Pretenţii. Decizia nr. 1498/2013. Tribunalul ALBA

Tribunalul ALBA - Sentințe și decizii comerciale / 2013

Decizia nr. 1498/2013 pronunțată de Tribunalul ALBA la data de 05-12-2013 în dosarul nr. 736/176/2013

ROMÂNIA

TRIBUNALUL A.

SECȚIA DE C. ADMINISTRATIV, FISCAL ȘI DE INSOLVENȚĂ

Dosar nr._

DECIZIA NR. 1498/R/2013

Ședința publică de la 5 decembrie 2013

Completul compus din:

PREȘEDINTE: D. C.

Judecător:A. C. P. - președintele secției

Judecător: C. C.

Grefier: M. P.

Pe rol se află recursurile declarate de reclamanții D. D. M. și D. G. C. și de către pârâta . împotriva sentinței civile nr. 2370/2013 pronunțată de Judecătoria A. I. în dosarul nr._, având ca obiect - pretenții.

La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Mersul dezbaterilor și concluziilor părților au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunțării din data de 21.11.2013, amânată apoi în data de 28.11.2013 și apoi în data de 5.12.2013, încheieri care fac parte integrantă din prezenta decizie.

TRIBUNALUL

Deliberând asupra recursurilor de față.

Constată că sentința civilă nr. 2370/2013 pronunțată de Judecătoria A. I. în dosarul nr._:

S-a admis în parte acțiunea astfel cum a fost formulată și precizată de reclamanții D. D. M. și D. G. C., în contradictoriu cu pârâtele . și . – SUCURSALA A. I., și în consecință:

S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a convenției de credit nr._ încheiată între părți la data de 22.08.2006 în privința următoarelor clauze:

- pct.5 lit. a Comision de risc din Condițiile speciale ale convenției, în conformitate cu care se percepe un comision de risc de: 0,1%, aplicat la valoarea creditului tras, plătibil lunar în zilele de scadență, în primele 12 luni de derulare a prezentei Convenții de credit.

- pct. 3.5 Comisionul de risc din Secțiunea 3 Costuri din Condițiile generale ale convenției, în conformitate cu care: Pentru punerea la dispoziție a creditului, Împrumutatul datorează Băncii un comision de risc, aplicat la valoarea creditului tras, care se plătește lunar, în primele 12 luni ale perioadei de credit; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în Condițiile Speciale;

- pct. 5 lit. g Comision de rezervă din Condițiile speciale ale convenției, în conformitate cu care se percepe un comision de: 1.85% p.a., calculat conform pct. 3.10 – Comision de rezervă din Condițiile Generale ale prezentei Convenții și datorat lunar, la scadența anuităților prevăzute la pct. 6) – Rambursare de mai jos. Valoarea comisionului se va modifica în mod corespunzător în condițiile pct. 3.10 – Comision de rezervă din Condițiile Generale în cazul rambursării în avans sau al modificării scadenței finale.

Au fost desființate clauzele constatate ca fiind abuzive.

Au fost obligate pârâtele să restituie reclamanților sumele pe care le-au plătit cu titlu de comision de rezervă începând cu data de 31.01.2010 până la data pronunțării sentinței.

Au fost obligate pârâtele să plătească reclamanților dobânzi legale aferente sumelor pe care le-au plătit cu titlu de comision de rezervă începând cu data 31.01.2010 până la data restituirii.

S-au respins restul capetelor de cerere.

Pentru a hotărî astfel, judecătoria a reținut că:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la această instanță la data de 31.01.2013 sub nr._, reclamanții reclamant D. D. M. și D. G. C. au chemat în judecată pe pârâtele S.C. V. R. SA, și S.C. V. R. SA - SUCURSALA A. I., solicitând:

1. Să se constate abuzive și nule următoarele clauze:

- pct.5 lit. a Comisionul de risc - din condițiile speciale ale convenției

- pct.3.5 Comisionul de risc din condițiile generale ale convenției, cauza

Convenției de Credit fiind ilicită

-pct.5. lit. f, comisionul de rezervă - din condițiile speciale ale convenției

- pct. 4 lit.. a - Comision de penalizare - din condițiile speciale ale convenției

2. Obligarea pârâtelor să restituie sumele achitate de reclamanți cu titlu de comision de risc, comision de rezerva și comision de penalizare de la data semnării convenției până la data plătii efective a acestor comisioane.

3. Obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale începând cu data plății până la plata efectiva a acestor comisioane

În motivarea cererii, a arătat că între părți s-a încheiat Convenția de Credit nr._ din data de 22.08.2006, valoarea creditului obținut fiind de_ Euro . iar durata creditului fiind de 336 luni de la data încheierii convenției. Consideră clauzele contractuale menționate în petitul acțiunii ca fiind abuzive, ceea ce face cauza convenției să fie ilicită.

La pct. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției și la pct.3.5 din condițiile generale ale convenției, a fost stabilit comisionul de risc în cuantum de 0,1% aplicat la valoarea creditului, plătibil lunar în zile de scadenta, în primele 12 luni de derulare a convenției.

Dispozițiile art. 1166 Codul civil care conferă putere de lege contractului se referă la cele legal făcute, din textul acestuia rezultând că legea recunoaște forța deplina doar contractelor legal făcute, așadar acelea care nu deroga de la ordinea publica si bunele moravuri (art. 5 Codul civil, potrivit art. 1236 Codul civil).

Ori de câte ori un consumator este prejudiciat prin încheierea unui contract datorită încălcării prevederilor Legii nr.193/2000, el are dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu dispozițiile Codului civil si Codului pe procedura civila. Încheierea unui contract cu încălcarea Legii 193/2000 face ca acel contract sa aibă o clauza ilicită, iar clauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului.

Clauzele din convenția de credit de mai sus sunt abuzive si pe cale de consecința au o cauza ilicita pentru faptul că banca a pus la dispoziția împrumutaților un formulai tipizat de contract ale cărui clauze nu au putut fi negociate de către aceștia, întregul act juridic fiind impus în forma respectivă de către bancă. Prin urmare, banca a transformat tacit contractul de credit într-unul de adeziune, context în care aceste clauze sunt abuzive, deoarece nu au putut fi negociate și au creat în detrimentul reclamanților și contrar bunei credințe un dezechilibru grav în ceea ce privește drepturile și obligațiile contractuale, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art.4 din legea nr. 193 2000.

Totodată, din prevederile alin.3 al aceluiași articol menționat anterior prin care au fost transpuse prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 05.04.1993. rezulta că: faptul că anumite aspecte ale clauzelor comerciale sau numai una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea legii pentru restul contractului în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauza standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Aceste clauze privind comisionul de risc apar in lumina legii ca fiind abuzive din următoarele motive: Comisionul de risc a fost prevăzut în convenția de credit fără să se specifice exact ce reprezintă acest comision și fără a fi identificat suficient de clar și pe înțelesul oricărei persoane care nu are cunoștințe specifice domeniului bancar, ce fel de riscuri presupune punerea creditului la dispoziție.

Totodată este nejustificat prin prisma faptului că s-au adus garanții imobiliare pentru executarea contractului. În acest sens, s-a adus garanție imobilul proprietatea reclamanților situat administrativ în A. I., M. cel B., nr. 3, . ., care a fost asigurat conform pct. 7- Garanții din Condițiile speciale ale Convenției, asigurare de asemenea cesionata în favoarea băncii. În ceea ce privește comisionul de rezerva și Comisionul de penalizare reclamanții consideră că sunt de asemenea abuzive, aspect ce rezulta tot din prevederile an.4 din Legea 193/2000, întrucât nici aceste clauze nu au fost negociate și creează, în detrimentul împrumutatei și contrar bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În drept a invocat art. 1166, art. 1236 Codul civil, art.4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre comercianți si consumatori .

A anexat cererii înscrisuri în dovedirea celor susținute.

Pârâta . a depus întâmpinare (f. 25-39), solicitând respingerea ca neîntemeiată a acțiunii reclamanților.

Ca o chestiune prealabilă antamării fondului problemei dedusă judecății, pârâta a înțeles să ridice instanței de judecată următoarele excepții de procedură: excepția netimbrării cererii, excepția prescripției dreptului la acțiune și excepția inadmisibilității acțiunii ca acțiune directă.

Examinând actele și lucrările dosarului, instanța de fond reține următoarele:

Se constată că prin acțiunea înregistrată la data de 31.01.2013, precizată pentru termenul de judecată din data de 18.06.2013 – fila 218 - reclamanții D. D. M. și D. G. C. au cerut instanței de judecată să constate și să desființeze clauzele abuzive prin care pârâtele . și . A. I. îi obligă la plata unui comision de risc, unui comision de rezervă și unui comision de penalizare.

De asemenea, au mai cerut obligarea pârâtelor restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc, comision de rezervă și comision de penalizare începând cu data semnării convenției până la data plății efective, precum la plata de dobânzi legale.

Cercetând actele dosarului sub aspectul clauzelor puse în discuție se constată că raporturile juridice dintre părți sunt de natură contractuală, provenind din Convenția de credit nr._ pe care au încheiat-o la data de 22.08.2006, urmare căreia pârâta de ord.1 prin angajații Sucursalei A. I. a acordat reclamanților un credit pentru dobândirea unui imobil în sumă totală de 32.000 euro pentru o perioadă de 336 luni, iar aceștia s-au obligat să-l restituie prin plata unor rate lunare conform unui Plan de rambursare – filele 6-15 și 221-223.

Potrivit convenției de credit raporturile contractuale deduse judecății au fost precizate sub forma unor Condiții speciale ale convenției și unor Condiții generale ale convenției, precum și unui Plan de rambursare credit.

Pentru judecarea cauze instanța reține incidența următorului cadru legislativ: Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, OUG nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori și art.969 și art.1092 din Codul civil, în vigoare la data încheierii convenției de credit.

Analizând acțiunea formulată de reclamanți prin prisma dispozițiilor legale menționate și probelor din dosar, instanța constată că aceasta este în parte fondată.

A. În privința capătului I de cerere prin care se solicită constatarea caracterului abuziv și nulității unor clauze din convenția de credit.

Instanța constată că în convenția de credit nr._/2006 există următoarele clauze care sunt contestate:

- la pct.5 lit. a Comision de risc din Condițiile speciale ale convenției, clauza în conformitate cu care se percepe un comision de risc de: 0,1%, aplicat la valoarea creditului tras, plătibil lunar în zilele de scadență, în primele 12 luni de derulare a prezentei Convenții de credit. În cazul în care Împrumutații înregistrează restanțe la plata ratelor, Banca își rezervă dreptul de a decide, de la caz la caz, pentru perceperea acestui comision de risc și în următoarele 12 luni (al doilea an), ale perioadei de credit;

- la pct. 3.5 Comisionul de risc din Secțiunea 3 Costuri din Condițiile generale ale convenției, clauza în conformitate cu care: Pentru punerea la dispoziție a creditului, Împrumutatul datorează Băncii un comision de risc, aplicat la valoarea creditului tras, care se plătește lunar, în primele 12 luni ale perioadei de credit; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în Condițiile Speciale; În cazul în care, în primul an de derulare a Convenției de credit (primele 12 luni) există întârzieri la plata ratelor scadente, Banca poate decide, de la caz la caz, perceperea comisionului de risc și în cel de al doilea an (următoarele 12 luni);

- la pct. 5 lit. g Comision de rezervă din Condițiile speciale ale convenției clauza în conformitate cu care se percepe un comision de: 1.85% p.a., calculat conform pct.3.10 – Comision de rezervă din Condițiile Generale ale prezentei Convenții și datorat lunar, la scadența anuităților prevăzute la pct.6) – Rambursare de mai jos. Valoarea comisionului se va modifica în mod corespunzător în condițiile pct.3.10 – Comision de rezervă din Condițiile Generale în cazul rambursării în avans sau al modificării scadenței finale.

- la pct. 4 lit. a Comision de penalizare din Condițiile speciale ale convenției, clauza în conformitate cu care se percepe un comision de: 2% flat, dar cel puțin EUR 10 (zece,00), calculat la valoarea sumelor datorate și neplătite la scadențele menționate la punctul 6) Rambursare, plătibil în maxim 5 zile de la data scadenței. În această perioadă creditul este în continuare curent.

Reclamanții susțin că cele patru clauze invocate sunt abuzive pentru că: pârâtele le-au pus la dispoziție un contract tipizat care nu a putut fi negociat; în cazul comisionului de risc nu se specifică ce reprezintă; comisioanele de rezervă și de penalizare nu au fost negociate și creează în detrimentul lor și contrar bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Prin întâmpinarea de la filele 31-39 pârâta de ord.1 a susținut, în esență: că toate clauzele fac parte dintr-un contract care a fost negociat; comisionul de risc are rolul de a acoperi prima de risc asociată unui anumit client.

De asemenea, se constată că sunt evocate aspecte în legătură cu pct.3 lit. d, clauză care nu face obiectul cererii de chemare în judecată.

Punctual, sub aspectul clauzelor invocate ca fiind abuzive.

1. Procedând la analizarea primelor două clauze, instanța reține că la pct. 5 lit. a Comision de risc din Condițiile speciale ale convenției părțile s-a stipulat că se percepe un comision de risc de: 0,1%, aplicat la valoarea creditului tras, plătibil lunar în zilele de scadență, în primele 12 luni de derulare a prezentei Convenții de credit. În cazul în care Împrumutații înregistrează restanțe la plata ratelor, Banca își rezervă dreptul de a decide, de la caz la caz, pentru perceperea acestui comision de risc și în următoarele 12 luni (al doilea an), ale perioadei de credit, iar la pct. 3.5 Comisionul de risc din Secțiunea 3 Costuri din Condițiile generale ale convenției s-a convenit: Pentru punerea la dispoziție a creditului, Împrumutatul datorează Băncii un comision de risc, aplicat la valoarea creditului tras, care se plătește lunar, în primele 12 luni ale perioadei de credit; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în Condițiile Speciale; În cazul în care, în primul an de derulare a Convenției de credit (primele 12 luni) există întârzieri la plata ratelor scadente, Banca poate decide, de la caz la caz, perceperea comisionului de risc și în cel de al doilea an (următoarele 12 luni).

Analiza acestor două clauze și a susținerilor părților se va face reținând următorul context legislativ comunitar și intern.

Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii: Art. 3: (1) O clauză contractuală care nu s-a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului. (2) Se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune. În cazul în care orice vânzător sau furnizor pretinde că s-a negociat individual o clauză standard, acestuia îi revine sarcina probei. (3) Anexa conține o listă orientativă și neexhaustivă a clauzelor care pot fi considerate abuzive”.

Art. 5: În cazul contractelor în care toate clauzele sau o parte a acestora sunt prezentate consumatorului în scris, acestea trebuie întotdeauna redactate într-un limbaj clar și inteligibil. În cazul în care există îndoieli cu privire la sensul unei clauze, prevalează interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator. Această normă de interpretare nu se aplică în contextul procedurilor prevăzute la articolul 7 alineatul (2).

Legea nr.193/2000: Art. 1: (1) Orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Art. 4: (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive.

ANEXĂ Lista cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive: (1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: b) obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului.

Prin raportare la legislația reținută se constată că prima parte a celor două clauze este abuzivă, deoarece atât în condițiile speciale cât și în cele generale ale convenției nu este indicat suficient de clar și pe interesul oricărei persoane care nu are cunoștințe specifice domeniului bancar ce fel de riscuri presupune perceperea comisionului de risc.

În concluzie, în temeiul art. 3 par. 1 și art. 5 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și art.14 din Legea nr. 193/2000 instanța a constatat caracterul abuziv a primei părți a clauzelor privind comisionul de risc consemnate la pct. 5 lit. a și la pct. 3.5 din convenția de credit, nulitatea absolută parțială a acesteia în privința lor.

Cea de a doua parte a ambelor clauze, respectiv în cazul clauzei de la pct.5 lit. a: În cazul în care Împrumutații înregistrează restanțe la plata ratelor, Banca își rezervă dreptul de a decide, de la caz la caz, pentru perceperea acestui comision de risc și în următoarele 12 luni (al doilea an), ale perioadei de credit, iar în cazul clauzei de la pct.3.5. În cazul în care, în primul an de derulare a Convenției de credit (primele 12 luni) există întârzieri la plata ratelor scadente, Banca poate decide, de la caz la caz, perceperea comisionului de risc și în cel de al doilea an (următoarele 12 luni)” nu se poate reține existența unor clauze abuzive, deoarece se constată că este indicat motivul pentru care se percepe acest comision de risc: În cazul în care Împrumutații înregistrează restanțe la plata ratelor, respectiv: În cazul în care, în primul an de derulare a Convenției de credit (primele 12 luni) există întârzieri la plata ratelor scadente.

Văzând răspunsurile reclamantei la întrebările cu nr.1, 3 – ultima parte, 7 10, 11 și 12 din interogator nu se poate reține că pârâtele ar fi impus reclamanților convenția de credit și chiar dacă nu există dovada că față de oferta propusă contractul a fost semnat fără modificări nu s-ar putea trage concluzia că reclamanților le-a fost refuzată negocierea, cu atât mai mult cu cât potrivit răspunsului la întrebarea nr.12 s-a susținut că la încheierea convenției s-a urmărit rata lunară care trebuia plătită.

2. Procedând la analizarea celei de a treia clauze instanța reține că la pct.5 lit. g, indicat în mod eronat ca fiind pct.5 lit. f Comision de rezervă din Condițiile speciale ale convenției s-a stipulat că se percepe un astfel de comision de: 1.85% pa, calculat conform pct. 3.10 – Comision de rezervă din Condițiile Generale ale prezentei Convenții și datorat lunar, la scadența anuităților prevăzute la pct. 6) – Rambursare de mai jos. Valoarea comisionului se va modifica în mod corespunzător în condițiile pct. 3.10 – Comision de rezervă din Condițiile Generale în cazul rambursării în avans sau al modificării scadenței finale.

Văzând trimiterile la pct. 3.10, în realitate la pct. 3.11, din Secțiunea 3) Costuri din Condițiile generale ale convenției se constată că perceperea comisionului este impusă urmare obligației băncii de a constitui rezerva minimă obligatorie la Banca Națională a României. Valoarea comisionului de rezervă este stabilită în funcție de valoarea obligației băncii”, iar Banca își rezervă dreptul de a-l modifica în condițiile în care obligația băncii față de Banca Națională a României crește/se diminuează.

Pentru analizarea caracterului abuziv al clauzei instanța reține că în conformitate cu Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii: Art.3 (1) O clauză contractuală care nu s-a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului. (3) Anexa conține o listă orientativă și neexhaustivă a clauzelor care pot fi considerate abuzive.

Art.5: În cazul contractelor în care toate clauzele sau o parte a acestora sunt prezentate consumatorului în scris, acestea trebuie întotdeauna redactate într-un limbaj clar și inteligibil. În cazul în care există îndoieli cu privire la sensul unei clauze, prevalează interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator. Această normă de interpretare nu se aplică în contextul procedurilor prevăzute la articolul 7 alineatul (2).

ANEXĂ Clauze menționate la art. 3 alin. 3: 1. Clauzele care au ca obiect sau ca efect: (c) încheierea unui acord care creează obligații pentru consumator și prin care furnizarea de servicii de către vânzător sau furnizor este supusă unei condiții a cărei îndeplinire depinde doar de voința acestuia.

Privită prin prisma acestor dispoziții din legislația Uniunii Europene și din dreptul intern clauza apare ca fiind abuzivă deoarece perceperea și modificarea comisionului nu este impusă în mod direct de dinamica raporturilor contractuale care există între părți, astfel că cea de a doua cerință prezumată de legiuitor pentru a constata inexistența unei negocieri este întrunită.

Se ajunge la această concluzie deoarece de vreme ce perceperea și plata comisionului este impusă de politica monetară a unui terț care este Banca Națională a României, este evident că provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților prin aceea că sarcina suportării obligației de a constitui o rezervă minimă obligatorie impusă băncilor este transferată în persoana împrumutaților.

Pe de altă parte, văzând modul de redactare se desprinde și concluzia că suntem în prezența unor termeni care sunt insuficient de clari, care necesită cunoștințe de specialitate pentru a înțelege ce reprezintă rezerva minimă obligatorie, pentru ce se percepe și în ce mod obligația unui împrumutat de a restitui creditul prin plata ratelor este influențată de această rezervă.

Nu în ultimul rând, este evident că modificarea comisionului este supusă unei decizii care depinde doar de voința băncii, consumatorul fiind nevoit să se conformeze unor condiții contractuale, modificarea rezervei minime obligatorii a BNR, despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării convenției de credit.

În concluzie, în temeiul art. 3 și art.5 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și art. 14 din Legea nr. 193/2000 instanța a constatat caracterul abuziv a clauzei privind comisionul de rezervă, nulitatea absolută parțială a convenției în ce o privește și să dispună înlăturarea acesteia.

3. Procedând la analizarea celei de a patra clauze instanța reține că la pct. 4 lit. a Comision de penalizare din Condițiile speciale ale convenției există stipulată clauza în conformitate cu care se percepe un comision de: 2% flat, dar cel puțin EUR 10 (zece,00), calculat la valoarea sumelor datorate și neplătite la scadențele menționate la punctul 6) Rambursare, plătibil în maxim 5 zile de la data scadenței. În această perioadă creditul este în continuare curent.

În cazul acestei clauze instanța nu poate să constate că ar fi abuzivă deoarece: este redactată în termeni clari, fiind precizat că se percepe pentru neplata ratelor scadente; nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului pentru că plata acestui comision sancționează culpa consumatorului în onorarea la timp a obligațiilor contractuale pe care și le-a asumat; nu s-ar putea susține că o astfel de clauză ar contraveni cerințelor bunei – credințe, neputându-se vorbi de o astfel de cerință în contextul în care cel protejat, respectiv consumatorul, nu își respectă obligația de a executa contractul.

În concluzie, capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și nul al clauzei referitoare la comisionul de penalizare s-a respins.

B. În privința capătului II de cerere care are ca obiect obligarea pârâtelor la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc, comision de rezervă și comision de penalizare.

Pentru soluționare acestui capăt de cerere instanța constată că în ședința de judecată din data de 30.04.2013 – filele 61-62 - a fost admisă în parte excepția prescrierii dreptului material la acțiune pe care a invocat-o pârâta de ord.1 și s-a constat că sumele pretinse de către reclamanți cu titlu de comision de risc, comision de rezervă și comision de penalizare începând cu data încheierii convenției, care este data de 22.08.2006, până la data de 31.01.2010 sunt prescrise.

1. În privința restituirii sumelor care au fost plătite cu titlu de comision de risc începând cu data de 31.01.2010.

Instanța nu a admis acest capăt de cerere deoarece văzând modul în care sunt redactate clauzele de la pct.5 lit. a și de la pct.3.5 din convenția de credit se constată că perceperea acestui comision nu a fost prevăzut decât cel mult pentru primii doi ani de derulare a raporturilor contractuale, iar caracterul abuziv urmează a fi constatat doar pentru prima parte a acestor două clauze, respectiv pentru primul an care se încheie la data de 22.08.2007, interval de timp pentru care s-a constatat prescrierea dreptului material la acțiune.

Pe de altă parte, văzând planul inițial de rambursare de la filele 221-223 precum și graficul de rambursare de la filele 198-209 se constată că acest comision a fost perceput doar în intervalul septembrie 2006 – august 2007, pentru care, așa cum s-a arătat, dreptul la acțiune este prescris, iar din actele dosarului nu rezultă că după data de 31.01.2010 s-ar fi plătit un astfel de comision.

2. În privința restituirii sumelor care au fost plătite cu titlu de comision de rezervă începând cu data de 31.01.2010. Pentru considerentul că s-a constatat caracterul abuziv al comisionului de rezervă, văzând dispozițiile art. 7 din Directiva nr.93/13/CEE pârâtele vor fi obligate să restituie reclamanților sumele pe care le-au plătit cu titlu de comision de rezervă începând cu data de 31.01.2010 până la data pronunțării sentinței.

III. În privința capătului III de cerere privind obligarea la plata de dobânzi legale. Pentru considerentul că repararea prejudiciului trebuie să fie efectivă și integrală, în temeiul art.1088 și art. 1084 din Codul civil de la 1864, în vigoare la data încheierii convenției de credit, și văzând dispozițiile art. 2 și 3 din OG nr. 13/2011 a fost admis și capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata de dobânzi legale aferente sumelor ce au fost plătite cu titlu de comision de rezervă începând cu data de 31.01.2010 până la data restituirii.

Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs atât reclamanții, cât și pârâta V. SA.

Reclamanții D. D. M. și D. G. C. au solicitat modificarea în parte a sentinței recurate, cu consecința admiterii în întregime a acțiunii deduse judecății.

În motivarea recursului, susțin că, critica principală a soluției instanței de fond vizează prescripția dreptului material la acțiune pentru comisioanele solicitate pentru perioada anterioară datei de 31.01.2010. În mod nelegal instanța de fond a apreciat că sumele solicitate sunt prescrise, motiv pentru care a admis această excepție.

Susțin că instanța a apreciat greșit cu privire la momentul la care începe să curgă termenul general de prescripție a dreptului material la acțiune pentru recuperarea acestor pretenții.

Deoarece discutăm de pretenții rezultate dintr-un contract încheiat anterior datei de 1.10.2011, reglementarea aplicabilă prescripției este cea cuprinsă în Decretul 167/1958. Potrivit prevederilor art. 7 din actul normativ indicat, prescripția începe să curgă la data când se naște dreptul la acțiune. Dreptul de a solicita restituirea unor plăți nedatorate față de intimată curge de la momentul la care se constată că această plata este nedatorată; or, acest moment este cel la care se constată că prevederile contractuale în baza cărora au fost achitate aceste sume sunt unele abuzive.

În lipsa constatării caracterului abuziv al clauzei contractuale, aceasta își producea efectele juridice, deci inclusiv obligația de plată a comisioanelor. Obligația încetează să mai existe sau să fie una legală, după caz, de la data la care se constată caracterul abuziv al clauzei care este izvorul obligației. Din moment ce doar prin prezentul litigiu s-a stabilit caracterul abuziv al clauzelor care au determinat plata comisioanelor în discuție, constatându-se caracterul nedatorat al plaților acestor comisioane, este evident că termenul de prescripție al dreptului de a solicita restituirea acestor plăți nu s-a împlinit.

Prin urmare soluția instanței de fond este rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a legii, situație în care sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a prezentului recurs, prevăzute de art. 304 pct. 9 Codul de procedură civilă.

Pârâta V. SA a solicitat:

- în principal, în temeiul art. 304 pct. 4 rap. la art. 312 pct. 3 casarea sentinței atacate cu reținere și rejudecând respingerea acțiunii formulate ca inadmisibilă având în vedere că legea instituie o procedura specială pentru constatarea clauzelor abuzive;

- în subsidiar, în temeiul art. 304 pct. 9 și 304 ind. 1 codul de procedură civilă rap. la art. 312, modificarea sentinței atacate și rejudecând respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată.

În ceea ce privește solicitarea principală de la pct. 1 din petitul recursului, arată:

În primul rând, instanța de fond în mod netemeinic a respins excepția inadmisibilității acțiunii pentru nerespectarea procedurii prevăzute de Legea 193/2000.

Temeiul de drept pe care se bazează acțiunea este Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori. Articolul 8 al acestui act normativ prevede: Controlul respectării dispozițiilor prezentei legi se face de reprezentanții împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, precum și de specialiști autorizați ai altor organe ale administrației publice, potrivit competențelor. Art. 9 precizează că organele de control efectuează verificări atât la sesizarea persoanelor ce se consideră prejudiciate, cât și din oficiu.

De asemenea, art. 11 menționează că Organele de control abilitate încheie procese verbale prin care se consemnează faptele constatate cu ocazia verificărilor făcute, precum și articolele din lege încălcate de comerciant, urmând ca apoi să sesizeze instanța de judecată dacă în urma verificării se constata încălcări ale legii mai sus menționate.

Conform Legii nr. 193/2000 Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedura civilă. (art. 14)

Așadar, potrivit dispozițiilor Legii nr. 193/2000 intimații ar fi trebuit să sesizeze Autoritatea pentru Protecția Consumatorilor, să urmeze calea procedurii prevăzute la art. 8-14 din legea menționată, iar în cazul in care s-ar fi întocmit un proces verbal de constatare a unor clauze abuzive în contract, acesta să fie înaintat instanței printr-o sesizare. Instanța ar fi fost investită cu soluționarea sesizării și ar fi putut constata ca fiind abuzive anumite clauze din contract, urmând ca persoanele prejudiciate să fi urmat calea unei cereri de intervenție în acel dosar sau să formuleze o acțiune separată pentru restituirea sumelor încasate în baza clauzelor care ar fi fost considerate de instanță ca fiind abuzive.

Intimații s-au substituit practic organului de control investit de Legea nr. 193/2000 cu autoritatea de a controla convențiile dintre comercianți și consumatori cu privire la legalitatea clauzelor contractual și au formulat prezenta cerere de chemare în judecată, așadar acțiunea este inadmisibilă.

În motivarea recursului, mai arată că:

Referitor la solicitarea subsidiară, se arată că nu ne aflăm în prezența unui contract de credit/act adițional, care să conțină clauze abuzive, în acest sens fiind invocate prevederile art. 1 alin. 1 din Legea 193/2000. Prin acest text legal, legiuitorul a stabilit întinderea, sfera și persoanele cărora li se adresează legea, de la bun început făcând o diferențiere între persoanele care au respectiv nu au cunoștințe de specialitate. De asemenea nu putem afirma că, consumatorii cu antecedente în creditare intră în categoria consumatorilor care nu beneficiază de cunoștințe de specialitate, aceștia având experiența creditelor anterioare atât în ceea ce privește modul de negociere cu banca cât și cu privire la înțelegerea contractului de credit.

În sensul celor de mai sus, constatând că produsul contractat reprezintă refinanțare credit anterior se impune a se respinge acțiunea pe fond ca netemeinică întrucât: consumatorul este un consumator avizat, la momentul contractării produsului avea deja în derulare un credit; consumatorul în mod evident a încheiat contractul în cunoștință de cauză apreciind că oferta băncii care includea și comisionul de risc) la momentul încheierii contractului era mai avantajos din punct de vedere financiar față de cea a pieței, factor determinant în încheierea contractului (art. 4 alin.5 lit. b din Legea 193/2000), împrumutul corespunzând satisfacerii dorinței (acoperirea unor cheltuieli personale), nevoii (de a obține banii în scopul satisfacerii dorinței) și necesității (de a plăti o rată mai mica decât era pe piață) consumatorului la momentul perfectării, astfel că în prezent nu poate invoca prevederile Legii 193/2000; nu s-a dovedit dezechilibrul semnificativ dintre drepturile și obligațiile părților, creat de clauzele contractuale.

Astfel, conform art. 4 din Legea nr. 193/2000, reclamantul nu a dovedit, iar instanța nu și-a întemeiat sentința, pe niciun argument care să releve dezechilibrul semnificativ creat prin clauzele defăimate între drepturile și obligațiile părților, astfel: O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Interpretând contractul în litera și spiritul legii, observă că de la bun început legiuitorul a reglementat doar situațiile în care se creează un dezechilibru, în alte condiții, clauzele chiar și ne negociate nu pot fi declarate abuzive. În atare condiții, este evident că sarcina probei dezechilibrului creat revenea reclamantului, care nu a administrat nicio probă în acest sens, la dosar neexistând nici un document care să ateste dezechilibrul și care să poată fi apreciat de instanță atunci când evaluează contractul. De altfel, nici instanța de judecată nu poate face trimitere la vreo probă certă în acest sens, motivarea rezumându-se la o reluare automată din alte sentințe a argumentelor, la nivel teoretic. Nu se poate accepta ca într-o atare situație să se considere că sentința este temeinică și legală, câtă vreme în dosar nu s-a făcut dovada certă a creării dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Întrebarea firească care se pune, este la ce s-a raportat, în concret, instanța fondului când a constatat această disproporție și în raport cu ce s-a stabilit disproporția în concret. În acest context se impune admiterea recursului și respingerea acțiunii ca neîntemeiata.

În ceea ce privește comisionul de risc este a se reține, că Banca, ca si instituție de credit, are obligația de a-și constitui provizioane de risc la nivelul BNR, pentru fiecare credit acordat. De asemenea prin contractul de credit părțile își asuma obligații reciproce, neîndeplinirea lor putând crea pagube în patrimoniul fiecăruia dintre cocontractanți. Astfel, în derularea contractului de credit, după punerea la dispoziție a sumei creditate riscul total al derulării acestuia este în totalitate in sarcina finanțatorului după cum urmează: în situația în care consumatorul nu își îndeplinește obligația contractuală de refacere anuală a poliței de asigurare a bunului adus în garanție, banca este obligată la imobilizarea unei sume echivalente cu creditul acordat, la BNR, cu titlu provizion de risc, până ce persoana creditată își îndeplinește obligația de plată; valoarea bunului adus în garanție se devalorizează prin exploatare. Acesta este un risc de expunere al băncii. Astfel, prin HG 2139/2004 pct.1.6.1 se stabilește ca perioada normala de funcționare a unui imobil cu destinația locuința 40-60 ani. Creditul acordat este pe o perioadă de 25 ani (în unele cazuri peste această perioadă) ceea ce înseamnă că numai din deprecierea legala, bunul luat în garanție la ajungerea la termen are o valoare diminuată în medie cu 40% procent ce nu este, acoperit de comisionul de risc pentru a putea aprecia în concret că acesta produce un dezechilibru contractual major. D. luând spre analiza cele două aspecte certe invocate se poate trage concluzia justei includeri pe costuri a comisionului de risc care din punct de vedere al unității bancare reprezintă un cost justificat și care în contextul obligațiilor reciproce asumate de părți, a timpului îndelungat de rambursare, a bunului finanțat nu produce un dezechilibru semnificativ în contract cu atât mai mult cu cât rata contractului este mai mică decât rata contractului refinanțat. De altfel P. S. Royer Royer, 2000, în lucrarea Project Risk Management definea conceptul de risc ca fiind evenimentul viitor posibil, a cărui apariție va afecta obiectivele proiectului din punct de vedere al costului, programului calendaristic sau din punct de vedere tehnic. Cu titlu de exemplu se arată că dacă după un număr de ani de la data acordării creditului, consumatorul nu mai restituie împrumutul se împlinește riscul de credit atât din punct de vedere al costului (nu se restituie sumele asumate prin contract), cât și al programului calendaristic - banca lucrează în această activitate cu previziuni, creditarea făcându-se din surse atrase (depozite de la populație) și refinanțări cu scadențe la anumite termene având costurile lor previzionate și care în cazul dat în exemplu, precum și în situația de față, ar conduce la o instabilitate atât în ceea ce privește respectarea obligațiilor băncii față de persoanele fizice deponente cât și față de refinanțatori, aspect ce ar putea conduce chiar la faliment.

Conform definițiilor date în OG 21/1992 prin costul total al creditului respectiv valoarea totală plătibilă de consumator se înțelege: 24. costul total al creditului pentru consumator - toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul in legătura cu contractul de credit si care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale: costurile pentru serviciile accesorii aferente contractului de credit, în special primele de asigurare, sunt incluse, de asemenea, în cazul în care obținerea creditului sau obținerea acestuia potrivit clauzelor și condițiilor prezentate este condiționată de încheierea unui contract de servicii; 25. valoarea totală plătibilă de consumator - suma dintre valoarea totală a creditului și costul total al creditului pentru consumator; iar la art. 9 indice 3 litera b din aceiași act normative se prevede ca dobânzile, precum si toate comisioanele, taxele, tarifele, spezele bancare sau orice alte costuri aferente acordării si derulării contractului, respectiv aferente unor servicii in privința cărora consumatorul nu dispune de libertate de alegere vor fi menționate în contract fără a se face trimiteri la condiții generale de afaceri ale furnizorului de servicii financiare, lista de tarife și comisioane sau orice alt înscris;

Or, din conținutul contractelor rezultă că banca și-a îndeplinit obligațiile legale în sensul menționării acestora în contract, explicit, consumatorii la momentul semnării știind si asumându-și condițiile contractului.

Hotărârea este netemeinică și prin prisma dispozitivului acesteia. Astfel, s-a decis de către instanța de judecată, că dispozițiile pct. 5 lit. a din condițiile special ale convenției de credit, respectiv pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției de credit sunt abuzive, în care sens s-au desființat.

Deliberând asupra recursurilor de față, prin prisma motivelor invocate, dar și a dispozițiilor art. 304/1 Codul de procedură civilă, tribunalul reține că ambele recursuri sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește solicitarea recurentei pârâte de respingere a cererii reclamanților ca inadmisibilă.

Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea 193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Art.4 alin.1 din același act normativ prevede că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Actul normativ permite consumatorilor să urmeze procedura sesizării Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, care efectuează verificări și încheie procese verbale prin care consemnează faptele constatate sau să se adreseze organelor judecătorești în conformitate cu dispozițiile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.

În prima variantă, textul de lege stabilește prin art. 12 că procesul verbal se transmite la judecătoria în a cărei rază teritorială s-a săvârșit fapta sau în a cărei rază teritorială, contravenientul își are sediul.

Potrivit art. 13, instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, aplică sancțiunea contravențională conform art. 16 și dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființă, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese, după caz.

În a doua variantă, art. 14 prevede că acei consumatori prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor Legii 193/2000 au dreptul de a se adresa organelor judecătorești.

Interpretarea sistematică și logică a textului de lege impune concluzia că rămâne la latitudinea consumatorului dacă optează pentru sesizarea Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, ori se adresează direct instanței de judecată, aceasta cu atât mai mult cu cât practica Curții Europene de Justiție este în sensul că instanța este obligată de a examina chiar din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

De altfel, dacă voința legiuitorului ar fi fost aceea de a se parcurge în mod obligatoriu procedura prealabilă a sesizării ANPC, anterior sesizării instanței de judecată, cu siguranță actul normativ ar fi prevăzut în mod expres acest lucru.

Așa fiind, contrar apărărilor recurentei, se constată că acțiunea reclamanților este admisibilă.

Cu privire la cererea recurentei pârâte de respingere a acțiunii reclamanților ca nefondată, se reține că:

În fapt, la data de 22.08.2006 între părți s-a încheiat Convenția de credit nr._/22.08.2006 (f. 6 și urm. dosar fond), conform căreia reclamanții au obținut un credit de 32.000 EUR, rambursabil în 336 de luni de la data încheierii convenției.

La pct. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit și la pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției a fost stabilit un comision de risc de 0,1%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toata perioada de derulare a Convenției de credit. De asemenea, s-a stabilit o rată a dobânzii de 5,95% pe an dobândă fixă.

Prin Actul adițional nr. 1/15.09.2010, pe care reclamanții l-au semnat (f. 212 și urm. dosar fond), s-a înlocuit denumirea comisionului de risc cu denumirea comision de administrare, păstrând cuantumul comisionului.

Cu privire la convenția inițială de împrumut.

Trebuie arătat, în primul rând, că, având în vedere dispozițiile art. 3 alin. 1 și 12 din Decretul 167/1958, termenul prescripției este de 3 ani, iar în cazul în cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită.

În mod greșit susțin reclamanții că instanța de fond a admis greșit excepția prescripției, în condițiile în care pârâta nu poate fi obligată la restituirea sumei aferentă perioadei 22.08._10, deoarece dreptul de a solicita restituirea sumelor achitate cu mai mult de 3 ani înainte de data introducerii acțiunii este prescris, și în această situație data introducerii acțiunii fiind data de 31.01.2013, sumele achitate în perioada .08._10sunt prescrise.

Cu privire la acest aspect al prescripției extinctive, recursul reclamanților este nefondat.

La la data de 22.08.2006 între părți s-a încheiat Convenția de credit nr._/22.08.2006 (f. 6 și urm. dosar fond), conform căreia reclamanții au obținut un credit de 32.000 EUR, rambursabil în 336 de luni de la data încheierii convenției.

Susține recurenta că sentința judecătoriei este dată cu aplicarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

Această susținere a recurentei este neîntemeiată.

Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, prin care a fost transpusă Directiva 84/450/CE, o clauză contractuală ce nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului și contrar cerinței bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Pentru a determina dacă o anumită prevedere contractuală reprezintă o clauză abuzivă, trebuie verificată îndeplinirea condițiilor instituite de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.

O primă condiție ce trebuie îndeplinită este ca aceasta să nu fi fost negociată direct cu partea contractantă. Alineatul al doilea al art. 4 din legea nr. 193/200 definește noțiunea de clauză ce nu a fost direct negociată, în sensul că aceasta este inserată în contract fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Cea de a doua condiție esențială ce trebuie constatată se referă la crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prin aceasta înțelegându-se că unul dintre contractanți dobândește un avantaj nejustificat față de situația celeilalte părți.

De esența raporturilor juridice izvorând din contracte sinalagmatice este corelativitatea drepturilor și obligațiilor, respectiv faptul că o parte este obligată să dea, să facă sau să se abțină să facă de la ceva știind că și cealaltă parte va efectua o contraprestație. Dacă uneia dintre părți îi incumbă numai obligații, fără a beneficia în schimb de și de drepturi, există un dezechilibru contractual, părțile nemaifiind în situație de egalitate, ceea ce este injust.

Dată fiind impunerea acestei condiții, a dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților pentru a declara o clauză ca fiind abuzivă, clauza abuzivă reglementată de Legea nr. 193/200 trebuie asimilată unei clauze lezionare, astfel cum este leziunea reglementată în Codul civil la art. 1157, dar și dezvoltată în doctrină

Leziunea este un viciu de consimțământ care constă în disproporția vădită de valoare între două prestații. Structura leziunii, în concepția obiectivă care stă la baza reglementării ei, este disproporția de valoare între contraprestații.

Singura diferențiere constă, în cazul clauzei abuzive, care este o aplicație particulară a leziunii, cu impunerea condițiilor speciale descrise de art. 4 Legea nr. 193/2000, sancțiunea clauzei abuzive, potrivit doctrinei, sancțiunea nulității absolute, iar nu cea a nulității relative, ca în cazul leziunii în dreptul comun.

În ipoteza în care o clauză apare inechitabilă, trebuie analizat dacă se oferă o explicație rezonabilă de către comerciant, în concordanță cu prevederile contractuale pentru a justifica respectiva clauză.

În fine, cea de a treia cerință pentru a declara o clauză abuzivă se referă la caracterul contrar bunei credințe, aspect ce vizează comportamentul loial al comerciantului și al consumatorului.

De asemenea, trebuie să se aibă în vedere că potrivit art. 4 alin. 5 și 6 din Legea nr. 193/200:: "(5) (…) natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil."

În concluzie, ori de câte ori un consumator este prejudiciat prin încheierea unui contract datorită încălcării prevederilor Legii nr. 193/2000, el are dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu dispozițiile Codului Civil și Codului de procedură civilă.

Faptul că anumite aspecte ale clauzelor comerciale sau numai una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază ca acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant.

Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Contractul de credit în cauză a fost transformat în mod tacit de bancă într-unul de adeziune, deoarece a constat într-un formular tipizat, ale cărui clauze nu au putut fi negociate de reclamanți, întregul contract fiind impus în forma respectivă de bancă.

În cauză nu s-a făcut dovada că respectivele clauze invocate în acțiune ca fiind abuzive ar fi fost negociate cu consumatorul. Faptul că ambele parți au cunoscut întinderea obligațiilor stipulate prin clauzele invocate în acțiune la data încheierii convenției de credit, nu înseamnă că respectivul contract a fost negociat, din moment ce consumatorul nu a avut posibilitatea să le negocieze.

În privința obligațiilor reclamanților raportat art. 1312 Codul civil, nu se poate pune problema diligenței, pe care teoretic, ar fi trebuit să o manifeste reclamanții la încheierea contractului, întrucât aceștia în mod obiectiv nu au avut posibilitatea de a modifica în vreun fel conținutul clauzelor contractuale, tribunalul reținând că raportat la nevoile acestora din urmă la momentul încheierii contractului nu aveau altă alternativă, deoarece condițiile de credit pe piață erau în linii generale aceleași, iar la momentul respectiv orice consumator nu putea să modifice clauzele contractuale indiferent de denumirea băncii.

Astfel, se poate concluziona că respectiva clauză nu a fost negociată individual cu consumatorul în cauză, consumatorul neputând să influențeze conținutul acesteia.

Așa cum s-a arăta mai sus, în ipoteza în care o clauză apare inechitabilă, trebuie analizat dacă se oferă o explicație rezonabilă de către comerciant, în concordanță cu prevederile contractuale, pentru a justifica respectiva clauză.

În ceea ce privește comisionul de risc prevăzut la pct. 5 din condițiile speciale ale convenției și de pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției, s-a stabilit un comision de risc procentual aplicabil soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toată perioada de derulare a convenției de credit.

Aceste clauze privind comisionul de risc apar în lumina legii ca fiind abuzive întrucât, în contract nu este identificat suficient de clar și pe interesul oricărei persoane care nu are cunoștințe specifice domeniului bancar, ce fel de riscuri presupune punerea creditului la dispoziție.

Reclamanții au adus garanții pentru executarea contractului. În acest sens reclamanții au constituit în favoarea pârâtei o garanție reală imobiliară (ipotecă) de rang I, imobil care a fost asigurat conform pct. 7 lit. b din condițiile speciale ale Convenției, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.

Banca avea obligația să-și constituie provizioane de risc de credit, iar potrivit dispozițiilor art. 11 din Regulamentul BNR nr. 5/2002, în vigoare la data contractării creditului, constituirea de provizioane specifice de risc de credit se referă la crearea acestora și se va realiza prin includerea pe cheltuieli a sumei reprezentând nivelul necesarului de provizioane specifice de risc de credit. Având în vedere că aceste provizioane sunt incluse pe cheltuieli, rezultă că acestea cad în sarcina băncii, nereprezentând venituri, astfel încât nu pot fi percepute de la împrumutat. Din punct de vedere fiscal, provizioanele de risc sunt deductibile la calculul profitului impozabil, în sensul că se diminuează impozitul pe profit cu sumele aferente provizioanelor de risc constituite pe seama cheltuielilor în conformitate cu regulamentul BNR 5/2002, astfel încât, în limitele menționate, aceste instituții financiare au posibilitatea să suporte astfel de provizioane (implicit și pierderile în final, dacă aceste provizioane rămân definitive) pe seama cheltuielilor, nefiind justificată încasarea unui comision cu aceeași destinație (acoperirea pierderilor, respectiv a riscurilor) de la clienții instituțiilor financiare respective (conform art. 22 pct.1 din Legea 571/2003 privind Codul fiscal: contribuabilul are dreptul la deducerea rezervelor și provizioanelor, numai în conformitate cu prezentul articol, astfel: d) provizioanele specifice, constituite potrivit legilor de organizare și funcționare, de către instituțiile de credit, instituțiile financiare nebancare înscrise în registrul General ținut de banca națională a României, precum și provizioanele specifice constituite de alte persoane juridice similare).

Mai mult, pârâta, pentru a diminua riscul insolvabilității unui debitor, avea posibilitatea de a încheia un contract de asigurare a creditului.

Chiar dacă pârâta bancă avea obligația să constituie aceste provizioane de risc de credit și posibilitatea constituirii unor provizioane de risc suplimentare, iar în plus putea să-și asigure creditul.

Banca a preferat să transfere tot acest risc asupra reclamanților, cu toate că aceștia din urmă au suportat încă de la încheierea contractului riscul de credit prin aducerea drept garanție a unui imobil, imobil ce a fost asigurat, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.

Sub acest aspect, nu există o explicație rezonabilă a comerciantului, în concordanță cu prevederile contractuale, pentru a justifica respectiva clauză.

Și, de asemenea, pentru că a transferat întregul risc contractual pe seama clientului, se poate deduce și reaua credință a băncii la momentul încheierii contractului.

Așadar, se concluzionează că sunt îndeplinite condițiile instituite de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 pentru a considera clauza contractuală în discuție, cuprinsă în contractul inițial de împrumut, ca fiind abuzivă.

Scopul determinant urmărit de bancă la încheierea contractului a fost obținerea unui profit, chiar cu riscul încălcării Legii nr.193/2000, prin includerea unor clauze abuzive în contractul de credit, tribunalul apreciază ca aceste clauze sunt lovite de nulitate absolută.

Susținerea că art. 4 al Directivei nr. 93/13/CEE (transpusă de legea 193/2000) a exclus prețul contractului de la controlul caracterului abuziv, prin alin.2, nu este fondată, întrucât comisionul de risc nu face parte din prețul contractului.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede următoarele: clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. Acest art. 6 nu reprezintă altceva decât transpunerea efectelor nulității absolute în Legea nr. 193/2000, deoarece nulitatea reprezintă o sancțiune care lipsește actul juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

Deoarece art. 14 din Legea nr.193/2000 face trimitere la Codul civil și la Codul de procedură civilă.

Cererea reclamanților este apreciată întemeiată cu privire la contractul de împrumut inițial încheiat între părți, existând un caz de nulitate absolută parțială care este dat de caracterul abuziv al unor clauze contractuale ce se sancționează cu desființarea acelor clauze și restituirea prestațiilor efectuate.

La judecarea cauzei trebuie să se aibă în vedere și interpretarea pe care a dat-o Curtea de Justiție a Comunității Europene articolului 6 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive, articol ce a fost transpus în art. 6 din Legea nr.193/2000. Astfel, în cauza C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C-240/98, Curtea a stabilit că art. 6 alin.1 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din data de 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală abuzivă nu creează obligații pentru consumator și nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză. De asemenea, s-a mai dispus că instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elemente de drept și de fapt necesare în acest sens, iar atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă nu o aplică.

Și dacă acest comision de risc ar face parte din preț, el nu este supus excepției prevăzute de art. 4 al Directivei 93/13/CEE, din moment ce nu este prevăzut în mod clar și inteligibil, deoarece acest comision nu este definit și nu se menționează criteriile în funcție de care s-a stabilit procentul comisionului. Dealtfel, practica Curții Europene de Justiție (C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C-240/98), este în sensul că instanța este obligată de a examina chiar din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

Cu privire la Actul adițional nr. 1, prin care s-a înlocuit denumirea comisionului de risc cu denumirea comision de administrare, păstrând cuantumul comisionului și al ratei dobânzii, tribunalul apreciază că, pentru aceleași considerente de fapt și drept ca în cazul contractului inițial de împrumut, se impune anularea clauzelor în discuție cuprinse în acest act adițional.

Mai trebuie arătat, în ceea ce privește actul adițional de implementare a OUG nr. 50/2010, prin prisma dispozițiilor Legii 288/2010, că art. 95 alin.4 din OUG nr. 50/2010 interzice introducerea în actele adiționale, a altor prevederi decât cele din ordonanța de urgență, iar OUG 50/2010 impune eliminarea comisionului de risc, care reprezintă astfel cum s-a reținut anterior o clauză abuzivă în contractele de credit, or, transformarea comisionului de risc în comision de administrare, (prin redenumire), reprezintă în esență tot o clauză abuzivă, nu schimbă cu nimic situația și, mai mult, echivalează cu eludarea dispozițiilor OUG nr. 50/2010.

Având în vedere considerentele expuse, în baza art. 312 alin.1 din Codul de procedură civilă, recursurile vor fi respinse ca nefondate, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică.

Nu se vor acorda cheltuieli de judecată în recurs.

Pentru aceste motive.

În numele legii,

DECIDE

Respinge recursul declarat de reclamanții recurenți D. D. M. și D. G. C. împotriva sentinței civile nr. 2370/2013 a Judecătoriei Alba Iulia pronunțată în dosarul nr._ .

Respinge recursul declarat de pârâta recurentă . împotriva aceleiași sentințe civile.

Fără cheltuielile de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi 5.12.2013.

Președinte,

D. C.

Judecător,

A. C. P. președintele secției

Judecător,

C. C.

Grefier,

M. P.

Redactat/Tehnoredactat DC/2 exemplare/8.01.2014

Judecător fond: F. S. C.

← Pretenţii. Decizia nr. 337/2013. Tribunalul ALBA		Pretenţii. Decizia nr. 699/2013. Tribunalul ALBA →

Pretenţii. Decizia nr. 1498/2013. Tribunalul ALBA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Decizia nr. 1498/2013. Tribunalul ALBA