Pretenţii. Decizia nr. 491/2014. Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD
| Comentarii |
|
Decizia nr. 491/2014 pronunțată de Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD la data de 19-11-2014 în dosarul nr. 486/265/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BISTRIȚA-NĂSĂUD
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA C I V I L Ă Nr. 491/2014
Ședința publică din19 Noiembrie 2014
Tribunalul format din:
PREȘEDINTE: V. C.
JUDECĂTOR I. P.
GREFIER L. C. A.
Pe rol fiind soluționarea apelului declarat de apelant S. R. DE RADIODIFUZIUNE împotriva Sentinței civile nr. 910/2014 pronunțată de Judecătoria Năsăud în dosar civil nr._ în contradictoriu cu intimata . - F. RODNA, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă niciuna dintre părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care, se constată că prezenta cauză se află la primul termen de judecată, apelul este declarat în termen, motivat, comunicat, scutit de la plata taxelor judiciare de timbru.
Intimata nu a formulat „Întâmpinare”.
În procedura verificării din oficiu a competenței, raportat la art. 131 alin. 1 și art. 95 pct. 2 NCPC, instanța apreciază că este competentă din punct de vedere general, material și teritorial a judeca prezenta cauză.
Instanța constatând că nu mai sunt alte cereri și incidențe de soluționat, precum și că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsa părților, reține cauza în pronunțare.
TRIBUNALUL
Deliberând, constată:
Prin sentința civilă nr. 910/2014 pronunțată de Judecătoria Năsăud în dosar civil nr._, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE în contradictoriu cu pârâta S.C. „R.” S.R.L. Rodna, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, „persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii”.
Potrivit art. 3 din HG 977/2003 astfel cum a fost modificat prin HG 1012/2009 – „(1) Persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria microîntreprinderilor, potrivit prevederilor art. 103 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, au obligația să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, cu excepția celor care și-au suspendat activitatea, potrivit prevederilor legale. (2) Persoanele fizice cu domiciliul în România exceptate de la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, conform prevederilor alin. (1), au obligația de a reînnoi anual declarația pe propria răspundere, cu minimum 30 de zile înainte de expirarea celor 12 luni ale anului.”.
Prin decizia nr. 2102/09 aprilie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._, publicată în Monitorul Oficial nr. 691/14 octombrie 2009 dispozițiile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003 au fost anulate în mod irevocabil.
Pentru a se dispune astfel, s-a reținut că noțiunea de "beneficiar" a fost definită în DEX ca fiind: "persoană, colectivitate sau instituție care are folos din ceva; destinatar al unor bunuri materiale sau al unor servicii; persoană fizică sau juridică în folosul căreia se realizează o acțiune; cel care beneficiază de ceva; persoană, instituție etc. pentru care se face o lucrare; persoană, întreprindere, instituție pentru care se execută o lucrare, se prestează diferite servicii". Prin urmare, interpretarea semantică a noțiunii de beneficiar a persoanelor juridice conduce la concluzia că acestea trebuie să beneficieze de ceva, în cazul de față, de serviciile publice de radiodifuziune și televiziune. Cum taxa se plătește pentru servicii prestate beneficiarilor, în mod greșit prima instanță (Curtea de Apel Cluj în sentința nr. 712/2008 atacată) a reținut că textul art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, instituie obligația pentru plata taxelor în discuție persoanelor juridice, indiferent dacă beneficiază sau nu de serviciile publice respective, deținătoare sau nu de receptoare radio/TV. Cele reținute de instanța de fond în susținerea acestei interpretări sunt eronate și pentru faptul că este evident că fiecare persoană fizică sau juridică își poate manifesta dreptul de opțiune de a beneficia de serviciile publice de radiodifuziune și televiziune, însă acest drept nu poate fi transformat într-o obligație, cu atât mai mult instituirea și plata taxei acestor servicii nu pot fi obligatorii, indiferent dacă se beneficiază sau nu de aceste servicii.
De asemenea, prin Decizia nr. 159 din 30 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 12 mai 2004, Curtea Constituțională a decis, cu privire la constituționalitatea art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la art. 44 alin. (1) și (2) din Constituție, privitoare la ocrotirea în mod egal a proprietății, indiferent de titular, că acestea sunt constituționale, deoarece "plata serviciului public prestat este obligatorie pentru toți beneficiarii acestor servicii, persoane fizice sau persoane juridice", prezentând relevanță considerentele pentru care a fost respinsă excepția. Ulterior, prin deciziile nr. 297 din 6 iulie 2004 și nr. 331 din 18 aprilie 2006, Curtea Constituțională, pronunțându-se și cu privire la constituționalitatea art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a respins această excepție cu motivarea că cele statuate prin Decizia nr. 159 din 30 martie 2004 își mențin valabilitatea.
Cu ocazia controlului de constituționalitate, indirect, s-a dat o interpretare textului art. 40 alin. (3) menționat, arătându-se că acesta nu contravine dispozițiilor constituționale câtă vreme interpretarea oficială făcută de Parlament în activitatea de legiferare a vizat noțiunea de beneficiar al acestor servicii publice.
În continuare, Curtea a apreciat că prevederile art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003, prin impunerea obligativității persoanelor juridice de a plăti o taxă lunară pentru aceste servicii, indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale acestora, instituie derogări de la dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, fapt care nu este posibil întrucât aceste derogări se pot face numai printr-un act normativ de nivel cel puțin egal cu cel al reglementării de bază, această interdicție fiind instituită de art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care stabilește ierarhia actelor normative, statuând că actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă.
În concluzie, având în vedere aceste considerente, precum și faptul că, potrivit art. 108 alin. (2) din Constituție, hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor, rezultă faptul că H.G nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune nu a aplicat în mod corect în art. 3 alin. (1) dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care, așa cum s-a menționat, face distincție în ceea ce privește plata taxelor pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune între persoanele juridice beneficiare și cele care nu au calitatea de beneficiar al acestor servicii.
În mod similar, au fost anulate în mod irevocabil și dispozițiile art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003, prin decizia nr. 607 din 3 februarie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._, publicată în Monitorul Oficial nr. 318/9 mai 2011 (prin care s-au respins recursurile declarate de Guvernul României și S. R. de Radiodifuziune împotriva Sentinței civile nr. 185 din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel Cluj - Secția comercială și contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.), din a căror considerente cităm:
„1.1. Potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, "persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii".
1.2. Conform art. 40 alin. (2) din Legea nr. 41/1994, republicată, și persoanele fizice, în calitate de beneficiari ai acelorași servicii, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune.
1.3. Nicăieri în cuprinsul Legii nr. 41/1994, republicată, nu se regăsește o definiție a noțiunii de "beneficiar", astfel încât sensul acestei noțiuni nu poate fi decât cel comun, respectiv "cel care beneficiază de ceva" sau "o autoritate, instituție, societate etc. pentru care se face o lucrare".
1.4. Prin Decizia nr. 297/2004 a Curții Constituționale, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 a fost respinsă cu motivarea că "obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective".
1.5. Aceleași considerente au fost avute în vedere și prin pronunțarea Deciziei nr. 331/2006 a Curții Constituționale.
1.6. Legislația comunitară și recomandările europene cu privire la taxa radio permit statelor să stabilească plata unor taxe radio-TV, indiferent de existența calității de beneficiar.
Aceasta reprezintă însă numai o opțiune a statului membru, și nu o obligație.
1.7. Prin Constituția României nu s-a impus plata taxei radio-TV indiferent de existența calității de beneficiar, iar componentele dreptului la informare prevăzut de art. 31 alin. (15) trebuie interpretate în favoarea cetățeanului.
1.8. Argumentele referitoare la respingerea unor amendamente formulate de diferiți parlamentari nu pot fi acceptate, deoarece interpretarea legii este realizată de către judecător, care, în speță, folosind principiile și metodele de interpretare, a concluzionat în sensul deja arătat. Voința exprimată de legiuitor rezultă din interpretarea gramaticală, logică, sistematică a textelor analizate, și nu din eventualele amendamente formulate.
2. Se constată astfel că prevederile art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 și art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003 adaugă la prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată.”
În același sens s-a pronunțat Î.C.C.J. și prin decizia nr. 2 din 06.01.2011 prin care a respins recursul Societății Române de Radiodifuziune împotriva sentinței civile nr. 317 din 20.09.2010 a Curții de Apel Cluj și prin care nu s-a acceptat interpretarea din cuprinsul deciziei nr. 1930/02.04.2009, emisă anterior de Î.C.C.J.
În considerentele Sentinței civile nr. 185 din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel Cluj, menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție (prin decizia nr. 607 din 3 februarie 2011 mai sus prezentată), sunt detaliate pe larg aspecte pentru care nu poate fi reținută prezumția de obligativitate a plății taxei de radiodifuziune (nici măcar relativă) de către orice persoană juridică, indiferent de calitatea de beneficiar a acestui serviciu.
Curtea de Apel Cluj a constatat faptul că a interpreta art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 în sensul că societățile comerciale datorează această taxă chiar dacă nu beneficiază în mod direct de aceste servicii și nu dețin receptoare menite să transmită informația înseamnă a goli de conținut celelalte dispoziții din normele juridice comerciale speciale care le conferă acestor entități dreptul de a nu desfășura niciun fel de activitate pe o perioadă limitată de timp. Interpretarea gramaticală a noțiunii de „beneficiar” include persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv cele două servicii publice. Particularul în favoarea căruia s-a instituit dreptul nu poate fi obligat să susțină prin contribuția personală activitatea unui serviciu public și nu este admisibil ca dreptul său constituțional la informare să fie transformat indirect într-o obligație.
Nu poate fi primită interpretarea conform căreia oficial legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari ai serviciului de radio și, implicit, de televiziune a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România, fără a condiționa aceasta de posesia receptoarelor. Împrejurarea că această taxă se regăsește în legislația și practica europeană în domeniu nu este în măsură să confere legitimitate acestor dispoziții ale celor două hotărâri ale Guvernului atacate.
Nu se poate susține că plata taxei radio de către persoanele juridice reprezintă în fapt o aplicare a dispozițiilor constituționale care garantează dreptul la informare al cetățenilor prin asigurarea surselor de finanțare a principalelor mijloace de informare: radio și televiziunea publică. Așa cum am mai arătat, acest drept constituțional la informare nu poate fi transformat într-o obligație, subiectele de drept având facultatea de a exercita sau nu drepturile recunoscute în Legea fundamentală.
În concluzie, în conformitate cu deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 607/2011 și nr. 2102/2009, obligația de a plăti taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune incumbă doar persoanelor care au beneficiat de aceste servicii.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 paragraful 1 trebuie interpretat prin prisma principiului preeminenței dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor semnatare ale Convenției, principiu enunțat în preambulul Convenției. Unul dintre elementele fundamentale ale principiului preemineței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care presupune, printre altele, ca soluțiile definitive date de instanțele judecătorești să nu mai poată fi rediscutate (Brumărescu c. Romaniei, § 61). Mai mult, în cauza A. contra României, din data de 23.09.2008, Curtea Europeană a mers mai departe arătând că instanțele trebuie sa țină cont chiar și de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare finalizate prin hotărâri definitive și să nu le mai repună în discuție într-o nouă procedură, ba mai mult, în funcție de particularitățile cauzei, trebuie să analizeze și posibilitatea ca în anumite situații, constatările din hotărârile judecătorești să poată fi opuse și terților.
În prezenta cauză, reclamantei i s-a solicitat dovedirea pentru pârâtă a calității de beneficiar al serviciului de radiodifuziune. Instanța constată faptul că reclamanta nu a făcut această dovadă, susținând însă prezumția absolută instituită de art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994.
Instanța însă nu poate reține în cauză prezumția legală absolută invocată de reclamantă, din considerentele expuse pe larg anterior. Pe de altă parte, pârâta a susținut că nu beneficiază de serviciul de radiodifuziune, în cauză fiind audiați martorii Isip A. și C. F. M. (declarații la filele 76 și 77)
Pentru cele ce preced, dând eficiență și principiului de drept probatio incubit qui dicit non qui negat (art. 249 Cod proc. civilă) și având în vedere faptul că reclamanta nu a probat în niciun fel calitatea de beneficiar a serviciului de radiodifuziune, respectiv de deținător a unui receptor radio, a pârâtei, instanța va pronunța o soluție de respingere a acțiunii promovate de reclamantă.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apelul, în termen legal,apelanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE (SRR), care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței atacate, cu cheltuieli de judecată.
In motivarea apelului s-a arătat,în esență, că în mod eronat a fost respinsă cererea la instanța de fond, reținând că prevederile art.40 alin.3 dinL.4l/l994 rep., sunt aplicabile doar în măsura în care persoana fizică sau juridică beneficiază în mod real de un atare serviciu și s-a invocat faptul că obligația prevăzută de textul menționat este una legală iar nu convențională, iar legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă acestea dețin sau nu receptoare radio.
Pe de altă parte, s-a invocat faptul că SRR este o instituție publică, iar beneficiarul principal al serviciilor prestate îl reprezintă întreaga populație a României cu precizarea că taxa radio nu este o obligație comercială ci este o obligație care izvorăște din lege.
In fine, s-a susținut că prin decizia nr.297/2004 a Curții Constituționale a fost clarificată probleme obligativității plății taxei, indiferent dacă se deține sau nu un receptor de către persoanele fizice sau juridice, iar prevederile HG nr. 977/l994, art.3 alin.2, nu contravin dispozițiile art.40 alin.3 din L.4l/l994.
Apelul este nefondat.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de apel precum și sub toate aspectele, tribunalul constată că instanța de fond a pronunțat o sentință temeinică și legală, făcând o corectă interpretare a probelor administrate și o aplicare corespunzătoare a dispozițiilor legale în materie.
Conform art. 40 alin. 3 din legea 41/1994, persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune, în calitate de beneficiari ai acestora.
Instanța nu poate reține că acest text legal instituie o prezumție legală absolută, așa cum precizează reclamantul, privind calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice, întrucât textul legal este clar formulat, respectiv se referă la obligația persoanelor juridice la plata taxei solicitate în cauză, în calitate de beneficiar. Dacă legiuitorul ar fi dorit instituirea unei prezumții legale absolute, nu ar mai fi folosit termenii „în calitate de beneficiar”, care ar fi fost inutili și ar fi folosit formularea „persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune”.
În același sens și Curtea Constituțională a reținut în considerentele deciziilor 297/2004 și 331/2006, că obligația de plată a serviciului de radiodifuziune și televiziune este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective . Astfel, din interpretarea dată în considerentele deciziilor menționate, Curtea Constituțională a reținut în mod implicit că sunt și persoane juridice care nu au în sarcină obligația de plată a serviciului de radiodifuziune și televiziune, astfel neputându-se vorbi de o prezumție legală absolută instituită de art. 40, alin. 3 din Legea 41/1994.
Singurul text legal care ar fi condus la reținerea prezumției legale absolute indicate de reclamant era prevăzut în art. 3 alin. 2 din H.G. 977/2003, cu textul „persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune”, prevedere legală ce a fost anulată de Curtea de Apel Cluj prin sentința nr. 64 din 16.02.2009, rămasă irevocabilă prin respingerea recursurilor formulate împotriva ei de către ICCJ prin decizia 607/03.02.2011.
În considerentele deciziei 607/03.02.2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că prin Constituția României nu s-a impus plata taxei radio tv indiferent de existența calității de beneficiar iar componentele dreptului la informare prevăzut de art. 31 din constituție trebuie interpretate în favoarea cetățeanului.
Instanța a reținut în acord cu considerentele deciziei 607/03.02.2011 a ICCJ, că în cauză nu poate fi reținută aplicarea art. 31 din Constituție pentru a justifica obligația de plată a taxei, întrucât articolul indicat se referă la un drept al cetățeanului și nu la o obligație.
În cauză tribunalul nu a reținut existența unei prezumții legale absolute care să instituie obligația de plată a taxei de radiodifuziune a persoanelor juridice cu sediul în România, totodată reclamanta nu a probat în niciun fel calitatea de beneficiar a taxei de radiodifuziune, obligație de a proba ce-i incumba conform art. 1169 din cod civil de la 1864 (aplicabil raportat la data indicată de reclamant a furnizării serviciului de radiodifuziune și la art. 26 din Noul Cod de procedură civilă), astfel pretenția solicitată de reclamant nu este întemeiată, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond.
Față de aceste considerente s-a respins ca nefondat apelul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat apelul declarat de S. R. de Radiodifuziune, cu sediul în București, ..60-64, sector l, împotriva sentinței civile nr.9l0 din 07.04.2014 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dos.civ.nr._ .
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din l9 noiembrie 2014.
P., JUDECATOR, GREFIER,
V. C. I. P. L. C. A.
Red/dact
PI/CR/4 ex.
28.ll.20l4
Jud.Fond: C. S.
L.A. 24 Noiembrie 2014
| ← Cerere de valoare redusă. Decizia nr. 212/2014. Tribunalul... | Cerere de valoare redusă. Decizia nr. 211/2014. Tribunalul... → |
|---|
