Pretenţii. Decizia nr. 337/2013. Tribunalul ALBA

Tribunalul ALBA - Sentințe și decizii comerciale / 2013

Decizia nr. 337/2013 pronunțată de Tribunalul ALBA la data de 28-03-2013 în dosarul nr. 5491/176/2012

Dosar nr._

ROMÂNIA

TRIBUNALUL A.

SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

DECIZIA NR. 337/R/2013

Ședința publică de la 28 Martie 2013

Completul compus din:

PREȘEDINTE A. C. P.- președinte Secția a II-a Civilă

Judecător C. C.

Judecător D. C.

Grefier M. P.

Pe rol se află recursul declarat de pârâta recurentă . împotriva sentinței civile nr.4579/2012 a Judecătoriei Alba Iulia pronunțată în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamanții J. V. D. și J. A. M. .

Obiectul cauzei: pretenții.

La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa părților

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Instanța față de lipsa părților lasă cauza la a doua strigare.

La apelul nominal făcut în cauză la a doua strigare, se prezintă în instanță avocatul pârâtei recurente C. M. și J. R. F. pentru reclamanții intimați, ambii cu împuterniciri avocațiale la dosar, lipsind părțile.

Instanța din oficiu, în baza art.1591 (4) Cod procedură civilă, constată că este competentă general, material și teritorial să judece pricina.

Se constată că la dosar reclamanții prin avocat au formulat și înregistrat prin serviciul registratură la data de 22 martie 2013 întâmpinare și adresa formulată de reclamantul J. V. D. către pârâtă.

Instanța procedează la comunicarea unui exemplar din întâmpinarea formulată de reclamanții cu mandatarul pârâtei recurente care arată că nu solicită acordarea unui termen pentru studiul acesteia.

Apărătorul pârâtei recurente depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 359,37 lei și timbrul judiciar de 3 lei .

Constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța declară închisă probațiunea și acordă cuvântul în dezbateri.

Mandatarul pârâtei recurente . solicită în principal admiterea recursului, casarea sentinței atacate și a se dispune respingerea acțiunii formulate ca inadmisibilă având în vedere că legea a instituit o procedură specială pentru constatarea clauzelor abuzive.

În subsidiar, solicită modificarea în tot a sentinței atacate și respingerea acțiunii reclamanților ca fiind neîntemeiată.

Apărătorul pârâtei recurente în susținerea recursului arată că acțiunea directă la instanță este inadmisibilă în condițiile în care Legea nr. 193/2000 reglementează o procedură specială cu privire la constatarea clauzelor abuzive în contracte.

De asemenea, mai susține că în materia bancară există ca reglementare generală dispozițiile OUG 99/2000 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului (lege generală) care reglementează încheierea contractelor de credit precum și regulamentul BNR.

În materia verificării respectării dispozițiilor legale precum și cu privire la protejarea intereselor personale ale contractanților, ca lege generală se aplică dispozițiile Codului civil .

Legea 193/2000 se aplică în mod prioritar între raporturile dintre comerciant și consumator.

Controlul respectării dispozițiilor prezentei legi se face de reprezentanții împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor precum și de specialiști autorizați ai altor organe ale administrației publice, potrivit competențelor.

Reprezentantul pârâtei recurente arată că nu se află în prezenta unui contract de credit/act adițional care să conțină clauze abuzive. Reclamanții chiar dacă nu au cunoștințe de specialitate au experiența creditelor anterioare atât cu privire la modul de negociere cu banca cât și cu privire la înțelegerea contractului de credit. Solicită respingerea acțiunii pe fond ca fiind neîntemeiată deoarece consumatorul este un consumator avizat, la momentul contractării produsului avea deja în derulare un credit, și consumatorul în mod evident a încheiat contractul în cunoștință de cauză apreciind că oferta băncii care includea și comisionul de risc la momentul încheierii contractului era mai avantajoasă din punct de vedere financiar, față de cea a pieței, factor determinat în încheierea contractului .

În speță, nu se poate aprecia că sentința este temeinică și legală câtă vreme în dosar nu s-a făcut dovada certă a creării dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, creat de clauze contractuale.

În ce privește comisionul de risc solicită a se reține că: banca, ca instituție de credit are obligația de a-și constitui provizioane de risc la nivelul BNR pentru fiecare credit acordat. Prin contractul de credit părțile își asumă obligații reciproce, neîndeplinirea lor putând crea pagube în patrimoniul fiecăruia dintre cocontractanți.

De asemenea, mai susține că în derularea contractului de credit, după punerea la dispoziție a sumei creditate riscul total al derulării acestuia este în totalitate în sarcina finanțatorului. În situația în care consumatorul nu își îndeplinește obligația contractuală de refacere a poliței de asigurare a bunului, banca este obligată la imobilizarea unei sume echivalente cu creditul acordat.

Mandatarul pârâtei mai susține că din conținutul contractelor rezultă că recurenta și-a îndeplinit obligațiile legale în sensul menționării acestora în contract, explicit consumatorii la momentul semnării știind și asumându-și condițiile contractului.

Având în vedere aspectele de fapt și de drept invocate precum și faptul că instanța de fond a introdus banca în sfera nelegalității și nu și-a motivat în concret soluția la care a ajuns neexistând nici o probă concludentă care să permită admiterea acțiunii reclamanților, solicită a se dispune admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței atacate și a se proceda la respingerea ca neîntemeiată a acțiunii introductive promovate de reclamanți. Cu obligarea reclamanților la cheltuieli de judecată, onorariu avocațial pe cale separată. .

Mandatarul reclamanților - avocat J. R. F., solicită respingerea recursului formulat de pârâtă și menținerea ca temeinică și legală a sentinței instanței de fond, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Apreciază că instanța de fond a dat o corectă interpretare tuturor probelor din dosar și a prevederilor legale aplicabile în speță.

Intimații și-au exprimat în scris dezacordul față de comisionul de administrare care a fost înaintat recurentei înainte de semnarea actului adițional, comunicându-i pârâtei că nu se acceptă introducerea unui nou comision și nu sunt de acord nici cu redenumirea comisionului perceput inițial.

Apreciază că instanța de fond în mod temeinic a reținut că clauzele invocate în acțiune sunt abuzive, care nu au fost negociate cu consumatorii, argumentând foarte clar temeiul care a stat la baza constatării acestei clauze abuzive.

De asemenea, instanța de fond a stabilit că pârâta nu a identificat suficient de clar și pe înțelesul oricărei persoane care nu au cunoștințe bancare și ce riscuri presupune punerea creditului la dispoziție .

Comisionul de administrare care apare în actul adițional are aceeași destinație ca și comisionul de risc din convenția inițială, banca operând doar o schimbare formală a denumirii pentru a-i da o aparență legală. Dobânda ajunge la o sumă foarte mare pe care reclamanții o apreciază ca fiind exagerată care creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile contractuale.

După semnarea actului adițional nr. 2 din data de 16.10.2010 comisionul de risc a fost transformat în comision de administrare credit și ulterior diminuat de la 0,22% la 0,08% scăzând nesemnificativ însă costul final al creditului . Prin actul adițional nr. 1/2010 comisionul de risc a fost inițial doar redenumit păstrându-și cuantumul după care prin actul adițional nr. 2/2010 a fost redus .

Față de toate aceste aspecte mandatarul reclamanților solicită respingerea recursului și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege precum și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

INSTANȚA

Asupra recursului de față:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Alba Iulia sub dosar nr._, reclamanții J. V. D. și J. A. M., în contradictoriu cu pârâtele . și . Sucursala A. I., au solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța:

  1. să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a Convenției de credit nr._/30.11.2007, încheiată între părți, cu privire la următoarele clauze:

- pct.5 lit.a „comisionul de risc” din condițiile speciale ale convenției;

- pct.3.5 Comisionul de risc din condițiile generale ale convenției, cauza Convenției de Credit fiind ilicită;

- pct.5.1 lit.a din „Comisionul de administrare credit”, prevăzută de art.3 din Actul adițional nr.1/16.12.2010, cauza Convenției de Credit fiind ilicită;

- pct.5.1 lit.b din „comision de administrare credit, prevăzută la art.2 din Actul adițional nr.2/16.12.2010, cauza Convenției de Credit fiind ilicită.

  1. să se dispună desființarea clauzelor contractuale menționate la pct.1;
  2. să se dispună desființarea scadențarului intitulat „plan de rambursare credit” în ce privește clauzele menționate la punctul 1;
  3. să se constate că prin actele adiționale, pârâtele au modificat clauzele prevăzute la pct.5 lit.a din convenția inițială, în sensul transformării comisionului de risc în comision de administrare;
  4. să se constate abuzive și nule clauzele prin care pârâtele au introdus în convenție comisionul de administrare credit;
  5. să se dispună înlăturarea din convenție și din actele adiționale a clauzelor privind comisionul de risc, comisionul de administrare credit;
  6. să se dispună obligarea pârâtelor să restituie reclamanților sumele achitate de reclamanți cu titlu comision de risc și comision de administrare credit aferent ultimilor 3 ani, începând cu data de 20.08.2009 până la data introducerii acțiunii, în cuantum de 4.009,11 CHF și în continuare până la data pronunțării sentinței și constatare nulității absolute parțiale a contractului;
  7. să fie obligată pârâta de ordinul 2 ca în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței ce se va pronunța să pună la dispoziția reclamanților actul adițional al convenției, conform sentinței date și un nou grafi c de rambursare a creditului;
  8. să se dispună obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, în conformitate cu dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că, în calitate de împrumutați, au încheiat Convenția de Credit nr._/30.11.2007, valoarea creditului obținut fiind de 54.850 CHF, iar durata creditului 300 de luni de la data încheierii convenției.

Reclamanții au apreciat clauzele contractuale menționate în cuprinsul acțiunii ca fiind abuzive, ceea ce face cauza convenției ca fiind ilicită.

La punctul 5 lit.a din condițiile speciale ale convenției și la pct.3.5 din condițiile generale ale convenției, a fost stabilit comisionul de risc în cuantum de 0,22 % aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență pe toată perioada de derulare a Convenției de Credit.

Dispozițiile art.969 Cod civil, care conferă putere de lege contractului se referă la cele „legal făcute”.

Potrivit art.948 Cod civil, cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri și ordinii publice.

Potrivit art.14 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea acestei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și Codului de procedură civilă.

Încheierea unui contract cu încălcarea Legii nr.193/2000, face ca acel contract să aibă o cauză ilicită, iar cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului.

Clauzele din convenția de credit din abuzive și ilicită și pe cale de consecință au o cauză ilicită pentru faptul că banca a pus la dispoziția reclamanților un formulare tipizat de contract, ale cărui clauze nu au putu fi negociate de către reclamanți, întregul act juridic fiind impus în forma respectivă de bancă.

Din prevederile art.3 din Legea nr.193/2000, prin care au fost transpuse prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 05.04.1993, rezultă că anumite aspecte ale clauzelor comerciale sau numai una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul, nu exclude aplicarea legii pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză stabilită și preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Comisionul de risc a fost prevăzut în convenția de credit, fără să se specifice ce reprezintă acest comision de risc și chiar dacă s-au adus garanții pentru executarea contractului. În acest sens au adus în garanție imobilul proprietatea împrumutatului.

Ca urmare a introducerii comisionului de risc, reclamanți au fost obligați să achite un comision de risc de 21.329,44 CHF, până la achitarea totală a creditului, sumă care alături de debitul principal în cuantum de 54.850 CHF și alături de dobânda în cuantum de 34.737,20 CHF, ajunge la cuantumul total de 110.916,64 CHF, sumă pe care o consideră exagerat de mare, ce creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile contractuale.

După semnarea actelor adiționale nr.1 și 2 din 16.12.2010, comisionul de risc a fost transformat în comision de administrare credit și ulterior diminuat de la 0,22 % la 0,08 %, scăzând nesemnificativ însă, costul final al creditului.

În ce privește comisionul de administrare, introdus de pârâta de ordin 2 din act adițional, acesta este, de asemenea, abuziv, aspect ce rezultă tot din prevederile art. 4 din Legea nr.193/2000, întrucât aceste clauze nu au fost negociate și creează în detrimentul împrumutaților și contrar cerinței bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Așadar, este evident că noul comision nu este altceva decât comisionul de risc din convenția inițială, banca operând doar o schimbare formală a denumirii și ulterior a cuantumului comisionului pentru a-i da o aparență legală.

În plus, banca a condiționat modificarea comisionului de risc și reeșalonarea creditului de semnarea actului adițional în integralitatea lui, fără posibilitatea de negociere, profitând de situația dificilă în care se aflau împrumutații datorită reducerii veniturilor cu 25 %. Așadar, reclamanții s-au văzut puși în fața acceptării oricăror condiții impuse de bancă, sub pretextul că nesemnarea actului adițional în integralitatea lui, duce la imposibilitatea scăderii procentului comisionului de risc.

În drept: art. 969 Cod civil, art. 948 cod civil și art. 4 din Legea nr.193/2000

În dovedirea cererii, reclamanții au depus la dosar următoarele înscrisuri: notificare și proces-verbal de conciliere din 31.07.2012 (fl.9-11), convenția de credit nr._/30.11.2007 (fl.12-48), plan de rambursare (fl.49-64) și extrase de cont (filele 66-165).

Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâta . a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta . a invocat excepția netimbrării cererii, excepția prescripției dreptului la acțiune și excepția inadmisibilității acțiunii ca acțiune directă, excepții respinse de către instanță, prin încheierea de ședință din data de 25.09.2012.

Pe fondul cauzei, pârâta . a apreciat că, contractul de credit prezintă următoarele caractere juridice: consensual, sinalagmatic, cu titlu oneros, este însoțit de garanții și constituie titlu executoriu.

De asemenea, pârâta a menționat că, pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să fie incidentă lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al uneia dintre părți. Apreciază că, comisionul de risc este parte a prețului contractului. Comisionul de risc nu este un echivalent al garanției reale imobiliare-ipoteca. Aceste două noțiuni nu se pot confunda, sunt distincte, astfel comisionul de risc fiind perceput pentru gestionarea și a altor riscuri decât riscul de neplată, și anume: riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, riscul de depreciere/pieire a garanției, de neîncasare a valorii asigurării și orice alte riscuri care există în legătură cu un credit acordat.

Pârâta a arătat că prevederea perceperii comisionului de risc este clară și fără echivoc și a fost însușită de consumator, ca urmare a semnării convenției/ convențiilor, devenind astfel lege între părțile contractante potrivit art.969 Cod civil, și comisionul de risc a fost avut în vedere de pârâtă la data acordării creditelor, constituind un element determinant la formarea voinței de a contracta.

Pârâta a apreciat că admiterea acestei acțiuni nu poate produce efectul restituirii sumelor deja achitate. Contractul de credit reprezintă contracte cu executare succesivă, deoarece obligația împrumutatului se execută în timp, prin rate succesive, iar obligația împrumutătorului de a lăsa la dispoziția celui dintâi suma de bani, se întinde pe toată durata contractuală. Menționează că, conform teoriei generale a obligațiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă, nu poate produce efecte retroactive.

În drept: art.115-118 Cod procedură civilă, principiul aplicabilității directe a Directivei nr.93/13/CEE, prevederile Legii 193/2000, art.1 din Protocolul nr.1 al CEDO, Decretul 167/1958 și Decretul 31/1954.

Prin sentința civilă nr.4579/2012 instanța de fond a reținut că în data de 30.11.2007 între părți s-a încheiat Convenția de credit nr._/30.11.2007 conform căreia creditul obținut de reclamanți este de 54.850 CHF, rambursabil în 300 de luni de la data încheierii convenției.

La pct.5 lit.a din Condițiile speciale ale convenției și la pct.3.5 din Condițiile generale ale convenției s-a stabilit un comision de risc 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toata perioada de derulare a Convenției de credit.

Având în vedere data încheierii convenției de credit (30.11.2007) și dispozițiile art.3 din Legea 71/2011, în cauză sunt aplicabile dispozițiile codului civil din 1864, dispoziții legale la care instanța va face referire în prezenta hotărâre.

Contractele legal făcute au putere de lege între părți ceea ce înseamnă ca legea recunoaște forță deplină doar contractelor legale făcute (art.969 C.civ.).

Așa cum rezultă din art.948 Cod civil, condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții sunt: capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părții care se obligă, un obiect determinat și o cauză licită.

Conform art.968 din Codul civil cauza este nelicită când este prohibită de legi și când este contrară bunelor moravuri și ordinii publice.

Contractul de credit în speță este un contract sinalagmatic. Cauza unui astfel de contract este formată din două componente și este diferită pentru cele două părți care contractează. Astfel, pentru bancă, cauza proximă sau scopul imediat o reprezintă restituirea împrumutului, iar scopul mediat constă în motivul determinant al încheierii contractului de împrumut, care îl constituie obținerea de profit, așa cum rezultă din însăși întâmpinarea depusă la dosar la filele 32-44.

Pe de altă parte, cauza trebuie să fie licită și morală.Art.966 din Codul civil prevede că obligația nelicită nu poate avea nici un efect, iar art.968 din Codul civil stabilește: „Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri și ordinii publice”.

Conform art.14 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil si Codului de procedură civilă.

Astfel, încheierea unui contract cu încălcarea dispozițiilor Legii nr.193/ 2000 face ca acel contract să aibă o cauză ilicită, iar cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului.

Din analiza clauzelor contractuale invocate în acțiunea introductivă, raportat la cele arătate anterior, instanța a reținut următoarele:

Pe de o parte, din punctul de vedere al băncii, scopul mediat al încheierii contractului de credit în speța de față (motivul determinant al încheierii), este obținerea de profit. Însă banca urmărește în prezenta cauză obținerea de profit chiar și cu încălcarea legii.

Astfel, contractul de credit în cauză a fost transformat în mod tacit de bancă într-unul de adeziune, deoarece a constat într-un formular tipizat, ale cărui clauze nu au putut fi negociate de reclamanți, întregul contract fiind impus în forma respectivă de bancă.

Potrivit art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, prin care a fost transpusă Directiva 84/450/CE, o clauză contractuală ce nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerinței bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor comerciale sau numai una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea legii pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de către comerciant.

Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. Însă în cauză nu s-a făcut dovada că respectivele clauze invocate în acțiune ca fiind abuzive ar fi fost negociate cu consumatorul. Faptul că ambele părți au cunoscut întinderea obligațiilor stipulate prin clauzele invocate în acțiune la data încheierii convenției de credit, nu înseamnă că respectivul contract a fost negociat, din moment ce consumatorul nu a avut posibilitatea să le negocieze.

Referitor la comisionul de risc prevăzut la pct.5 din condițiile speciale ale convenției și de pct.3.5 din condițiile generale ale convenției, acesta s-a stabilit la 0,22% aplicabil soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toată perioada de derulare a convenției de credit.

Instanța a apreciat clauzele privind comisionul de risc ca fiind abuzive, în lumina legii, pentru următoarele considerente:

În contract nu se identifică suficient de clar și pe înțelesul oricărei persoane care nu are cunoștințe specifice domeniului bancar, ce fel de riscuri presupune punerea creditului la dispoziție. Pârâta înșiră în întâmpinare o . cazuri ce ar putea fi tot atâtea riscuri, însă acest lucru se face doar acum, în fața instanței de judecată și nu cu ocazia încheierii contractului.

Pe de altă parte, întrucât reclamanții au adus garanții pentru executarea contractului, comisioanele de risc nu se mai justifică. Reclamanții au constituit în favoarea pârâtei o garanție reală imobiliară (ipotecă) de rang I, conform pct.7 a-b din condițiile speciale ale Convenției, imobil ce a fost asigurat conform pct.7 lit.b din condițiile speciale ale Convenției, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.

Ca urmare a analizării scadențarului plăților, instanța a constatat că acest comision de risc se ridică la un total de 21.329,44 CHF. Raportat la suma împrumutată comisionul de risc reprezintă peste 2%. Astfel se poate reține că plățile cu acest titlu reprezintă o sumă disproporționat de mare față de suma împrumutată, iar în plus, se poate observa că acest comision de risc alături de debitul principal de 54.850 CHF și de dobânda încasată de 34.737,20 CHF îi obligă pe reclamanți să restituie suma totală de 110.916,64 CHF, la care se mai adaugă și devalorizarea monedei naționale raportat la suma împrumutată.

Legea nr.193/2000 prevede la art.6: clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. Așadar acest articol nu reprezintă altceva decât transpunerea efectelor nulității absolute în Legea nr.193/2000, deoarece nulitatea reprezintă o sancțiune care lipsește actul juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

Art.14 din Legea nr.193/2000 face trimitere la Codul civil și la Codul de procedură civilă, astfel că instanța apreciază că cererea reclamanților este întemeiată, existând un caz de nulitate absolută parțială care este dat de caracterul abuziv al unor clauze contractuale ce se sancționează cu desființarea acelor clauze și restituirea prestațiilor efectuate.

S-a avut în vedere la judecarea cauzei și interpretarea pe care a dat-o Curtea de Justiție a Comunitarii Europene articolului 6 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive, articol ce a fost transpus în art.6 din Legea nr.193/2000. Astfel, în cauza C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C - 240/98, Curtea a stabilit ca art.6 alin.1 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din data de 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală abuzivă nu creează obligații pentru consumator și nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză. De asemenea, s-a mai dispus că instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elemente de drept și de fapt necesare în acest sens, iar atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă nu o aplică.

Având în vedere cele arătate anterior, instanța a apreciat că aceste clauze sunt lovite de nulitate absolută, deoarece scopul determinant urmărit de bancă la încheierea contractului a fost obținerea unui profit, chiar și cu riscul încălcării Legii nr.193/2000, prin includerea unor clauze abuzive în contractul de credit.

Nu s-a reținut ca fondată susținerea potrivit căreia art.4 al Directivei nr.93/13/CEE (transpusă de Legea 193/2000) a exclus prețul contractului de la controlul caracterului abuziv, prin alin.2, întrucât comisionul de risc nu face parte din prețul contractului, având în vedere că banca avea obligația să-și constituie provizioane de risc de credit, iar potrivit dispozițiilor art.11 din Regulamentul BNR nr.5/2002, în vigoare la data contractării creditului, constituirea de provizioane specifice de risc de credit se referă la crearea acestora și se va realiza prin includerea pe cheltuieli a sumei reprezentând nivelul necesarului de provizioane specifice de risc de credit. Având în vedere că aceste provizioane sunt incluse pe cheltuieli, rezultă că acestea cad în sarcina băncii, nereprezentând venituri, astfel încât nu pot fi percepute de la împrumutat.

Din punct de vedere fiscal, provizioanele de risc sunt deductibile la calculul profitului impozabil, în sensul că se diminuează impozitul pe profit cu sumele aferente provizioanelor de risc constituite pe seama cheltuielilor în conformitate cu regulamentul BNR nr.5/2002, astfel încât, în limitele menționate, aceste instituții financiare au posibilitatea să suporte astfel de provizioane (implicit și pierderile în final, dacă aceste provizioane rămân definitive) pe seama cheltuielilor, nefiind justificată încasarea unui comision cu aceeași destinație (acoperirea pierderilor, respectiv a riscurilor) de la clienții instituțiilor financiare respective (conform art.22, pct.1 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal: contribuabilul are dreptul la deducerea rezervelor și provizioanelor, numai în conformitate cu prezentul articol, astfel: d) provizioanele specifice, constituite potrivit legilor de organizare și funcționare, de către instituțiile de credit, instituțiile financiare nebancare înscrise în registrul general ținut de Banca Națională a României, precum și provizioanele specifice constituite de alte persoane juridice similare).

Pentru a diminua riscul insolvabilității unui debitor, pârâta avea posibilitatea de a încheia un contract de asigurare a creditului. Chiar dacă pârâta ar fi avut obligația să constituie aceste provizioane de risc de credit și posibilitatea constituirii unor provizioane de risc suplimentare, iar în plus putea să-și asigure creditul, aceasta a preferat să transfere tot acest risc asupra reclamanților, cu toate că aceștia din urmă au suportat încă de la încheierea contractului riscul de credit prin aducerea drept garanție a unui imobil, imobil ce a fost și asigurat, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.

Chiar și dacă acest comision de risc ar face parte din preț, instanța apreciază că el nu este supus excepției prevăzute de art.4 al Directivei nr.93/13/CEE, din moment ce nu este prevăzut în mod clar și inteligibil, deoarece acest comision nu este definit și nu se menționează criteriile în funcție de care s-a stabilit procentul comisionului.

Sumele achitate cu titlu de comision de risc reprezintă o plată nedatorată, ce stă ca temei al restituirii prestațiilor bănești. Contractul încheiat între părți nu intră în domeniul incidenței excepției de la principiul restitutio in integrum, contractul de credit nefiind un contract cu executare succesivă, ci unul cu executare uno ictu. Astfel, pârâta și-a executat obligația de a pune la dispoziția reclamanților suma solicitată, reclamanților revenindu-le obligația corelativă de a achita suma de bani la termenele scadente. Astfel că modalitatea convențională de restituire a sumei împrumutate nu schimbă natura juridică a contractului și nici a obligației de restituire, înțelegându-se prin aceasta o plată în accepțiunea dispozițiilor art.1092 C.civ., ca executare voluntară a unei obligații.

Instanța a constat că echivalentul folosinței sumelor acordate prin contract nu este în nici un caz comisionul de risc, ci eventual dobânda care a fost achitată, astfel încât nu se poate vorbi în speța de față de o îmbogățire fără justă cauză a reclamanților. Art.13 din Legea 193/2000 invocat de pârâtă nu este aplicabil în cauză, deoarece reclamanții nu au urmat procedura plângerii la autoritatea pentru protecția consumatorilor, ci au optat pentru acțiune în fața instanței, fiind aplicabile deci dispozițiile art.14 din Legea nr.193/2000. Instanța nu poate să stabilească limitele unui nou cadru contractual, deoarece nu i s-a cerut de reclamanți acest lucru, iar în plus practica Curții Europene de Justiție (C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C - 240/98), este în sensul că instanța este obligată de a examina chiar din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

Astfel cum rezultă și din întâmpinare (fl.44), cât și din planul de rambursare credit depus la fl.64-83, în vederea armonizării contractului cu prevederile OUG 50/2010, banca a procedat la întocmirea unui act adițional nesemnat de reclamanți.

Banca a profitat de dispozițiile art.95 alin.5 din OUG 50/2010 conform cărora nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin.2 este considerată acceptare tacită.

Conform art.35 alin.1 lit.b) din OUG nr.50/2010 cu modificările ulterioare, este interzisă introducerea și perceperea de noi comisioane, tarife sau a oricăror alte speze bancare, cu excepția costurilor specifice unor produse și servicii suplimentare solicitate în mod expres de consumator, neprevăzute în contract, ori care nu erau oferite consumatorilor la data încheierii acestuia. Aceste costuri neprevăzute vor fi percepute numai pe baza unor acte adiționale acceptate de consumator. Sunt exceptate costurile impuse prin legislație.

Conform dispozițiilor art.95 alin.4 din OUG 50/2010 se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele din această ordonanță de urgență. Introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse de această ordonanță de urgență sunt considerate nule de drept.

Având în vedere cele arătate anterior, instanța a constatat abuzive și nule clauzele de la pct.5 lit.a) din condițiile speciale ale convenției și pct.3.5 din condițiile generale ale Convenției de credit nr._/19.05.2008 încheiat cu pârâtele. Pe cale de consecință a dispus desființarea acestora și a scadențarului.

Față de constatarea unor clauze abuzive, reclamanții au dreptul la restituirea sumelor pe care le-au plătit fără a fi datorate, urmând a fi obligate, în baza art.1092 Cod civil, pârâtele în solidar la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc și comision de administrare în ultimii trei ani anteriori datei introducerii acțiunii (17.08.2012), respectiv începând cu data de 20.08.2009 în cuantum de 4.009,11 CHF și în continuare până la data pronunțării sentinței.

Instanța a obligat pârâta . – Sucursala A. I. ca în termen de 30 de zile de la data la care sentința civilă va rămâne irevocabilă să pună la dispoziția reclamanților un proiect de act adițional la convenția de credit și un nou grafic de rambursare a creditului care să fie conforme cu cele dispuse. Prin refacerea graficului de rambursare se vor reface toate coloanele.

În temeiul art.274 coroborat cu art.277 Cod procedură civilă, a obligat pârâtele în solidar la plata către reclamanți a sumei de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare reprezentând onorariu de avocat .

Împotriva acestei sentințe a formulat S.C V. ROMÂNIA S.A, solicitând ca prin decizia ce se va pronunța sa se dispună:

1. In principal, in temeiul art.304 pct.4 rap. la art.312 pct.3, casarea sentinței atacate cu reținere si rejudecând respingerea acțiunii formulate ca inadmisibila având in vedere ca legea instituie o procedura speciala pentru constatarea clauzelor abuzive.

2. In subsidiar, in condițiile înlăturării primelor doua solicitări, in temeiul art.304 pct.9 si 304 ind. 1 cod procedura civila rap. la art.312 cod procedura civila, modificarea in tot a sentinței atacate si respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiata.

Recurenta a arătat că acțiunea directa la instanța este inadmisibila in condițiile in care legea 193/2000 reglementează o procedura speciala cu privire la constatarea clauzelor abuzive in contracte.

Astfel, in materie bancara avem ca reglementare generala dispozițiile OUG.99/2000 privind instituțiile de credit si adecvarea capitalului (lege generala) care reglementează încheierea contractelor de credit precum si regulamentul BNR. În materia verificării respectării dispozițiilor legale precum si cu privire la protejarea intereselor personale ale cocontractantilor, ca lege generala se aplica dispozițiile codului civil.

Legea nr.193/2000 in raport cu cele doua legi are caracterul de lege speciala axata pe un domeniu strict de aplicare(verificarea clauzelor abuzive) si prin urmare se aplica in mod prioritar in raporturile dintre comerciant si consumator.

Potrivit Art. 8. „Controlul respectării dispozițiilor prezentei legi se face de reprezentanții împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, precum si de specialiști autorizați ai altor organe ale administrației publice, potrivit competentelor. In urma controlului, procesul verbal, in temeiul art.12 se înaintează instanței care potrivit art.13, după verificare pronunța: (1) aplica sancțiunea contravenționala conform art. 16 si dispune, sub sancțiunea daunelor, j modificarea clauzelor contractuale, in măsura in care contractul rămâne in ființa, sau (2) desființarea acelui contract, cu daune-interese, după caz. Art. 14 prevede că „Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești in conformitate cu prevederile Codului civil si ale Codului de procedura civila „.

Aceste dispoziții se interpretează in sensul deschiderii caii la o acțiune directa îndreptata împotriva comerciantului doar după constatarea încălcării prevederilor Legii nr.193/2000 (fapta prejudiciabila) si doar pentru prejudiciul cauzat, care la momentul promovării acțiunii trebuie sa fie, cert lichid si exigibil, adică o veritabila acțiune in răspundere contractuala, dispozițiile legale(Legea nr.193/2000) nedând posibilitatea instanței de judecata, pe cale directa a analiza si anula parti din contract, sau pe cale incidentala conform dispozițiilor codului de procedura civila, prin intervenție accesorie in cauza in care se verifica legalitatea procesului verbal încheiat de organele abilitate de lege, respectiv ANPC.

Argumentele anterioare sunt susținute si de dispozițiile Legii nr.296/2004 Codul consumului, aplicabile in prezenta cauza, care stabilesc in art. 1 „Prezenta lege, denumită în continuare Codul, are ca obiect reglementarea raporturilor juridice create între operatorii economici și consumatori, cu privire la achiziționarea de produse și servicii, inclusiv a serviciilor financiare, asigurând cadrul necesar accesului la produse și servicii, informării lor complete și corecte despre caracteristicile esențiale ale acestora, apărării și asigurării drepturilor și intereselor legitime ale consumatorilor împotriva unor practici abuzive, participării acestora la fundamentarea și luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori.”

Iar art.85 stabilește in concret că „Acțiunile de control și supraveghere a pieței sunt efectuate de personalul împuternicit al autorităților publice centrale și teritoriale cu atribuții în domeniul protecției consumatorilor, conform competențelor specifice. (2) Personalul prevăzut la alin. (1) este autorizat să facă copii de pe materialele și documentele care i au legătură cu obiectul controlului și care se află în posesia celor inspectați și să solicite referințe despre acestea, numai dacă s-a constatat o abatere de la lege”.

In ceea ce privește solicitarea subsidiara de la pct. 2 din petitul recursului, se arată ca nu ne aflam in prezenta unui contract de credit/act adițional, care sa conțină clauze abuzive.

Art.1 alin.1 din Legea nr.193/2000 prevede ca :" Orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate." Prin acest text legal, legiuitorul a stabilit întinderea, sfera si persoanele cărora li se adresează legea, de la bun început făcând o diferențiere intre persoanele care au respectiv nu au cunoștințe de specialitate . De asemenea nu se poate afirma ca consumatorii cu antecedente in creditare intra in categoria consumatorilor care nu beneficiază de cunoștințe de specialitate, aceștia având experiența creditelor anterioare atât in ceea ce privește modul de negociere cu banca cat si cu privire la înțelegerea contractului de credit .

In sensul celor de mai sus, acțiunea pe fond este netemeinica deoarece a.) consumatorul este un consumator avizat, la momentul contractării produsului avea deja in derulare un credit, si b.) consumatorul in mod evident a încheiat contractul in cunoștința de cauza apreciind ca oferta băncii(care includea si comisionul de risc) la momentul încheierii contractului era mai avantajoasa din punct de vedere financiar, fata de cea a pieței, factor determinant in încheierea contractului art.4 alin.5 lit.b din L. 193/2000), împrumutul corespunzând satisfacerii dorinței(acoperirea unor cheltuieli personale), nevoii(de a obține banii in scopul satisfacerii dorinței) si necesitații( de a plați o rata mai mica decât era pe piața) consumatorului, la momentul perfectării, astfel ca in prezent nu poate invoca prevederile Legii nr.193/2000.

Se menționează că nu s-a dovedit dezechilibrul semnificativ dintre drepturile si obligațiile partilor, creat de clauzele contractuale. Astfel, conform art.4 din Legea nr.193/2000, reclamantul nu a dovedit, iar instanta nu si-a întemeiat sentința, pe nici un argument care sa releve dezechilibrul semnificativ creat prin clauzele defăimate intre drepturile si obligațiile pârtilor, astfel: "O clauză contractuală care nu a fost negociată direct (cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-f credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților."

Interpretând contractul in litera si spiritul legii, se observa ca de la bun început legiuitorul a reglementat doar situațiile in care se creează un dezechilibru, in alte condiții, clauzele chiar si nenegociate nu pot fi declarate abuzive. In atare condiții, este evident ca in prezentele cauze, sarcina probei dezechilibrului creat revenea reclamantului, care nu a administrat nicio proba in acest sens, la dosar neexistând nici un document care sa ateste dezechilibrul si care sa poată fi apreciat de instant atunci când evaluează contractul. De altfel, nici instanța de judecata nu poate face trimitere la vreo proba certa in acest sens, motivarea rezumându-se la o reluare automata din alte sentințe a argumentelor, la nivel teoretic. Nu se poate accepta ca . sa se considere ca sentința este temeinica si legala, câta vreme in dosar nu s-a făcut dovada certa a creări dezechilibrului semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor.

In ceea ce privește comisionul de risc este a se retine, ca banca, ca si instituție de credit, are obligația de a-si constitui provizioane de risc la nivelul BNR, pentru fiecare credit acordat. de asemenea prin contractul de credit părțile isi asuma obligații reciproce, neîndeplinirea lor putând crea pagube in patrimoniul fiecăruia dintre cocontractanți.

Astfel, in derularea contractului de credit, după punerea la dispoziție a sumei creditate riscul total al derulării acestuia este in totalitate in sarcina finanțatorului după cum urmează: în situația in care consumatorul nu isi îndeplinește obligația contractuala de refacere anuala a poliței de asigurare a bunului adus in garanție, banca este obligata la imobilizarea unei sume echivalente cu creditul acordat, la BNR, cu titlu provizion de risc, pana ce persoana creditata isi îndeplinește obligația de plata,

Valoarea bunului adus in garanție se devalorizează prin exploatare, acesta este un risc de expunere al băncii .Astfel, prin HG nr.2139/2004 pct.1.6.1 se stabilește ca perioada normal de funcționare a unui imobil cu destinația locuința 40-60 ani. Creditul acordat este pe o perioada de 25 ani( in unele cazuri peste aceasta perioada) ceea ce înseamnă ca numai din deprecierea legala, bunul luat in garanție la ajungerea la termen are o valoare diminuata in medie cu 40% procent ce nu este, acoperit de comisionul de risc pentru a putea aprecia in concret ca acesta produce un dezechilibru contractual major. D. luând spre analiza cele doua aspecte certe invocate putem trage concluzia justei includeri pe costuri a comisionului de risc care din punct de vedere al unității bancare reprezintă un cost justificat si care in contextul obligațiilor reciproce asumate de parti, a timpului îndelungat de rambursare, a bunului finanțat nu produce un dezechilibru semnificativ in contract cu atât mai mult cu cat rata contractului este mai mica decat rata contractului refinantat.

Conform definițiilor date in OG nr. 21/1992 prin "costul total al creditului" respectiv "valoarea totala plătibila de consumator " se înțelege : 24. costul total al creditului pentru consumator - toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul in legătura cu contractul de credit si care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale; costurile pentru serviciile accesorii aferente contractului de credit, in special primele de asigurare, sunt incluse, de asemenea, in cazul in care obținerea creditului sau obținerea acestuia potrivit clauzelor si condițiilor prezentate este condiționata de încheierea unui contract de servicii; 25. valoarea totala plătibila de consumator - suma dintre valoarea totala a creditului si costul total al creditului pentru consumator; iar la art.9 indice 3 litera b din același act normative se prevede ca: "b) dobânzile, precum si toate comisioanele, taxele, tarifele, spezele bancare sau orice pite costuri aferente acordării si derulării contractului, respectiv aferente unor servicii in privința cărora consumatorul nu dispune de libertate de alegere vor fi menționate in contract, fara a se face trimiteri la condiții generale de afaceri ale furnizorului de servicii financiare, lista de tarife si comisioane sau orice alt înscris;"

Or, din conținutul contractelor rezulta ca banca si-a îndeplinit obligațiile legale in sensul menționării acestora in contract, explicit, consumatorii la momentul semnării știind si asumându-si condițiile contractului.

Recursul este legal timbrat (fila 27)

Intimații reclamanți au depus întâmpinare solicitând respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate.

Verificând legalitatea si temeinicia hotărârii atacate, prin prisma motivelor formulate si din oficiu, sub toate aspectele, Tribunalul reține următoarele:

În cea ce privește solicitarea recurentei de respingere a acțiunii ca inadmisibilă, se constata ca potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr.193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Art.4 alin.1 din același act normativ prevede că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Actul normativ permite consumatorilor să urmeze procedura sesizării Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, care efectuează verificări și încheie procese verbale prin care consemnează faptele constatate sau să se adreseze organelor judecătorești în conformitate cu dispozițiile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.

În prima variantă, textul de lege stabilește prin art. 12 că procesul verbal se transmite la judecătoria în a cărei rază teritorială s-a săvârșit fapta sau în a cărei rază teritorială, contravenientul își are sediul.

Potrivit art. 13, instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, aplică sancțiunea contravențională conform art. 16 și dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființă, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese, după caz.

În a doua variantă, art. 14 prevede că acei consumatori prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor Legii nr. 193/2000 au dreptul de a se adresa organelor judecătorești.

Interpretarea sistematică și logică a textului de lege impune concluzia că rămâne la latitudinea consumatorului dacă optează pentru sesizarea Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, ori se adresează direct instanței de judecată, aceasta cu atât mai mult cu cât practica Curții Europene de Justiție este în sensul că instanța este obligată de a examina chiar din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

De altfel, dacă voința legiuitorului ar fi fost aceea de a se parcurge în mod obligatoriu procedura prealabilă a sesizării ANPC, anterior sesizării instanței de judecată, cu siguranță actul normativ ar fi prevăzut în mod expres acest lucru.

Cu privire la cererea recurentei pârâte de respingere a acțiunii reclamanților ca nefondată, se reține că intre părți s-a încheiat Convenția de credit nr._/30.11.2007, conform căreia reclamanții au obținut un credit de 54.850 CHF, rambursabil în 300 de luni de la data încheierii convenției.

La pct. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit și la pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției a fost stabilit un comision de risc de 0,22%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toata perioada de derulare a Convenției de credit. De asemenea, s-a stabilit o rată a dobânzii de 4,25% pe an dobândă fixă.

Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, prin care a fost transpusă Directiva 84/450/CE, o clauză contractuală ce nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului și contrar cerinței bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Pentru a determina dacă o anumită prevedere contractuală reprezintă o clauză abuzivă, trebuie verificată îndeplinirea condițiilor instituite de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.

O primă condiție ce trebuie îndeplinită este ca aceasta să nu fi fost negociată direct cu partea contractantă. Alineatul al doilea al art. 4 din legea nr. 193/200 definește noțiunea de clauză ce nu a fost direct negociată, în sensul că aceasta este inserată în contract fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Cea de a doua condiție esențială ce trebuie constatată se referă la crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prin aceasta înțelegându-se că unul dintre contractanți dobândește un avantaj nejustificat față de situația celeilalte părți.

De esența raporturilor juridice izvorând din contracte sinalagmatice este corelativitatea drepturilor și obligațiilor, respectiv faptul că o parte este obligată să dea, să facă sau să se abțină să facă de la ceva știind că și cealaltă parte va efectua o contraprestație. Dacă uneia dintre părți îi incumbă numai obligații, fără a beneficia în schimb de drepturi, există un dezechilibru contractual, părțile nemaifiind în situație de egalitate, ceea ce este injust.

Dată fiind impunerea acestei condiții, a dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților pentru a declara o clauză ca fiind abuzivă, clauza abuzivă reglementată de Legea nr. 193/200 trebuie asimilată unei clauze lezionare, astfel cum este leziunea reglementată în Codul civil la art. 1157, dar și dezvoltată în doctrină .

Leziunea este un viciu de consimțământ care constă în disproporția vădită de valoare între două prestații. Structura leziunii, în concepția obiectivă care stă la baza reglementării ei, este disproporția de valoare între contraprestații.

Singura diferențiere constă, în cazul clauzei abuzive, care este o aplicație particulară a leziunii, cu impunerea condițiilor speciale descrise de art. 4 Legea nr. 193/2000, sancțiunea clauzei abuzive, potrivit doctrinei, sancțiunea nulității absolute, iar nu cea a nulității relative, ca în cazul leziunii în dreptul comun.

În ipoteza în care o clauză apare inechitabilă, trebuie analizat dacă se oferă o explicație rezonabilă de către comerciant, în concordanță cu prevederile contractuale pentru a justifica respectiva clauză.

În fine, cea de a treia cerință pentru a declara o clauză abuzivă se referă la caracterul contrar bunei credințe, aspect ce vizează comportamentul loial al comerciantului și al consumatorului.

De asemenea, trebuie să se aibă în vedere că potrivit art. 4 alin. 5 și 6 din Legea nr. 193/2000: "(5) (…) natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil."

În concluzie, ori de câte ori un consumator este prejudiciat prin încheierea unui contract datorită încălcării prevederilor Legii nr. 193/2000, el are dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu dispozițiile Codului Civil și Codului de procedură civilă.

Faptul că anumite aspecte ale clauzelor comerciale sau numai una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază ca acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant.

Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Contractul de credit în cauză a fost transformat în mod tacit de bancă într-unul de adeziune, deoarece a constat într-un formular tipizat, ale cărui clauze nu au putut fi negociate de reclamanți, întregul contract fiind impus în forma respectivă de bancă.

În cauză nu s-a făcut dovada că respectivele clauze invocate în acțiune ca fiind abuzive ar fi fost negociate cu consumatorul. Faptul că ambele parți au cunoscut întinderea obligațiilor stipulate prin clauzele invocate în acțiune la data încheierii convenției de credit, nu înseamnă că respectivul contract a fost negociat, din moment ce consumatorul nu a avut posibilitatea să le negocieze.

În privința obligațiilor reclamanților raportat art. 1312 Codul civil, nu se poate pune problema diligenței, pe care teoretic, ar fi trebuit să o manifeste reclamanții la încheierea contractului, întrucât aceasta în mod obiectiv nu a avut posibilitatea de a modifica în vreun fel conținutul clauzelor contractuale, Tribunalul reținând că raportat la nevoile acesteia din urmă la momentul încheierii contractului nu avea altă alternativă, deoarece condițiile de credit pe piață erau în linii generale aceleași, iar la momentul respectiv orice consumator nu putea să modifice clauzele contractuale indiferent de denumirea băncii.

Astfel, se poate concluziona că respectiva clauză nu a fost negociată individual cu consumatorul în cauză, consumatorul neputând să influențeze conținutul acesteia.

Apoi, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prin aceea că pentru un credit de 54.850 CHF acordat pe o durată de 300 luni, clientul băncii achită, pe lângă dobânda de 34.737,20 CHF și comision în valoare de 21.329,44 CHF.

Așa cum s-a arătat mai sus, în ipoteza în care o clauză apare inechitabilă, trebuie analizat dacă se oferă o explicație rezonabilă de către comerciant, în concordanță cu prevederile contractuale, pentru a justifica respectiva clauză.

În ceea ce privește comisionul de risc prevăzut la pct. 5 din condițiile speciale ale convenției și de pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției, s-a stabilit un comision de risc procentual aplicabil soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toată perioada de derulare a convenției de credit.

Aceste clauze privind comisionul de risc apar în lumina legii ca fiind abuzive întrucât, în contract nu este identificat suficient de clar și pe interesul oricărei persoane care nu are cunoștințe specifice domeniului bancar, ce fel de riscuri presupune punerea creditului la dispoziție.

Reclamanții au adus garanții pentru executarea contractului. În acest sens reclamanții au constituit în favoarea pârâtei o garanție reală imobiliară (ipotecă) de rang I, imobil care a fost asigurat conform pct. 7 lit. b din condițiile speciale ale Convenției, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.

Banca avea obligația să-și constituie provizioane de risc de credit, iar potrivit dispozițiilor art. 11 din Regulamentul BNR nr. 5/2002, în vigoare la data contractării creditului, constituirea de provizioane specifice de risc de credit se referă la crearea acestora și se va realiza prin includerea pe cheltuieli a sumei reprezentând nivelul necesarului de provizioane specifice de risc de credit. Având în vedere că aceste provizioane sunt incluse pe cheltuieli, rezultă că acestea cad în sarcina băncii, nereprezentând venituri, astfel încât nu pot fi percepute de la împrumutat. Din punct de vedere fiscal, provizioanele de risc sunt deductibile la calculul profitului impozabil, în sensul că se diminuează impozitul pe profit cu sumele aferente provizioanelor de risc constituite pe seama cheltuielilor în conformitate cu Regulamentul BNR nr. 5/2002, astfel încât, în limitele menționate, aceste instituții financiare au posibilitatea să suporte astfel de provizioane (implicit și pierderile în final, dacă aceste provizioane rămân definitive) pe seama cheltuielilor, nefiind justificată încasarea unui comision cu aceeași destinație (acoperirea pierderilor, respectiv a riscurilor) de la clienții instituțiilor financiare respective (conform art. 22 pct.1 din Legea 571/2003 privind Codul fiscal: contribuabilul are dreptul la deducerea rezervelor și provizioanelor, numai în conformitate cu prezentul articol, astfel: d) provizioanele specifice, constituite potrivit legilor de organizare și funcționare, de către instituțiile de credit, instituțiile financiare nebancare înscrise în registrul General ținut de banca națională a României, precum și provizioanele specifice constituite de alte persoane juridice similare).

Mai mult, pârâta, pentru a diminua riscul insolvabilității unui debitor, avea posibilitatea de a încheia un contract de asigurare a creditului.

Chiar dacă pârâta bancă avea obligația să constituie aceste provizioane de risc de credit și posibilitatea constituirii unor provizioane de risc suplimentare, iar în plus putea să-și asigure creditul.

Banca a preferat să transfere tot acest risc asupra reclamantei, cu toate că aceasta din urmă au suportat încă de la încheierea contractului riscul de credit prin aducerea drept garanție a unui imobil, imobil ce a fost asigurat, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.

Sub acest aspect, nu există o explicație rezonabilă a comerciantului, în concordanță cu prevederile contractuale, pentru a justifica respectiva clauză.

Și, de asemenea, pentru că a transferat întregul risc contractual pe seama clientului, se poate deduce și reaua credință a băncii la momentul încheierii contractului.

Așadar, se concluzionează că sunt îndeplinite condițiile instituite de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 pentru a considera clauza contractuală în discuție, cuprinsă în contractul inițial de împrumut, ca fiind abuzivă.

Scopul determinant urmărit de bancă la încheierea contractului a fost obținerea unui profit, chiar cu riscul încălcării Legii nr.193/2000, prin includerea unor clauze abuzive în contractul de credit, tribunalul apreciază ca aceste clauze sunt lovite de nulitate absolută.

Susținerea că art. 4 al Directivei nr. 93/13/CEE (transpusă de legea 193/2000) a exclus prețul contractului de la controlul caracterului abuziv, prin alin.2, nu este fondată, întrucât comisionul de risc nu face parte din prețul contractului.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede următoarele: clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. Acest art. 6 nu reprezintă altceva decât transpunerea efectelor nulității absolute în Legea nr. 193/2000, deoarece nulitatea reprezintă o sancțiune care lipsește actul juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

Deoarece art. 14 din Legea nr.193/2000 face trimitere la Codul civil și la codul de procedură civilă cererea reclamanților este apreciată întemeiată cu privire la contractul de împrumut inițial încheiat între părți, existând un caz de nulitate absolută parțială care este dat de caracterul abuziv al unor clauze contractuale ce se sancționează cu desființarea acelor clauze și restituirea prestațiilor efectuate.

La judecarea cauzei trebuie să se aibă în vedere și interpretarea pe care a dat-o Curtea de Justiție a Comunității Europene articolului 6 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive, articol ce a fost transpus în art. 6 din Legea nr.193/2000. Astfel, în cauza C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C-240/98, Curtea a stabilit că art. 6 alin.1 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din data de 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală abuzivă nu creează obligații pentru consumator și nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză. De asemenea, s-a mai dispus că instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elemente de drept și de fapt necesare în acest sens, iar atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă nu o aplică.

Și dacă acest comision de risc ar face parte din preț, el nu este supus excepției prevăzute de art. 4 al Directivei 93/13/CEE, din moment ce nu este prevăzut în mod clar și inteligibil, deoarece acest comision nu este definit și nu se menționează criteriile în funcție de care s-a stabilit procentul comisionului. Dealtfel, practica Curții Europene de Justiție (C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C-240/98), este în sensul că instanța este obligată de a examina chiar din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

Cu privire însă la Actul adițional nr. 2/16.12.2010, Tribunalul apreciază că acțiunea reclamanților este nefondată, întrucât actul adițional este negociat, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, iar banca a fost de bună credință la momentul încheierii acestui contract.

Astfel, la 16.12.2010, părțile au încheiat Actul adițional nr. 2, prin care s-a redus cuantumul comisionului de administrare de la 0,22% la 0,08%.

Așa cum s-a arătat mai sus, pentru a determina dacă o anumită prevedere contractuală reprezintă o clauză abuzivă, trebuie verificată îndeplinirea cumulativă a condițiilor instituite de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000: 1. aceasta să nu fi fost negociată direct cu partea contractantă; 2. crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; 3. caracterul contrar bunei credințe, aspect ce vizează comportamentul loial al comerciantului și al consumatorului.

Nici una dintre aceste condiții nu este îndeplinită în ce privește actul adițional.

1. Împrejurarea semnării de către client a actului adițional, ulterior încheierii actului inițial de împrumut, presupune implicit negocierea acestuia. Astfel, nu se pune problema aplicării art. 4 al Legii nr. 193/2000, care impune declararea unei clauze ca abuzive condiționat de lipsa negocierii clauzei.

Împrejurarea semnării de către client a actului adițional, prin care a acceptat în continuare existența comisionului, sub denumirea de comision de administrare, al cărui cuantum se reduce, are semnificația negocierii propriu zise (în sensul ofertei băncii cu privire la actul adițional, trimise în scris clientului, urmate de acceptarea clientului) a acestui act adițional, căci clientul a avut reprezentarea reducerii costului total al creditului, așadar a acceptat oferta băncii de reducere a dobânzii, precum și/sau de reducere a comisionului, chiar în condițiile menținerii comisionului în discuție, mai redus ca valoare.

Practic, imediat după semnarea actului adițional, se reduc costurile lunare ale creditului pentru client. Pentru că a considerat avantajoasă această variantă, a acceptat renegocierea contractului, a semnat actul adițional, fiind conștient că este în avantaj față de contractul inițial.

Actul adițional în discuție fiind încheiat în timpul derulării contractului de împrumut, consumatorul este un consumator avizat, la momentul modificării de comun acord cu banca a contractului inițial de împrumut având deja în derulare un credit.

Apoi, consumatorul în mod evident a încheiat actul adițional în cunoștință de cauză apreciind că oferta băncii era mai avantajoasă din punct de vedere financiar față de contractul inițial.

În acest sens, nu se poate solicita constatarea clauzelor din actul adițional ca fiind abuzive în condițiile Legii nr. 193/2000, fiind negociat de bancă și client.

D. o clauză care nu a fost negociată direct și individual cu consumatorul în cauză va fi considerată abuzivă, iar actul adițional a fost negociat, de această dată, comparativ cu momentul semnării contractului de împrumut inițial, consumatorul a avut posibilitatea să influențeze conținutul clauzei.

Trebuia arătat sub acest aspect și că, în chiar cuprinsul actului adițional,la art.6 alin.2 se arată că: „Împrumutatul/Codebitorul/Garantul declară că a studiat cu atenție, că a primit toate explicațiile necesare și că a înțeles pe deplin și în mod corect toți termenii și toate condițiile prezentului act adițional la convenție, motiv pentru care de bună voie și fără existența vreunei constrângeri înțelege să procedeze la semnarea acestuia”.

2. Nici condiția existenței dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților nu există în cazul actului adițional, pentru că imediat după semnarea actului adițional, se reduc costurile lunare ale creditului pentru client, ca urmare a reducerii dobânzii și a cuantumului comisionului de risc/administrare.

În concret, după semnarea actului adițional, se reduce costul lunar al creditului, comparând D. din contractul inițial de împrumut de 6,33% cu D. din actul adițional nr. 2, de 5,02%, comisionul în discuție reducându-se cu circa 50% din cuantumul celui inițial.

Astfel cum s-a arătat mai sus, dată fiind impunerea condiției dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților pentru a declara o clauză ca fiind abuzivă, clauza abuzivă reglementată de Legea nr. 193/200 trebuie asimilată unei clauze lezionare, cazul clauzei abuzive fiind o aplicație particulară a leziunii viciu de consimțământ, cu impunerea condițiilor speciale descrise de art. 4 Legea nr. 193/2000.

Or, prin aceea că, de comun acord, părțile au fost de acord cu relativa echilibrare a drepturilor și obligațiile, în favoarea clientului, comisionul în discuție reducându-se circa 50% din cuantumul celui inițial se poate conchide că a avut loc regularizarea convențională a contractului de împrumut, constând în validarea actului juridic inițial lovit de nulitate, căruia i s-a complinit un element care îi lipsește, anume s-a restabilit echilibrul între drepturile și obligațiile părților.

3. În fine, nici condiția relei credințe a băncii la momentul încheierii actului adițional nu este îndeplinită.

Dimpotrivă, din împrejurarea că deși a considerat avantajoasă această variantă a actului adițional, a acceptat renegocierea contractului, a semnat actul adițional, fiind conștient că este în avantaj față de contractul inițial, clientul este cel de rea credință, când, după ce a obținut reducerea dobânzii și/sau a cuantumului comisionului, implicit a costului total de creditare, solicită acum în justiție constatarea nulității comisionului de risc, deci încă o reducere a costului de creditare, chiar dacă, de fapt, a acceptat clauzele cuprinse în actul adițional, după negocierea cu banca a acestuia.

Pentru motivele expuse mai sus, în baza disp. art. 312 alin. 2 și 304 pct. 9 Cod pr. civ.,Tribunalul va admite recursul declarat de pârâta recurentă . împotriva sentinței civile nr.4579/2012, va modifica în parte sentința, în sensul că va respinge capătul de acțiune a reclamanților pentru constatarea clauzelor abuzive din actul adițional nr. 2/16.12.2010, cu consecința înlăturării dispoziției de obligare a pârâtei la restituirea comisionului de administrare începând cu data de 16.12.2010.

Se mențin celelalte dispoziții ale sentinței.

Cheltuielile de judecată în recurs vor fi compensate, potrivit art. 276 Cod pr. civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de pârâta recurentă S.C. V. R. SA împotriva Sentinței Civile nr. 4579/2012 a Judecătoriei Alba Iulia pronunțată în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamanții intimați J. V. D. și J. A. M..

Modifică în parte sentința în sensul că:

Respinge capătul de acțiune a reclamanților pentru constatarea clauzelor abuzive din actul adițional nr. 2/16.12.2010, cu consecința înlăturării dispoziției de obligare a pârâtei la restituirea comisionului de administrare începând cu data de 16.12.2010.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate .

Compensează cheltuielile de judecată din recurs .

Irevocabilă .

Pronunțată în ședință publică azi, 28.03.2013

Președinte,

A. C. P. - președinte Secția a II-a Civilă

Judecător,

C. C.

Judecător,

D. C.

Grefier,

M. P.

Red./Tehn. CC. /2 ex./25.04.2013

Jud. fond L. B.

← Somaţie de plată. Sentința nr. 90/2013. Tribunalul ALBA  Pretenţii. Decizia nr. 1498/2013. Tribunalul ALBA →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Decizia nr. 337/2013. Tribunalul ALBA