare in privința clauzelor privind comisionul de urmărire riscuri consemnate la pct.9 lit.f din contract si la pct.3.8.din Condițiile generale ale contractului si a dispus desființarea acestora".

Cu privire la acest motiv de recurs apreciază ca este nefondat având in vedere faptul ca desi in considerentele sentinței atacate instanța de fond expune argumentele pentru care apreciază caracterul abuziv al clauzelor privitoare la comisionul de risc cu trimitere la cele de la pct.9 lit.f din convenție si cele de la pct.3.8 din "Condițiile generale ale contractului ", totuși in dispozitivul sentinței " a constatat nulitatea absoluta si caracterul abuziv doar al clauzei de la pct.9 lit."f" din Convenția de credit nr.l 121/10.10.2007 " asa incat nu se poate retine faptul ca instanța de fond a acordat ceea ce nu s-a cerut.Apreciem ca ne-am fi aflat in prezenta acestui motiv de casare in condițiile in care prin dispozitivul sentinței atacate instanța ar fi constatat si caracterul abuziv al clauzelor de la pct.3.8. din "Condițiile generale ale contractului". Pe cale de consecința, instanța de fond a statuat in cadrul procesual determinat de parti pronuntandu-se asupra si in limitele pretențiilor deduse judecații cu respectarea dispozițiilor art.129 alin 6 C.proc.civ.

Raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art.304 pct.7 recurentul susține ca "sentința de fond nu cuprinde motivele pe care se sprijină, respectiv cuprinde motive contradictorii" intrucat "sentința recurata nu cuprinde o motivare proprie care sa prezinte o analiza completa si nemijlocita a problemelor de drept ridicate din care părțile sa fie convinse ca " s-a făcut dreptate" si ca judecătorul a examinat toate probele administrate, si ca " desi instanța de fond a admis excepția lipsei capacității de folosința a paratei de ord.2-Sucursala S. a Băncii Comerciale Romane, prin dispozitiv, tot instanța de fond a dispus obligarea acesteia ca

În termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabila a sentinței sa puna la dispoziția reclamanților actul adițional la convenție, precum si obligarea "paraților" la plata cheltuielilor de judecata.

Apreciază că si aceasta critica adusa sentinței recurate este nefondata.Astfel, asa dupa cum rezulta din simpla lecturare a textului, art.304 pct.7 C.proc.civ. vizează nemotivarea unei hotărâri judecatoresti.In concepția legiuitorului, nemotivarea constituie un motiv de casare nu numai atunci cand nu se arata motivele pe care se sprijină " decizia" judecătorului, ci si atunci cand hotărârea cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei.Motivele contradictorii si cele străine de obiectul sau natura cauzei echivalează, astfel cum se considera in mod constant in doctrina, cu o nemotivare.

Ipostazele in care se poate ajunge la o nemotivare in sensul dispozițiilor art.304 pct.7 C.proc.civ. sunt dintre cele mai diferiteiexistenta unei contrarietati intre considerentele hotărârii, in sensul ca din unele rezulta netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul ca acțiunea este fondata; contrarietatea flagranta intre dispozitiv si considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv si justificarea in considerente a soluției de respingere a cererii de chemare in judecata; nemotivarea soluției din dispozitiv sau motivarea insuficienta a acesteia ori prezentarea in exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.

La o analiza atenta a considerentelor sentinței recurate vom observa faptul ca instanța de fond, prin raportare la intreg cadrul legislativ incident in cauza (Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive in contractile incheiate cu consumatorii, Legea nr. 193/2000 privind clauzele abusive din contractile incheiate intre comercianți si consumatori, OUG 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori si art.969 si 1092 C.icv.) pe care de altfel a si fost fundamentata acțiunea reclamantului, a răspuns la toate capetele de cerere ale acțiunii introductive prin argumente pertinenta si nu simple aprecieri expunând pe larg care sunt considerentele pentru care a fost admisa in parte acțiunea.

Susținerea recurentei in sensul ca exista o lipsa de motivare si o contradicție evidenta in sentința intrucat desi instanța de fond a admis excepția lipsei capacității de folosința a paratei de ord.2-Sucursala S. a Băncii Comerciale Romane, prin dispozitiv, tot instanța de fond a dispus obligarea acesteia ca in termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabila a sentinței sa puna la dispoziția reclamanților actul adițional la convenție, precum si obligarea " paraților" la plata cheltuielilor de judecata apreciem ca este nefondata in condițiile in care acestea sunt simple erori materiale strecurate in dispozitivul sentinței care pot fi indreptate in condițiile art. art.281 Al C.proc.civ si nu echivalează cu lipsa motivării acesteia.

Cel de-al treilea motiv de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ. potrivit căruia recurentul susține ca " hotărârea instanței de fond a fost data cu încălcarea si aplicarea greșita a legii" este de asemenea nefondat pentru argumentele pe care le vom arata in continuare.

In fapt, reclamantul-in calitate de imprumutat a incheiat cu parata in calitate de imprumutator contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 1121/10.10.2007 valoarea creditului obținut de reclamant fiind de 14.000 Euro iar durata acestuia fiind de 120 luni de la data incheierii convenției.Pentru garantarea creditului acesta a incheiat cu banca polița nr._ pentru suma de 14.000 Euro, aferenta perioadei 10.01._17 care se afla in original la dispoziția paratei, conform art.6.5 din Condițiile generale de creditare. In cuprinsul contractului, la pct.1-18 sunt precizate toate condițiile ce se impuneau pentru acordarea creditului atat in cote procentuale cat si in sume fixe, intre acestea fiind inserate la pct.9 lit.c comisionul de administrare de 7 Euro lunar reprezentând 0,05 % din valoarea creditului iar la pct.9 lit.f cel de urmărire riscuri de 39,20 Euro lunar reprezentând un procent de 0,28 % din valoarea creditului, la pct.3.8 din " Condițiile generale ale convenției" existând mențiunea ca acest comision se calculează flat.

In conformitate cu dispozițiile art.3 par.l si art. 5 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 05.04.1993 privind clauzele abuzive in contractele încheiate cu consumatorii " o clauza contractuala care nu s-a negociat individual se considera ca fiind abuziva in cazul in care, in contradicție cu cerința de buna-credinta, provoacă un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor care decurg din contract, in detrimentul consumatorului" si ca " in cazul contractelor in care toate clauzele sau o parte a acestora sunt prezentate consumatorului in scris, acestea trebuie redactate . si inteligibil iar in cazul in care exista indoieli cu privire la sensul unei clauze, prevalează interpretarea cea mai favorabila pentru consumator".

Apreciază că raportat la textele de lege invocate, in mod corect instanța de fond a reținut caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de urmărire riscuri cata vreme, nici in contract si nici in condițiile generale nu este indicat suficient de clar si pe intelesul oricărei persoane care nu are cunoștințe specifice domeniului bancar, ce fel de riscuri presupune perceperea acestui comision. Mai mult decât atat comisionul de urmărire riscuri nu se justifica cata vreme nu exista vreo dovada ca reclamantul nu a achitat ratele lunare si exista potrivit pct.6 din condițiile generale de creditare obligațiile pentru imprumutat de a asigura impotriva tuturor riscurilor bunurile achiziționate din credit si cele aduse in garanție si de a incheia un contract de asigurare/polita de asigurare de viata si de accident la o instituție sau societate agreata de banca.

Susținerea recurentei in sensul ca instanța de fond a reținut ca " in dosar nu exista vreo dovada ca prin valorificarea garanțiilor nu s-ar acoperi prejudicial care ar putea fi creeat prin neplata, comisionul de risc apare ca fiind nejustificat, impus din alte rațiuni care profita doar băncii", fara sa aiba in vedere situația de fapt supusa analizei, respective faptul ca, pentru acordarea creditului in discuție nu s-au constituit garanții este nefondata cata vreme, asa cum am arătat mai sus, la dosarul cauzei se afla o polița de asigurare de viata nr._ pentru suma de 14.000 Euro, aferenta perioadei 10.01._17 cu care a fost garantat creditul care se afla in copie la dosarul cauzei si in original la dispoziția paratei, conform art.6.5 din Condițiile generale de creditare.

Pe de alta parte, clauza privind comisionul de risc nu a fost negociata cu reclamantul.

In. conformitate cu dispozițiile art.3 par.2 alin.3 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive in contractele incheiate cu consumatorii"in cazul in care orice vânzător sau furnizor pretinde ca s-a negociat individual o clauza standard, acestuia ii revine sarcina probei" ori asa cum a reținut in mod corect instanța de fond, parata nu a făcut o astfel de dovada.De asemenea, potrivit dispozițiilor art.3 par.l si 2, alin. 1 si 2 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 si art. 4 din Legea 193/2000, o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerate abuziva daca, prin ea insâsi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creează un dezechilibru semnificativ intre drepurile si obligațiile pârtilor care decurd din contract in detrimentul consumatorului iar întotdeauna o clauza nu s-a negociat individual atunci cand a fost redactata in prealabil si din acest motiv consumatorul nu a avut posibilitatea de a-i influenta conținutul.

Astfel, in mod corect, instanța de fond a apreciat având in vedere contractul de credit si răspunsul la interogatoriu al reclamantului ca parata nu a făcut dovada celor susținute, respective ca a oferit posibilitatea reala de negociere asa incat partea din contractul de credit si din condițiile generale privind comisionul de urmărire riscuri nu a fost negociata in mod real si efectiv.

In ceea ce privește comisionul de administrare potrivit graficului de rambursare, parata incaseaza comision de administrare, introdus prin actul adițional chiar daca acesta nu a fost semnat de reclamant, nici chiar de parata, fiind o modificare unilaterala a contractului de credit asa incat si aceasta clauza este abuziva deoarece s-a stabilit in mod unilateral de către banca clauze si obligații noi in sarcina reclamantului si in pofida refuzului acestuia.

Din conținutul actului adițional rezulta ca acest comision are aceeași destinație ca si comisionul de risc, respectiv administrarea riscurilor asumate de banca prin punerea la dispoziție a creditului.In aceste condiții este evident ca noul comision nu este altceva decât comisionul de risc din convenția inițiala, banca operand o schimbare formala a denumirii pentru a-i da o aparenta legala.

Susținerea recurentei in sensul ca a denunțat actul adițional propus in temeiul OUG 50/2010 si ca prin urmare contractul se derulează in condițiile prevăzute inițial este nefondata cata vreme actul adițional a fost implementat in mod unilateral in sensul ca in loc ca comisionul de risc sa fie inlaturat ca urmare a apartiei OUG 50/2010 acesta a fost inclus in costul comisionului de administrare operand asa cum am arătat mai sus o schimbare formala a denumirii pentru a-i da o aparenta legala.

F. de toate aspectele mai sus evidențiate, in mod corect instanța de fond a admis in parte acțiunea civila asa cum a fost aceasta formulate imprej urare fata de care se impune respingerea ca nefondat a recursului si menținerea sentinței atacate ca fiind legala si temeinica.

In drept: art.115 si urm.Cproc.civ., art.274 C.proc.civ.

Examinând recursul formulat de BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ împotriva sentinței civile nr. 789/2013 pronunțată de Judecătoria S. în dosar nr._, Tribunalul reține următoarele:

Prealabil, Tribunalul reține că recurenta susține netemeinic faptul că instanța de fond s-ar fi pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau că nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau ar cuprinde motive contradictorii.

Astfel, reclamantul a atacat prin acțiunea clauzele privind comisionul de risc respectiv administrare, iar în aceste limite s-a pronunțat și instanța de fond, neexistând vreun elemnt din dispozitiv care să nu aibă correspondent în petitul acțiunii reclamantului, respectându-se dispozițiile art. 126 C. 1865.

Referitor la nemotivarea hotărârii recurenta o asimilează cu motivarea contradictorie însă, Tribunalul reține că instanța de fond, prin raportare la intreg cadrul legislativ incident in cauza, a răspuns la toate capetele de cerere ale acțiunii introductive prin argumente pertinenta si nu simple aprecieri expunând pe larg care sunt considerentele pentru care a fost admisa în parte acțiunea.

În ce privește contradicția rezultată din faptul că instanța de fond a admis excepția lipsei capacității de folosința a paratei de ord.2-Sucursala S. a Băncii Comerciale Romane, prin dispozitiv dar tot instanța de fond a dispus obligarea acesteia ca in termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabila a sentinței sa puna la dispoziția reclamanților actul adițional la convenție, precum si obligarea "paraților" la plata cheltuielilor de judecata, Tribunalul apreciază că reprezintă erori materiale strecurate in dispozitivul sentinței care pot fi indreptate in condițiile art. art.281 C. 1865 si nu echivalează cu lipsa motivării acesteia.

Mai departe, Tribunalul constată că pârâta recurentă a susținut în recurs în esențăă că instanța de fond a interpretat greșit atât Legea nr. 193/2000 cât și dispozițiile contractuale supuse analizei.

Această susținere a recurentei este fondată, cu privire la constatarea greșită de către instanța de fond a caracterului abuziv al clauzelor contractuale referitoare la comisionul de administrare.

Între pârâta recurentă BCR și reclamantul intimat N. A. G. s-a încheiat contractul de împrumut nr. 1121/10.10.2007, pentru suma de 14.000 euro – credit de nevoi personale fil. 7 și urm. dosar fond.

La art. 9 lit. c din contract s-a prevăzut un comision de administrare de 7 euro pe lună, reprezentând un procent de 0,05 % din valoarea creditului contractat, iar art. 9 lit. f din convenție stipula un comision de urmărire riscuri de 39,20 euro lunar, reprezentând un procent de 0,28 % din valoarea creditului.

La dosarul cauzei s-a depus și un Act adițional – comunicat reclamantului intimat dar nesemnat de acesta în care era stipulat un comision lunar de administrare credit în valoare totală de 46.20 Euro – reprezentând însumarea comisionelor lunare prevăzute în contractul de credit încheiat între împrumutat și bancă fil. 19 dosar fond.

Așa cum arată și recurenta, instanța de fond în baza unui raționament greșit a anulat clauza de la art. 9 lit. c din condițiile speciale, respectiv art. 3.9 din condițiile generale referitoare la comisionul de administrare.

Potrivit dispozițiilor art. 36 alin 3 din OUG 50/2010: Comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/acordării creditului acordat consumatorului. În cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului. În acest context, clauza prevăzută în convenția de credit la pct. 9 lit. c comision de administrare de 7 euro pe lună, reprezentând un procent de 0,05 % din valoarea creditului contractat, este stipulată în conformitate cu dispozițiile legale.

Prin urmare, clauza care reglementează comisionul de administrarea nu este altceva decât dreptul băncii de a percepe o sumă de bani consumatorului, justificată prin activitatea băncii de monitorizare a creditului acordat.

Cu privire la acest aspect, se impune admiterea recursului pârâtei și modificarea hotărârii atacate conform art. 312 alin. 2 și 304 pct. 9 Codul de procedură civilă.

Pe de altă parte, clauzele ce privesc comisionul de urmărire riscuri au fost constatate în mod corect ca fiind abuzive în baza Legii nr. 193/2000 de către judecătorie.

Tribunalul constată că în contractul de credit bancar pentru persoane fizice sunt inserate următoarele clauze care sunt contestate de client:

- la pct. 9 lit. f clauza în conformitate cu care: Pentru creditul pus la dispoziție banca percepe următoarele comisioane variabile în funcție de evoluția pieței financiar bancare: (…) f. comision de urmărire riscuri de 39,20 EUR lunar, reprezentând un procent de 0,28% din valoarea creditului contractat prevăzută la pct.1;

- la pct.3.8 din Condițiile generale de creditare anexă la contractul de credit bancar, în conformitate cu care: Comisionul de urmărire riscuri se calculează flat, prin aplicarea unui procent la valoarea creditului contractat de la pct.1 din contract. Clientul achită comisionul de urmărire riscuri lunar, odată cu rata de credit și dobânda. Comisionul de urmărire riscuri se percepe integral, inclusiv pentru fracțiunile de lună.

Apoi, așa cum s-a arătat mai sus prin Actul adițional – comunicat reclamantului intimat dar nesemnat de acesta s-a stipulat un comision lunar de administrare credit în valoare totală de 46.20 Euro – reprezentând însumarea comisioanelor lunare prevăzute în contractul de credit încheiat între împrumutat și bancă (deci și a comisionului de risc prevăzut inițial separat) fil. 19 dosar fond. Reclamantul intimat nu a semnat acest act adițional – atitudine ce nu poate fi interpretată ca reprezentând o acceptare tacită, astfel cum susține recurenta.

Totuși, banca a dat eficiență acestui act adițional, întocmind un nou grafic de rambursare la data de 14.03.2012 - fil. 126 și urm. dosar fond.

În conformitate cu dispozițiile art. 3 par. 2 alin. 3 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii: În cazul în care orice vânzător sau furnizor pretinde că s-a negociat individual o clauză standard, acestuia îi revine sarcina probei, or în prezenta cauză pârâta nu a făcut o astfel de dovadă.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 3 par.1 și 2 al. 1 și 2 din Directiva nr. 93/13 CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și art. 4 din Legea nr.193/2000 o clauză contractuală care nu s-a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract în detrimentul consumatorului, iar întotdeauna o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil și din acest motiv consumatorul nu a avut posibilitatea de a-i influența conținutul.

Văzând contractul de credit și reținând că pârâta recurentă nu a făcut dovada celor susținute, respectiv că a oferit posibilitatea reală de negociere, se constată că partea din contractul de credit și din condițiile generale privind comisionul de urmărire riscuri nu a fost negociată în mod real și efectiv. Instanța ajunge la o astfel de concluzie deoarece împrejurarea că reclamanta a cunoscut întinderea obligațiilor menționate în convenția pe care a semnat-o și că prin plățile pe care le-a făcut au onorat aceste obligații, nu înseamnă automat că toate sau parte din clauzele convenției au fost negociate.

Procedând la analizarea celorlalte două clauze instanța reține că la pct. 9 lit. f din contract s-a stipulat perceperea unui comision de urmărire riscuri în sumă lunară de 39,20 euro, care reprezintă 0,28% din valoarea creditului, iar la pct.3.8 din Condițiile generale ale convenției, există mențiunea că acest comision se calculează flat.

Analiza acestor clauze și a susținerilor părților se va face reținând următorul context legislativ comunitar și intern.

În conformitate cu dispozițiile art. 3 par. 1 și art.5 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii:

Art. 3: (1) O clauză contractuală care nu s-a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului. Art. 5: În cazul contractelor în care toate clauzele sau o parte a acestora sunt prezentate consumatorului în scris, acestea trebuie întotdeauna redactate într-un limbaj clar și inteligibil. În cazul în care există îndoieli cu privire la sensul unei clauze, prevalează interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator.

Dispoziții asemănătoare sunt preluate în legislația națională, respectiv în art.1 și art.4 Legea nr.193/2000 conține în cuprinsul art. 1 al. 1, art. 4 al. 1 și 4, precum și în Anexa la legii la pct. 1 lit. b.

Prin raportare la contextul legislativ reținut se constată că ambele clauze sunt abuzive.

În al doilea rând, comisionul de urmărire riscuri nu se justifică, câtă vreme nu există vreo dovadă că reclamantul intimat nu a achitat ratele lunare și există potrivit pct.6 din condițiile generale de creditare obligațiile pentru împrumutat de a asigura împotriva tuturor riscurilor bunurile achiziționate din credit și cele aduse în garanție și de a încheia un contract de asigurare/poliță de asigurare de viață și de accident la o instituție sau societate de asigurări agreată de bancă.

Cum în dosar nu există vreo dovadă că prin valorificarea garanțiilor nu s-ar acoperi prejudiciul care ar putea să fie creat prin neplată, comisionul de risc apare ca fiind nejustificat, impus din alte rațiuni care profită doar băncii.

Se constată caracterul abuziv al contractului de credit și condițiilor generale de creditare în privința clauzelor privind comisionul de urmărire riscuri consemnate la pct. 9 lit. f din contract și la pct. 3.8 din Condițiile generale ale contractului.

Având în vedere acestea, în baza art. 312 alin. 1 și 312 alin. 2 raportat la art. 304 pct. 9 Codul de procedură civilă, se va admite recursul declarat de pârâta recurentă BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ împotriva sentinței civile nr. 789/2013 pronunțată de Judecătoria S. în dosar nr._, va fi modificată în parte sentința atacată și, în consecință, va constata că pârâta BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ a modificat în mod abuziv contractul nr. 1121/10.10.2007 în sensul includerii valorii comisionului de risc în comisionul de administrare și va dispune înlăturarea din convenție și actul adițional a clauzelor privind comisionul de urmărire riscuri.

Va obliga pârâta BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ la restituirea în favoarea reclamantului N. A. G. comisionul de urmărire riscuri începând cu luna februarie 2010, inclusiv comisionul de urmărire riscuri cuprins ca valoare în comisionul de administrare de la data emiterii graficului de rambursare din data de 14.03.2012.

Va menține în rest dispozițiile sentinței atacate.

În temeiul art. 274 C. va compensa cheltuielile de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul formulat de BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ împotriva sentinței civile nr. 789/2013 pronunțată de Judecătoria S. în dosar nr._ .

Modifică în parte sentința atacată și, în consecință:

Constată că pârâta BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ a modificat în mod abuziv contractul nr. 1121/10.10.2007 în sensul includerii valorii comisionului de risc în comisionul de administrare.

Dispune înlăturarea din convenție și actul adițional a clauzelor privind comisionul de urmărire riscuri.

Obligă pârâta BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ la restituirea în favoarea reclamantului N. A. G. comisionul de urmărire riscuri începând cu luna februarie 2010, inclusiv comisionul de urmărire riscuri cuprins ca valoare în comisionul de administrare de la data emiterii graficului de rambursare din data de 14.03.2012.

Menține în rest dispozițiile sentinței atacate.

Compensează cheltuielile de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi 14.11.2013.

Președinte,

C. C.

Judecător,

D. C.

Judecător,

A. C. P. - președintele secției

Grefier,

M. R.

Red. / Tehnored. – PAC / 2ex. / 16.01.2014

Jud. fond – R. S.

← Încuviinţarea executării silite. Decizia nr. 296/2013....		Contestaţie la executare. Decizia nr. 1281/2013. Tribunalul ALBA →

Pretenţii. Decizia nr. 1409/2013. Tribunalul ALBA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Decizia nr. 1409/2013. Tribunalul ALBA