Acţiune în constatare. Decizia nr. 352/2013. Tribunalul BIHOR

Completul compus din:

PREȘEDINTE D. S.

Judecător C. C. O.

Judecător O. M. U.

Grefier A. F. S.

Pe rol fiind judecarea recursului comercial formulat de recurenții . cu sediul în sector 2, București, Șoseaua M. B. nr.171 și . cu sediul în Oradea, ., județul Bihor în contradictoriu cu intimații T. E. dom. în Oradea, ..10, ..7, județul Bihor și T. C. I. dom. în Oradea, ..10, ..7, județul Bihor, împotriva sentinței civile nr. 3398 din data de 11.03.2013 pronunțată de Judecătoria Oradea, având ca obiect acțiune în constatare.

La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă reprezentanta recurentei, av. M. P. din Baroul Bihor conform împuternicirii avocațiale nr._ depusă la dosar și reprezentantul intimaților, av. C. R. din Baroul Bihor, potrivit împuternicirii avocațiale nr. 163/2013, lipsă fiind restul părților.

Procedura de citare nu este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează instanței că procedura nu este legal îndeplinită cu recurenta, cauza se află la primul termen de judecată, recursul este motivat, se constată că nu s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, după care:

Instanța constată, față de lipsa de procedură cu recurenta, că se acoperă prin prezența apărătoarei sale.

Reprezentanta recurentei solicită un exemplar din întâmpinare și un termen de pronunțare asupra acesteia sens în care instanța comunică întâmpinarea cu reprezentanta recurentei și admite cererea de amânare pentru ca apărătoarea recurentei să se pronunțe asupra acesteia.

Instanța întreabă părțile dacă mai au de depus înscrisuri, de invocat excepții și de formulat cereri.

Reprezentanta recurentului arată că nu mai are de formulat cereri, de invocat excepții și de depus înscrisuri.

Reprezentantul intimatului arată că nu mai are de formulat cereri sau de ridicat excepții.

Instanța, văzând că nu mai sunt alte cereri de formulat, acordă cuvântul asupra recursului

La cea de-a doua strigare a cauzei, reprezentanta recurentei solicită instanței admiterea recursului, modificarea în totalitate a hotărârii primei instanțe și respingerea în întregime a acțiunii intimaților. Învederează instanței că potrivit Legii nr. 193/2000, acțiunea nu a fost probată, sarcină ce revenea reclamanților să o facă, deoarece potrivit Codului civil și Codului de procedură civilă sarcina probei revine părții care o invocă.

Reprezentanta recurentei pune în discuție în fața instanței de judecată trei convenții de credit prin atare trei acte adiționale. Av. M. P. susține că dacă la prima convenție părțile au fost în necunoștință de cauză, la celelalte două acestea trebuiau să cunoască clauzele contractuale, ori ei susțin că nu au avut cunoștință de ele. În ceea ce privește comisionul de risc, reprezentanta recurentei arată că este corect perceput și nu poate fi vorba despre un caracter abuziv. Referitor la comisionul de administrare, reprezentanta recurentei arată că este corect implementat și este vorba despre o implementare tacită, conform Ordonanței de Urgență 50/2010 și Legii nr.288/2010. Av. M. P. susține că nu poate fi vorba despre un caracter abuziv atâta timp cât părțile au semnat toate cele trei acte adiționale. Reprezentanta recurentei arată instanței că în mod legal au fost implementate comisionul de administrare și actele adiționale.

Reprezentantul intimaților solicită respingerea recursului, menținerea hotărârii primei instanțe ca legală și temeinică arătând instanței că acel comision de administrare nu este altceva decât o redenumire a comisionului de risc. Arată instanței că intimații nu au pregătire de specialitate economică, intimatul T. E. este profesor universitar iar intimata T. C. I. este șomeră, fiindu-le foarte greu să negocieze cu banca, neputând fi vorba despre o liberă negociere. Fără cheltuieli de judecată.

Reprezentanta recurentei arată instanței că situația patrimonială și personală nu face ca o clauză să fie mai puțin abuzivă. Susține că, având în vedere că intimatul are studii superioare, trebuia să manifeste prudență.

Reprezentantul intimaților învederează instanței că pregătirea profesională a clientului său nu este de ordin economic.

Instanța considerând cauza lămurită închide dezbaterile și rămâne în pronunțare asupra recursului.

TRIBUNALUL

DELIBERÂND:

Asupra recursului de față, Tribunalul constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3398 din 11.03.2013 pronunțată de Judecătoria Oradea s-au respins excepțiile lipsei de interes a reclamanților cu privire la capătul 1 de cerere și prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâta de rd. 1.

S-a admis cererea formulată și precizată de reclamanții T. E. și T. C. I., ambii cu domiciliul procesual ales în Oradea, .. 1, ., în contradictoriu cu pârâtele V. ROMÂNIA SA, cu sediul în București, ., . 10, sector 2 și V. ROMÂNIA SA – SUCURSALA ORADEA, cu sediul în Oradea, ., jud. Bihor.

A constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la art. 5 lit. a) și art. 3, lit. d) din Condițiile Speciale ale Convențiilor de credit nr._/13.04.2007, nr._/18.07.2007 și nr._/17.04.2008, astfel cum au fost modificate fiecare prin art. 5, pct. 1, lit. b) din Actele adiționale având fiecare nr. 2/19.10.2010.

A obligat pârâtele să evidențieze separat comisionul de risc, redenumit administrare de credit în contractele încheiate cu reclamanții și în Planurile de rambursare de credit ce însoțesc aceste contracte.

A constatat nulitatea absolută a clauzelor contractuale privitoare la comisionul de risc și administrare de credit, dispunând eliminarea acestora din contracte.

A obligat pârâtele, în solidar, la restituirea către reclamanți a sumelor încasate cu titlu de comision de risc, redenumit comision de administrare credit, achitate de la încheierea convențiilor de credit până la data de 19.03.2012, data încheierii actului adițional nr. 3/19.03.2012.

S-a respins cererea pârâtelor privind obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:

Între părți s-au încheiat Convențiile de credit nr._/13.04.2007 pentru suma de_ CHF, nr._/18.07.2007 pentru suma de_ CHF și nr._/17.04.2008 pentru suma de_ CHF dată de pârâte reclamanților. Prin convenția inițială, creditul a fost garantat cu o garanție reală – ipotecă de rangul I constituită asupra imobilului descris în pct. 7 din convenția de credit.

În conformitate cu art. 3, lit. a) din Condițiile speciale, dobânda aferentă creditului cu nr._/13.04.2007 a fost de 4,25 % p.a., aceasta putând însă face obiectul revizuirii de către bancă, astfel cum se prevede în art. 3, lit. d) din aceeași parte. În conformitate cu art. 3, lit. a) din Condițiile speciale, dobânda aferentă creditului cu nr._/18.07.2007 este de 4,25 % p.a., aceasta putând însă face obiectul revizuirii de către bancă, astfel cum se prevede în art. 3, lit. d) din aceeași parte. În conformitate cu art. 3, lit. a) din Condițiile speciale, dobânda aferentă creditului cu nr._/17.04.2008 este de 3,99 % p.a., aceasta putând însă face obiectul revizuirii de către bancă, astfel cum se prevede în art. 3, lit. d) din aceeași parte.

La art. 5 lit. a din partea Condiții speciale Banca a prevăzut plata unui comision de risc în cuantum de 0,1 % asupra soldului creditului aferent convenției nr._/13.04.2007, plătibil lunar la scadența ratei de rambursare, pe toată durata de derulare a Convenției. În cazul convenției nr._/18.07.2007 art. 5, lit. a) prevede un comision de risc de 0,17%, iar în cazul convenției de credit nr._/17.04.2008 comisionul de risc prevăzut la art. 5, lit. a) este de 0,26%.

Prin actele adiționale nr. 2/09.12.2010 la convențiile de credit banca a redefinit comisionul de risc în comision de administrare credit.

Ulterior, prin actul adițional nr. 3/19.03.2012 la convențiile de credit, a fost inclus comisionul de risc, redenumit de administrare, în rata dobânzii lunare sau în marjă.

În ceea ce privește excepția lipsei de interes al reclamanților cu privire la capătul 2 de cerere, instanța de fond a respins-o, deoarece în lipsa unui titlu executoriu care să dispună obligarea pârâtelor la modificarea clauzelor contractuale abuzive, exista riscul ca pârâtele să continue derularea convenției de credit cu menținerea acelor clauze, astfel că după ce instanța de fond a constatat caracterul abuziv al clauzelor, s-a impus eliminarea lor din convenție pentru viitor.

În ceea ce privește excepția lipsei de interes al reclamanților cu privire la capătul 1 de cerere, instanța de fond a respins-o, deoarece interesul reclamanților a fost actual, chiar dacă era înlocuit comisionul de risc cu cel de administrare la data formulării acțiunii. Aceasta, deoarece reclamanții au achitat contravaloarea comisionului de risc, patrimoniul acestora fiind afectat prin plata acestui comision, reclamanții având astfel interesul să invoce caracterul abuziv al clauzei contractuale privind acest comision. Mai mult, acel comision de risc a subzistat și la data introducerii acțiunii de către reclamanți, însă sub o altă denumire, acea de comision de administrare, ceea ce denotă caracterul actual al interesului reclamanților.

Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de risc și de administrare, aceasta a fost respinsă. În pofida susținerilor băncii, în sensul că data de la care curge termenul de prescripție pentru restituirea sumelor de bani încasate cu titlu de comision de risc este data producerii faptului prejudiciabil, trebuia observat faptul că cererea de restituire a respectivelor sume de bani a fost accesorie cererii de eliminare a clauzelor abuzive. Mai exact, restituirea sumelor de bani încasate cu titlu de comision de risc a reprezentat repunerea părților în situația anterioară, în urma anulării și eliminării clauzelor abuzive vizând plata comisionului de risc. Cu alte cuvinte, cererea de restituire a sumelor de bani nu a fost o cerere independentă procesual, vizând un prejudiciu cauzat consumatorilor printr-o faptă ilicită, ci s-a aflat în totală dependență de modul de soluționare a solicitărilor privind anularea clauzelor abuzive vizând plata comisionului de risc. În lipsa anulării clauzelor abuzive vizând plata comisionului de risc și de administrare, nu s-a putut pune problema restituirii către consumatori a sumelor de bani încasate de bancă, cu titlu de comision de risc și de administrare. Astfel, termenul de prescripție privind dreptul consumatorilor de a cere restituirea sumelor de bani încasate de către bancă, cu titlu de comision de risc a început să curgă de la data pronunțării hotărârii judecătorești de anulare a clauzelor abuzive vizând plata comisionului de risc și de administrare.

Este incontestabil că ori de câte ori s-a dispus anularea totală sau parțială a unui contract și părțile nu au solicitat prin acțiunea respectivă și repunerea în situația anterioară, de la data pronunțării hotărârii judecătorești curge termenul general de prescripție de 3 ani, în care părțile au posibilitatea să ceară, pe calea unei acțiuni separate (fără a se opune prescripția extinctivă) repunerea în situația anterioară. Cu atât mai mult reclamanților din prezenta cauză nu le putea fi opusă prescripția extinctivă a dreptului de a cere restituirea sumelor de bani încasate de către bancă, cu titlu de comision de risc, întrucât au formulat cererea de restituire a respectivelor sume de bani în cadrul procesual al acțiunii prin care se solicită eliminarea clauzelor abuzive vizând plata comisionului de risc.

Pe fondul cauzei, instanța de fond a reținut că a fost dincolo de orice îndoială faptul că raporturile contractuale dintre reclamanți și pârâte au intrat sub incidența Legii nr. 193/2000 fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant (pârâta) și consumatori (reclamanta), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din legea nr. 193/2000.

Instanța de fond a reținut că niciuna din prevederile contractuale ce au fost analizate nu a fost negociată direct cu reclamanții de către bancă, în sensul dispozițiilor legale arătate, având în vedere că aceste contracte sunt preformulate, standard, așa cum recunoaște și Banca și, deși legea nu interzice încheierea de contracte preformulate, pentru a nu fi abuzive clauzele nenegociate trebuie să nu creeze, în detrimentul reclamanților consumatori și contrar cerințelor bunei – credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prin urmare aceste din urmă aspecte vor fi avute în vedere .

1. Analiza clauzei prev. de art. 3 lit. d din condiții speciale și art. 3.10. din condiții generale – „ banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii”.

Această clauză a pus problema constatării caracterului abuziv sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că a oferit băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta trebuind doar a fi înștiințat. Conform art. 1 lit. a din Anexa Legii nr. 193/2000 care prevede că „ sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul”, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut și în contract și totodată cu condiția informării grabnice a clientului, care să aibă de asemenea libertatea de a rezilia imediat contractul.

Instanța de fond a constatat că motivul întemeiat prevăzut în contracte a fost acela al „intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară”. Prin „motiv prevăzut în contract”, în sensul legii, s-a înțeles o situație clar descrisă, care să ofere clientului posibilitatea să știe, de la început, că dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită. Totodată, motivul trebuia să fie suficient de clar arătat, de determinat, ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța de fond să poată verifica dacă acea situație, motiv de mărire a ratei dobânzii, chiar s-a produs. Așa cum un act normativ trebuie să fie caracterizat prin previzibilitate, la fel și o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că dacă o anumită situație intervine, o anumită consecință se produce.

Motivul unei „schimbări semnificative pe piața monetară” nu a îndeplinit această condiție, astfel că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu s-a putut aprecia dacă a fost întemeiat sau nu, dar nici măcar nu s-a putut stabili, conform unor criterii obiective, dacă s-a produs. O schimbare pe care o persoană sau o instituție bancară a apreciat-o ca fiind semnificativă poate fi apreciată de o alta ca fiind nesemnificativă. A fost evident că un motiv întemeiat ar putea fi considerat doar unul care să poată fi apreciat la fel, în mod obiectiv, de orice persoană, inclusiv de către instanța învestită cu verificarea legalității acestei clauze și a aplicării ei.

Cu toate acestea, chiar dacă s-ar fi acceptat ca fiind îndeplinită condiția „motivului întemeiat”, pentru ca o astfel de clauză să nu fie abuzivă, ar trebui, conform textului citat anterior, ca, în urma revizuirii ratei dobânzii, clientul să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul. O astfel de posibilitate nu a fost însă prevăzută în contractul de față, astfel că, indiferent de alte considerații, clauza analizată a fost abuzivă. Susținerea băncii că reclamanții au putut cere rezilierea contractului în temeiul art. 1020 și 1021 C.civ. nu a acoperit cerința impusă de pct. 1 lit. a din Anexă la Legea nr. 193/2000.

2. Analiza clauzei prev. de art. 5 lit. a din condiții speciale și pct. 3.5 din Condițiile Generale din convențiile de credit.

Reclamanții au considerat că dispozițiile art. 5 lit. a din condiții speciale și pct. 3.5 din Condițiile Generale din convențiile de credit au reprezentat o clauză abuzivă și au contravenit prevederilor art. 4 al. 1 și 2 și ale lit. b a pct. 1 din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Potrivit art. 4 al. 1 din Legea 193/2000 o clauză contractuală care nu a fost negociată cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei – credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Alineatul 2 al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard, preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Instanța de fond a constatat că în prezenta cauză, clauza referitoare la comisionul de risc nu a putut fi considerată ca fiind negociată direct cu reclamanții, întrucât convenția de credit a fost un contract tip, preformulat cu clauze nenegociabile.

Împrejurarea invocată de pârâtă prin întâmpinare și anume că reclamanții au avut cunoștință atât de existența cât și de întinderea obligațiilor ce le reveneau și sub aspectul valorii si cel al perioadei și a fost de acord prin semnare cu plata comisionului de risc, ea având posibilitatea de a refuza semnarea convenției dacă nu erau de acord cu acest comision, nu a putut determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr. 193/2000. A valida un astfel de raționament ar fi echivalat cu lipsirea, în mare parte, de aplicabilitate a dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care prin edictarea sa legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care deja au încheiat contracte ce ar putea conține clauze abuzive. Codul civil consacră principiul libertății contractuale, dar art. 969 C.civ. conferă putere de lege doar convențiilor legal făcute. Legea nr. 193/2000, reglementând tocmai situații în care clauze contractuale consimțite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal fiind considerate abuzive.

Pentru a fi incidente prev. art. 4 al. 1 din Lg. 193/2000 în privința dispozițiilor de la pct. 5 lit. a din Convenția de credit a fost necesar și ca această clauză să fi creat în detrimentul consumatorului (reclamantei) și contrar bunei – credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Potrivit pârâtei, comisionul de risc, prevăzut de pct. 5 lit. a din condiții speciale și art. 3.5 din condiții generale a reprezentat costul perceput de bancă și datorat de client în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziție a creditului, întrucât pe parcursul derulării convenției există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment viitor și nesigur.

Instanța de fond nu a contestat faptul că acordarea de credite a reprezentat o operațiune ce a implicat anumite riscuri pentru împrumutător, dar a învederat că aceste riscuri trebuiau analizate raportat la situația fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuți în vedere mai mulți factori ca: insolvabilitatea probabilă, viitoare a clientului, garanțiile acordate pentru aprobarea împrumutului, etc. În speța de față, executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor a fost garantată prin constituirea de către reclamanți, în favoarea băncii pârâte, a unei ipoteci de rang I asupra imobilului, proprietatea lor. În aceste condiții, instanța de fond nu a putut identifica riscul la care s-ar fi supus banca prin acordarea creditului.

S-a avut în vedere și cuantumul comisionului de risc care a fost apropiat de valoarea dobânzii, astfel că la finalul perioadei de credit valoarea totală a comisionului perceput a fost mare raportat la valoarea creditului. Instanța de fond a mai constatat că nu a fost prevăzut în contract posibilitatea reclamantei de a solicita restituirea comisionului de risc dacă pe perioada de rambursare nu s-au înregistrat riscurile care au fost avute în vedere la stabilirea lui.

Având în vedere ansamblul acestor elemente, instanța de fond a apreciat că prin stipularea comisionului de risc, raportat la circumstanțele speței, s-a creat în detrimentul reclamantei și contrar bunei – credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției de credit nr._/08.07.2008.

În consecință, apreciind că sunt întrunite toate cerințele impuse de art. 4 al. 1 din Legea 193/2000, instanța de fond a constatat că pct. 5 lit. a) și pct. 3, lit. d) din Condițiile Speciale ale Convențiilor de credit a constituit o clauză abuzivă, în sensul art. 4, alin. 1 din Legea nr. 193/2000, a dispus anularea și modificarea clauzelor contractuale, în sensul eliminării acestor prevederi din contract, a menținut ca valabile restul dispozițiilor convențiilor de credit pentru nevalabilitatea obiectului acestor prevederi contractuale determinată de caracterul lor ilicit (art. 5 C.civ.). Caracterul ilicit al obiectului unei clauze contractuale a fost o condiție de valabilitate a acelei clauze.

Art. 1 al. 3 din Legea 193/2000 interzice comercianților stipularea în contractele încheiate cu consumatori, de clauze abuzive, prin constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de risc, implicit prin medierea dispozițiilor art. 1 al. 3 din Legea 193/2000 se ajunge la constatarea caracterului ilicit al obiectului clauzei constând în perceperea comisionului de risc.

Potrivit dispozițiilor art. 35 al. 1 lit. b din OUG 50/2010, modificată de Legea nr. 288/2010 „se interzice introducerea și perceperea de noi comisioane, tarife și a oricăror alte speze bancare, cu excepția costurilor specifice unor produse și servicii suplimentare solicitate în mod expres de consumator, neprevăzute în contract ori care nu erau oferite consumatorilor la data încheierii acestuia.

Având în vedere că pârâtele nu au dovedit acordarea unor servicii suplimentare reclamanților, față de cele prevăzute în contractele de credit, instanța d fond a apreciat că redenumirea comisionului de risc în comision de administrare a creditului a fost nelegală.

Întrucât s-a stabilit caracterul abuziv privind comisionul de risc și de administrare, s-a constatat nulitatea acestei clauze, iar sancțiunea nulității produce efecte retroactive, plățile efectuate de reclamanți către pârâte, cu titlu de comision de risc și administrare capătă caracterul unei plăți nedatorate.

De asemenea, constatându-se caracterul abuziv al comisionului de risc și de administrare și declarându-se nulitatea absolută a acestora, iar comisionul de risc a fost redenumit ulterior comision de administrare, apoi acesta din urmă a fost inclus în dobânda lunară a ratei de credit, instanța de fond a obligat pârâtele să evidențieze separat comisionul de risc, redenumit administrare de credit în contractele încheiate cu reclamanții și în Planurile de rambursare de credit ce însoțesc aceste contracte.

În consecință, instanța de fond a admis cererea reclamanților astfel cum a fost formulată și precizată, în sensul că a constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la art. 5 lit. a) și art. 3, lit. d) din Condițiile Speciale ale Convențiilor de credit nr._/13.04.2007, nr._/18.07.2007 și nr._/17.04.2008, astfel cum au fost modificate fiecare prin art. 5, pct. 1, lit. b) din Actele adiționale având fiecare nr. 2/19.10.2010, a obligat pârâtele să evidențieze separat comisionul de risc, redenumit administrare de credit în contractele încheiate cu reclamanții și în Planurile de rambursare de credit ce însoțesc aceste contracte, a constatat nulitatea absolută a clauzelor contractuale privitoare la comisionul de risc și administrare de credit, a dispus eliminarea acestora din contracte, a obligat pârâtele, în solidar, la restituirea către reclamanți a sumelor încasate cu titlu de comision de risc, redenumit comision de administrare credit, achitate de la încheierea convențiilor de credit până la data de 19.03.2012, data încheierii actului adițional nr. 3/19.03.2012.

Având în vedere că reclamanții nu au căzut în pretenții față de pârâte, în baza art. 274 C.pr.civ. a respins cererea pârâtelor privind obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe în termen legal a declarat recurs pârâta . solicitând admiterea recursului, modificarea în totalitate a hotărârii primei instanțe și respingerea acțiunii.

În motivare, recurenta a invocat excepțiile lipsei de obiect și interes cu referire la constatarea ca abuzivă a clauzei prevăzute la art. 5 lit. a din partea „Condiții speciale” deoarece pin actul adițional a fost eliminat art. 5 lit. a, susținând

A mai susținut că în mod nelegal a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune.

Pe fond a susținut, în esență, că inițiativa încheierii contractului i-a aparținut intimatei care a semnat și actele adiționale propuse de recurentă. De asemenea, recurenta a susținut, în esență, că este o parte a prețului contractului comisionul de risc astfel încât acesta nu poate face obiectul analizei instanței. Recurenta a arătat, în esență, că simpla preformulare a unor clauze nu atrage caracterul abuziv al acestora trebuind a fi luate în considerare criteriul bunei credințe și criteriul echilibrului contractual, fiind necesar să se constate existența unui contract semnificativ dezechilibrat în defavoarea consumatorului, adică un contract care și-a pierdut utilitatea socială și personală. A mai susținut recurenta, în esență, că riscul contractual se generează prin simpla acordare a unui credit și trebuie în permanență evaluat, această noțiune semnificând riscul înregistrării de pierderi sau a nerealizării profiturilor preconizate. Conform susținerilor recurentei, clauza atacată nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, iar comisionul de risc reprezintă alături de dobândă o parte a prețului contractului, neputând astfel fi controlat pe cale jurisdicțională, deoarece prin Directiva 93/13/CEE nu s-a urmărit să se lărgească sfera leziunii. În esență, pârâta a mai arătat că nu trebuie confundat comisionul de risc cu garanția reală imobiliară deoarece comisionul de risc este perceput și pentru gestionarea altor riscuri decât cel de neplată, cum ar fi: riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a acesteia, riscul de depreciere a garanției și alte asemenea riscuri. A mai arătat pârâta, că anularea clauzelor atacate nu poate produce efectul restituirii sumelor deja achitate deoarece contractele de credit reprezintă contracte cu executare succesivă.

În drept, recurenta a invocat disp. art. 969 c.civ., Directiva 93/13/CEE, legea nr. 193/2000, OUG nr. 50/2010, art. 304 pct. 8 și 9

Prin întâmpinarea formulată intimații au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Examinând sentința recurată raportat la motivele de recurs invocate precum și sub toate aspectele, potrivit art. 304 indice 1 C.proc.civ., instanța reține următoarele:

Între părți s-au încheiat Convențiile de credit nr._/13.04.2007 pentru suma de_ CHF, nr._/18.07.2007 pentru suma de_ CHF și nr._/17.04.2008 pentru suma de_ CHF dată de pârâte reclamanților. Prin convenția inițială, creditul a fost garantat cu o garanție reală – ipotecă de rangul I constituită asupra imobilului descris în pct. 7 din convenția de credit.

În conformitate cu art. 3, lit. a) din Condițiile speciale, dobânda aferentă creditului cu nr._/13.04.2007 a fost de 4,25 % p.a., aceasta putând însă face obiectul revizuirii de către bancă, astfel cum se prevede în art. 3, lit. d) din aceeași parte. În conformitate cu art. 3, lit. a) din Condițiile speciale, dobânda aferentă creditului cu nr._/18.07.2007 este de 4,25 % p.a., aceasta putând însă face obiectul revizuirii de către bancă, astfel cum se prevede în art. 3, lit. d) din aceeași parte. În conformitate cu art. 3, lit. a) din Condițiile speciale, dobânda aferentă creditului cu nr._/17.04.2008 este de 3,99 % p.a., aceasta putând însă face obiectul revizuirii de către bancă, astfel cum se prevede în art. 3, lit. d) din aceeași parte.

La art. 5 lit. a din partea Condiții speciale Banca a prevăzut plata unui comision de risc în cuantum de 0,1 % asupra soldului creditului aferent convenției nr._/13.04.2007, plătibil lunar la scadența ratei de rambursare, pe toată durata de derulare a Convenției. În cazul convenției nr._/18.07.2007 art. 5, lit. a) prevede un comision de risc de 0,17%, iar în cazul convenției de credit nr._/17.04.2008 comisionul de risc prevăzut la art. 5, lit. a) este de 0,26%.

Prin actele adiționale nr. 2/09.12.2010 la convențiile de credit banca a redefinit comisionul de risc în comision de administrare credit.

Ulterior, prin actul adițional nr. 3/19.03.2012 la convențiile de credit, a fost inclus comisionul de risc, redenumit de administrare, în rata dobânzii lunare sau în marjă.

Cu privire la excepția lipsei de interes invocată de recurentă, tribunalul reține următoarele:

Condiția interesului constituie o condiție esențială de fond a oricărei acțiuni civile.

În speță, recurenta susține că acțiunea introdusă de intimați ar fi lipsită de interes ca urmare a încheierii între părți a unui act adițional la contract, prin care comisionul de risc inițial, a cărui caracter abuziv se cere a se constata, a fost redenumit în comision de administrare.

Tribunalul constată că excepția invocată este neîntemeiată deoarece reclamanta a solicitat nu doar constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de risc ci și restituirea sumelor achitate cu acest titlu. Or, prin formularea acestui capăt de cerere reclamanta justifică un interes în promovarea acțiunii fiind fără relevanță caracterul întemeiat sau neîntemeiat al pretențiilor astfel formulate.

Prin urmare, instanța va respinge ca nefondată excepția invocată.

Pe fondul cauzei, tribunalul reține că în mod legal a constatat instanța de fond că este abuzivă clauza privind comisionul de risc.

Cu privire la posibilitatea instanței de a analiza caracterul abuziv al comisionului de risc, tribunalul reține că, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat asupra posibilității instanțelor naționale de a analiza caracterul abuziv al unor clauze contractuale care privesc noțiunile de obiect al contractului și de preț, la care face referire art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13, prin hotărârea din 3 iunie 2010, dată în cauza C‑484/08, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare, în cadrul procedurii judiciare inițiate de Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid c. Asociación de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc) și prin ordonanța din 16 noiembrie 2010, dată în cauza C-76/10, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare, în cadrul procedurii judiciare inițiate de Povotovost c. Iveta Korckovska, reținând că instanțele judecătorești au posibilitatea de a analiza caracterul abuziv al unei clauze chiar și atunci când aceasta vizează obiectul principal sau prețul unui contract. De asemenea, în analiza aceleași probleme de drept, CJUE s-a pronunțat și prin Hotărârea Oceano Grupo Editorial SA v Rocio Murciano Quintero, C-240/1998 prin care a statuat că instanțele judecătorești sunt obligate să analizeze chiar și din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

Din jurisprudența CJUE, care în temeiul Constituției și a Tratatului de Aderare a României la Uniunea Europeană, este obligatorie pentru instanțele naționale, rezultă că Directiva 93/13, în transpunerea căreia s-a adoptat în dreptul național Legea 193/2000, vizează protejarea drepturilor consumatorilor care sunt partea slabă în contract având în vedere faptul că puterea lor de negociere este limitată, ei fiind practic obligați fie să accepte clauzele impuse de comercianți, fie să nu încheie contractul.

Din interpretarea art. 4 din Legea 193/2000, rezultă că pentru ca o clauză să poată fi considerată abuzivă este necesar ca ea să îndeplinească în mod cumulativ două criterii: să fie o clauză standard preformulată și prin introducerea ei să se creeze un dezechilibru contractual semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În speță, în ceea ce privește clauza contractuală care guvernează regimul comisioanelor în contractul încheiat între părți, tribunalul reține că nu se poate susține că simplul fapt al semnării contractului de către consumatori echivalează cu negocierea clauzelor contractului între părți. Prin urmare, clauza atacată îndeplinește prima dintre condițiile prevăzute de art. 4 din Legea 193/2000, fiind, fără îndoială, o clauză standard cuprinse într-un contract de adeziune, instanța de fond făcând o corectă apreciere a acestui aspect. Faptul că în contractul dintre părți s-au stipulat clauze din care ar reieși că părțile au negociat contractul nu este de natură să formeze convingerea tribunalului cu privire la acest aspect, contractul fiind unul de adeziune.

Tribunalul constată că corespunde realității faptul că acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, dar aceste riscuri trebuie analizate raportat la situația fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuți în vedere factori precum solvabilitatea probabilă viitoare a clientului, garanțiile acordate pentru aprobarea împrumutului etc.

Or, în prezenta cauză, executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor, a fost garantată prin constituirea, de către intimată, în favoarea recurentei, a unei ipoteci de rang I asupra unui imobil precum și prin încheierea unei polițe de asigurare a acestui imobil, in vederea acoperirii tuturor riscurilor, poliță ce a fost cesionată în favoarea băncii .

În analiza celei de a doua condiții prevăzute de lege, pentru a se putea reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale, respectiv condiția ca prin stipularea clauzei să se creeze un dezechilibru contractual semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța de recurs constată că din planul de rambursare a creditului depus la dosar rezultă că valoarea comisionului de risc este de circa ½ din valoarea dobânzii percepute pentru acordarea creditului.

Instanța de control judiciar apreciază că simpla prevedere a unui astfel de comision într-un contract de adeziune nu poate atrage caracterul abuziv al unei astfel de clauze în mod automat, fiind necesar a se analiza proporționalitatea cuantumului comisionului cu riscul implicate de acordare a creditului, avându-se în vedere și cuantumul dobânzii percepute pentru acordarea împrumutului.

În speță, instanța constată că perceperea unui comision de risc poate fi justificată de riscurile implicate de scăderea valorii proprietăților imobiliare în contextul economic actual și de posibilitatea existenței unor dificultăți în executarea silită a garanției reale imobiliare instituite în favoarea pârâtei.

Cu toate acestea, prevederea unui cuantum al comisionului de risc de circa ½ din cuantumul dobânzii care reprezintă practic prețul împrumutului acordat apare ca fiind disproporționată cu scopul urmărit, având în vedere și faptul că recurenta este o instituție bancară al cărui obiect de activitate îl constituie tocmai acordarea de credite. Un astfel de cuantum ridicat al comisionului de risc perceput de recurentă este rezultatul calculării acestuia ca procent din soldul creditului.

Pe de altă parte, instanța de recurs constată că nu este stipulată în contract posibilitatea restituirii către împrumutat a valorii, cel puțin parțiale, a comisionului de risc la finele perioadei de derulare a convenției, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au materializat.

Instanța de control judiciar apreciază astfel că perceperea unui comision de risc al cărui cuantum se ridică la circa ½ din cuantumul dobânzii percepute pentru acordarea creditului este de natură să creeze un dezechilibru contractual semnificativ între drepturile și obligațiile pârâtei și cele ale reclamantului, care are calitatea de consumator.

În temeiul art. 6 și 7 din Legea 193/2000, având în vedere că instanța de fond a constatat caracterul abuziv al unor clauze contractuale, se impune repararea prejudiciului suferit de consumator prin introducerea acestor clauze în contract. Prin urmare, în mod corect a dispus instanța de fond obligarea recurentei la restituirea sumei plătite de intimată cu titlu de comision de risc.

Nu poate fi reținută nici susținerea recurentei privind imposibilitatea restituirii prestațiilor deja efectuate constând în comisionul de administrare perceput pe motiv că fiind un contract cu executare succesivă efectele nulității nu se produc retroactiv. Tribunalul reține că excepția de la regula efectelor retroactive ale nulității în cazul contractelor cu executare succesivă este justificată prin imposibilitatea obiectivă a restituirii prestațiilor. În speță, cauza juridică a punerii la dispoziție a creditului o reprezintă plata dobânzii și nu plata comisionului de risc. Prin urmare, imposibilitatea restituirii echivalentului folosinței creditului atrage numai consecința nerestituirii dobânzii în cazul în care s-ar constata că însăși clauza privind dobânda nu ar fi valabilă. Însă, în ceea ce privește comisionul de risc, caracterul de contract cu executare succesivă a contractului încheiat între părți nu are relevanță în ceea ce privește efectele nulității, o astfel de restituire fiind posibilă și necesară pentru a de asigura realizarea efectelor nulității absolute.

Prin urmare, tribunalul va respinge ca nefondat recursul.

Cheltuieli de judecată nu se vor acorda nefiind solicitate de intimații, iar recurenta nu este îndreptățită.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul introdus de recurenta . cu sediul în sector 2, București, Șoseaua M. B. nr.171 în contradictoriu cu intimații T. E. și T. C. I. ambii cu dom. în Oradea, ..10, ..7, județul Bihor, împotriva sentinței civile nr. 3398/2013 din 11.03.2013 pronunțată de Judecătoria Oradea pe care o menține în totul.

IREVOCABILĂ.

Fără cheltuieli de judecată.

Pronunțată în ședința publică din 17.06. 2013.

Red.Jud.U.O.M.

Red.jud.fond.P.F.V.

Tehn.red. S.A./2 ex/26.06.2013