Acţiune în constatare. Decizia nr. 521/2013. Tribunalul BIHOR
| Comentarii |
|
Decizia nr. 521/2013 pronunțată de Tribunalul BIHOR la data de 25-11-2013 în dosarul nr. 20144/271/2011
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BIHOR
SECȚIA A II-A CIVILA, DE C. ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIA Nr. 521/R/.> Ședința publică de la 25 Noiembrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. C. C.
Judecător L. D. J.
Judecător I. C. M.
Grefier M. M.
Pe rol judecarea recursului litigii cu profesioniștii declarat de recurenta V. R. SA, cu sediul în loc.București, ., etaj 3-8-10, sector 2, în contradictoriu cu intimata P. M., cu dom.loc.Oradea, ., ..1, jud.Bihor, împotriva sentinței civile nr._ din 20.09.2012, pronunțată de Judecătoria Oradea, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă nimeni.
Procedura legal îndeplinită.
Se constată că, dezbaterea cauzei a avut loc la data de 11 noiembrie 2013, când părțile prezente au pus concluzii care au fost consemnate în încheierea de ședință din aceeași zi, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre, și când s-a dispus amânarea pronunțării hotărârii pentru data de 18 noiembrie 2013, 25 noiembrie 2013, după care:
TRIBUNALUL
DELIBERÂND:
Asupra recursului de față Tribunalul, constată următoarele;
Prin sentința nr._ din 20.09.2012, pronunțată de Judecătoria Oradea, s-a respins excepția prematurității cererii și a prescripției dreptului la acțiune, invocate de pârâta ..
S-a admis cererea formulată de reclamanta P. M., cu domiciliul ÎN Oradea, ., ., județul Bihor în contradictoriu cu pârâtele ., cu sediul în București, .. 171, sector 2 și . – Sucursala Oradea, cu sediul în Oradea, ., județul Bihor.
S-a constatat nulitatea absolută a clauzelor abuzive cuprinse la art. 3 lit. d și 5 lit. a din partea Condiții speciale și la art. 3.5 și 3.10 din Condiții generale la Convenția de credit nr._/27.08.2007.
S-a constatat nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art.3 pct. 5.1 lit. b din Actul adițional intervenit în baza OUG nr. 50/2010 în ceea ce privește introducerea comisionului de administrare a creditului.
Au fost obligate pârâtele în solidar la restituirea către reclamantă comisionului de risc perceput de la data încheierii convenției până la data eliminării acestuia și a comisionului de administrare perceput de la data introducerii acestuia și până la efectiva încetare a perceperii lui, în lei la cursul BNR de la data plății.
Au fost obligate pârâtele în solidar la plata dobânzii legale aferente sumelor reprezentând comision de risc și comision de administrare începând cu data pronunțării hotărârii până la data plății efective, sumă ce se va actualiza cu rata inflației de la data plății.
A fost obligată pârâta la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată de 1.500 lei.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele;
Între părți, s-a încheiat Convenția de credit nr._/27.08.2007, pentru suma de 123.340 CHF pe o perioadă de 276 de luni, dată reclamantei, în calitate de împrumutat, de către pârâte, în calitate de bancă împrumutătoare.
În partea intitulată „condiții speciale ale convenției” la pct. 3 lit. d se specifica că „ banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii. Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării.”, iar la pct. 5 lit. a, a fost stipulată clauza potrivit căreia împrumutații datorează băncii un comision de risc de 0,17%, aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată durata de derulare a convenției. Creditul acordat reclamantei urma a fi rambursat potrivit planului de rambursare anexă la contract, în care este prevăzut pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat și dobânda aferentă și valoarea comisionului de risc la care face referire pct.5 lit. a din convenție. Executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor aferente a fost garantată prin constituirea de către reclamantă, în favoarea băncii pârâte a unei ipoteci de rang II cu notarea interdicțiilor de înstrăinare, grevare, demolare și închiriere asupra imobilului – spațiu comercial situat în Oradea, ., . CF nr._ Oradea, nr. top. 1488/3/1, 1488/3.
Banca a transmis reclamantei adresa nr. 6740/03.09.2010 la care atașa actul adițional la convenția de credit nr._ prin care se introducea la art. 5 lit. b un comision de administrare de 0,17% pe lună aplicat la soldul creditului, datorat și plătibil de către împrumutat Băncii, lunar, pe toată durata creditului, la data de scadență stabilită la pct. 6. Reclamanta a notificat banca prin adresa înregistrată sub nr. 3548/16.09.2010 prin care a semnalat că nu este de acord cu introducerea comisionului de administrare, acest comision fiind contrar legii.
Excepțiile invocate de pârâte
Reclamanta și-a exprimat nemulțumirea față de pârâte cu privire la redenumirea comisionului de risc în comision de administrare prin notificarea nr. 3548/16.09.2010, dar părțile nu au ajuns la un consens; deși pârâta rd. 2 a asigurat-o pe reclamantă prin adresa nr. 2095/15.10.2010 că analizează atent aspectele învederate prin notificare, mai târziu, la 21.02.2011, îi solicită o nouă notificare prin care să-și exprime, încă o dată, poziția.
În ce privește nulitatea absolută a comisionului de risc și a clauzei privind modificarea unilaterală a dobânzii, într-adevăr, nu există o invitație prealabilă a reclamantei în temeiul art. 720 ind. 1 și urm Cod proc. Civ..
Scopul instituirii de către legiuitor a dispozițiilor art. 720 ind 1 și urm. privind procedura concilierii prealabile este de a pune în față părțile pentru evitarea încărcării instanțelor judecătorești cu litigii ce s-ar rezolva pe cale amiabilă. Prin întâmpinare pârâtele s-au opus admiterii cererii și nu au lăsat să se înțeleagă că ar fi fost dispuse la negocieri cu privire la aceste aspecte, dacă le-ar fi cunoscut anterior. Față de poziția exprimată de pârâte în cadrul acestui dosar, a admite excepția prematurității înseamnă a obliga reclamanta să recurgă la o procedură formală, în care rezultatul ar fi un nou dosar pe rolul instanțelor, cu atât mai mult cu cât sunt de notorietate litigiile dintre V. SA și clienții săi cu privire la comisionul de risc și la dobândă, fiind cunoscută poziția de opunere a băncii față de admiterea cererilor de chemare în judecată.
Pentru motivele de mai sus, instanța de fond a respins excepția prematurității cererii.
Cu privire la prescripția dreptului la acțiune, în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 8 alin. 1 din Decretul 167/1958. Restituirea sumelor cu titlu de comision de risc și administrare este un capăt de cerere accesoriu constatării nulității absolute a clauzelor aferente și are ca temei legal plata nedatorată. Reclamanta cunoaște caracterul de plată nedatorată doar în momentul anulării clauzelor contractuale, acesta fiind punctul de pornire pentru termenul de prescripție extinctivă. Ca atare, a fost respinsă și această excepție.
Instanța de fond, cu privire la fondul cauzei constată că;
În drept, instanța de fond a avut în vedere în speța de față prevederile art. 1 al. 3, art. 4 al. 1, 2 din Legea nr. 193/2000, art. 1 lit. a din Anexa la Legea nr. 193/2000.
Este dincolo de orice îndoială faptul că raporturile contractuale dintre reclamantă și pârâte intră sub incidența Legii nr. 193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant ( pârâta) și consumatori ( reclamantă ), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din legea nr. 193/2000.
Instanța de fond a reținut că niciuna din prevederile contractuale ce vor fi analizate nu a fost negociată direct cu reclamanta de către bancă, în sensul dispozițiilor legale arătate, având în vedere că aceste contracte sunt preformulate, standard, așa cum recunoaște și Banca și deși legea nu interzice încheierea de contracte preformulate, pentru a nu fi abuzive clauzele nenegociate trebuie să nu creeze, în detrimentul reclamantei și contrar cerințelor bunei – credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților . Prin urmare aceste din urmă aspecte au fost avute în vedere .
1. Analiza clauzei prev. de art. 3 lit. d din condiții speciale și art. 3.10. din condiții generale – „ banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii”.
Această clauză pune problema constatării caracterului abuziv sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta trebuind doar a fi înștiințat. Conform art. 1 lit. a din Anexa Legii nr. 193/2000 care prevede că „sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul”, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut și în contract și totodată cu condiția informării grabnice a clientului, care să aibă de asemenea libertatea de a rezilia imediat contractul.
Instanța de fond a constatat că motivul întemeiat prevăzut în contract este acela al „intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară”. Prin „motiv prevăzut în contract”, în sensul legii, se înțelege o situație clar descrisă, care să ofere clientului posibilitatea să știe, de la început, că dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat, de determinat, ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța să poată verifica dacă acea situație, motiv de mărire a ratei dobânzii, chiar s-a produs. Așa cum un act normativ trebuie să fie caracterizat prin previzibilitate, la fel și o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că dacă o anumită situație intervine, o anumită consecință se produce.
Motivul unei „schimbări semnificative pe piața monetară” nu îndeplinește această condiție, astfel că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor criterii obiective, dacă s-a produs. O schimbare pe care o persoană sau o instituție bancară o apreciază ca fiind semnificativă poate fi apreciată de o alta ca fiind nesemnificativă. Este evident că un motiv întemeiat ar putea fi considerat doar unul care să poată fi apreciat la fel, în mod obiectiv, de orice persoană, inclusiv de către instanța învestită cu verificarea legalității acestei clauze și a aplicării ei.
Cu toate acestea, chiar dacă s-ar accepta ca fiind îndeplinită condiția „motivului întemeiat”, pentru ca o astfel de clauză să nu fie abuzivă, ar trebui, conform textului citat anterior, ca, în urma revizuirii ratei dobânzii, clientul să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul. O astfel de posibilitate nu este însă prevăzută în contractul de față, astfel că, indiferent de alte considerații, clauza analizată este abuzivă. Susținerea băncii că reclamanta poate cere rezilierea contractului în temeiul art. 1020 și 1021 C.civ. nu acoperă cerința impusă de pct. 1 lit. a din Anexă la Legea nr. 193/2000.
2. Analiza clauzei prev. de art. 5 lit. a din condiții speciale și art. 3.5 din condiții generale – comisionul de risc
Reclamanta consideră că dispozițiile art. 5 lit. a din condiții speciale din convenția de credit reprezintă o clauză abuzivă și contravin prevederilor art. 4 al. 1 și 2 și ale lit. b a pct. 1 din Anexa la Legea nr. 193/2000.
Potrivit art. 4 al. 1 din Legea 193/2000 o clauză contractuală care nu a fost negociată cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei – credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților . al. 2 al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard, preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Instanța de fond a constatat că în prezenta cauză, clauza referitoare la comisionul de risc nu poate fi considerată ca fiind negociată direct cu reclamanta, întrucât, așa cum arată chiar pârâta de rândul 1 în întâmpinare, convenția de credit a fost un contract tip, preformulat cu clauze nenegociabile.
Împrejurarea invocată de pârâtă prin întâmpinare și anume că reclamanta a avut cunoștință atât de existența cât și de întinderea obligațiilor ce îi revenea și sub aspectul valorii si cel al perioadei și a fost de acord prin semnare cu plata comisionului de risc, având posibilitatea de a refuza semnarea convenției dacă nu era de acord cu acest comision, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr. 193/2000. A valida un astfel de raționament ar echivala cu lipsirea, în mare parte, de aplicabilitate a dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care prin edictarea sa legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care deja au încheiat contracte ce ar putea conține clauze abuzive. Codul civil consacră principiul libertății contractuale dar art. 969 C.civ. conferă putere de lege doar convențiilor legal făcute. Legea nr. 193/2000, reglementând tocmai situații în care clauze contractuale consimțite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal fiind considerate abuzive.
Pentru a fi incidente prev. art. 4 al. 1 din Lg. 193/2000 în privința dispozițiilor de la pct. 5 lit. a din Convenția de credit este necesar și ca această clauză să fi creat în detrimentul consumatorului ( reclamant) și contrar bunei – credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Potrivit pârâtei, comisionul de risc, prevăzut de pct. 5 lit. a din condiții speciale și art. 3.5 din condiții generale reprezintă costul perceput de bancă și datorat de client în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziție a creditului, întrucât pe parcursul derulării convenției există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment viitor și nesigur.
Instanța de fond nu a contestat faptul că acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, dar învederează că aceste riscuri trebuie analizate raportat la situația fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuți în vedere mai mulți factori ca: insolvabilitatea probabilă, viitoare a clientului, garanțiile acordate pentru aprobarea împrumutului, etc. În speța de față, executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor a fost garantată prin constituirea de către reclamantă, în favoarea băncii pârâte, a unei ipoteci de rang II asupra imobilului arătat, proprietatea sa. În aceste condiții, instanța nu poate identifica riscul la care s-ar fi supus banca prin acordarea creditului.
Se avut în vedere și cuantumul comisionului de risc care este apropiat de valoarea dobânzii astfel că la finalul perioadei de credit valoarea totală a comisionului perceput va fi mare raportat la valoarea creditului. Instanța de fond a mai constatat că nu este prevăzut în contract posibilitatea reclamantei de a solicita restituirea comisionului de risc dacă pe perioada de rambursare nu s-au înregistrat riscurile care au fost avute în vedere la stabilirea lui.
Având în vedere ansamblul acestor elemente, instanța de fond a apreciat că prin stipularea comisionului de risc, raportat la circumstanțele speței, s-a creat, în detrimentul reclamantei și contrar bunei – credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției de credit nr._/27.08.2007.
În consecință, apreciind că sunt întrunite toate cerințele impuse de art. 4 al. 1 din Legea 193/2000, instanța de fond a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la pct. 5 lit. a din condiții speciale și art. 3.5 din condiții generale ale convenției de credit nr._/27.08.2007 și a dispune anularea acestor clauze pentru nevalabilitatea obiectului acestei prevederi contractuale determinată de caracterul său ilicit ( art. 5 C.civ.). Caracterul ilicit al obiectului unei clauze contractuale este o condiție de valabilitate a acelei clauze. Art. 1 al. 3 din Legea 193/2000 interzice comercianților stipularea în contractele încheiate cu consumatori, de clauze abuzive, prin constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de risc, implicit prin medierea dispozițiilor art. 1 al. 3 din Legea 193/2000 se ajunge la constatarea caracterului ilicit al obiectului clauzei constând în perceperea comisionului de risc.
Întrucât s-a stabilit caracterul abuziv privind comisionul de risc și s-a dispus anularea acestei clauze, iar sancțiunea nulității produce efecte retroactive, plățile efectuate de reclamanți către pârâte, cu titlu de comision de risc, potrivit graficului de rambursare a creditului anexă la contract, capătă caracterul unei plăți nedatorate. În consecință, pârâtele în solidar au fost obligate la restituirea către reclamantă a comisionului de risc achitat de reclamantă pârâtelor de la data de 27.08.2007 până la data de 20.09.2010, potrivit graficului de rambursare.
3. Analiza nulității actului adițional la convenția de credit în ceea ce privește introducerea comisionului de administrare credit
Potrivit dispozițiilor art. 35 al. 1 lit. b din OUG 50/2010, modificată de Legea nr. 288/2010 „se interzice introducerea și perceperea de noi comisioane, tarife și a oricăror alte speze bancare, cu excepția costurilor specifice unor produse și servicii suplimentare solicitate în mod expres de consumator, neprevăzute în contract ori care nu erau oferite consumatorilor la data încheierii acestuia. Aceste costuri neprevăzute vor fi percepute numai pe baza de acte adiționale acceptate de consumator”, ori în speța de față prin notificarea din data de 16.09.2010, reclamanta a arătat în mod expres că nu acceptă actul adițional și solicită băncii eliminarea acestui comision. Or, în atare situație, introducerea și perceperea fără acordul consumatorului a acestui comision este ilicită și în consecință instanța de fond a constatat și nulitatea acestei clauze contractuale nou introdusă de pârâte și a dispus pe baza aceluiași raționament ca cel de mai sus obligarea pârâtelor în solidar la restituirea sumelor achitate de reclamantă cu titlu de comision de administrare din septembrie 2010 și până la data încetării efective a perceperii lui.
Pentru lipsa de folosință a sumelor reclamanta este îndreptățită la perceperea dobânzii legale de la data când sumele de restituit devin scadente – data pronunțării prezentei hotărâri, până la data plății efective, sumele urmând a fi actualizate cu rata inflației de la data plății.
În concluzie, instanța de fond a admis cererea reclamantei conform dispozitivului.
În temeiul art. 274 cod proc. Civ., instanța de fond a obligat pârâtele, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată ale reclamantei de 1.500 lei reprezentând onorariu avocat achitat cu chitanța 341/17.09.2012.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta V. R. S.A. solicitând admiterea lui, modificarea hotărârii și respingerea cererii ca nefondate.
În motivare se arată că instanța de fond a acordat mai mult decât s-a cerut întrucât nu s-a cerut constatarea nulității absolute a clauzelor contractuale, ci declararea lor ca fiind abuzive. Statuând în primul sens, au fost depășite limitele învestirii acesteia.
Împrumutații aveau posibilitatea de a solicita rezilierea contractului în conformitate cu prevederile art. 1020 C.civ., existând posibilitatea pentru bancă de a modifica rata dobânzii în măsura în care ar exista temeiuri justificate. Instanța de fond în mod greșit a reținut că ar fi abuzivă clauza referitoare la comisionul de risc din moment ce prin simpla acordare a creditului este generat un risc de neplată. Declararea ca abuzivă a unei clauze presupune întrunirea a trei condiții: lipsa negocierii, contrarietatea cu buna-credință și crearea unui dezechilibru semnificativ. Faptul că o clauză nu a fost negociată în mod direct nu poate duce la concluzia că ea este abuzivă, contractul putând fi considerat semnificativ dezechilibrat dacă și-a pierdut utilitatea socială și personală.
Intimata a avut la dispoziție un interval de timp suficient de mare pentru a delibera asupra necesității încheierii contractului, iar evaluarea dezechilibrului se face prin raportare la natura produselor și serviciilor, dobânda fiind parte a prețului contractului. Forța economică a profesioniștilor este irelevantă în fața libertății și autonomiei de voință a consumatorulor, perceperea comisionului de risc fiind clară și neechivocă.
Comisionul de risc nu este un echivalent al garanției reale imobiliare, cele două noțiuni fiind complet distincte, comisionul de risc fiind stabilit pentru gestionarea altor riscuri decât riscul de neplată, precum riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, riscul de depreciere/pieire a garanției, riscul de neîncasare a asigurării și orice alte riscuri care există în legătură cu un credit acordat de bancă. Riscul se generează prin simpla acordare a creditului și trebuie în permanență evaluat pe parcursul derulării contractului.
O clauză ar putea fi considerată abuzivă numai în măsura în care pe parcursul executării contractului s-ar crea un dezechilibru semnificativ între prestațiile părților. Instituirea unei garanții este de natură să ofere creditorului confortul că în măsura în care nu ar fi respectată obligația asumată se poate trece la executarea ei.
Comisionul de risc este parte a prețului băncii, astfel încât nu intră sub controlul jurisdicțional întrucât este o chestiune ce ține de dreptul concurenței. Din moment ce contractul reprezintă voința părților, se impune respectarea lui întocmai.
. OUG 50/2010 a legiferat în mod expres comisionul de administrare, pasivitatea intimatei la momentul la care a fost notificată în vederea încheierii unui act adițional nefiindu-i imputabilă.
Recurenta consideră că în mod greșit prima instanță a respins excepția prescripției dreptului la acțiune întrucât contractul de credit este unul cu executare succesivă. În măsura în care hotărârea ar fi păstrată s-ar crea o situație injustă întrucât s-ar aplica o sancțiune retroactiv, la data semnării contractului fiind în vigoare prevederile Legii nr. 193/2000. Din moment ce se urmărește valorificarea unui drept de creanță, termenul general de prescripție este de trei ani.
În drept sunt invocate dispozițiile Directivei nr. 93/13/CEE, Legea nr. 193/2000, Decretul nr. 31/1954.
Prin notele de ședință depuse recurenta a invocat suplimentar excepția lipsei de interes arătând că în baza O.U.G. nr. 50/2010 a fost eliminat comisionul de risc, iar eventuala dispunere a rezoluțiunii contractului și-ar produce efecte numai pentru viitor. Fiind vorba despre un contract cu prestație succesivă, repunerea părților în situația anterioară nu este posibilă. Ea ar duce, de altfel, la îmbogățirea fără justă cauză a consumatorului întrucât numerarul pus la dispoziția acestuia putea fi utilizat într-o altă tranzacție în beneficiul său.
Implementarea ordonanței face lipsit de obiect capătul de cerere referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei ce a instituit comisionul de risc. Mai mult, obligarea sa la plata dobânzii legale nu este posibilă întrucât în sarcina sa nu există prestabilită o obligație de plată.
Prin întâmpinarea depusă intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat arătând că în prealabil s-a adresat recurentei în vederea modificării clauzelor contractuale, însă cererea sa a rămas fără nici un răspuns. Refuzul său expres în acest sens face imposibilă reținerea acceptării tacite a modificării contractului.
Din moment ce a constituit o garanție reală în favoarea băncii, perceperea comisionului de risc nu mai este posibilă, iar efectul declarării nulității clauzei îl constituie imprescriptibilitatea acțiunii în restituire.
Procedând la analizarea recursului prin prisma prevederilor art. 304 1 și 306 alin. 2 C.pr.civ. instanța reține că acesta este nefondat, urmând a fi respins. Astfel, stabilirea cadrului procesual este atributul reclamantului care are posibilitatea de a determina obiectul pricinii, părțile față de care își formulează pretențiile și cauza cererii de chemare în judecată. În aceste limite instanța de judecată este chemată să se pronunțe, nefiind admisă lărgirea cadrului procesual atâta timp cât nu a intervenit vreo modificare a cererii de chemare în judecată.
Examinarea acesteia conduce la concluzia că intimata-reclamantă a solicitat, inter alia, să se constate ca fiind abuzive clauzele enumerate în cuprinsul acesteia, instanța de fond statuând în dispozitiv că ele sunt nule. Exprimarea respectivă, chiar dacă nu corespunde formulării alese de legiuitor, este de natură să surprindă efectul pe care îl produce întrucât o clauză contractuală, indiferent dacă este declarată nulă sau abuzivă, nu mai are nici un efect. Tocmai de aceea, sub acest aspect recursul nu este fondat.
Referitor la pretinsa neîndeplinire a procedurii concilierii reține că ea a fost concepută de legiuitor în vederea acordării posibilității părților de a tranșa litigiul pe cale amiabilă anterior sesizării instanței de judecată. Din înscrisurile existente la dosarul cauzei ( filele 35-38 ) rezultă că între părți s-a purtat o corespondență referitoare la efectele pe care le produce contractul și prin prisma intrării în vigoarea a OUG nr. 50/2010. Întrucât ea nu a dus la nici un rezultat, consideră că scopul avut în vedere de legiuitor a fost atins, astfel încât instanța de fond a dat o corectă soluționare excepției.
În ceea ce privește celelalte motive invocate reține că în materia contractelor de consum legiuitorul național și cel european a urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda dând instanței de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula în măsura în care reține că acesta cuprinde clauze abuzive.
O asemenea intervenție nu este de natură să înfrângă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. 1 C.civ. întrucât libertatea contractuală nu este identică cu una absolută sau discreționară de a contracta. Un contract are putere de lege între părți întrucât este prezumat a fi dominat de buna-credință și utilitate pentru părțile contractante. Forța juridică deplină este recunoscută numai acelor convenții care nu intră în conflict cu principiul constituțional al bunei-credințe și cu bunele moravuri. În caz contrar el nu poate fi opus părților, terților sau instanței de judecată.
Mai mult, nu trebuie omis că art. 969 C.civ. nu are o existență de sine stătătoare în ansamblul dispozițiilor Codului civil, ci el este inseparabil de art. 970 alin.1 C.civ., executarea cu bună-credință a obligațiilor fiind rezultatul firesc al obligativității contractului. Un contract rămâne legea părților numai în măsura în care nici una dintre acestea nu ignoră sau încalcă cu bună știință îndatoririle care îi revin potrivit asumării și executării cu bună-credință a prestațiilor. Principiul forței obligatorii a contractului trebuie examinat și interpretat în strânsă legătură cu solidarismul contractual întrucât esența contractului este alcătuită nu numai din voința părților contractante, ci și din interesul contractual al fiecăreia dintre ele. Tocmai de aceea, motivul invocat sub acest aspect de către recurentă nu poate fi primit.
De altfel, prin Legea nr. 193/2000 care a transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv. Interpretând această Directivă Curtea de Justiție a Comunităților Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero ( C – 240/98 ) că protecția acestui act normativ conferă judecătorului național de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea. Întrucât un asemenea examen presupune existența în prealabil a unui contract semnat de către cele două părți care și-a și produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată. Ca atare, acest motiv nu poate fi primit.
Așa fiind, trebuie remarcat că la art. 3 lit. d ) din condițiile speciale s-a prevăzut că banca își rezervă dreptul de a revizui structura dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii. Stabilirea unei asemenea clauze de revizuire poate fi justificată în ipoteza contractelor de credit a căror derulare este stabilită pe o perioadă mare de timp, art. 1 lit. a alineatul 2 din anexa la Legea nr. 193/2000 făcând trimitere la o atare posibilitate.
Motivul care generează fluctuația dobânzii trebuie să fie însă circumscris unor ipoteze clare și să poată fi verificat de către consumator. Formularea aleasă în cuprinsul contractului nu satisface însă o atare cerință datorită caracterului său de generalitate și a neraportării la elemente de ordin obiectiv. Numai în măsura în care s-ar fi circumscris prin adăugarea unor asemenea elemente clauza respectivă s-ar putea reține că ea este în concordanță cu dispozițiile art. 1 lit. a alineatul 2 din anexa la Legea nr. 193/2000.
Evoluția ratei EURIBOR în cursul anului 2007 nu a cunoscut o creștere semnificativă a acesteia. Astfel, dacă la data semnării contractului ea era în jur de 4 % cunoscând o creștere spre 5, 5 % la mijlocul anului 2008, în prezent a scăzut la un nivel de sub 1 % potrivit datelor existente la adresa de web http://www.depozite-bancare.ro/indici.php. Ea ar putea justifica o modificare a ratei dobânzii în măsura în care părțile ar fi inserat o referire la acest element obiectiv, însă buna-credință ar impune ca și în ipoteza diminuării ei să se procedeze în sens invers.
Aprecierea făcută din acest punct de vedere de către instanța de fond concordă cu prevederile legale amintite. De altfel, în mod just s-a remarcat că prin contract nu s-a dat posibilitatea consumatorului de a-l rezilia imediat în cazul în care s-ar majora nivelul ei. Or, derogarea permisă de legiuitor este incidentă numai dacă s-a stabilit o atare opțiune, raportarea la celelalte prevederi contractuale nefiind de natură să înlăture această concluzie.
Pe de altă parte, tribunalul reține că rațiunea avută în vedere la adoptarea acestui act normativ l-a constituit faptul că întregul sistem de protecție preluat în dreptul intern are la bază ideea că un consumator se află într-o poziție de inferioritate în raport cu profesionistul în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare. Această situație îl pune în postura de a adera la condițiile redactate în prealabil de către profesionist fără a avea puterea de a influența conținutul lor. Chiar dacă utilizarea unor contracte al căror conținut a fost redactat anterior nu este interzisă de art. 5 din Legea nr. 193/2000, esențial rămâne ca prin acest mecanism să se dea posibilitatea consumatorului de a înțelege, negocia și accepta conținutul său.
Așa fiind, prin contractul încheiat de cele două părți intimata și-a asumat obligația de a achita un procent de 0, 17 % aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență pe toată perioada de derulare a convenției de credit. Stabilirea caracterului abuziv al acesteia presupune în primul rând raportarea la prevederile dreptului comunitar astfel cum a fost el conturat în jurisprudența C.J.C.E.
În acest sens, s-a statuat ( hotărârea din 3 iunie 2010 în cauza C-484/08 Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid versus Asociacion de Usuarios de Servicios Bancarios ) că art. 4 alin. 2 și 8 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 nu se opune unei reglementări naționale care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil. Continuând raționamentul, Curtea a stabilit că acea contraprestație la care este îndrituită o instituție de credit, sub forma cunoscută D., este o informație esențială a contractului, prin urmare este inclusă în noțiunea de obiect principal al convenției de credit, astfel încât instanța de judecată poate proceda la examinarea caracterului clauzei.
Riscul în legătură cu care recurenta percepe un comision nu este determinat sau determinabil, contractul de credit având prin natura sa un caracter comutativ. Perceperea lui ar fi impus definirea în mod clar a ipotezelor care au fost avute în vedere de către părți la momentul încheierii contractului, fiind de principiu că plata oricărui comision impune existența unui serviciu prestat de către bancă.
Definirea lui de către recurentă în cadrul prezentului litigiu nu poate acoperi obligația pe care aceasta o avea ab initio de a stabili împrejurările pentru care este datorat comisionul respectiv. Chiar acceptând că el vizează situația personală a intimatei, nu trebuie omis că procentul calculat reprezintă o parte considerabilă din costul final al creditului suportat de către intimați. În condițiile în care valoarea totală a comisionului de risc este de aproximativ jumătate din valoarea dobânzii, tribunalul consideră că plata lui creează un dezechilibru semnificativ între prestațiile celor două părți, fiind de neconceput ca un comision să fie aproape egal cu dobânda datorată de împrumutat.
În plus, în mod corect instanța de fond a reținut că riscul de neplată este acoperit prin instituirea unor garanții reale imobiliare în favoarea recurentei, astfel încât perceperea unei sume de bani la nivelul amintit nu poate fi calificată decât ca abuzivă. În acest sens pct. 1 lit. r) din Anexa la Legea nr. 193/2000 stabilește în mod expres că sunt considerate clauze abuzive acele clauze care permit profesionistului obținerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existența compensațiilor în sumă echivalentă și pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către profesionist. Or, intimata nu poate fi obligată să suporte încă din timpul derulării contractului costurile unei eventuale urmăriri silite împotriva sa.
În ceea ce privește modificarea operată în clauzele contractului ca urmare a apariției O.U.G. nr. 50/2010 instanța reține că la data de 16 septembrie 2010 intimata a notificat în mod expres recurenta despre faptul că nu este de acord cu redenumirea comisionului de risc în unul de administrare. În aceste condiții nu poate fi primit motivul invocat de către recurentă referitor la acceptarea tacită a modificărilor amintite.
Mai mult, fără îndoială că OUG nr. 50/2010 permite instituirea unui comision de administrare, însă scopul avut în vedere de legiuitor nu a fost acela de a permite băncilor perceperea după data apariției actului normativ a unor sume de bani camuflate sub această denumire. Considerarea ca fiind abuzivă a comisionului de risc nu poate fi înlăturată prin simplul fapt al apariției actului normativ și al redenumirii lui în comision de administrare. Tocmai de aceea, cele două excepții invocate prin notele de ședință sunt nefondate, instanța de fond făcând o corectă aplicare a prevederilor legale incidente.
Referitor la încălcarea regulilor stabilite de Decretul nr. 167/1958 tribunalul reține că pentru calificarea convenției de credit ca fiind un contract cu executare uno ictu sau succesivă trebuie avută în vedere modalitatea de executare a prestațiilor ambelor părți. În ipoteza unui contract sinalagmatic, calificarea lui ca fiind unul cu executare succesivă ar impune ca ambele prestații să aibă un asemenea caracter, executarea lor durând în timp, nefiind suficient ca numai una dintre prestații să aibă caracterul vizat.
În ipoteza contractului unilateral, când singura prestație este cu executare succesivă, acesta se impune a fi calificat în acest fel. Or, din moment ce recurenta și-a executat obligația dintr-o dată, convenția de credit nu poate fi calificată ca fiind una cu executare succesivă, astfel încât argumentul invocat de aceasta nu poate fi primit.
În plus, tribunalul reține că prescripția dreptului la acțiune intervine în ipoteza în care partea, având posibilitatea de a acționa în vederea protejării dreptului său, lasă să treacă termenul de trei ani prescris de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958. În măsura în care partea nu a avut posibilitatea de a acționa, nici sancțiunea impusă de lege nu este incidentă, fiind de principiu că acolo unde încetează rațiunea legii, trebuie să înceteze și aplicarea ei (cessant ratione legis, cessat ejus dispositio ).
Această concluzie impune și reținerea ca neîntemeiat a motivului vizând obligarea recurentei la plata dobânzii legale. Desființarea cu efecte retroactive a contractului impune restituirea prestațiilor in integrum, intimata fiind îndreptățită și la acoperirea prejudiciului cauzat ca urmare a imposibilității utilizării sumei de bani achitate cu titlu de comision de risc. Posibilitatea recurentei de a obține un avantaj prin plasarea sumelor de bani către un alt potențial client nu are nicio relevanță întrucât restituirea trebuie să fie integrală.
Față de toate acestea în baza art. 312 alin. 1 C.pr.civ. va respinge recursul ca nefondat.
Referitor la cheltuielile de judecată solicitate, ele constau în onorariu avocațial. Ținând seama că recursul a fost respins consideră că se află în culpă procesuală recurenta, astfel încât o va obliga la plata sumei de 500 lei cu acest titlu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul introdus de recurenta V. R. SA, cu sediul în loc.București, ., etaj 3-8-10, sector 2, în contradictoriu cu intimata P. M., cu dom.loc.Oradea, ., ..1, jud.Bihor, împotriva sentinței civile nr._ din 20.09.2012, pronunțată de Judecătoria Oradea, pe care o menține în totul.
Obligă partea recurentă să plătească părții intimate suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 25 noiembrie 2013.
Președinte, A. C. C. | Judecător, L. D. J. | Judecător, I. C. M. |
Grefier, M. M. |
Red.jud.M.C./ 20 noiembrie 2013
Red.jud.fond.L.C.U.
Tehn.red.M.M./2 ex.
| ← Suspendare executare silită. Decizia nr. 477/2013. Tribunalul... | Suspendare executare silită. Decizia nr. 403/2013. Tribunalul... → |
|---|
