Pretenţii. Hotărâre din 13-12-2013, Tribunalul ALBA
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Tribunalul ALBA la data de 13-12-2013 în dosarul nr. 8411/176/2012*
ROMÂNIA
TRIBUNALUL A.
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ Nr. 742/2013
Ședința publică de la 13 Decembrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. HANCAȘ
Judecător H. L.
Judecător C. F.
Grefier D. M. A.
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de pârâta S.C. V. R. SA, - SUCURSALA A. I. împotriva sentinței civile nr. 2772/2013 pronunțată de Judecătoria A. I. în dosar nr._ în contradictoriu cu intimații M. G. și M. E., având ca obiect - pretenții .
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă av C. M. pentru recurentă, lipsă fiind intimații.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că prin încheierea nr. 144/CC/R/2013 a fost soluționată cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru formulată de recurentă, fiind stabilit cuantumul acesteia la suma de 323,25 lei.
Mandatarul recurentei depune la dosar chitanța nr._/13.11.2013 în sumă de 358 lei reprezentând taxa judiciară de timbru și timbru judiciar de 5 lei și învederează că nu mai are alte cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța declară închisă probațiunea și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Mandatarul recurentei solicită admiterea recursului, în principal în temeiul dispozițiilor art. 304 pct 4 rap. la art. 312 pct 3 Cod pr. civilă să se dispună casarea sentinței atacate cu reținerea cauzei spre rejudecare, în sensul respingerii acțiunii ca inadmisibilă.
În subsidiar, solicită admiterea recursului modificarea în tot a sentinței atacate și rejudecând cauza respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Arată că în prezenta cauză nu este vorba de un contract de credit care să conțină clauze abuzive. Consumatorul era obligat să ramburseze creditul, iar în cauză nu s-a făcut dovada unor clauze abuzive, necunoscute la încheierea contractului. Instanța de fond nu își motivează în concret soluția la care a ajuns, neexistând nicio probă concludentă care să permită admiterea acțiunii, expunând detaliat în fața instanței motivele de recurs, astfel cum le-a formulat în scris.
Cheltuielile de judecată le va solicita pe cale separată.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra cauzei de față,
Constată că prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Alba Iulia, sub dosar nr._, reclamanții M. G. și M. E. au solicitat în contradictoriu cu pârâtele S.C. V. R. SA și S.C. V. R. S.A. - Sucursala A. I., ca prin sentința ce se va pronunța, să se constate nulitatea absolută parțială a Convenției de credit nr._/22.06.2007, încheiată între părți în ceea ce privesc următoarele clauze:
-pct. 5 lit. a) „Comisionul de risc” din condițiile generale ale convenției;
-pct. 3.5 „Comisionul de risc” din condițiile generale ale convenției, cauza convenției de credit fiind ilicită;
-pct. 5.1 lit. b) „Comision de administrare credit” prevăzută la art. 2 din Actul adițional al convenției de credit; să se dispună desființarea clauzelor contractuale menționate la pct. 1; să se dispună desființarea scadențarului în privința clauzelor menționate la pct. 1; să se constate că prin actul adițional pârâtele au modificat clauza prevăzută la pct. 5 lit. a, în sensul transformării comisionului de risc în comision de administrare credit; să se constate abuzive și nule clauzele prin care pârâtele au introdus în convenție comisionul de administrare credit; să se dispună înlăturarea din convenție și actul adițional a clauzelor privind comisionul de risc și comisionul de administrare credit; să se dispună obligarea pârâtelor la restituirea către reclamanți a sumelor achitate de aceștia cu titlu de comision de risc și comision de administrare credit pe ultimii trei ani, din data de 15.10.2009, până la data introducerii acțiunii și în continuare până la data pronunțării sentinței și constatarea nulității absolute parțiale a contractului ; să se dispună obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamanții au arătat că au încheiat, în calitate de împrumutați, convenția de credit nr._/22.06.2007, valoarea totală a creditului obținut de aceștia fiind de 57.000 CHF, iar durata creditului de 25 ani. La pct. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției și la pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției a fost stabilit comision de risc în cuantum de 0, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile scadență pe toată durata derulare a Convenției de credit. Clauzele din convenția de credit mai sus indicate sunt ilicite și abuzive și, cale de consecință, au o cauză ilicită, prin aceea că banca le-a pus la dispoziție un formular tipizat de contract ale cărui clauze nu au putut fi negociate de către aceștia, întregul act juridic fiindu-le impus în forma respectivă de bancă. Aceasta a transformat tacit contractul de credit într-unul de adeziune, context în care aceste clauze sunt abuzive, deoarece nu au putut fi negociate și au creat în detrimentul reclamanților și contrar cerinței bunei credințe un dezechilibru între drepturile și obligațiile lor contractuale, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.
De asemenea s-a precizat că comisionul de risc a fost prevăzut în convenția de credit fără să se specifice ce reprezintă, chiar dacă s-au adus garanții pentru executarea contractului.
Mai mult, ca urmare a transformării comisionului de risc în comision de administrare, reclamanții au susținut că au fost obligați la plata unor sume exagerate, contrar dispozițiilor legale, prin care se crea un dezechilibru între drepturilor și obligațiilor lor contractuale.
În probațiune, s-a solicitat, admis și administrat proba cu înscrisuri.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 969 Cod civil, art. 948 Cod civil, art. 1236 N.C.C. raportat la art. 4 din Legea nr. 193/2000.
Pârâta S.C. V. România S.A. a depus întâmpinare (f. 45-57), prin care a invocat excepția netimbrării cererii, excepția prescripției dreptului la acțiune și excepția inadmisibilității acțiunii. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii, cu cheltuieli de judecată.
Pârâta S.C. V. România S.A. a susținut că, clauza contractuală prin care s-a reglementat dreptul acesteia de a percepe comision de risc, respectiv pct. 5 a) din condițiile speciale ale convenției, nu este o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000. Clauza contractuală prin care s-a reglementat modalitatea de calcul/de percepere a ratei dobânzii și condițiile modificării unilaterale a acesteia, respectiv pct. 3 d) nu este o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000. Clauza reglementată la pct. 3.5 din Condițiile Generale ale Convenției de Credit nu este o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000. În cazul în care clauzele sunt considerate nelegale, instanța nu poate dispune restituirea prestațiilor aferente acestora, contractele de credit fiind cu prestație succesivă. Analiza drepturilor și a obligațiilor reciproce ale părților la data formării contractului nu reliefează existența unor disproporții considerabile și nejustificate care să-l facă lipsit de interes pentru reclamanți. Dimpotrivă, aceștia au preferat această bancă în considerarea condițiilor avantajoase de creditare ofertate.
În drept, au fost invocate prevederile art. 115-118 C. proc. civ., art. 969 Cod civil, Legea nr. 193/2000, principiul aplicabilității directe a Directivei nr. 93/13/CEE, Legea nr. 193/2000, art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, Decretul nr. 167/1958, Decretul nr. 31/1954.
În susținerea întâmpinării s-au depus actul adițional nr. 1/23.08.2010 la convenția de credit și planul de rambursare credit (f. 83-99).
Prin încheierea pronunțată în ședința publică din 30.05.2013, instanța a respins excepțiile invocate de pârâta S.C. V. România S.A. prin întâmpinare, respectiv excepția netimbrării cererii, excepția prescripției dreptului la acțiune și excepția inadmisibilității acțiunii (f. 64-65).
Prin sentința civilă nr.2772/05.09.2013 pronunțată de Judecătoria A. I. s-a dispus admiterea acțiunii reclamanților și în consecință s-a constatat abuzive clauzele de la pct. 5 lit. a din convenția de credit nr._/22.06.2007, încheiată cu pârâtele . și . – Sucursala A. I., pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției referitoare la comisionul de risc și pct. 5.1 lit. b „comision de administrare credit”, prevăzută la art. 2 din actul adițional al Convenției de Credit. Instanța de fond a dispus desființarea clauzelor contractuale menționate mai sus, desființarea scadențarul în privința clauzelor menționate mai sus.
Totodată, instanța a constatat că, prin act adițional, pârâtele au modificat, în mod abuziv și unilateral, contractul, în sensul transformării comisionului de risc, prevăzut de pct. 5 lit. a, în comision de administrare credit. S-a constatat ca fiind nule clauzele prin care pârâtele au introdus în convenție comisionul de administrare credit. S-a dispus înlăturarea din convenție și actul adițional a clauzelor privind comisionul de risc și comisionul de administrare.
Instanța a obligat pârâtele, în solidar, să restituie reclamanților sumele achitate cu titlu de comision de risc și comision de administrare de la data de 11.12.2009 și până la data pronunțării sentinței.
Instanța a obligat pârâtele, în solidar, la plata în favoarea reclamanților a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1500 lei, reprezentând onorariu avocațial.
În considerentele sentinței, s-a reținut faptul că reclamanții M. G. și M. E. au încheiat cu ., reprezentată prin Sucursala A. I., convenția de credit nr._/22.06.2007 (filele 25-36).
La punctul 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției și la punctul 3.5 din condițiile generale ale convenției a fost stabilit un comision de risc aplicat la soldul creditului, plătibil lunar pe toată perioada de derulare a convenției de credit. Instanța constată că acest comision de risc a fost prevăzut în convenție, fără a se preciza ce reprezintă și ce riscuri acoperă.
Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii trebuie să cuprindă clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.
Instanța de fond a constatat că terminologia folosită de către pârâta V. este foarte ambiguă, iar clientul nu are posibilitatea de a-și da seama ce anume acoperă acel comision de risc și care este motivul pentru care trebuie să-l plătească.
În speța de față, riscul de credit nu poate fi luat în considerare ca destinație a comisionului de risc, pentru că imobilul adus în garanție este asigurat, banca impunând prin convenție ca asigurarea să se încheie cu o societate de asigurări agreată de bancă, iar polița de asigurare să fie cesionată în favoarea băncii. O altă obligație impusă de bancă prin convenție a fost ca imobilul adus garanție să reprezinte 130% din valoarea creditului. Obligațiile de mai sus au fost instituite în sarcina reclamanților prin convenție, contractul fiind evident unul de adeziune, clauzele cuprinse în acesta fiind prestabilite de bancă, neexistând vreo negociere cu clientul.
În condițiile în care comisionul de risc ar acoperi riscul pieirii bunului cu care a fost garantat creditul, banca ar beneficia de o dublă garanție, creând, în detrimentul reclamanților, și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, ceea ce contravine art. 4 din Legea nr. 193/2000.
Dacă s-ar considera că acest comision de risc anticipează o posibilă conduită culpabilă a clienților, instanța constată că prin același contract a fost prevăzut că, în caz de achitare cu întârziere a obligațiilor de plată, banca va percepe penalități de întârziere, iar dacă clientul nu-și îndeplinește obligațiile de plată, banca ar putea trece la executarea silită a garanției imobiliare, fiind instituit un drept de ipotecă asupra imobilului.
Prin urmare și în acest caz riscul unei conduite culpabile a reclamanților este acoperit prin stabilirea penalităților de întârziere și a garanției imobiliare, iar banca ar beneficia din nou de o dublă garanție, astfel că din nou clauza privind comisionul de risc este abuzivă, fiind contrară art. 4 din Legea nr. 193/2000.
În condițiile în care comisionul de risc ar acoperi riscul de piață generat de fluctuațiile de piață ale prețurilor sau ale cursului valutar, instanța a constatat că împrumutul luat de către reclamanți a fost în franci elvețieni, iar leul s-a devalorizat semnificativ în raport cu această monedă, risc care a fost, oricum, suportat de către reclamanți, rata acestora crescând semnificativ, astfel că nu se justifică existența comisionului de risc.
Instanța a constatat că reclamanții nu s-au prezentat spre a răspunde la interogatoriu, drept pentru care instanța va aplica prevederile art. 225 C.proc.civ., considerând această împrejurare un început de dovadă în folosul pârâtelor.
Cu toate acestea, instanța a constatat că pârâtele nu au propus alte probe, astfel că începutul de dovadă a rămas fără eficiență juridică, în lipsa altor probe care să tindă la dovedirea unor aspecte juridice favorabile, cu care să se coroboreze.
Conform art. 4 alin.1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși, sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Raportat la aceste prevederi legale, instanța a constatat că sunt întrunite cerințele legii pentru a constata abuzivă clauza care stabilește comisionul de risc.
Instanța a apreciat că, în fapt, comisionul de risc reprezintă o dobândă ascunsă, iar clauzele contractuale prin care a fost instituit sunt abuzive, întrucât, pe de-o parte sunt neclare și echivoce, iar pe de altă parte nu au fost negociate și creează un dezechilibru semnificativ între părți.
Instanța a reținut că, odată cu . OG nr. 50/2010, care interzicea perceperea altor comisioane în afara celor menționate în art. 36 din ordonanță, banca a transformat, în mod unilateral, fără acordul clientului, comisionul de risc în comision de administrare. Instanța a apreciat că, prin raportare la prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, acest comision este abuziv, pentru că banca a stabilit clauze și obligații noi în sarcina reclamanților, în mod unilateral, în pofida refuzului acestora. Este evident că noul comision nu este altceva decât comisionul de risc din convenția inițială, banca operând doar o schimbare formală a denumiri comisionului, pentru a-i da o aparență legală.
Ca o consecință a constatării caracterului abuziv și nelegal al clauzelor privind comisionul de risc și comisionul de administrare, instanța a dispus înlăturarea acestora din convenția de credit.
În aceste condiții, sumele pe care reclamanții le-au achitat cu titlu de comision de risc și comision de administrare, începând cu data de 11.12.2009, reprezintă o plată nedatorată, care, potrivit art. 1092 Cod civil, trebuie restituită, motiv pentru care instanța a obligat pârâtele, în solidar, să restituie sumele achitate de reclamanți cu titlu de comision de risc și comision de administrare, începând cu data de 11.12.2009 și până la data pronunțării sentinței.
În conformitate cu dispozițiile art. 276 C.proc.civ., instanța a obligat pârâtele, în solidar, la plata în favoarea reclamanților a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1500 lei, reprezentând onorariu avocațial, conform chitanței nr. 50/05.09.2013.
Împotriva sentinței civile nr.2772/05.09.2013 pronunțată de Judecătoria A. I. s-a declarat recurs de către recurenta pârâtă S.C. V. România S.A., prin care se solicită, în principal, în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 4 și 312 pct. 3 C., casarea sentinței cu reținere și rejudecând cauza, să se dispună respingerea acțiunii, motivat de faptul că există o procedură specială pentru constatarea clauzelor abuzive, iar în subsidiar, în temeiul art. 314 pct. 9 și 3041 rap. la art. 312 C., modificarea în tot a sentinței și respingerea acțiunii, ca fiind neîntemeiată.
În motivarea recursului se arată că acțiunea reclamanților este inadmisibilă, motivat de faptul că Legea nr. 193/2000 prevede o procedură specială pentru constatarea clauzelor abuzive. Abia după constatarea încălcării dispozițiilor Legi nr. 193/2000, de către reprezentanții împuterniciți ai Autorității Naționale Pentru Protecția Consumatorilor, consumatorul prejudiciat se poate adresa organelor judecătorești. Instanța nu poate analiza și anula părți din contract. Aceste argumente sunt susținute și de dispozițiile Legii nr. 296/2004.
În ceea ce privește solicitarea subsidiară formulată, recurenta a menționat faptul că, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Clauzele referitoare la dobândă și comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului. Riscul de credit este în strânsă legătură cu riscul de diminuare a valorii creanței. Comisionul de risc constituie un element al prețului, iar prevederea lui a fost clară și fără echivoc. Reclamanților nu le-a fost ascunsă inserarea acestei clauze, iar termenii au fost pe deplin inteligibili, accesibili. Aceștia nu au fost forțați să încheie contractul, ei au fost în cunoștință de cauză, la momentul încheierii convenției, aceasta oferindu-le avantaje financiare față de cele oferite pe piață. Nu s-a făcut dovada existenței unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, creat de clauzele defăimate.
Banca, ca și instituție de credit, are obligația de a-și constitui provizioane de risc la nivelul BNR, pentru fiecare credit acordat. Astfel, este just ca banca să includă comisionul de risc, fiind un cost.
În ceea ce privește restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de risc, recurenta reiterează excepția prescripției dreptului material la acțiune, pentru perioada ce excede celor trei ani. Trebuie să se rețină faptul că reclamanții au achitat de bună voie sumele respective de bani.
Comisionul de risc este un cost calculat procentual, aplicabil la soldul creditului, aspect cunoscut de reclamanți la momentul încheierii convenției de credit. Abia după o perioadă îndelungată, reclamanții au înțeles să conteste aceste clauze, fapt ce denotă dezinteres și lipsa vreunei vătămări.
Raportat la prevederea contractuală care vizează posibilitatea modificării dobânzii de către bancă, recurenta arată faptul că nu s-a reclamat, prin acțiune, vreo modificare nejustificată a acesteia, ceea ce denotă lipsa vreunei vătămări aduse intereselor reclamanților.
Tot referitor la solicitarea subsidiară, se arată că nu ne aflăm în prezența unui contract de credit/act adițional, care să conțină clauze abuzive, în acest sens fiind invocate prevederile art. 1 alin. 1 din Legea 193/2000. Prin acest text legal, legiuitorul a stabilit întinderea, sfera și persoanele cărora li se adresează legea, de la bun început făcând o diferențiere între persoanele care au respectiv nu au cunoștințe de specialitate. De asemenea nu putem afirma că, consumatorii cu antecedente în creditare intră în categoria consumatorilor care nu beneficiază de cunoștințe de specialitate, aceștia având experiența creditelor anterioare atât în ceea ce privește modul de negociere cu banca cât și cu privire la înțelegerea contractului de credit.
În sensul celor de mai sus, constatând că produsul contractat reprezintă refinanțare credit anterior se impune a se respinge acțiunea pe fond ca netemeinică întrucât: consumatorul este un consumator avizat, la momentul contractării produsului avea deja în derulare un credit; consumatorul în mod evident a încheiat contractul în cunoștință de cauză apreciind că oferta băncii care includea și comisionul de risc) la momentul încheierii contractului era mai avantajos din punct de vedere financiar față de cea a pieței, factor determinant în încheierea contractului (art. 4 alin.5 lit. b din Legea 193/2000), împrumutul corespunzând satisfacerii dorinței (acoperirea unor cheltuieli personale), nevoii (de a obține banii în scopul satisfacerii dorinței) și necesității (de a plăti o rată mai mica decât era pe piață) consumatorului la momentul perfectării, astfel că în prezent nu poate invoca prevederile Legii 193/2000; nu s-a dovedit dezechilibrul semnificativ dintre drepturile și obligațiile părților, creat de clauzele contractuale.
Astfel, conform art. 4 din Legea nr. 193/2000, reclamantul nu a dovedit, iar instanța nu și-a întemeiat sentința, pe niciun argument care să releve dezechilibrul semnificativ creat prin clauzele defăimate între drepturile și obligațiile părților, astfel: "O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților."
Interpretând contractul în litera și spiritul legii, observă că de la bun început legiuitorul a reglementat doar situațiile în care se creează un dezechilibru, în alte condiții, clauzele chiar și ne negociate nu pot fi declarate abuzive. În atare condiții, este evident că sarcina probei dezechilibrului creat revenea reclamantului, care nu a administrat nicio probă în acest sens, la dosar neexistând nici un document care să ateste dezechilibrul și care să poată fi apreciat de instanță atunci când evaluează contractul. De altfel, nici instanța de judecată nu poate face trimitere la vreo probă certă în acest sens, motivarea rezumându-se la o reluare automată din alte sentințe a argumentelor, la nivel teoretic. Nu se poate accepta ca într-o atare situație să se considere că sentința este temeinică și legală, câtă vreme în dosar nu s-a făcut dovada certă a creării dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Întrebarea firească care se pune, este la ce s-a raportat, în concret, instanța fondului când a constatat această disproporție și în raport cu ce s-a stabilit disproporția în concret. În acest context se impune admiterea recursului și respingerea acțiunii ca neîntemeiata.
În ceea ce privește comisionul de risc este a se reține, că Banca, ca si instituție de credit, are obligația de a-și constitui provizioane de risc la nivelul BNR, pentru fiecare credit acordat. De asemenea prin contractul de credit părțile își asuma obligații reciproce, neîndeplinirea lor putând crea pagube în patrimoniul fiecăruia dintre cocontractanți. Astfel, în derularea contractului de credit, după punerea la dispoziție a sumei creditate riscul total al derulării acestuia este în totalitate in sarcina finanțatorului după cum urmează: în situația în care consumatorul nu își îndeplinește obligația contractuală de refacere anuală a poliței de asigurare a bunului adus în garanție, banca este obligată la imobilizarea unei sume echivalente cu creditul acordat, la BNR, cu titlu provizion de risc, până ce persoana creditată își îndeplinește obligația de plată; valoarea bunului adus în garanție se devalorizează prin exploatare. Acesta este un risc de expunere al băncii. Astfel, prin HG 2139/2004 pct.1.6.1 se stabilește ca perioada normala de funcționare a unui imobil cu destinația locuința 40-60 ani. Creditul acordat este pe o perioadă de 25 ani (în unele cazuri peste această perioadă) ceea ce înseamnă că numai din deprecierea legala, bunul luat în garanție la ajungerea la termen are o valoare diminuată în medie cu 40% procent ce nu este, acoperit de comisionul de risc pentru a putea aprecia în concret că acesta produce un dezechilibru contractual major. D. luând spre analiza cele două aspecte certe invocate se poate trage concluzia justei includeri pe costuri a comisionului de risc care din punct de vedere al unității bancare reprezintă un cost justificat și care în contextul obligațiilor reciproce asumate de părți, a timpului îndelungat de rambursare, a bunului finanțat nu produce un dezechilibru semnificativ în contract cu atât mai mult cu cât rata contractului este mai mică decât rata contractului refinanțat. De altfel P. S. Royer Royer, 2000, în lucrarea Project Risk Management definea conceptul de risc ca fiind evenimentul viitor posibil, a cărui apariție va afecta obiectivele proiectului din punct de vedere al costului, programului calendaristic sau din punct de vedere tehnic. Cu titlu de exemplu se arată că dacă după un număr de ani de la data acordării creditului, consumatorul nu mai restituie împrumutul se împlinește riscul de credit atât din punct de vedere al costului (nu se restituie sumele asumate prin contract), cât și al programului calendaristic - banca lucrează în această activitate cu previziuni, creditarea făcându-se din surse atrase (depozite de la populație) și refinanțări cu scadențe la anumite termene având costurile lor previzionate și care în cazul dat în exemplu, precum și în situația de față, ar conduce la o instabilitate atât în ceea ce privește respectarea obligațiilor băncii față de persoanele fizice deponente cât și față de refinanțatori, aspect ce ar putea conduce chiar la faliment.
Conform definițiilor date în OG 21/1992 prin "costul total al creditului" respectiv "valoarea totală plătibilă de consumator" se înțelege: 24. costul total al creditului pentru consumator - toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul in legătura cu contractul de credit si care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale: costurile pentru serviciile accesorii aferente contractului de credit, în special primele de asigurare, sunt incluse, de asemenea, în cazul în care obținerea creditului sau obținerea acestuia potrivit clauzelor și condițiilor prezentate este condiționată de încheierea unui contract de servicii; 25. valoarea totală plătibilă de consumator - suma dintre valoarea totală a creditului și costul total al creditului pentru consumator; iar la art. 9 indice 3 litera b din aceiași act normative se prevede ca dobânzile, precum si toate comisioanele, taxele, tarifele, spezele bancare sau orice alte costuri aferente acordării si derulării contractului, respectiv aferente unor servicii in privința cărora consumatorul nu dispune de libertate de alegere vor fi menționate în contract fără a se face trimiteri la condiții generale de afaceri ale furnizorului de servicii financiare, lista de tarife și comisioane sau orice alt înscris;
Or, din conținutul contractelor rezultă că banca și-a îndeplinit obligațiile legale în sensul menționării acestora în contract, explicit, consumatorii la momentul semnării știind si asumându-și condițiile contractului.
Hotărârea este netemeinică și prin prisma dispozitivului acesteia. Astfel, s-a decis de către instanța de judecată, că dispozițiile pct. 5 lit. a din condițiile special ale convenției de credit, respectiv pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției de credit sunt abuzive, în care sens s-au desființat.
Reclamanții au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
Deliberând asupra recursului pârâtei, prin prisma motivelor invocate, a temeiurilor de drept incidente cauzei, dar și a dispozițiilor art. 3041 Cod de procedură civilă, tribunalul reține că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește solicitarea recurentei pârâte de respingere a cererii reclamanților ca inadmisibilă.
Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea 193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Art.4 alin.1 din același act normativ prevede că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Actul normativ permite consumatorilor să urmeze procedura sesizării Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, care efectuează verificări și încheie procese verbale prin care consemnează faptele constatate sau să se adreseze organelor judecătorești în conformitate cu dispozițiile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.
În prima variantă, textul de lege stabilește prin art. 12 că procesul verbal se transmite la judecătoria în a cărei rază teritorială s-a săvârșit fapta sau în a cărei rază teritorială, contravenientul își are sediul.
Potrivit art. 13, instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, aplică sancțiunea contravențională conform art. 16 și dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființă, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese, după caz.
În a doua variantă, art. 14 prevede că acei consumatori prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor Legii 193/2000 au dreptul de a se adresa organelor judecătorești.
Interpretarea sistematică și logică a textului de lege impune concluzia că rămâne la latitudinea consumatorului dacă optează pentru sesizarea Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, ori se adresează direct instanței de judecată, aceasta cu atât mai mult cu cât practica Curții Europene de Justiție este în sensul că instanța este obligată de a examina chiar din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.
De altfel, dacă voința legiuitorului ar fi fost aceea de a se parcurge în mod obligatoriu procedura prealabilă a sesizării ANPC, anterior sesizării instanței de judecată, cu siguranță actul normativ ar fi prevăzut în mod expres acest lucru.
Așa fiind, contrar apărărilor recurentei, se constată că acțiunea reclamanților este admisibilă.
Cu privire la cererea recurentei pârâte de respingere a acțiunii reclamanților ca nefondată, se reține că, în fapt:
La data de 22.06.2007, între părți s-a încheiat Convenția de credit nr._/22.06.2007 (f.25 și urm. dosar fond), conform căreia reclamanții au obținut un credit de 57.000 CHF, rambursabil în 300 de luni de la data încheierii convenției.
La pct. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit și la pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției a fost stabilit un comision de risc de 0,1%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toata perioada de derulare a Convenției de credit. De asemenea, s-a stabilit o rată a dobânzii de 4,25% pe an dobândă fixă.
Prin Actul adițional nr. 1/23.08.2010, pe care reclamanții nu l-au semnat (f. 89 și urm. dosar fond), s-a înlocuit denumirea comisionului de risc cu denumirea comision de administrare, păstrând cuantumul comisionului și al ratei dobânzii.
Recurenta susține că sentința judecătoriei este dată cu aplicarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor Legii nr. 193/2000.
Această susținere a recurentei este neîntemeiată.
Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, prin care a fost transpusă Directiva 84/450/CE, o clauză contractuală ce nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului și contrar cerinței bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Pentru a determina dacă o anumită prevedere contractuală reprezintă o clauză abuzivă, trebuie verificată îndeplinirea condițiilor instituite de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.
O primă condiție ce trebuie îndeplinită este ca aceasta să nu fi fost negociată direct cu partea contractantă. Alineatul al doilea al art. 4 din legea nr. 193/200 definește noțiunea de clauză ce nu a fost direct negociată, în sensul că aceasta este inserată în contract fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Cea de a doua condiție esențială ce trebuie constatată se referă la crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prin aceasta înțelegându-se că unul dintre contractanți dobândește un avantaj nejustificat față de situația celeilalte părți.
De esența raporturilor juridice izvorând din contracte sinalagmatice este corelativitatea drepturilor și obligațiilor, respectiv faptul că o parte este obligată să dea, să facă sau să se abțină să facă de la ceva știind că și cealaltă parte va efectua o contraprestație. Dacă uneia dintre părți îi incumbă numai obligații, fără a beneficia în schimb de și de drepturi, există un dezechilibru contractual, părțile nemaifiind în situație de egalitate, ceea ce este injust.
Dată fiind impunerea acestei condiții, a dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților pentru a declara o clauză ca fiind abuzivă, clauza abuzivă reglementată de Legea nr. 193/200 trebuie asimilată unei clauze lezionare, astfel cum este leziunea reglementată în Codul civil la art. 1157, dar și dezvoltată în doctrină
Leziunea este un viciu de consimțământ care constă în disproporția vădită de valoare între două prestații. Structura leziunii, în concepția obiectivă care stă la baza reglementării ei, este disproporția de valoare între contraprestații.
Singura diferențiere constă, în cazul clauzei abuzive, care este o aplicație particulară a leziunii, cu impunerea condițiilor speciale descrise de art. 4 Legea nr. 193/2000, sancțiunea clauzei abuzive, potrivit doctrinei, sancțiunea nulității absolute, iar nu cea a nulității relative, ca în cazul leziunii în dreptul comun.
În ipoteza în care o clauză apare inechitabilă, trebuie analizat dacă se oferă o explicație rezonabilă de către comerciant, în concordanță cu prevederile contractuale pentru a justifica respectiva clauză.
În fine, cea de a treia cerință pentru a declara o clauză abuzivă se referă la caracterul contrar bunei credințe, aspect ce vizează comportamentul loial al comerciantului și al consumatorului.
De asemenea, trebuie să se aibă în vedere că potrivit art. 4 alin. 5 și 6 din Legea nr. 193/2000: "(5) (…) natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil."
În concluzie, ori de câte ori un consumator este prejudiciat prin încheierea unui contract datorită încălcării prevederilor Legii nr. 193/2000, el are dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu dispozițiile Codului Civil și Codului de procedură civilă.
Faptul că anumite aspecte ale clauzelor comerciale sau numai una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază ca acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant.
Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
Contractul de credit în cauză a fost transformat în mod tacit de bancă într-unul de adeziune, deoarece a constat într-un formular tipizat, ale cărui clauze nu au putut fi negociate de reclamanți, întregul contract fiind impus în forma respectivă de bancă.
În cauză nu s-a făcut dovada că respectivele clauze invocate în acțiune ca fiind abuzive ar fi fost negociate cu consumatorul. Faptul că ambele parți au cunoscut întinderea obligațiilor stipulate prin clauzele invocate în acțiune la data încheierii convenției de credit, nu înseamnă că respectivul contract a fost negociat, din moment ce consumatorul nu a avut posibilitatea să le negocieze.
În privința obligațiilor reclamanților raportat art. 1312 Codul civil, nu se poate pune problema diligenței, pe care teoretic, ar fi trebuit să o manifeste reclamanții la încheierea contractului, întrucât aceștia în mod obiectiv nu au avut posibilitatea de a modifica în vreun fel conținutul clauzelor contractuale, tribunalul reținând că raportat la nevoile acestora din urmă la momentul încheierii contractului nu aveau altă alternativă, deoarece condițiile de credit pe piață erau în linii generale aceleași, iar la momentul respectiv orice consumator nu putea să modifice clauzele contractuale indiferent de denumirea băncii.
Astfel, se poate concluziona că respectiva clauză nu a fost negociată individual cu consumatorul în cauză, consumatorul neputând să influențeze conținutul acesteia.
Apoi, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prin aceea că pentru un credit de 57.000 CHF acordat pe o durată de 300 de luni, clientul băncii achită, pe lângă dobânda prevăzută în contract, și comisionul aferent.
Așa cum s-a arăta mai sus, în ipoteza în care o clauză apare inechitabilă, trebuie analizat dacă se oferă o explicație rezonabilă de către comerciant, în concordanță cu prevederile contractuale, pentru a justifica respectiva clauză.
În ceea ce privește comisionul de risc prevăzut la pct. 5 din condițiile speciale ale convenției și de pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției, s-a stabilit un comision de risc procentual aplicabil soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toată perioada de derulare a convenției de credit.
Aceste clauze privind comisionul de risc apar în lumina legii ca fiind abuzive întrucât, în contract nu este identificat suficient de clar și pe interesul oricărei persoane care nu are cunoștințe specifice domeniului bancar, ce fel de riscuri presupune punerea creditului la dispoziție.
Reclamanții au adus garanții pentru executarea contractului. În acest sens reclamanții au constituit în favoarea pârâtei o garanție reală imobiliară (ipotecă) de rang I, imobil care a fost asigurat conform pct. 7 lit. b din condițiile speciale ale Convenției, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.
Banca avea obligația să-și constituie provizioane de risc de credit, iar potrivit dispozițiilor art. 11 din Regulamentul BNR nr. 5/2002, în vigoare la data contractării creditului, constituirea de provizioane specifice de risc de credit se referă la crearea acestora și se va realiza prin includerea pe cheltuieli a sumei reprezentând nivelul necesarului de provizioane specifice de risc de credit. Având în vedere că aceste provizioane sunt incluse pe cheltuieli, rezultă că acestea cad în sarcina băncii, nereprezentând venituri, astfel încât nu pot fi percepute de la împrumutat. Din punct de vedere fiscal, provizioanele de risc sunt deductibile la calculul profitului impozabil, în sensul că se diminuează impozitul pe profit cu sumele aferente provizioanelor de risc constituite pe seama cheltuielilor în conformitate cu regulamentul BNR 5/2002, astfel încât, în limitele menționate, aceste instituții financiare au posibilitatea să suporte astfel de provizioane (implicit și pierderile în final, dacă aceste provizioane rămân definitive) pe seama cheltuielilor, nefiind justificată încasarea unui comision cu aceeași destinație (acoperirea pierderilor, respectiv a riscurilor) de la clienții instituțiilor financiare respective (conform art. 22 pct.1 din Legea 571/2003 privind Codul fiscal: contribuabilul are dreptul la deducerea rezervelor și provizioanelor, numai în conformitate cu prezentul articol, astfel: d) provizioanele specifice, constituite potrivit legilor de organizare și funcționare, de către instituțiile de credit, instituțiile financiare nebancare înscrise în registrul General ținut de banca națională a României, precum și provizioanele specifice constituite de alte persoane juridice similare).
Mai mult, pârâta, pentru a diminua riscul insolvabilității unui debitor, avea posibilitatea de a încheia un contract de asigurare a creditului.
Chiar dacă pârâta bancă avea obligația să constituie aceste provizioane de risc de credit și posibilitatea constituirii unor provizioane de risc suplimentare, iar în plus putea să-și asigure creditul.
Banca a preferat să transfere tot acest risc asupra reclamanților, cu toate că aceștia din urmă au suportat încă de la încheierea contractului riscul de credit prin aducerea drept garanție a unui imobil, imobil ce a fost asigurat, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.
Sub acest aspect, nu există o explicație rezonabilă a comerciantului, în concordanță cu prevederile contractuale, pentru a justifica respectiva clauză.
Și, de asemenea, pentru că a transferat întregul risc contractual pe seama clientului, se poate deduce și reaua credință a băncii la momentul încheierii contractului.
Așadar, se concluzionează că sunt îndeplinite condițiile instituite de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 pentru a considera clauza contractuală în discuție, cuprinsă în contractul inițial de împrumut, ca fiind abuzivă.
Scopul determinant urmărit de bancă la încheierea contractului a fost obținerea unui profit, chiar cu riscul încălcării Legii nr.193/2000, prin includerea unor clauze abuzive în contractul de credit, motiv pentru care tribunalul apreciază ca aceste clauze sunt lovite de nulitate absolută.
Susținerea că art. 4 al Directivei nr. 93/13/CEE (transpusă de legea 193/2000) a exclus prețul contractului de la controlul caracterului abuziv, prin alin.2, nu este fondată, întrucât comisionul de risc nu face parte din prețul contractului.
Art. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede următoarele: clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. Acest art. 6 nu reprezintă altceva decât transpunerea efectelor nulității absolute în Legea nr. 193/2000, deoarece nulitatea reprezintă o sancțiune care lipsește actul juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.
Deoarece art. 14 din Legea nr.193/2000 face trimitere la Codul civil și la Codul de procedură civilă, cererea reclamanților este apreciată întemeiată cu privire la contractul de împrumut inițial încheiat între părți, existând un caz de nulitate absolută parțială care este dat de caracterul abuziv al unor clauze contractuale ce se sancționează cu desființarea acelor clauze și restituirea prestațiilor efectuate.
La judecarea cauzei trebuie să se aibă în vedere și interpretarea pe care a dat-o Curtea de Justiție a Comunității Europene articolului 6 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive, articol ce a fost transpus în art. 6 din Legea nr.193/2000. Astfel, în cauza C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C-240/98, Curtea a stabilit că art. 6 alin.1 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din data de 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală abuzivă nu creează obligații pentru consumator și nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză. De asemenea, s-a mai dispus că instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elemente de drept și de fapt necesare în acest sens, iar atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă nu o aplică.
Și dacă acest comision de risc ar face parte din preț, el nu este supus excepției prevăzute de art. 4 al Directivei 93/13/CEE, din moment ce nu este prevăzut în mod clar și inteligibil, deoarece acest comision nu este definit și nu se menționează criteriile în funcție de care s-a stabilit procentul comisionului. Dealtfel, practica Curții Europene de Justiție (C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C-240/98), este în sensul că instanța este obligată de a examina chiar din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.
Cu privire la Actul adițional nr. 1, pe care reclamanții nu l-au semnat (f. 89 și urm. dosar fond), prin care s-a înlocuit denumirea comisionului de risc cu denumirea comision de administrare, păstrând cuantumul comisionului și al ratei dobânzii, tribunalul apreciază că, pentru aceleași considerente de fapt și drept ca în cazul contractului inițial de împrumut, se impune anularea clauzelor în discuție cuprinse în acest act adițional.
Mai trebuie arătat, în ceea ce privește actul adițional de implementare a OUG nr. 50/2010, prin prisma dispozițiilor Legii 288/2010, că art. 95 alin.4 din OUG nr. 50/2010 interzice introducerea în actele adiționale, a altor prevederi decât cele din ordonanța de urgență, iar OUG 50/2010 impune eliminarea comisionului de risc, care reprezintă astfel cum s-a reținut anterior o clauză abuzivă în contractele de credit, or, transformarea comisionului de risc în comision de administrare, prin redenumire, reprezintă în esență tot o clauză abuzivă, nu schimbă cu nimic situația și, mai mult, echivalează cu eludarea dispozițiilor OUG nr. 50/2010.
Având în vedere considerentele expuse, în baza art. 312 alin.1 din codul de procedură civilă prezentul recurs va fi respins ca nefondat, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică.
Întrucât recursul urmează a fi respins, pârâta, fiind în culpă procesuală, potrivit art. 274 alin. 1 Codul de procedură civilă, va fi obligată să plătească intimatului M. G. suma de 1.500 de lei cheltuieli de judecată în recurs, conform chitanței depuse la dosar (f.24).
Pentru aceste motive,
ÎN NUMELE LEGII:
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenta pârâtă S.C. V. România S.A. împotriva sentinței civile nr.2772/05.09.2013 pronunțată de Judecătoria A. I..
Obligă recurenta să plătească intimatului M. G. suma de 1.500 de lei cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 13.12.2013.
Președinte, A. HANCAȘ | Judecător, H. L. | Judecător, C. F. |
Grefier, D. M. A. |
Red. H.A.
Tehn. D.A./2.ex
Jud. fond M. D. F.
27 Ianuarie 2014
| ← Fuziune/Divizare. Sentința nr. 2385/2013. Tribunalul ALBA | Somaţie de plată. Sentința nr. 90/2013. Tribunalul ALBA → |
|---|
