Pretenţii. Decizia nr. 944/2013. Tribunalul ALBA

Tribunalul ALBA - Sentințe și decizii comerciale / 2013

Decizia nr. 944/2013 pronunțată de Tribunalul ALBA la data de 19-09-2013 în dosarul nr. 6614/176/2012

Dosar nr._

ROMÂNIA

TRIBUNALUL A.

SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

DECIZIA NR. 944/2013

Ședința publică de la 19 Septembrie 2013

Completul compus din:

PREȘEDINTE D. C.

Judecător A. C. P. - președinte Secția a II-a Civilă

Judecător C. C.

Grefier M. P.

Pe rol se află recursul declarat de pârâta recurentă . împotriva sentinței civile nr.1708/2013 a Judecătoriei Alba Iulia pronunțată în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamantul P. H. M. având ca obiect pretenții.

La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă în fața instanței avocat C. M. pentru pârâta recurentă cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind reclamantul și mandatarul acestuia .

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Instanța din oficiu, în baza art.159¹ (4) Cod procedură civilă, constată că este competentă general, material și teritorial să judece pricina.

Instanța constată că mandatarul reclamantului intimat a înregistrat la dosar o cerere prin care solicită strigarea cauzei la ora 12,00 întrucât are de susținut cauze la Curtea de Apel Alba Iulia. Anexează la cerere: împuternicire avocațială, concluzii scrise și chitanță reprezentând onorariu avocațial . A înregistrat cererea și prin fax .

Instanța pune în discuție cererea de strigare a cauzei la ora 12,00 formulată de mandatarul reclamantului intimat .

Mandatarul pârâtei recurente lasă la aprecierea instanței cu privire la această cerere .

Instanța respinge cererea formulată în scris de mandatarul reclamanților intimați cu privire la strigarea cauzei la ora 12,00 .

Mandatarul pârâtei recurente . – depune la dosar Ordinul de plată în sumă de 479,80 lei reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar de 5 lei.

Constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța declară închisă probațiunea și acordă cuvântul în dezbateri.

Mandatarul pârâtei recurente . solicită în principal admiterea recursului, modificarea sentinței atacate și respingerea ca inadmisibilă a acțiunii reclamantului .

Apreciază că prezenta cauză este una specifică astfel că se impune casarea cu trimitere a cauzei întrucât instanța de fond s-a pronunțat cu privire la modificarea comisionului de administrare fără însă a analiza în totalitate actele depuse la dosarul cauzei .

Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, cu obligarea reclamantului intimat la plata cheltuielilor de judecată, onorariului avocațial pe cale separată .

Se prezintă, după dezbateri dar în timpul ședinței de judecată mandatarul reclamantului, avocat N. G. - motiv pentru care cauza a fost reluată .

Apărătorul reclamantului solicită respingerea recursului ca nefondat, banca a transformat comisionul de risc în comision de administrare doar pentru a-i da o aparență legală . Apreciază că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică. Cu cheltuieli de judecată .

INSTANȚA

Asupra recursului de față:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Alba Iulia sub dosar nr._ reclamantul P. H. M. a chemat în judecată pârâtele . și . – Sucursala A. I., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța să se constate nulitatea absolută parțială a contractului de credit nr._/21.08.2008 și să se dispună:

Anularea clauzelor contractului de credit nr._/21.08.2008 de la punctul 3 litera d „data ajustării dobânzii” din Condițiile speciale ale convenției și pct.3.11 din Condițiile generale ale Convenției, ca fiind clauze abuzive;
Anularea clauzelor contractului de credit nr._/21.08.2008 de la punctul 5 litera a Comision de risc din Condițiile speciale ale convenției, respectiv art.3 pct.5 din Condițiile generale ale Convenției, ca fiind clauze abuzive;
Refacerea Planului de rambursare emis la data de 21.08.2008 de . A. I., prin eliminarea comisionului de risc (sau administrare, așa cum a fost încasat acest comision de către bancă, prin redenumirea comisionului de risc, după implementarea OUG50/2010) și refacerea coloanei Total în care să se consemneze doar anuitatea de 72.315,55 CHF;
Restituirea de către pârâte a sumelor încasate până în prezent cu titlul comision de risc (sau administrare, așa cum a fost încasat acest comision de către bancă, prin redenumirea comisionului de risc, după implementarea OUG50/2010) în principal începând cu data încheierii convenției, respectiv 21.08.2008, iar în subsidiar începând cu data de 10.10.2009 până în prezent, precum și în continuare, până pârâta va reface Planul de rambursare emis la 21.08.2008, potrivit celor de mai sus, pct.3 din acțiune;
Obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în calitate de împrumutat a încheiat Convenția de Credit nr._/21.08.2008, valoarea totală a creditului obținut fiind de 45.500 CHF, iar durata creditului de 300 luni, cu o rată a dobânzii de 3,99% pe an, pe care banca a specificat ca fiind fixă, D. 7,01%.

Reclamantul a considerat clauzele contractuale menționate în petitul acțiunii ca fiind abuzive, ceea ce face cauza convențiilor să fie ilicită.

S-a arătat de către reclamant că, deși s-a stipulat în contract că dobânda curentă este în cuantum de 3,99% pe an, fiind fixă (art.3 lit.a din Convențiile speciale ale convenției de credit), la art.3 lit.d se prevede că banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară. De asemenea, la pct.3.11 D. din secțiunea 3 a Condițiilor generale ale convenției se stipulează că D. poate fi modificată în condițiile modificării ratei dobânzii precum și în condițiile prevăzute de secțiunea 10 „Costuri suplimentare” sau cu acordul părților, cu toate că dobânda prevăzută în convenție a fost stabilită ca fiind fixă. În consecință, banca a inserat în contract clauze abuzive sub acest aspect, ce nu sunt concordante cu dobânda fixă a împrumutului.

Potrivit art.6 lit.b din contract Condițiile speciale ale convenției se prevede că rambursarea creditului se face lunar, în anuități de 241,14 CHF, scadente în 10 a fiecărei luni, deci dobândă fixă, element al contractelor avut în vedere de către reclamanți la alegerea băncii tocmai în considerarea riscului valutar la care s-au expus prin împrumutarea în monedă străină.

S-a mai arătat de către reclamant că în contractul de credit se prevede și un comision de risc de 0,22 %, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a Convenției de credit, acest comision este prevăzut de clauzele abuzive ale contractului de credit nr._/21.08.2008: de la punctul 5 litera a Comision de risc din Condițiile speciale ale convenției, „Comision de risc - de 0,22 %, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a Convenției de credit”; respectiv art.3 pct.5 din Condițiile generale ale Convenției, „Comision de risc - Pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează Băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se. plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în Condițiile speciale”.

Potrivit art.4 din Legea nr.193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Așadar, legea prevede o asemenea sancțiune numai în cazul în care consumatorul este vătămat în derularea raporturilor comerciale.

In calitate de împrumutați prin contractul în discuție, reclamantul a apreciat că a fost vătămat în derularea raporturilor comerciale cu banca. Prin impunerea comisionului de risc, a fost afectat echilibrul contractual dintre cele două părți:

- potrivit contractului de credit au împrumutat de la bancă suma de 45.500 CHF, pe o durată de 25 ani, cu o rată a dobânzii fixă de 3,99% pe an, pe care banca a prezentat-o ca fiind fixă, D. 7,01% și deși potrivit art.6 lit.b din contract Condițiile speciale ale convenției se prevede că rambursarea creditului se face lunar, în anuități de 241,14 CHF, scadente în 10 a fiecărei luni, deci dobândă fixă, element al contractului avut în vedere de reclamanți la alegerea băncii tocmai în considerarea riscului valutar la care s-au expus prin împrumutarea în monedă străină, în contract se prevede și un comision de risc de 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a Convenției de credit, care de fapt modifică dobânda fixă a contractului agreată și de bancă;

- banca nu are nici un motiv să perceapă acest comision de risc, așa cum reiese din Condițiile speciale, art.7 Garanții, tragerea creditului este condiționată de constituirea tuturor garanțiilor, garanții pe care reclamanții le-au adus tocmai pentru acoperirea oricărui risc la care s-ar putea expune banca. Au constituit, potrivit pct.a, o garanție reală imobiliară (ipoteca) de rang I, asupra imobilului situat în A. I., . M.), nr.21, ., jud. A., având nr. topografic 2895/4/XIII de sub nr. ord. A+1, întabulat în CF_ A. I. și au cesionat în favoarea băncii polița anuală pentru acoperirea tuturor riscurilor, pct.b art.7, pentru imobilele ipotecate.

- clauzele prin care se instituie comisionul de risc sunt abuzive și pentru că, deși este perceput pentru acoperirea unui eventual risc ce l-ar putea suferi banca pe parcursul derulării contractului, nu se prevede în contract dacă acest comision se restituie la finele contractului, în cazul în care băncii i se achită dobânda și suma împrumutată și nu se produce nici un risc, rezultând astfel că nu se restituie, deci banca obține un avantaj material nejustificat foarte consistent,

- în Condițiile speciale se prevede la art.6 lit.b că împrumutații se obligă să ramburseze creditul lunar, în anuități de 241,14 CHF. Comisionul de risc, în plus față de prevederile art.6 lit.b ce se referă doar la anuități, este preluat prin calculare în Planul de rambursare emis la 21.08.2008 de V. România SA A. I., în coloană distinctă, anterior coloanei Total, astfel încât în coloana Total se consemnează nu doar anuitatea constantă de 241.14 CHF, în condițiile în care au contractat un împrumut cu dobândă fixă. Așa cum reiese din finele Planului de rambursare, pentru un împrumut de 45.500 CHF rambursează suma împrumutată plus dobândă totală de 26.815,55 CHF, total 72.315,55 CHF, dar și în mod nejustificat comisionul de risc de 17.534,62 CHF.

Reclamantul a mai arătat că ulterior, după apariția OUG 50/2010, fără a avea acordul său banca a redenumit comisionul de risc în comision de administrare, fără să existe clauze contractuale în acest sens, și l-a încasat ca atare.

În consecință, reclamantul a considerat că clauzele în discuție sunt abuzive și că sancțiunea caracterului abuziv al acestor clauze este nulitatea absolută, decurgând din interesul de ordine publică ocrotit de lege, respectiv protecția consumatorilor, apreciază că se impune admiterea acțiunii de față, și sub aspectul înlăturării comisionului de risc (redenumit în comision de administrare).

Ca urmare, banca trebuie să procedeze la refacerea Planului de rambursare emis la 21.08.2008 de V. România SA A. I., prin eliminarea comisionului” de risc, (sau administrare, așa cum a fost încasat acest comision de către bancă, prin redenumirea comisionului de risc, după apariția OUG 50/2010) și refacerea coloanei Total în care să se consemneze doar anuitatea de 72.315,55 CHF.

Consecința firească a desființării parțiale a contractului cu privire la comisionul de risc (pe care ulterior banca pârâtă 1-a redenumit comision de administrare și l-a încasat cu această denumire, dar cu același efect, depășind anuitatea de 72.315,55 CHF), este repunerea părții în situația anterioară, în sensul obligării pârâtei la restituirea comisionului încasat, începând cu data încheierii convenției până în prezent, și în continuare până la refacerea planului de rambursare.

Urmare a faptului că pârâtele nu au fost de acord să modifice contractul de credit pe cale amiabilă se impune obligarea acestora în solidar la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de purtarea acestui proces.

În drept a invocat art.1, 4 și 6 teza I din Legea 193/2000, art.1092 din vechiul cod civil (art.1.341 din noul cod civil), art.11 din Regulamentul BNR nr.5/2002.

A anexat cererii notificarea la conciliere (fl.9-10), proces – verbal de conciliere (f. 11-13), contractul de credit nr._/21.08.2008 (fl.14-29), adresa nr.3072/28.02.2012 (fl.30), adresa nr.4491/28.05.2012 (fl.31), sesizarea nr.1457/13.09.2010 (fl.32-33), adresa nr.832/13.09.2010 (fl.34), adresa nr.386/_ (fl.35), planul de rambursare (fl.36-41), practică judiciară (fl.42-49).

În temeiul prevederilor art.15 lit.j din Legea nr.146/1997 actualizată coroborat cu art.1 alin.2 din OG nr.32/1995 actualizată, prezenta cerere este scutită de plata taxelor judiciare.

La termenul de judecată din data de 21.11.2012 pârâta a depus întâmpinare solicitând respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată (fl.54-66). De asemenea, pârâta a invocat excepția netimbrării cererii, excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților pe perioada anterioară cu 3 ani înainte de introducerea acțiunii și excepția inadmisibilității cererii ca acțiune directă.

Pârâta a arătat că nu este o clauză abuzivă în înțelesul art.4 din Legea nr.193/2000, clauza contractuală prin care s-a reglementat dreptul său de a percepe comision de risc, trebuind a fi făcută dovada îndeplinirii condițiilor specificate în norma legală, anume existența unui dezechilibru semnificativ și a bunei – credințe.

Pârâta a susținut că prima condiție nu este îndeplinită.

S-a mai susținut să se dea eficiență efectului direct al art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE și a arătat că anularea clauzelor contractuale nu poate produce efecte retroactive, față de caracterul succesiv al prestațiilor.

În drept, a invocat prevederile Legii 193/2000, principiul aplicabilității directe a Directivei nr.93/13/CEE, Decretul 167/1958, Decretul 31/1954.

Prin încheierea de ședință din data de 05.12.2012 instanța a respins excepția netimbrării cererii, excepția prescripției și excepția inadmisibilității cererii ca acțiune directă, excepții invocate de pârâtă prin întâmpinare (fl.70-71).

La termenul de judecată din data de 03.04.2013 reclamantul a arătat că își menține petitul 4 doar în subsidiar, menționând că reclamantul nu a luat cunoștință de actul adițional, nu l-a semnat astfel încât acesta a fost studiat doar la dosarul cauzei după ce i s-a pus în vedere pârâtei să-l depună la dosarul instanței la filele 81-113.

În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriul reclamantului (fl.73-77).

Prin sentința civilă nr.1708/2013 instanța de fond a reținut că la data de 21.08.2008 între părți s-a încheiat convenția de credit nr._/21.08.2008 valoarea creditului obținut de reclamant fiind de 45.500 CHF, iar durata creditului fiind de 300 de luni de la data încheierii convenției.

Creditul astfel obținut a avut ca destinației acoperirea cheltuielilor personale curente concretizate în conturi deschise la BRD Agenția Cetate.

La pct.3 lit.d din convenție se prevede că banca își rezerva dreptul de a revizui structura ratei dobânzii în cazul apariției unei schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii, deși la pct.3 lit.a se face mențiunea că rata dobânzii curente este de „3,99 % p.a”

La pct.3.11 din secțiunea Condiții Generale se stipulează ca D. poate fi modificată în condițiile modificării ratei dobânzii, precum și în condițiile prevăzute în secțiunea 10 „Costuri suplimentare” sau prin acordul părților.

La pct.5 lit.a din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/21.08.2008 și la pct.3.5 din condițiile generale ale convenției a fost stabilit un comision de risc 0,22 % aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toata perioada de derulare a convenției de credit.

Având în vedere data încheierii convenției de credit (21.08.2008) și dispozițiile art.3 din Legea nr.71/2011, în cauză sunt aplicabile dispozițiile Codului civil din 1864, dispoziții legale la care instanța a făcut referire în prezenta hotărâre.

Dispozițiile art.969 din Codul civil conferă putere de lege contractelor legal făcute, ceea ce înseamnă ca legea recunoaște forță deplina doar contractelor legale făcute.

Potrivit art.948 din Codul civil condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții sunt: capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părții care se obligă, un obiect determinat și o cauză licită.

Conform art.968 din Codul civil cauza este nelicită când este prohibită de legi și când este contrară bunelor moravuri și ordinii publice.

Cauza unui contract sinalagmatic, cum sunt contractele de credit în speță, este formată din doua componente și este diferită pentru cele două parți care contractează. Pentru banca cauza proximă sau scopul imediat o reprezintă restituirea împrumutului, iar scopul mediat constă obținerea de profit, așa cum rezultă din însăși întâmpinarea depusă la dosar.

Pentru împrumutat, scopul imediat îl constituie obținerea e lichidități financiare, iar scopul mediat folosirea banilor în interes personal.

Apoi, una din condițiile de valabilitate a cauzei este ca aceasta să fie licită și morală.

Art.966 din Codul civil prevede că obligația nelicită nu poate avea nici un efect, iar art.968 din Codul civil stabilește: „Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri și ordinii publice”.

Potrivit art.14 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil si Codului de procedură civilă.

În concluzie, ori de câte ori un consumator este prejudiciat prin încheierea unui contract datorită încălcării prevederilor Legii nr.193/2000, el are dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu dispozițiile Codului Civil și Codului de procedură civilă. Încheierea unui contract cu încălcarea Legii nr.193/2000 face ca acel contract să aibă o cauză ilicita, iar cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului.

Scopul mediat al încheierii contractului de credit în speța de față, adică motivul determinant al încheierii, din punctul de vedere al băncii este obținerea de profit, banca urmărind obținerea de profit chiar și cu încălcarea legii pentru următoarele motive:

Contractele de credit în cauză au fost transformate în mod tacit de bancă într-unul de adeziune, deoarece au constat într-un formular tipizat, ale cărui clauze nu au putut fi negociate de reclamanți, întregul contract fiind impus în forma respectivă de bancă.

Potrivit art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, prin care a fost transpusă Directiva 84/450/CE, o clauză contractuală ce nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului și contrar cerinței bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor comerciale sau numai una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază ca acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

În cauză nu s-a făcut dovada că respectivele clauze invocate în acțiune ca fiind abuzive ar fi fost negociate cu consumatorul. Faptul că ambele parți au cunoscut întinderea obligațiilor stipulate prin clauzele invocate în acțiune la data încheierii convenției de credit, nu înseamnă că respectivul contract a fost negociat, din moment ce consumatorul nu a avut posibilitatea să le negocieze.

Cu privire la pct.3 lit.d din Convenții, raportat la pct.3 lit.a, instanța a constatat că această clauză este una abuzivă și trebuie interpretată în favoarea consumatorului potrivit art.1 alin.2 din Legea nr.193/2000, în sensul că în caz de dubii asupra unor clauza contractuale acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. Prin urmare, din moment ce în ambele convenții de credit pct.3 lit.a stabilește rata dobânzii curente ca fiind de „3,99% p.a”, iar pct.3 lit.d prevede că banca își rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii, aceste clauze, pe lângă faptul că permit băncii să modifice unilateral dobânda fixă fără a se raporta la niște indici obiectivi de pe piața bancară, trebuie interpretate în favoarea consumatorului, în sensul că dobânda curentă este de „3,99 % p.a.”, ceea ce are ca efect desființarea pct.3 lit.d din Convenție, raportat la pct.3.11 din secțiunea condiții generale.

În ceea ce privește comisionul de risc prevăzut la pct.5 din condițiile speciale ale convențiilor și de pct.3.5 din condițiile generale ale convențiilor, s-a stabilit un comision de risc de 0,22% aplicabil soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toată perioada de derulare a convențiilor de credit.

În contract nu este identificat suficient de clar și pe înțelesul oricărei persoane care nu are cunoștințe specifice domeniului bancar, ce fel de riscuri presupune punerea creditului la dispoziție.

În plus, aceste comisioane de risc nu se justifică, ținând cont că reclamanții au adus garanții pentru executarea contractului. În acest sens reclamanții au constituit în favoarea pârâtei o garanție reală imobiliară (ipotecă) de rang I, imobil care a fost asigurat conform pct.7 lit.a din condițiile speciale ale Convenției, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.

În privința comisionului de risc, prevăzut de convențiile de credit, analizându-se scadențarul plăților instanța constată că acest comision se ridică la un total de 17.534,62 CHF, ceea ce raportat la suma împrumutată de 45.500 CHF reprezintă aproximativ o pătrime, astfel că se poate retine că plățile cu acest titlu reprezintă o sumă disproporționat de mare față de suma împrumutată, iar în plus, se poate observa că acest comision de risc alături de debitul principal îi obligă pe reclamanți să restituie aproape dublul sumei împrumutate; la care se mai adăuga și devalorizarea monedei naționale raportat la suma împrumutată, astfel că la final reclamanții urmează să plătească aproape de două ori suma împrumutată.

Există așadar creat un dezechilibru contractual semnificativ, având în vedere că restituirea sumei împrumutate era garantată și prin încheierea contractului de ipotecă și poliței de asigurare. Deși pârâtele au afirmat în întâmpinare că acest comision de risc nu este un echivalent al garanției reale imobiliare și că este perceput și pentru acoperirea și a altor riscuri în afara celui de neplată, indicarea acestor riscuri s-a făcut abia în întâmpinare, comisionul de risc nefiind definit în contract.

Acest art.6 nu reprezintă altceva decât transpunerea efectelor nulității absolute în Legea nr.193/2000, deoarece nulitatea reprezintă o sancțiune care lipsește actul juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

Deoarece art.14 din Legea nr.193/2000 face trimitere la Codul civil și la Codul de procedură civilă, instanța apreciază că în cauză cererea reclamanților este întemeiată, existând un caz de nulitate absolută parțială care este dat de caracterul abuziv al unor clauze contractuale ce se sancționează cu desființarea acelor clauze și restituirea prestațiilor efectuate.

La judecarea cauzei s-a avut în vedere și interpretarea pe care a dat-o Curtea de Justiție a Comunitarii Europene articolului 6 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive, articol ce a fost transpus în art.6 din Legea nr.193/2000. Astfel, în cauza C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C - 240/98, Curtea a stabilit ca art.6 alin.1 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din data de 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală abuzivă nu creează obligații pentru consumator și nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză. De asemenea, s-a mai dispus că instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elemente de drept și de fapt necesare în acest sens, iar atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă nu o aplică.

Față de cele ce preced, deoarece scopul determinant urmărit de bancă la încheierea contractului a fost obținerea unui profit chiar și cu riscul încălcării Legii nr.193/2000, prin includerea unor clauze abuzive în contractul de credit, instanța apreciază ca aceste clauze sunt lovite de nulitate absolută.

În speța dedusă judecății nu se contestă că pârâta a stabilit unilateral dobânda fixă, ci se contestă posibilitatea modificării cuantumului acesteia în mod unilateral de către bancă, fără acordul reclamantului și fără a se stabili măcar criteriile în funcție de care ar putea opera această modificare.

În cauză nu s-a făcut dovada negocierii, în sensul celor anterior expuse, iar în plus pct.1 a) din Anexa la Legea nr.193/2000 care dau dreptul de a modifica unilateral clauzele contractului, dacă există o motivație întemeiată, s-ar putea aplica doar în situația în care, dobânda stipulată ar fi variabilă, nu și atunci când este stabilită în cuantum fix.

Instanța a constatat că prin acte adiționale la convențiile de credit, pârâta a înlocuit denumirea comisionului de risc cu denumirea “comision de administrare”, însă reclamanții nu contestă acest aspect, arătând că au semnat actele adiționale întrucât cuantumul comisionului a fost mult diminuat.

Pe cale de consecință, instanța a admis acțiunea formulată și precizată de reclamant, a constatat nulitatea absolută parțială a Convențiilor de Credit nr._/21.08.2008, încheiate între părți și a dispus:

- anularea clauzelor contractului de credit nr._/21.08.2008 de la punctul 3 litera d „data ajustării dobânzii” din Condițiile speciale ale convenției și pct.3.11 din Condițiile generale ale Convenției, ca fiind clauze abuzive;

- anularea clauzelor contractului de credit nr._/21.08.2008 de la punctul 5 litera a Comision de risc din Condițiile speciale ale convenției, respectiv art.3 pct.5 din Condițiile generale ale Convenției, ca fiind clauze abuzive.

A fost admis și petitul 3 privind refacerea planului de rambursare, precum și petitul 4 cu privire la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc începând cu data de 10.10.2009 până la data pronunțării hotărârii, în caz contrar în cazul pârâtelor ar opera îmbogățirea fără justă cauză.

Cererea de obligare a pârâtelor la restituirea comisionului de risc ce va fi plătit în continuare și după data pronunțării hotărârii nu a fost primită, deoarece hotărârile pronunțate în primă instanță în materie comercială sunt executorii (art.720⁸ Cod procedură civilă).

În temeiul art.274 C. și având în vedere că reclamantul a făcut dovada cheltuielilor efectuate în prezenta cauză (onorariu avocat în cuantum de 2700 lei potrivit chitanței depuse la fila 121), a admis cererea reclamantului de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat S.C V. ROMÂNIA S.A, solicitând ca prin decizia ce se va pronunța sa se dispună:

1. In principal, in temeiul art.304 pct.4 rap. la art.312 pct.3, casarea sentinței atacate cu reținere si rejudecând respingerea acțiunii formulate ca inadmisibila având in vedere ca legea instituie o procedura speciala pentru constatarea clauzelor abuzive.

2. In subsidiar, in condițiile înlăturării primelor doua solicitări, in temeiul art.304 pct.9 si 304 ind. 1 cod procedura civila rap. la art.312 cod procedura civila, modificarea in tot a sentinței atacate si respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiata.

Recurenta a arătat că acțiunea directa la instanța este inadmisibila in condițiile in care legea 193/2000 reglementează o procedura speciala cu privire la constatarea clauzelor abuzive in contracte.

Astfel, in materie bancara avem ca reglementare generala dispozițiile OUG.99/2000 privind instituțiile de credit si adecvarea capitalului (lege generala) care reglementează încheierea contractelor de credit precum si regulamentul BNR. În materia verificării respectării dispozițiilor legale precum si cu privire la protejarea intereselor personale ale cocontractantilor, ca lege generala se aplica dispozițiile codului civil.

Legea nr.193/2000 in raport cu cele doua legi are caracterul de lege speciala axata pe un domeniu strict de aplicare(verificarea clauzelor abuzive) si prin urmare se aplica in mod prioritar in raporturile dintre comerciant si consumator.

Potrivit Art. 8. „Controlul respectării dispozițiilor prezentei legi se face de reprezentanții împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, precum si de specialiști autorizați ai altor organe ale administrației publice, potrivit competentelor. In urma controlului, procesul verbal, in temeiul art.12 se înaintează instanței care potrivit art.13, după verificare pronunța: (1) aplica sancțiunea contravenționala conform art. 16 si dispune, sub sancțiunea daunelor, j modificarea clauzelor contractuale, in măsura in care contractul rămâne in ființa, sau (2) desființarea acelui contract, cu daune-interese, după caz. Art. 14 prevede că „Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești in conformitate cu prevederile Codului civil si ale Codului de procedura civila „.

Aceste dispoziții se interpretează in sensul deschiderii caii la o acțiune directa îndreptata împotriva comerciantului doar după constatarea încălcării prevederilor Legii nr.193/2000 (fapta prejudiciabila) si doar pentru prejudiciul cauzat, care la momentul promovării acțiunii trebuie sa fie, cert lichid si exigibil, adică o veritabila acțiune in răspundere contractuala, dispozițiile legale(Legea nr.193/2000) nedând posibilitatea instanței de judecata, pe cale directa a analiza si anula parti din contract, sau pe cale incidentala conform dispozițiilor codului de procedura civila, prin intervenție accesorie in cauza in care se verifica legalitatea procesului verbal încheiat de organele abilitate de lege, respectiv ANPC.

Argumentele anterioare sunt susținute si de dispozițiile Legii nr.296/2004 Codul consumului, aplicabile in prezenta cauza, care stabilesc in art. 1 „Prezenta lege, denumită în continuare Codul, are ca obiect reglementarea raporturilor juridice create între operatorii economici și consumatori, cu privire la achiziționarea de produse și servicii, inclusiv a serviciilor financiare, asigurând cadrul necesar accesului la produse și servicii, informării lor complete și corecte despre caracteristicile esențiale ale acestora, apărării și asigurării drepturilor și intereselor legitime ale consumatorilor împotriva unor practici abuzive, participării acestora la fundamentarea și luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori.”

Iar art.85 stabilește in concret că „Acțiunile de control și supraveghere a pieței sunt efectuate de personalul împuternicit al autorităților publice centrale și teritoriale cu atribuții în domeniul protecției consumatorilor, conform competențelor specifice. (2) Personalul prevăzut la alin. (1) este autorizat să facă copii de pe materialele și documentele care i au legătură cu obiectul controlului și care se află în posesia celor inspectați și să solicite referințe despre acestea, numai dacă s-a constatat o abatere de la lege”.

In ceea ce privește solicitarea subsidiara de la pct. 2 din petitul recursului, se arată ca nu ne aflam in prezenta unui contract de credit/act adițional, care sa conțină clauze abuzive.

Art.1 alin.1 din Legea nr.193/2000 prevede ca :" Orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate." Prin acest text legal, legiuitorul a stabilit întinderea, sfera si persoanele cărora li se adresează legea, de la bun început făcând o diferențiere intre persoanele care au respectiv nu au cunoștințe de specialitate . De asemenea nu se poate afirma ca consumatorii cu antecedente in creditare intra in categoria consumatorilor care nu beneficiază de cunoștințe de specialitate, aceștia având experiența creditelor anterioare atât in ceea ce privește modul de negociere cu banca cat si cu privire la înțelegerea contractului de credit .

In sensul celor de mai sus, acțiunea pe fond este netemeinica deoarece a.) consumatorul este un consumator avizat, la momentul contractării produsului avea deja in derulare un credit, si b.) consumatorul in mod evident a încheiat contractul in cunoștința de cauza apreciind ca oferta băncii(care includea si comisionul de risc) la momentul încheierii contractului era mai avantajoasa din punct de vedere financiar, fata de cea a pieței, factor determinant in încheierea contractului art.4 alin.5 lit.b din L. 193/2000), împrumutul corespunzând satisfacerii dorinței(acoperirea unor cheltuieli personale), nevoii(de a obține banii in scopul satisfacerii dorinței) si necesitații( de a plați o rata mai mica decât era pe piața) consumatorului, la momentul perfectării, astfel ca in prezent nu poate invoca prevederile Legii nr.193/2000.

Se menționează că nu s-a dovedit dezechilibrul semnificativ dintre drepturile si obligațiile partilor, creat de clauzele contractuale. Astfel, conform art.4 din Legea nr.193/2000, reclamantul nu a dovedit, iar instanta nu si-a întemeiat sentința, pe nici un argument care sa releve dezechilibrul semnificativ creat prin clauzele defăimate intre drepturile si obligațiile pârtilor, astfel: "O clauză contractuală care nu a fost negociată direct (cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-f credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților."

Interpretând contractul in litera si spiritul legii, se observa ca de la bun început legiuitorul a reglementat doar situațiile in care se creează un dezechilibru, in alte condiții, clauzele chiar si nenegociate nu pot fi declarate abuzive. In atare condiții, este evident ca in prezentele cauze, sarcina probei dezechilibrului creat revenea reclamantului, care nu a administrat nicio proba in acest sens, la dosar neexistând nici un document care sa ateste dezechilibrul si care sa poată fi apreciat de instant atunci când evaluează contractul. De altfel, nici instanța de judecata nu poate face trimitere la vreo proba certa in acest sens, motivarea rezumându-se la o reluare automata din alte sentințe a argumentelor, la nivel teoretic. Nu se poate accepta ca . sa se considere ca sentința este temeinica si legala, câta vreme in dosar nu s-a făcut dovada certa a creări dezechilibrului semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor.

In ceea ce privește comisionul de risc este a se retine, ca banca, ca si instituție de credit, are obligația de a-si constitui provizioane de risc la nivelul BNR, pentru fiecare credit acordat. de asemenea prin contractul de credit părțile isi asuma obligații reciproce, neîndeplinirea lor putând crea pagube in patrimoniul fiecăruia dintre cocontractanți.

Astfel, in derularea contractului de credit, după punerea la dispoziție a sumei creditate riscul total al derulării acestuia este in totalitate in sarcina finanțatorului după cum urmează: în situația in care consumatorul nu isi îndeplinește obligația contractuala de refacere anuala a poliței de asigurare a bunului adus in garanție, banca este obligata la imobilizarea unei sume echivalente cu creditul acordat, la BNR, cu titlu provizion de risc, pana ce persoana creditata isi îndeplinește obligația de plata,

Valoarea bunului adus in garanție se devalorizează prin exploatare, acesta este un risc de expunere al băncii .Astfel, prin HG nr.2139/2004 pct.1.6.1 se stabilește ca perioada normal de funcționare a unui imobil cu destinația locuința 40-60 ani. Creditul acordat este pe o perioada de 25 ani( in unele cazuri peste aceasta perioada) ceea ce înseamnă ca numai din deprecierea legala, bunul luat in garanție la ajungerea la termen are o valoare diminuata in medie cu 40% procent ce nu este, acoperit de comisionul de risc pentru a putea aprecia in concret ca acesta produce un dezechilibru contractual major. D. luând spre analiza cele doua aspecte certe invocate putem trage concluzia justei includeri pe costuri a comisionului de risc care din punct de vedere al unității bancare reprezintă un cost justificat si care in contextul obligațiilor reciproce asumate de parti, a timpului îndelungat de rambursare, a bunului finanțat nu produce un dezechilibru semnificativ in contract cu atât mai mult cu cat rata contractului este mai mica decat rata contractului refinantat.

Conform definițiilor date in OG nr. 21/1992 prin "costul total al creditului" respectiv "valoarea totala plătibila de consumator " se înțelege : 24. costul total al creditului pentru consumator - toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul in legătura cu contractul de credit si care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale; costurile pentru serviciile accesorii aferente contractului de credit, in special primele de asigurare, sunt incluse, de asemenea, in cazul in care obținerea creditului sau obținerea acestuia potrivit clauzelor si condițiilor prezentate este condiționata de încheierea unui contract de servicii; 25. valoarea totala plătibila de consumator - suma dintre valoarea totala a creditului si costul total al creditului pentru consumator; iar la art.9 indice 3 litera b din același act normative se prevede ca: "b) dobânzile, precum si toate comisioanele, taxele, tarifele, spezele bancare sau orice pite costuri aferente acordării si derulării contractului, respectiv aferente unor servicii in privința cărora consumatorul nu dispune de libertate de alegere vor fi menționate in contract, fara a se face trimiteri la condiții generale de afaceri ale furnizorului de servicii financiare, lista de tarife si comisioane sau orice alt înscris;"

Or, din conținutul contractelor rezulta ca banca si-a îndeplinit obligațiile legale in sensul menționării acestora in contract, explicit, consumatorii la momentul semnării știind si asumându-si condițiile contractului.

Recursul este legal timbrat (fila 18).

Intimatul reclamant a depus concluzii scrise solicitând respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate.

Verificând legalitatea si temeinicia hotărârii atacate, prin prisma motivelor formulate si din oficiu, sub toate aspectele, Tribunalul reține următoarele:

Referitor la solicitarea de casare cu trimitere deoarece instanța de fond nu ar fi analizat caracterul abuziv al comisionului de administrare, în condițiile în care a dispus restituirea sumelor încasate cu acest titlu, se constată că o astfel de susținere este nefondată deoarece s-a reținut că doar a fost înlocuită denumirea din comision de risc în comision de administrare, însă scopul pentru care este perceput a rămas același. Așadar, din moment ce reclamantul nu a semnat actul adițional care conține acest comision de administrare în același cuantum ca și cel de risc, considerentele pentru care s-a constatat ca fiind abuziv comisionul de risc sunt valabile și în privința comisionului de administrare.

În ceea ce privește solicitarea recurentei de respingere a acțiunii ca inadmisibilă, se constată că potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr.193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Art.4 alin.1 din același act normativ prevede că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Actul normativ permite consumatorilor să urmeze procedura sesizării Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, care efectuează verificări și încheie procese verbale prin care consemnează faptele constatate sau să se adreseze organelor judecătorești în conformitate cu dispozițiile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.

În prima variantă, textul de lege stabilește prin art. 12 că procesul verbal se transmite la judecătoria în a cărei rază teritorială s-a săvârșit fapta sau în a cărei rază teritorială, contravenientul își are sediul.

Potrivit art. 13, instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, aplică sancțiunea contravențională conform art. 16 și dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființă, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese, după caz.

În a doua variantă, art. 14 prevede că acei consumatori prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor Legii nr. 193/2000 au dreptul de a se adresa organelor judecătorești.

Interpretarea sistematică și logică a textului de lege impune concluzia că rămâne la latitudinea consumatorului dacă optează pentru sesizarea Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, ori se adresează direct instanței de judecată, aceasta cu atât mai mult cu cât practica Curții Europene de Justiție este în sensul că instanța este obligată de a examina chiar din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

De altfel, dacă voința legiuitorului ar fi fost aceea de a se parcurge în mod obligatoriu procedura prealabilă a sesizării ANPC, anterior sesizării instanței de judecată, cu siguranță actul normativ ar fi prevăzut în mod expres acest lucru.

Cu privire la cererea recurentei pârâte de respingere a acțiunii reclamantului ca nefondată, se reține că intre părți s-a încheiat Convenția de credit nr._/21.08.2008, conform căreia reclamantul a obținut un credit de 45.500 CHF, rambursabil în 300 de luni de la data încheierii convenției.

La pct. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit și la pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției a fost stabilit un comision de risc de 0,22%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toata perioada de derulare a Convenției de credit. De asemenea, s-a stabilit o rată a dobânzii de 3,99% pe an.

Pentru a determina dacă o anumită prevedere contractuală reprezintă o clauză abuzivă, trebuie verificată îndeplinirea condițiilor instituite de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.

O primă condiție ce trebuie îndeplinită este ca aceasta să nu fi fost negociată direct cu partea contractantă. Alineatul al doilea al art. 4 din legea nr. 193/200 definește noțiunea de clauză ce nu a fost direct negociată, în sensul că aceasta este inserată în contract fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Cea de a doua condiție esențială ce trebuie constatată se referă la crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prin aceasta înțelegându-se că unul dintre contractanți dobândește un avantaj nejustificat față de situația celeilalte părți.

De esența raporturilor juridice izvorând din contracte sinalagmatice este corelativitatea drepturilor și obligațiilor, respectiv faptul că o parte este obligată să dea, să facă sau să se abțină să facă de la ceva știind că și cealaltă parte va efectua o contraprestație. Dacă uneia dintre părți îi incumbă numai obligații, fără a beneficia în schimb de drepturi, există un dezechilibru contractual, părțile nemaifiind în situație de egalitate, ceea ce este injust.

Dată fiind impunerea acestei condiții, a dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților pentru a declara o clauză ca fiind abuzivă, clauza abuzivă reglementată de Legea nr. 193/200 trebuie asimilată unei clauze lezionare, astfel cum este leziunea reglementată în Codul civil la art. 1157, dar și dezvoltată în doctrină .

Leziunea este un viciu de consimțământ care constă în disproporția vădită de valoare între două prestații. Structura leziunii, în concepția obiectivă care stă la baza reglementării ei, este disproporția de valoare între contraprestații.

Singura diferențiere constă, în cazul clauzei abuzive, care este o aplicație particulară a leziunii, cu impunerea condițiilor speciale descrise de art. 4 Legea nr. 193/2000, sancțiunea clauzei abuzive, potrivit doctrinei, sancțiunea nulității absolute, iar nu cea a nulității relative, ca în cazul leziunii în dreptul comun.

În ipoteza în care o clauză apare inechitabilă, trebuie analizat dacă se oferă o explicație rezonabilă de către comerciant, în concordanță cu prevederile contractuale pentru a justifica respectiva clauză.

În fine, cea de a treia cerință pentru a declara o clauză abuzivă se referă la caracterul contrar bunei credințe, aspect ce vizează comportamentul loial al comerciantului și al consumatorului.

De asemenea, trebuie să se aibă în vedere că potrivit art. 4 alin. 5 și 6 din Legea nr. 193/2000: "(5) (…) natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil."

Faptul că anumite aspecte ale clauzelor comerciale sau numai una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază ca acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant.

Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Contractul de credit în cauză a fost transformat în mod tacit de bancă într-unul de adeziune, deoarece a constat într-un formular tipizat, ale cărui clauze nu au putut fi negociate de reclamanți, întregul contract fiind impus în forma respectivă de bancă.

În privința obligațiilor reclamantului raportat art. 1312 Codul civil, nu se poate pune problema diligenței, pe care teoretic, ar fi trebuit să o manifeste reclamantul la încheierea contractului, întrucât aceasta în mod obiectiv nu a avut posibilitatea de a modifica în vreun fel conținutul clauzelor contractuale, Tribunalul reținând că raportat la nevoile acesteia din urmă la momentul încheierii contractului nu avea altă alternativă, deoarece condițiile de credit pe piață erau în linii generale aceleași, iar la momentul respectiv orice consumator nu putea să modifice clauzele contractuale indiferent de denumirea băncii.

Astfel, se poate concluziona că respectiva clauză nu a fost negociată individual cu consumatorul în cauză, consumatorul neputând să influențeze conținutul acesteia.

Apoi, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prin aceea că pentru un credit de 45.500 CHF acordat pe o durată de 300 luni, clientul băncii achită, pe lângă dobânda de 26.815,55 CHF și comision în valoare de 17.534,62 CHF.

Așa cum s-a arătat mai sus, în ipoteza în care o clauză apare inechitabilă, trebuie analizat dacă se oferă o explicație rezonabilă de către comerciant, în concordanță cu prevederile contractuale, pentru a justifica respectiva clauză.

În ceea ce privește comisionul de risc prevăzut la pct. 5 din condițiile speciale ale convenției și de pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției, s-a stabilit un comision de risc procentual aplicabil soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toată perioada de derulare a convenției de credit.

Aceste clauze privind comisionul de risc apar în lumina legii ca fiind abuzive întrucât, în contract nu este identificat suficient de clar și pe interesul oricărei persoane care nu are cunoștințe specifice domeniului bancar, ce fel de riscuri presupune punerea creditului la dispoziție.

Reclamanții au adus garanții pentru executarea contractului. În acest sens reclamantul a constituit în favoarea pârâtei o garanție reală imobiliară (ipotecă) de rang I, imobil care a fost asigurat conform pct. 7 lit. b din condițiile speciale ale Convenției, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.

Banca avea obligația să-și constituie provizioane de risc de credit, iar potrivit dispozițiilor art. 11 din Regulamentul BNR nr. 5/2002, în vigoare la data contractării creditului, constituirea de provizioane specifice de risc de credit se referă la crearea acestora și se va realiza prin includerea pe cheltuieli a sumei reprezentând nivelul necesarului de provizioane specifice de risc de credit. Având în vedere că aceste provizioane sunt incluse pe cheltuieli, rezultă că acestea cad în sarcina băncii, nereprezentând venituri, astfel încât nu pot fi percepute de la împrumutat. Din punct de vedere fiscal, provizioanele de risc sunt deductibile la calculul profitului impozabil, în sensul că se diminuează impozitul pe profit cu sumele aferente provizioanelor de risc constituite pe seama cheltuielilor în conformitate cu Regulamentul BNR nr. 5/2002, astfel încât, în limitele menționate, aceste instituții financiare au posibilitatea să suporte astfel de provizioane (implicit și pierderile în final, dacă aceste provizioane rămân definitive) pe seama cheltuielilor, nefiind justificată încasarea unui comision cu aceeași destinație (acoperirea pierderilor, respectiv a riscurilor) de la clienții instituțiilor financiare respective (conform art. 22 pct.1 din Legea 571/2003 privind Codul fiscal: contribuabilul are dreptul la deducerea rezervelor și provizioanelor, numai în conformitate cu prezentul articol, astfel: d) provizioanele specifice, constituite potrivit legilor de organizare și funcționare, de către instituțiile de credit, instituțiile financiare nebancare înscrise în registrul General ținut de banca națională a României, precum și provizioanele specifice constituite de alte persoane juridice similare).

Mai mult, pârâta, pentru a diminua riscul insolvabilității unui debitor, avea posibilitatea de a încheia un contract de asigurare a creditului.

Chiar dacă pârâta bancă avea obligația să constituie aceste provizioane de risc de credit și posibilitatea constituirii unor provizioane de risc suplimentare, iar în plus putea să-și asigure creditul.

Banca a preferat să transfere tot acest risc asupra reclamantului, cu toate că acesta din urmă au suportat încă de la încheierea contractului riscul de credit prin aducerea drept garanție a unui imobil, imobil ce a fost asigurat, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.

Sub acest aspect, nu există o explicație rezonabilă a comerciantului, în concordanță cu prevederile contractuale, pentru a justifica respectiva clauză.

Și, de asemenea, pentru că a transferat întregul risc contractual pe seama clientului, se poate deduce și reaua credință a băncii la momentul încheierii contractului.

Așadar, se concluzionează că sunt îndeplinite condițiile instituite de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 pentru a considera clauza contractuală în discuție, cuprinsă în contractul inițial de împrumut, ca fiind abuzivă.

Scopul determinant urmărit de bancă la încheierea contractului a fost obținerea unui profit, chiar cu riscul încălcării Legii nr.193/2000, prin includerea unor clauze abuzive în contractul de credit, tribunalul apreciază ca aceste clauze sunt lovite de nulitate absolută.

Susținerea că art. 4 al Directivei nr. 93/13/CEE (transpusă de legea 193/2000) a exclus prețul contractului de la controlul caracterului abuziv, prin alin.2, nu este fondată, întrucât comisionul de risc nu face parte din prețul contractului.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede următoarele: clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. Acest art. 6 nu reprezintă altceva decât transpunerea efectelor nulității absolute în Legea nr. 193/2000, deoarece nulitatea reprezintă o sancțiune care lipsește actul juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

Deoarece art. 14 din Legea nr.193/2000 face trimitere la Codul civil și la codul de procedură civilă cererea reclamanților este apreciată întemeiată cu privire la contractul de împrumut inițial încheiat între părți, existând un caz de nulitate absolută parțială care este dat de caracterul abuziv al unor clauze contractuale ce se sancționează cu desființarea acelor clauze și restituirea prestațiilor efectuate.

La judecarea cauzei trebuie să se aibă în vedere și interpretarea pe care a dat-o Curtea de Justiție a Comunității Europene articolului 6 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive, articol ce a fost transpus în art. 6 din Legea nr.193/2000. Astfel, în cauza C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C-240/98, Curtea a stabilit că art. 6 alin.1 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din data de 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală abuzivă nu creează obligații pentru consumator și nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză. De asemenea, s-a mai dispus că instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elemente de drept și de fapt necesare în acest sens, iar atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă nu o aplică.

Și dacă acest comision de risc ar face parte din preț, el nu este supus excepției prevăzute de art. 4 al Directivei 93/13/CEE, din moment ce nu este prevăzut în mod clar și inteligibil, deoarece acest comision nu este definit și nu se menționează criteriile în funcție de care s-a stabilit procentul comisionului. Dealtfel, practica Curții Europene de Justiție (C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C-240/98), este în sensul că instanța este obligată de a examina chiar din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

Referitor la soluționarea favorabila a cererii reclamantului pentru constatarea clauzelor abuzive de la pct. 3 lit. d „Data ajustării dobânzii” din Condițiile speciale ale convenției și pct. 3.10 „D. ( dobânda anuală efectivă)” din Condițiile generale ale convenției, Tribunalul apreciază că această soluție este greșită raportat la cele statuate prin decizia nr. 2450/22.06.2011 pronunțată de ÎCCJ în dosar nr._ . Astfel, într-un litigiu cu același obiect ca și în cauza de față, ÎCCJ a reținut că clauzele referitoare la dobândă sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit a băncii formează prețul contractului, iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu pot privi nici definirea obiectului contractului și nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil - așa cum rezultă în cauză în acest sens fiind dispozițiile Legii nr. 193/2000 (art. 4 alin. 6) care au transpus Directiva nr. 93/3/CEE.

Soluția Înaltei Curți tranșează problema de drept în discuție, în sensul că condițiile pe care Legea nr.193/2000 le impune pentru a putea califica ca abuzive anumite clauze din contractele de credit analizate nu sunt întrunite în prezentul litigiu.

Astfel, clauzele indicate ca fiind abuzive și a căror anulare se cere se asociază obiectului principal al contractului, ele privesc însuși prețul contractului. Dobânda face parte din prețul contractului, reprezentând contraprestația datorată de clienți băncii pentru serviciile prestate.

Art. 4 al Directivei nr. 93/13/CEE (care a fost transpusă de către Legea nr. 193/2000) a exclus clauzele privind prețului contractului de la controlul caracterului abuziv, prin alin. 2, după cum urmează: „Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.

Dispoziția corespunzătoare din Legea nr.193/2000 este cuprinsă în art. 4 alin 6 „ Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”.

În consecință, modalitatea de determinare a dobânzii, ca element al prețului contractului, nu poate fi analizată din perspectiva clauzelor abuzive, în acest sens convergând atât dispozițiile din legislația națională, cât mai ales prevederile comunitare.

Prin considerentele deciziei nr. 2450/22.06.2011 ÎCCJ a stabilit că „dobânda de referință variabilă nu este sinonimă și nu se confundă cu indicele de referință Euribor pentru credite în euro și Libor pentru credite în USD, or pct. 5 din contractul de credit prevede că dobânda curentă este variabilă în funcție de dobânda de referință variabilă care se afișează la sediile băncii, iar distincția este evidentă potrivit Condițiilor generale de creditare, anexă la contract, instanța de judecată prin soluția pronunțată nesocotind chiar conținutul contractului prin aplicarea greșită a normelor de interpretare a contractelor prevăzute de Codul Civil în art. 973, art. 966, art. 970 și art. 984.”

Într-o speță similară, prin decizia nr. 812/2012 din dosar nr._ pronunțată în 21 februarie 2012 de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a prevăzut că „instanța de apel a apreciat greșit că indicarea modului de calcul al dobânzii curente contractuale ar atrage caracterul determinabil al dobânzii câtă vreme procentul de dobândă curentă contractuală se calculează față de un singur element individualizat și anume marja procentuală din dobânda de referință a băncii fiind necunoscută .

Este adevărat că în contract nu a fost indicat nivelul dobânzii de referință a băncii, însă această dobândă este reprezentată de dobânda cea mai bună pe care banca o practică în relația de creditare cu clienții săi, constituind referința pentru toate produsele care se raportează la acest indicator. Dobânda de referință se calculează de către bancă periodic, având în vedere cheltuielile aferente constituirii rezervei minime obligatorii, cheltuielile aferente atragerii fondurilor, condițiile dominante ale pieței și politica băncii de atragere a resurselor, precum și alte criterii care țin de activitatea specifică a unei instituții de credit.

Astfel, cum corect s-a apreciat nivelul dobânzii de referință a băncii nu putea fi individualizat în momentul încheierii contractului, acest nivel fiind stabilit periodic în funcție de anumite criterii. Deoarece băncile au stabilite criterii în funcție de care calculează dobânda de referință, nu se poate susține că obiectul contractului de credit sub aspectul dobânzii nu este determinabil. În situația în care reclamantul avea îndoieli asupra acestui aspect putea solicita băncii să-i comunice modul în care se calculează dobânda de referință, însă la momentul încheierii contractului a acceptat clauzele contractului fără rezerve. „

Așadar, constatând că clauza în discuție referitoare la modalitatea de calcul a dobânzii este clar determinată prin chiar prevederile contractului de credit nr._/03.07.2008, tipul de dobândă pentru care au optat clienții a impus și regulile specifice care i se aplică și că clauzele referitoare la dobândă sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit a băncii formează prețul contractului iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu pot privi nici definirea obiectului contractului și nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil, ceea ce împiedică examinarea clauzei prin prisma art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.

Pentru motivele expuse mai sus, în baza disp. art. 312 alin. 2 și 304 pct. 9 Cod pr. civ.,Tribunalul va admite recursul declarat de pârâta recurentă . împotriva sentinței civile nr. 1708/2013, va modifica în parte hotărârea atacată, în sensul că va respinge capătul de acțiune al reclamantului pentru constatarea clauzelor abuzive de la pct. 3 lit d „Data ajustării dobânzii” din Condițiile speciale ale convenției și pct. 3.10 „D. ( dobânda anuală efectivă)” din Condițiile generale ale convenției.

Față de disp. art.274 Cod pr. civ. și întrucât recurenta a achitat taxa de timbru in recurs doar pentru petitul referitor la anularea comisionului de risc, iar instanța de recurs a găsit nefondate criticile recurentei privind modul de soluționare a acestui petit, nu vor fi acordate cheltuielile de judecată constând în taxa de timbru achitată de recurentă.

Nici intimatului nu-i vor fi acordate cheltuielile de judecată constând în onorariu avocat deoarece și acesta are culpă procesuală în recurs, cerând mai mult decât i se cuvenea.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul formulat de pârâta recurentă S.C V. ROMÂNIA SA împotriva sentinței civile nr. 1708/2013 a Judecătoriei Alba Iulia pronunțată în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamantul intimat P. H. M..

Modifică în parte sentința în sensul că:

Respinge capătul de cerere al reclamantului pentru constatarea clauzelor abuzive de la pct. 3 lit d „ Data ajustării dobânzii” din condițiile speciale ale convenției și pct. 3.11 „D. ( dobânda anuală efectivă) din Condițiile generale ale convenției.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate .

Fără cheltuieli de judecată.

Pronunțată în ședință publică azi, 19.09.2013

Președinte,

D. C.

Judecător,

A. C. P. - președinte Secția a II-a Civilă

Judecător,

C. C.

Grefier,

M. P.

Red./Tehnored. C.C./2 ex./14.10.2013

Jud. fond: B. L.

← Pretenţii. Decizia nr. 30/2013. Tribunalul ALBA		Pretenţii. Decizia nr. 1157/2013. Tribunalul ALBA →

Pretenţii. Decizia nr. 944/2013. Tribunalul ALBA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Decizia nr. 944/2013. Tribunalul ALBA