Acţiune în constatare. Decizia nr. 353/2013. Tribunalul BIHOR

Completul compus din:

PREȘEDINTE D. S.

Judecător C. C. O.

Judecător O. M. U.

Grefier A. F. S.

Pe rol fiind judecarea recursului comercial formulat de recurentul P. T. C. cu dom în Oradea, ., județul Bihor în contradictoriu cu intimata . cu sediul în sector 2, București, Șoseaua P. nr. 42, . 10, împotriva sentinței civile nr. 2579 din data de 22.02.2013 pronunțată de Judecătoria Oradea, având ca obiect acțiune în constatare.

La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă reprezentanta recurentului, av. D. M. din Baroul Bihor în baza împuternicirii avocațiale nr. 47 depusă la dosar și reprezentantul intimatei. av. A. M. O. din Baroul Bihor, lipsă fiind restul părților.

Procedura este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează instanței că procedura de citare a părților este legal îndeplinită, cauza se află la primul termen de judecată, recursul este motivat, se constată că nu s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, după care:

Instanța întreabă părțile dacă mai au de depus înscrisuri, de invocat excepții și de formulat cereri.

Reprezentanta recurentului arată că nu mai are de formulat înscrisuri, de invocat excepții și de formulat cereri.

Reprezentantul intimatei arată că nu mai are de formulat cereri sau de ridicat excepții.

Instanța, văzând că nu mai sunt alte cereri de formulat, acordă cuvântul părților asupra recursului.

Reprezentanta recurentului solicită admiterea recursului, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, fără cheltuieli de judecată.

Reprezentantul intimatei solicită instanței respingerea recursului, menținerea hotărârii primei instanțe ca fiind legală și temeinică, motivând că acțiunea nu este dovedită sens în care sarcina probei revine reclamantului, acesta nefăcând dovada temeiniciei, cu cheltuieli de judecată.

Instanța rămâne în pronunțare asupra recursului.

TRIBUNALUL

DELIBERÂND:

Asupra recursului de față Tribunalul, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2579 din data de 22.02.2013 pronunțată de Judecătoria Oradea, s-a respins acțiunea formulată de reclamantul P. T. C., domiciliat în Oradea, ., jud Bihor, împotriva pârâtei ., cu sediul în București, Șoseaua P., nr 42, . 10, sector 2.

A obligat pe reclamant să plătească pârâtei 1488 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:

Pe parcursul anului 2007 reclamantul a luat decizia in sensul contractării unui credit bancar - ipotecar. În acest sens, a consultat oferta existentă pe piață si în cele din urmă a decis in sensul că oferta uneia dintre multele instituții bancare care ofereau credite la acea vreme este mai avantajoasă ca celelalte. Această ofertă a fost cea prezentată de pârâtă. În urma unor negocieri purtate intre părți, urmare bonității oferite de reclamant, pârâta a oferit acestora un împrumut de 150.903 CHF, pentru o perioadă de 300 luni, dobândă curentă de 4,25%. Contractul dintre părți s-a desfășurat conform clauzelor sale până când reclamantul, aflând din public, din presă că există posibilitatea reducerii costului său prin invocarea prevederilor Legii 193/2000 au promovat prezentul litigiu, cu toate că au semnat în deplină cunoștință de cauză (clauzele contractului sunt clare și evidente pentru oricine, cu atât mai mult cu cât aveau la dispoziție inclusiv planul de rambursare a creditului in care sunt evidențiate toate componentele sale), atât contractul inițial, cât și Actul Aditional nr. 1/2010.

Cu privire la fondul cauzei și anume la caracterul ilicit ori abuziv al clauzelor contractuale ale contractului de credit nr._/19.12.2007 care se referă la comisionul de risc de 0,22%/an și cu privire la posibilitatea revizuirii dobânzii inițiale, în funcție de „schimbări semnificative pe piața monetară” instanța de fond s-a pronunțat în sensul că ambele clauze atacate de reclamanți sunt acceptate de către aceștia pe deplin conștient de consecințele acestora, au fost legale, licite și morale și în limita practicilor bancare curente și acceptate și au fost rodul unor negocieri și nici una nu creează în folosul injust al pârâtei un dezechilibru semnificativ între prestația acesteia și contraprestația reclamanților.

Clauza cu privire la dobânda contractată de părți a fost suficient de clară și explicită. Terminologia folosită în contract si anume „schimbări semnificative pe piața monetară” a fost un criteriu in funcție de care se poate verifica cu ușurință aceea dacă o modificare a dobânzii inițiale este sau nu justificată. Nu a putut exista un grad ridicat de predictibilitate în ceea ce privește evoluțiile pe piața mondială a finanțelor și a creditării. A fost firesc ca pe perioada unui credit îndelungat să existe fluctuații financiare, valutare, de bursă, ș.a.m.d. Au existat indici statistici care evidențiază și măsoară evoluția pieței monetare astfel încât noțiunea de „schimbări semnificative pe piața monetară” nu are în sine nimic lipsit de bună-credință, ilicit ori imoral, astfel încât această clauză contractuală nu poate fi declarată că fiind abuzivă în temeiul Legii 193/2000 în condițiile in care nici una din condițiile prevăzute de această lege la art 5 nu este întrunită. De altfel, reclamantul nici nu a justificat un interes actual și legitim in contestarea acestei cauze, in condițiile in care aceștia nu au susținut aceea că această clauză a fost folosită efectiv împotriva lor si că modul in care a fost aplicată această clauză de către pârâtă a fost unul incorect. Din conținutul reglementărilor prevăzute de art 37 lit „d”, 46 lit „g și m”, 50 și 51 din Legea 288/2010 rezultă aceea că procedura ajustării dobânzii curente pe parcursul desfășurării unui contract de creditare pe termen lung, nu poate fi considerată ca fiind abuzivă. Din moment ce însuși legiuitorul permite posibilitatea ajustării dobânzii inițiale, in funcție de situațiile concrete ivite in timp, nu s-a putut interzice pe cale judecătorească unui comerciant să prevadă într-un contract, pe care îl semnează cu clientul său, o astfel de clauză care nu a fost ilicită și imorală. S-a observat aceea că pârâta a inserat clauza cu privire la dobândă cu respectarea cerințelor art. 37 din legea 288/2010, iar aceasta nu a prevăzut nicidecum posibilitatea ca banca să modifice unilateral și arbitrar cuantumul dobânzii stabilite la data semnării contractului. De altfel, in actul adițional, adoptat tacit în sensul prevederilor OUG 50/2010 și al Legii 288/2010, prevede in mod explicit modul de calcul al dobânzii, precum și ipotezele in care dobânzile pot fi variabile.

La art. 5 lit. „a” din contractul semnat de părți a existat clauza potrivit căreia împrumutații a plătit un comision de 0,22% lunar, menținut conform Actului adițional, intrat în vigoare tacit urmare a ofertei din 09.2010. Nici această clauză nu a putut fi considerată că fiind una abuzivă nici din prisma dreptului civil comun și nici din punctul de vedere al prevederilor Legii 193/2000. Astfel, inclusiv clauza privitoare la comisionul de risc a fost rezultatul unor negocieri purtate intre părțile contractante. Acest aspect a rezultat nu numai din răspunsurile la interogator ale tuturor clienților pârâtei aflați în situații similare, ci și din aceea că (în afară de faptul că este absolut comun si notoriu aceea că orice relație comerciale este rezultatul unui acord de voință rezultat ca urmare a unor negocieri ori ca urmare a acceptării unei oferte publice), cuantumul comisionului de risc, in multitudinea contractelor de creditare încheiate de pârâte și atacate în justiție pe motive similare se observă un cuantum diferit al comisionului de risc. Contractul inițial s-a semnat în decembrie 2007, iar Actul adițional, prin care s-a modificat acest contract, chiar în punctele care constituie obiectul prezentului litigiu, a fost adoptat în septembrie 2010. Reclamantul nu a sesizat caracterul abuziv al celor două clauze, nici înainte de semnarea contractului, în perioada in care au sondat piața, nici in momentul semnării acestuia, ci doar după aproximativ 2 ani de la data la care au confirmat contractul de credit cu referire specială la cele 2 clauze. Acest istoric a confirmat aceea că reclamantul, atunci când a contractat un credit de la pârâtă au cunoscut exact condițiile in care pot împrumuta suma de bani dorită, că au acceptat toate condițiile ce le-au fost impuse, pe deplin conștienți, atât clauzele contractului pe care îl semnează, cât si de faptul că acesta îi oferă o situație de creditare mai avantajoasă decât alte oferte similare existente pe piață. În aceste condiții, nu s-a putut susține cu temei aceea că Banca a folosit metode incorecte, ilicite, imorale, abuzive, in urma cărora reclamantul au fost înșelați grosolan și au fost forțați să semneze contractul de credit inclusiv cu cele două clauze pe care aceștia le contestă acum. Ceea ce a rezultat din numeroasele litigii purtate pe aceeași temă, a fost aceea că nu practicile incorecte, abuzive ale băncii sunt sursa nemulțumirii celor care le promovează, ci evoluția ratei de schimb a monedei in care au contractat împrumutul, ceea ce însă nu i-a îndreptățit la a obține, unilateral, împotriva voinței băncii o reducere a costului final al creditării.

În situația in care s-a contestat însăși dreptul de a exista al comisionului de risc sau de administrare, indiferent de denumire, în primul rând, trebuia a se constata că el a fost legal în condițiile in care in mod expres este menționat de prevederile Legii 288/2010. În condițiile in care legiuitorul și autoritatea centrală de reglementare (BNR) permite ca în contractele bancare să existe un comision de risc ori de administrare risc menit să acopere riscurile de creditare, el nu poate fi declarat abuziv pe cale judecătorească, cu atât mai mult cu cât cerințele Legii 193/2000 nu sunt întrunite. A fost necesar a se reține aceea că riscul creditării nu poate fi acoperit și înlăturat doar prin aceea că creditul este garantat imobiliar. Noțiunea contractuală de „risc”, în contractul din discuție este una mai largă și se referă la riscul valutar, la riscul de creditare, la riscul de piață și la alte elemente care ar pune in pericol suma împrumutată în condițiile in care perioada de rambursare a sumei împrumutate este una îndelungată. De altfel, susținerea reclamanților potrivit căreia ipoteca ce au instituit-o în favoarea băncii a fost suficientă a fost în mod evident contrazisă de realitate. Astfel, dacă în anul 2007, înainte de declanșarea crizei financiar - bancare, imobilul de pe . acoperea valoarea creditului, în momentul pronunțării prezentei hotărâri, datele statistice privind evoluția pieței imobiliare a arătat aceea că în cazul unei executări silite, imobilul reclamantului, asupra căruia pârâta a deținut o ipotecă, nu i-a oferit acesteia o garanție destul de solidă pentru recuperarea costului total și final al creditării.

În situația in care s-a pus in discuție cuantumul comisionului contractat, opinia instanței de fond a fost în sensul că nici din punctul de vedere al acestui criteriu nu s-a putut reține caracterul abuziv al clauzei. Comisionul a fost o mică fracțiune din dobânda curentă, care este de 4,25%. Nu există temeiuri pe baza cărora să se tragă concluzia că acest comision împovărează excesiv pe reclamanți si că creează, nelegitim in folosul pârâtei un profit nejustificat și cu mult peste cel îndeobște folosit și acceptat de sistemul bancar și agreat de autoritatea centrală de reglementare.

Prețul unui produs, profitul operațional al unui comerciant, rezultat din comercializarea unui produs, inclusiv bancar, de regulă nu a putut fi cenzurat pe cale judecătorească, atâta vreme cât art. 969 cod civil există. Costul final al creditului contractat de reclamant nu a fost vădit și mai ridicat decât costul unui credit similar acordat de oricare altă instituție bancară care operează în țară. Nicidecum nu s-a făcut dovada faptului că datorită acestui comision reclamantul suportă un cost al creditului disproporționat si mult mai mare decât alții contractanți de credite. Comisionul perceput de pârâtă nu a creat nicidecum un dezechilibru evident între drepturile și obligațiile părților. Reclamantul nu a oferit nici un calcul, nici o evaluare de nivel științific din care să rezulte că pe durata desfășurării contractului, comisionul de risc, ori de administrare credit ridică în asemenea măsură costul total al creditării încât acesta poate fi considerat ca fiind un element principal al costului său. În fapt, comisionul contestat de pârâți este doar o mică fracțiune din costul total al creditului, fără o influență esențială asupra sa. Există și alte costuri rezultate din dobânzi și alte comisioane care în final dau costul total al creditării. Acest cost a fost cunoscut încă de la început de către reclamanți in condițiile in care acesta, cu toate componentele sale au fost evidențiate de pârâtă atunci când au înmânat reclamanților planul de rambursare a creditului, plan pe care reclamantul l-au avut la dispoziție chiar înainte de semnarea contractului.

Prin urmare, în situația in care nu s-a dovedit aceea că pârâta a perceput dobânzi și comisioane mai mari decât cele legale, că acestea nu au respectat prevederile OUG 50/2000 și a Legii 288/2010, nu s-a putut susține caracterul abuziv al clauzelor invocate de reclamanți. Dacă într-adevăr aceste clauze, licite și legale au creat sau vor crea prejudicii reclamanților datorită modului incorect în care ele au fost sau vor fi aplicate de către reclamantă, întotdeauna există posibilitatea rezilierii contractului in temeiul art. 1020, 1021 Cod civil, pentru neîndeplinire corespunzătoare a obligațiilor contractuale. Dar până când nu s-a invocat și nu s-a dovedit o nerespectare a clauzelor contactule, clauzele privitoare la dobândă și comisionul de risc sau de administrare (din definiția acestui comision rezultă cu claritate aceea că comisionul de risc este unul și același cu comisionul de administrare credit, diferența fiind doar denumirea celor două) și-au urmat cursul, în forma rezultată din Actul adițional nr. 1/2010. În Actul adițional, comisionul a fost denumit comision de administrare credit pentru că această denumire s-a pliat pe denumirea dată acestui element de cost de către OUG 50/2010, astfel încât nu a existat decât o denumire diferită a aceluiași lucru.

În concluzie, clauzele contractuale din contractul de credit_/2007 atacate de reclamanți în prezenta cauză au fost apreciate de instanța de fond ca fiind nu numai legale, ci și normale, licite și în limita cutumelor și reglementărilor normative din sistemul bancar, astfel încât nu s-a impus înlăturarea lor. În asemenea condiții, acțiunea reclamanților a fost respinsă ca nefondată și neîntemeiată atât pentru capetele de cerere principale, cât și pentru pretențiile bănești, subsidiare, indiferent că acestea au fost sau nu prescrise. Chiar dacă aspectul prescripției a fost nerelevant in condițiile în care prezenta acțiune a primit o soluție in fond, pentru că pârâtele au ridicat acest aspect, instanța de fond a soluționat excepția in sensul respingerii ei pe motivul că reclamantul au solicitat despăgubiri bănești în situația invocării unui caz de nulitate absolută, astfel încât in această situație nu a mai fost aplicabil termenul general de prescripție.

Cu privire la calea de atac, aceasta a fost stabilită în funcție de cele dispuse de instanța de control judiciar (Tribunalul Bihor și Curtea de Apel Oradea), conform jurisprudenței promovate de acestea prin Decizia civilă nr. 50/2011 și alte asemenea. Astfel, cu toate că opinia instanței de fond a fost aceea că atât competența materială, cât si calea de atac in cauze similare a fost în funcție de valoarea contractului, în întregul ei si nu numai a clauzelor atacate, aceasta a respectat jurisprudența formată și a stabilit calea de atac doar în funcție de valoarea pretențiilor bănești formulate de reclamanți.

Împotriva acestei sentințe în termen legal a declarat recurs recurentul-reclamant P. T. C. solicitând admiterea recursului, modificarea în totalitate a sentinței recurate în sensul admiterea acțiunii așa cum a fost formulată și precizată.

În motivarea cererii de recurs, s-a susținut că instanța de fond netemeinic și nelegal a respins acțiunea formulată împotriva intimatei-pârâte . apreciind că, clauzele care se referă la comisionul de risc și ,,dobândă” sunt ,,legale, licite și morale și nu creează un dezechilibru semnificativ”.

Recurentul apreciază că instanța de fond în motivarea soluției pronunțate a făcut mai multe aprecieri preluate din ,,notorietate” și din ,, interogatoriile altor clienți aflați în situații similare” ajungând la concluzia că între părți ar fi existat o negociere a comisionului de risc din ,,multitudinea contractelor de credit încheiate de pârâte și atacate în justiție pe motive similare” deși în realitate aceste contracte sunt de adeziune iar clauzele cuprinse sunt prestabilite de către pârâta-intimată fără posibilitatea celeilalte părți de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze.

În ceea ce privește situația sa, recurentul precizează că, așa cum a susținut și în cererea de chemare în judecată, nu i s-a adus la cunoștință motivul pentru care a fost introdus comisionul de risc și chiar dacă se dorea perceperea acestui comision pentru garantarea unor riscuri, în contract era necesar să se stipuleze posibilitatea restituirii acestuia la finele contractului dacă se constata că aceste riscuri nu s-au materializat, ceea ce nu s-a întâmplat.

De asemenea, recurentul-reclamant apreciază că redenumirea comisionului de risc în ,,comision de administrare credit” este contrară dispozițiilor art. 35 și art. 36 din OUG nr. 50/2010, iar la data încheierii contractului de credit ele nu avea obligația să achite un astfel de comision.

În drept a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7,8 și 9 din Cod Procedură Civilă.

Intimata-pârâtă nu a depus întâmpinare.

Examinând sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate și din oficiu, sub toate aspectele, potrivit art. 304 indice 1 C. Pr. Civ, tribunalul reține următoarele:

Între părți, s-a încheiat Convenția de credit nr._/19.12.2007, pentru suma de 150,903 CHF pe o perioadă de 300 de luni, dată intimaților în calitate de împrumutați, de către recurentă în calitate de bancă împrumutătoare.

În partea intitulată „condiții speciale ale convenției” la pct. 3 lit. d s-a specificat că „ banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii. Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării.”, iar la pct. 5 lit. a, a fost stipulată clauza potrivit căreia împrumutatul datorează băncii un comision de risc de 0,22%, aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată durata de derulare a convenției. Creditul acordat intimaților urma a fi rambursat potrivit planului de rambursare anexă la contract, în care este prevăzut pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat și dobânda aferentă și valoarea comisionului de risc la care face referire pct.5 lit. a din convenție. Executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor aferente a fost garantată prin constituirea de către garanții ipotecari, în favoarea băncii a unei ipoteci de prim rang cu notarea interdicțiilor de înstrăinare, grevare, demolare și închiriere asupra imobilului –imobilul reprezentând casă în regim P+E și suprafața de 400 mp situat în Oradea, . A, înscris în CF nr._ Oradea cu număr cadastral 16.075 de sub B.1-3 prin contractul de vânzare cumpărare cu garanție reală imobiliară autentificat sub nr. 1357/19.12.2007 de BNP P. C. (f. 34-37).

Cu privire la excepția lipsei de interes invocată de intimata-pârâtă, tribunalul reține următoarele:

Condiția interesului constituie o condiție esențială de fond a oricărei acțiuni civile.

În speță, intimata-pârâtă susține că acțiunea introdusă de intimată ar fi lipsită de interes ca urmare a încheierii între părți a unui act adițional la contract, prin care a fost eliminată clauza privind posibilitatea ajustării dobânzii.

Tribunalul constată că excepția invocată este neîntemeiată deoarece recurentul-reclamant justifică un interes în promovarea acțiunii având în vedere că prin acțiunea formulată a solicitat și constatarea nulității actului adițional invocat de intimata-pârâtă, hotărârea pronunțată de instanța de fond și motivarea reținută în acest capăt de cerere fiind greșită.

Tribunalul constată că excepția invocată este nefondată, având în vedere că recurentul este parte în contract și solicită anularea parțială a acestuia.

Tribunalul reține că în mod nelegal instanța de fond a constatat că, clauza privind comisionul de risc nu este abuzivă, având în vederea următoarele considerente:

Cu privire la posibilitatea instanței de a analiza caracterul abuziv al comisionului de risc, tribunalul reține că, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat asupra posibilității instanțelor naționale de a analiza caracterul abuziv al unor clauze contractuale care privesc noțiunile de obiect al contractului și de preț, la care face referire art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13, prin hotărârea din 3 iunie 2010, dată în cauza C‑484/08, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare, în cadrul procedurii judiciare inițiate de Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid c. Asociación de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc) și prin ordonanța din 16 noiembrie 2010, dată în cauza C-76/10, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare, în cadrul procedurii judiciare inițiate de Povotovost c. Iveta Korckovska, reținând că instanțele judecătorești au posibilitatea de a analiza caracterul abuziv al unei clauze chiar și atunci când aceasta vizează obiectul principal sau prețul unui contract. De asemenea, în analiza aceleași probleme de drept, CJUE s-a pronunțat și prin Hotărârea Oceano Grupo Editorial SA v Rocio Murciano Quintero, C-240/1998 prin care a statuat că instanțele judecătorești sunt obligate să analizeze chiar și din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

Din jurisprudența CJUE, care în temeiul Constituției și a Tratatului de Aderare a României la Uniunea Europeană, este obligatorie pentru instanțele naționale, rezultă că Directiva 93/13, în transpunerea căreia s-a adoptat în dreptul național Legea 193/2000, vizează protejarea drepturilor consumatorilor care sunt partea slabă în contract având în vedere faptul că puterea lor de negociere este limitată, ei fiind practic obligați fie să accepte clauzele impuse de comercianți, fie să nu încheie contractul.

Din interpretarea art. 4 din Legea 193/2000, rezultă că pentru ca o clauză să poată fi considerată abuzivă este necesar ca ea să îndeplinească în mod cumulativ două criterii: să fie o clauză standard preformulată și prin introducerea ei să se creeze un dezechilibru contractual semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În speță, în ceea ce privește clauza contractuală care guvernează regimul comisioanelor în contractul încheiat între părți, tribunalul reține că nu se poate susține că simplul fapt al semnării contractului de către consumatori echivalează cu negocierea clauzelor contractului între părți. Prin urmare, clauza atacată nu îndeplinește prima dintre condițiile prevăzute de art. 4 din Legea 193/2000, fiind, fără îndoială, o clauză standard cuprinsă într-un contract de adeziune, instanța de fond făcând o apreciere greșită a acestui aspect. Faptul că în contractul dintre părți s-au stipulat clauze din care ar reieși că părțile au negociat contractul nu este de natură să formeze convingerea tribunalului cu privire la acest aspect, contractul fiind unul de adeziune.

Tribunalul constată că, corespunde realității faptul că acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, dar aceste riscuri trebuie analizate raportat la situația fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuți în vedere factori precum solvabilitatea probabilă viitoare a clientului, garanțiile acordate pentru aprobarea împrumutului etc.

Or, în prezenta cauză, executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor, a fost garantată prin constituirea, de către intimată, în favoarea recurentei, a unei ipoteci de rang I asupra unui imobil.

În analiza celei de a doua condiții prevăzute de lege, pentru a se putea reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale, respectiv condiția ca prin stipularea clauzei să se creeze un dezechilibru contractual semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța de recurs constată că din planul de rambursare a creditului depus la dosar rezultă că valoarea comisionului de risc este de circa două treimi din valoarea dobânzii percepute pentru acordarea creditului.

Instanța de control judiciar apreciază că simpla prevedere a unui astfel de comision într-un contract de adeziune nu poate atrage caracterul abuziv al unei astfel de clauze în mod automat, fiind necesar a se analiza proporționalitatea cuantumului comisionului cu riscul implicate de acordare a creditului, avându-se în vedere și cuantumul dobânzii percepute pentru acordarea împrumutului.

În speță, tribunalul constată că perceperea unui comision de risc poate fi justificată de riscurile implicate de scăderea valorii proprietăților imobiliare în contextul economic actual și de posibilitatea existenței unor dificultăți în executarea silită a garanției reale imobiliare instituite în favoarea pârâtei.

Cu toate acestea, prevederea unui cuantum al comisionului de risc de circa două treimi din cuantumul dobânzii care reprezintă practic prețul împrumutului acordat apare ca fiind disproporționată cu scopul urmărit, având în vedere și faptul că intimata-pârâtă este o instituție bancară al cărui obiect de activitate îl constituie tocmai acordarea de credite. Un astfel de cuantum ridicat al comisionului de risc perceput de intimata-pârâtă este rezultatul calculării acestuia ca procent din soldul creditului.

Pe de altă parte, instanța de recurs constată că nu este stipulată în contract posibilitatea restituirii către împrumutat a valorii, cel puțin parțiale, a comisionului de risc la finele perioadei de derulare a convenției, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au materializat.

Instanța de control judiciar apreciază astfel că perceperea unui comision de risc al cărui cuantum se ridică la circa o trei sferturi din cuantumul dobânzii percepute pentru acordarea creditului este de natură să creeze un dezechilibru contractual semnificativ între drepturile și obligațiile pârâtei și cele ale reclamantului, care are calitatea de consumator.

În temeiul art. 6 și 7 din Legea 193/2000, având în vedere că instanța de fond a constatat caracterul abuziv al unor clauze contractuale, se impune repararea prejudiciului suferit de consumator prin introducerea acestor clauze în contract. Prin urmare, tribunalul va obliga intimata-pârâtă la restituirea sumei plătite de recurentul-reclamant cu titlu de comision de risc/administrare.

Nu poate fi reținută nici susținerea intimatei-pârâte privind imposibilitatea restituirii prestațiilor deja efectuate constând în comisionul de administrare perceput pe motiv că fiind un contract cu executare succesivă efectele nulității nu se produc retroactiv. Tribunalul reține că excepția de la regula efectelor retroactive ale nulității în cazul contractelor cu executare succesivă este justificată prin imposibilitatea obiectivă a restituirii prestațiilor. În speță, cauza juridică a punerii la dispoziție a creditului o reprezintă plata dobânzii și nu plata comisionului de risc. Prin urmare, imposibilitatea restituirii echivalentului folosinței creditului atrage numai consecința nerestituirii dobânzii în cazul în care s-ar constata că însăși clauza privind dobânda nu ar fi valabilă. Însă, în ceea ce privește comisionul de risc, caracterul de contract cu executare succesivă a contractului încheiat între părți nu are relevanță în ceea ce privește efectele nulității, o astfel de restituire fiind posibilă și necesară pentru a de asigura realizarea efectelor nulității absolute.

Referitor la introducerea comisionului de administrare, instanța de recurs constată că acest din urmă comision are aceleași caracteristici ca și comisionul pe care l-a înlocuit, astfel încât această clauză este abuzivă pentru aceleași considerente arătate anterior.

Potrivit art. 1 lit. a din anexa la Legea 193/2000, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Din interpretarea art. 4 din Legea 193/2000, rezultă că pentru ca o clauză să poată fi considerată abuzivă este necesar ca ea să îndeplinească în mod cumulativ două criterii: să fie o clauză standard preformulată și prin introducerea ei să se creeze un dezechilibru contractual semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Tribunalul reține că nu se poate susține că simplul fapt al semnării contractului de către consumatori echivalează cu negocierea clauzelor contractului între părți. Prin urmare, clauza atacată este, fără îndoială, o clauză standard cuprinsă într-un contract de adeziune.

În ceea ce privește cea de a doua condiție cerută de lege, respectiv existența unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, instanța apreciază că stipularea unei dobânzi variabile într-un contract de credit încheiat pe o perioadă lungă de timp, cum este cazul contractului încheiat între părți, nu este abuzivă în sine, cu condiția ca în contract să fie stipulate criterii clare, previzibile și independente de voința exclusivă a uneia dintre părți. Nici faptul că o astfel de clauză este introdusă într-un contract de adeziune, așa cum corect susține intimata-pârâtă, nu atrage automat caracterul ei abuziv dacă nu este întrunită și cea de-a doua condiție cerută cumulativ de lege, respectiv crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În speță, tribunalul constată că nu s-au stipulat criterii clare pe baza cărora să se poată prevedea încă de la data semnării contractului posibila evoluție a dobânzii sau cel puțin să existe garanția pentru ambele părți că dobânda nu va fi modificată pe baza voinței unilaterale a uneia dintre părți, voință necenzurabilă de către cealaltă parte prin mijloace intrinseci contractului. Formula de calcul a dobânzii variabile prevăzute în contractele încheiate între părți nu satisface din aceste motive exigențele cerute de lege.

Nu poate fi reținută susținerea intimatei-pârâte privind încălcarea principiului libertății contractuale deoarece această libertate contractuală nu este una absolută, fiind limitată de legiuitor în unele cazuri cum este cel al Legii 193/2000, care are ca scop instituirea unor măsuri de protecție a consumatorilor priviți ca parte slabă în contractele încheiate cu profesioniști.

Faptul că recurentul-reclamant a executat o perioadă de timp prevederile unei clauze abuzive nu înseamnă că acesta nu are dreptul de a invoca oricând nulitatea absolută a acesteia, cu consecințele de rigoare, având în vedere că sancțiunea prevăzută de lege pentru introducerea unei clauze abuzive într-un contract încheiat cu un consumator este nulitate absolută.

Susținerile intimatei-pârâte privind claritatea clauzei contractuale, deși sunt adevărate, nu presupun înlăturarea caracterului abuziv al acestei clauze pentru simplul motiv că este clară. Astfel, o clauză contractuală poate fi clară și abuzivă în același timp.

În ceea ce privește susținerile intimatei-pârâte privind posibilitatea analizării de către instanță a intervenției unor schimbări semnificativ pe piața monetară, tribunalul constată această posibilitate, privită izolat, nu înlătură caracterul abuziv al clauzei, scopul contractului nefiind acela de a fi lămurit de către instanță.

Prin urmare, având în vedere considerentele arătate, tribunalul apreciază că motivele de recurs sunt întemeiate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 C. Pr. Civ va admite recursul, va modifica în totalitate sentința nr. 2579/22.02.2013 pronunțată de Judecătoria Oradea în senul că va admite acțiunea formulată de reclamant, va constata caracterul abuziv al pct. 5 lit. A din Condițiile speciale și pct. 3.5 din Condițiile generale ale Convenției de credit nr._/19.12.2007 privind comisionul de risc; va obliga pârâta-intimată la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc/administrare actualizate cu dobânda legală și va dispune eliminarea clauzelor constate ac fiind abuzive.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite ca fondat recursul introdus de P. T. C. cu dom în Oradea, ., județul Bihor în contradictoriu cu intimata . cu sediul în sector 2, București, Șoseaua P. nr. 42, . 10, împotriva sentinței civile nr. 2579 din data de 22.02.2013 pronunțată de Judecătoria Oradea pe care o modifică în sensul că admite acțiunea formulată și în consecință:

Constată caracterul abuziv al pct. 5 litera A din Condițiile speciale și pct. 3.5 din Condițiile generale ale Convenției de credit nr._/19.12.2007 privind comisionul de risc.

Obligă la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc/administrare actualizate cu dobânda legală.

Dispune eliminarea clauzelor constatate ca abuzive.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședința publică din 17.06.2013.

Red.Jud. D.S./18.07.2013

Red.jud.fond. S.C.

Tehn.red. A.S./2 ex/