Pretenţii. Decizia nr. 316/2014. Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD
| Comentarii |
|
Decizia nr. 316/2014 pronunțată de Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD la data de 10-09-2014 în dosarul nr. 579/186/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BISTRIȚA-NĂSĂUD
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA C I V I L Ă Nr. 316/2014
Ședința publică din 10 Septembrie 2014
Tribunalul format din:
PREȘEDINTE: I. P.
JUDECĂTOR F. M. M.
GREFIER L. C. A.
S-a luat în examinare apelul declarat de apelant S. R. DE RADIODIFUZIUNE împotriva Sentinței civile nr. 1879/2013 pronunțată de Judecătoria Beclean în dosar civil nr._ în contradictoriu cu intimat ., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă niciuna dintre părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că prezenta cauză se află la primul termen de judecată, apelul este declarat în termen, motivat, comunicat, scutit de la plata taxelor judiciare de timbru.
Se reține că la 13.08.2014, după stabilirea termenului de judecată,apelanta S.R.R. a depus la dosar „Note scrise”, 2 exemplare, (f. 17-18)
În procedura verificării din oficiu a competenței, raportat la art. 131 alin. 1 și art. 95 pct. 2 NCPC, instanța apreciază că este competentă din punct de vedere general, material și teritorial a judeca prezenta cauză.
Tribunalul, constatând că nu mai sunt alte cereri și incidente de soluționat, declară cercetarea procesului încheiată și constatând că s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsa părților, reține cauza în pronunțare.
TRIBUNALUL
Deliberând constată că:
Prin sentința civilă nr. 1879/2013 pronunțată de Judecătoria Beclean în dosar civil nr._, s-a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de către reclamanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE București, împotriva pârâtei ., având ca obiect pretenții.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
S. comercială „I. A.” SRL își are sediul social în orașul Beclean, . nr. adm. 149 (aceasta deținând și un punct de lucru, pe aceeași stradă, la nr. adm. 19) și este înregistrată în Registrul Comerțului sub nr. J_, având cod fiscal/CUI_.
Din probatoriul administrat – depoziții testimoniale - instanța a reținut că, atât la sediul acestei societăți, cât și la punctul de lucru al acesteia nu există aparatură radio (aspect confirmat, de altfel, în mod implicit și de către reclamantă, raportat la susținerile relevate în prezenta acțiune și în cuprinsul celorlalte înscrisuri depuse la dosar).
Cu toate acestea, în sarcina intimatei a fost prevăzută obligativitatea achitării taxei aferentă serviciului public de radiodifuziune, sens în care, pentru perioada de timp cuprinsă între luna aprilie 2010 - decembrie 2011, a fost facturată suma totală de 734,58 lei, din care 630 lei reprezentând taxa aferentă serviciului anterior menționat, iar 104,58 lei penalități de întârziere (calculate până la data de 25.02.2012, potrivit metodologiei privind recuperarea creanțelor în litigiu – fil. 5-27).
Analizând prezenta acțiune prin prisma susținerilor părților și a dispozițiilor legale incidente, respectiv Legea nr. 41/1994 și HG nr. 977/2003, instanța urmează să constate că susținerile reclamantei în admiterea prezentei acțiuni sunt nefondate.
Astfel, dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare (care prevăd că: "Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.") sunt aplicabile doar în măsura în care persoana fizică sau juridică (cazul în speță) beneficiază în mod real de un atare serviciu.
În aceste sens, a statuat și ÎCCJ – Secția de C. Administrativ și Fiscal prin Decizia nr. 2102 din 9 aprilie 2009 (publicată în Monitorul Oficial nr. 691 din 14 octombrie 2009), în al cărei dispozitiv s-a dispus și anularea art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003.
S-a apreciat de către instanța mai sus amintită că disp. art. 2 pct. 40 din Legea nr. 500/2002 definesc "taxa" ca fiind "suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituție publică sau un serviciu public", respectiv că noțiunea de "beneficiar" este definită în DEX ca fiind: "persoană, colectivitate sau instituție care are folos din ceva; destinatar al unor bunuri materiale sau al unor servicii; persoană fizică sau juridică în folosul căreia se realizează o acțiune; cel care beneficiază de ceva; persoană, instituție etc. pentru care se face o lucrare; persoană, întreprindere, instituție pentru care se execută o lucrare, se prestează diferite servicii".
D. urmare, s-a mai apreciat că – având în vedere că taxa se plătește pentru servicii prestate beneficiarilor - textul art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, instituie obligația pentru plata taxelor în discuție persoanelor juridice, doar în măsura în care acestea beneficiază de serviciile publice respective, respectiv sunt deținătoare de receptoare radio.
Susținerile reclamantei întemeiate pe dreptul la informare consfințit prin legea fundamentală, respectiv pe obligația corelativă a SRR de a asigura cetățenilor acest drept, în mod corect, nu sunt relevante din punct de vedere juridic, cât timp persoana juridică în discuție nu are calitatea de beneficiar al serviciilor de radiodifuziune.
ÎCCJ a mai stabilit că dispozițiile menționate în hotărârea Guvernului mai sus invocată și care impun obligativitatea plății taxelor, fără niciun fel de distincție, sunt contrare disp. art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Nici susținerile reclamantei, în sensul că taxa radio reprezintă principala sursă de finanțare a activității posturilor publice din domeniul audiovizualului, nu pot fi folosite ca argumente în susținerea legalității prevederilor contestate din hotărârea Guvernului, cât timp dreptul la informare al cetățenilor, prin mijloacele de informare, radioul și televiziunea publică, nu poate fi transformat într-o obligație, cu atât mai mult cu cât dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, impun plata acestor taxe doar beneficiarilor acestor servicii.
A interpreta altfel – s-a mai menționat în cuprinsul deciziei sus invocate – ar însemna a impune plata acestor taxe și persoanelor juridice cărora legiuitorul le recunoaște dreptul de a-și suspenda temporar activitatea sau de a declara că nu desfășoară activitate la sediul social, situație în care acestor persoane juridice le-ar fi aduse reale prejudicii.
Față de considerentele mai sus expuse și raportat la disp. art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 republ., la disp. HG nr. 977/2003 și la Decizia nr. 2102/2009 a ÎCCJ – Secția de C. și Administrativ Fiscal, instanța a respins, ca nefondată, prezenta acțiune.
Văzând și disp. art. 453 NCPC, a respins și cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată, luând act că intimata nu a solicitat cheltuieli cu acest titlu.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel în termen legal apelanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE București, care a solicitat admiterea apelului, rejudecarea cauzei și admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată de SRR, cu cheltuieli de judecată.
In motivarea apelului s-a arătat,în esență, că în mod eronat a fost respinsă cererea la instanța de fond, reținând că prevederile art.40 alin.3 dinL.4l/l994 rep., sunt aplicabile doar în măsura în care persoana fizică sau juridică beneficiază în mod real de un atare serviciu și s-a invocat faptul că obligația prevăzută de textul menționat este una legală iar nu convențională, iar legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă acestea dețin sau nu receptoare radio.
Pe de altă parte, s-a invocat faptul că SRR este o instituție publică, iar beneficiarul principal al serviciilor prestate îl reprezintă întreaga populație a României cu precizarea că taxa radio nu este o obligație comercială ci este o obligație care izvorăște din lege.
In fine, s-a susținut că prin decizia nr.297/2004 a Curții Constituționale a fost clarificată probleme obligativității plății taxei, indiferent dacă se deține sau nu un receptor de către persoanele fizice sau juridice, iar prevederile HG nr. 977/l994, art.3 alin.2, nu contravin dispozițiile art.40 alin.3 din L.4l/l994.
Apelul este nefondat.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de apel precum și sub toate aspectele, tribunalul constată că instanța de fond a pronunțat o sentință temeinică și legală, făcând o corectă interpretare a probelor administrate și o aplicare corespunzătoare a dispozițiilor legale în materie.
Conform art. 40 alin. 3 din legea 41/1994, persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune, în calitate de beneficiari ai acestora.
Instanța nu poate reține că acest text legal instituie o prezumție legală absolută, așa cum precizează reclamantul, privind calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice, întrucât textul legal este clar formulat, respectiv se referă la obligația persoanelor juridice la plata taxei solicitate în cauză, în calitate de beneficiar. Dacă legiuitorul ar fi dorit instituirea unei prezumții legale absolute, nu ar mai fi folosit termenii „în calitate de beneficiar”, care ar fi fost inutili și ar fi folosit formularea „persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune”.
În același sens și Curtea Constituțională a reținut în considerentele deciziilor 297/2004 și 331/2006, că obligația de plată a serviciului de radiodifuziune și televiziune este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective . Astfel, din interpretarea dată în considerentele deciziilor menționate, Curtea Constituțională a reținut în mod implicit că sunt și persoane juridice care nu au în sarcină obligația de plată a serviciului de radiodifuziune și televiziune, astfel neputându-se vorbi de o prezumție legală absolută instituită de art. 40, alin. 3 din Legea 41/1994.
Singurul text legal care ar fi condus la reținerea prezumției legale absolute indicate de reclamant era prevăzut în art. 3 alin. 2 din H.G. 977/2003, cu textul „persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune”, prevedere legală ce a fost anulată de Curtea de Apel Cluj prin sentința nr. 64 din 16.02.2009, rămasă irevocabilă prin respingerea recursurilor formulate împotriva ei de către ICCJ prin decizia 607/03.02.2011.
În considerentele deciziei 607/03.02.2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că prin Constituția României nu s-a impus plata taxei radio tv indiferent de existența calității de beneficiar iar componentele dreptului la informare prevăzut de art. 31 din constituție trebuie interpretate în favoarea cetățeanului.
Instanța a reținut în acord cu considerentele deciziei 607/03.02.2011 a ICCJ, că în cauză nu poate fi reținută aplicarea art. 31 din Constituție pentru a justifica obligația de plată a taxei, întrucât articolul indicat se referă la un drept al cetățeanului și nu la o obligație.
În cauză tribunalul nu a reținut existența unei prezumții legale absolute care să instituie obligația de plată a taxei de radiodifuziune a persoanelor juridice cu sediul în România, totodată reclamanta nu a probat în niciun fel calitatea de beneficiar a taxei de radiodifuziune, obligație de a proba ce-i incumba conform art. 1169 din cod civil de la 1864 (aplicabil raportat la data indicată de reclamant a furnizării serviciului de radiodifuziune și la art. 26 din Noul Cod de procedură civilă), astfel pretenția solicitată de reclamant nu este întemeiată, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond.
Față de aceste considerente s-a respins ca nefondat apelul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat apelul declarat de S. R. DE RADIODIFUZIUNE (SRR) cu sediul în București, ..60-64, sector l,C. RO8296093, împotriva sentinței civile nr. l879 din l2.l2.20l3 pronunțată de Judecătoria Beclean în dosar civil nr.579/l86/20l3.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din data de l0 septembrie 20l4.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
I. P. F. M. M. L. C. A.
Red/dact
PI/CR/28.ll.20l4,
jud:fond :V. M. L.
| ← Dizolvare societate. registrul comerţului. Încheierea nr.... | Dizolvare societate. registrul comerţului. Sentința nr.... → |
|---|
