Pretenţii. Decizia nr. 157/2013. Tribunalul DOLJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 157/2013 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 25-03-2013 în dosarul nr. 14072/215/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL D.
SECȚIA A II-A CIVILĂ
DECIZIE Nr. 157/2013
Ședința publică de la 25 Martie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. G. M.
Judecător R. E. D.
Judecător C. P.
Grefier A. F.
Pe rol judecarea cauzei Litigii cu profesioniștii privind recursul declarat de recurentul pârât . BUCUREȘTI împotriva sentinței nr._ din 05.10.2012 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant T. A. C., având ca obiect constatare nulitate act.
La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns pentru recurentul pârât - . BUCUREȘTI avocat D. B. și avocat B. Tene pentru intimatul reclamant T. A. C..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,
Avocat D. B., pentru recurentul pârât depune la dosar împuternicirea de reprezentare juridică, ordin de plată 2767 din 27.02.2013 în sumă de 381 lei și timbru judiciar de 3,3 lei, prin care face dovada satisfacerii taxei judiciare de timbru aferentă recursului și arată că nu mai are cereri de formulat.
Avocat B. Tene pentru intimat depune la doar împuternicire și delegație de substituire și precizează că nu mai are cereri de formulat.
Constatând cauza în stare de judecată instanța a acordat cuvântul părților.
Avocat D. B. pentru recurentul pârât, solicită admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, constatarea ca prescrisă a acțiunii, admiterea excepției prescripție dreptului de a solicita restituirea sumelor încasate drept comision de risc de la data încheieri convenție de credit, constatarea că dreptul reclamantei de a solicita restituirea sumelor de bani este prescris, întrucât au trecut mai mult de 3 ani de la data încasării și pe fond respingerea acțiunii. A menționat că va solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.
Avocat B. Tene pentru intimatul reclamant, depune concluzi scrise și solicită respingerea recursului, menținerea ca temeinică și legală a sentinței instanței de fond, fără cheltuieli de judecată. Depune concluzii scrise.
INSTANȚA
Deliberând asupra recursului,
Constată că data de 05.06.2012, reclamantul TABĂCIOIU A. C. a chemat în judecată pe pârâta ., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea absolută a clauzei conținute în art. 5 lit. a) din convenția de credit nr._/27.06.2008 și a clauzei conținute în art. 2 lit. b) din actul adițional nr. 2/28.03.12.2011 la convenția de credit, privind comisionul de administrare, să se constate nulitatea absolută a proiectului de act adițional la convenția de credit nr._/27.06.2008 și să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de risc - ulterior comision de administrare, în echivalent lei a sumei de 2.382,41 euro, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a încheiat cu pârâta convenția de credit nr._/27.06.2008 prin care a împrumutat suma de 61.500 euro pentru acoperirea cheltuielilor personale.
Reclamantul a mai arătat că în ceea ce privește clauza de la art. 5 lit. a) care prevede un „comision de risc în cuantum de 0,1%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar in zile de scadenta, pe toata perioada de derulare a convenției de credit” aceasta are un caracter echivoc, evaziv și o consideră abuzivă în sensul definit de dispozițiile art. 4 alin. 1 și 2 din Legea nr. 193/2000.
Reclamantul a învederat că pe toată perioada derulării contractului pârâta a perceput comisionul de risc, care prin actul adițional nr. 2/28.03.2011 a fost stabilit la 0,07% pe lună, apoi a fost redenumit comision de administrare.
S-a arătat că nu este justificată perceperea unui comision de risc, având in vedere ca reclamantul, in calitate de împrumutat, pentru acoperirea tuturor riscurilor băncii a constituit în favoarea acesteia o garanție imobiliara - ipotecă de rang I asupra unui imobil, valoarea acesteia depășind valoarea creditului.
Mai mult decât atât, această clauză este abuzivă și pentru faptul că nu se prevede destinația finală a sumelor încasate pe parcursul derulării convenției.
Că perceperea comisionului de risc este o prevedere abuzivă, - a susținut reclamantul -, o demonstrează și adoptarea ulterioară a OUG nr. 50/2010.
Reclamantul a mai arătat că deși prin actul adițional nr. 2/28.03.2010 la convenție, pârâta a eliminat sintagma "comision de risc", acesta este în continuare perceput sub denumirea de "comision de administrare credit".
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 36 din OUG nr. 50/2010, comunicatul Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor privind interpretarea prevederilor OUG nr. 50/2010, trimis către Asociația Română a Băncilor.
În dovedire cererii, la dosarul cauzei au fost depuse, în copie: convenția de credit nr._/27.06.2008, actul adițional nr. 2/28.03.2011 la convenția de credit deja amintită, extrase de cont, notificări, proces-verbal de conciliere, plan de rambursare.
Legal citată, pârâta . a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii ca urmare a neparcurgerii procedurii prealabile prevăzute de dispozițiile art. 720 ind. 1 Cod proc. civ., excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția prescripției dreptului de cere restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc de la data încheierii convenției, respectiv 27.06.2008, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.
Prin sentința nr._ din 05.10.2012 pronunțată de Judecătoria C. a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul TABĂCIOIU A. C., împotriva pârâtei ., a fost respins petitul privind constatarea nulității absolute a proiectului de act adițional la convenția de credit nr._/27.06.2008. Prin sentința pronunțată instanța a constatat că sunt abuzive clauzele prevăzute de art. 5 lit. a) din convenția de credit nr._/27.06.2008 și cele prevăzute în art. 2 lit. b) din actul adițional nr. 2/28.03.2011 și, în consecință, a dispus anularea acestora și a obligat pârâta la restituirea sumei de 2.382,41 euro sau echivalentul în moneda națională la data plății efective, sumă compusă din: 1.429,87 euro, reprezentând comision de risc aferent lunilor iulie 2008 – iulie 2010 și martie 2011 – ianuarie 2012, și 411,75 euro, reprezentând comision de administrare aferent perioadei august 2010 – februarie 2011 și plata sumei de 1.860 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a retinut că reclamantul nu era obligat la parcurgerea procedurii prealabile a concilierii directe, acesta neavând calitatea de profesionist (noțiune introdusă prin Legea nr. 71/2011 de aplicare a Noului Cod civil). Prin modificarea art. 720 ind. 1 din codul de procedură civilă adusă de Legea nr. 71/2011, această procedură este obligatorie doar în cazul în care ambele părți sunt profesioniste.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocata de parata, instanța a areciat-o ca neîntemeiată, reținând că nulitatea reprezinta o sanctiune de drept civil care consta in desfiintarea retroactiva a unui act juridic incheiat cu incalcarea dispozitiilor legale.
Nulitatea se indreapta impotriva acelor efecte care contravin dispozitiei legale incalcate, lasand neatinse efectele care nu contrazic legea.
Prestatiile efectuate in baza actului sanctionat cu nulitate se restituie, deoarece nulitatea opereaza retroactiv de la data incheierii actului.
In consecinta, restituirea prestatiilor reprezinta o cerere accesorie cererii principale, avand ca obiect constatarea ca abuziva a clauzelor si anularea acestora, modul de solutionare al capatului accesoriu fiind strans legat de solutia adoptata in ceea ce priveste cererea principala.
Referitor la excepția precripției dreptului de a cere restituirea sumelor încasate drept comision de risc începând cu data de 27.06.2008, instanța a respins-o, reținând că nu poate considera prescris dreptul de a solicita restituirea sumelor de bani încasate de bancă cu titlu de comision de risc, chiar dacă au trecut mai mult de 3 ani de la data încasării, deoarece reclamantul nu putea solicita restituirea acestor prestații înainte de constatarea de către instanță a nulității clauzelor contractuale care prevăd acest comision.
Pe fondul cauzei, prima instanță a constat că reclamantul a încheiat cu pârâta convenția de credit_/27.06.2008 prin care a împrumutat suma de 61.500 euro pentru acoperirea cheltuielilor personale .
Prin actul adițional nr. 2/28.03.2010 la convenție, pârâta a eliminat sintagma "comision de risc", acesta este în continuare perceput sub denumirea de "comision de administrare credit".
Convenția de credit nr._/27.06.2008 reprezintă un contract ale cărui clauze intră sub incidența Legii nr. 193/2000, privind clauzele abuzive încheiate între comercianți și consumatori.
Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea însăși sau împreuna cu alte prevederi din contract, creează, in detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile partilor.
La alin. 2 se arata ca o clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitate consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vanzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv.
Contractul incheiat de parti este unul preformulat, standard, iar eventualele diferente dintre el si alte contracte nu se datoreaza negocierii cu clientii, ci particularitatilor fiecarui client in parte.
În acest sens, instanța a avut în vedere că Legea nr. 193/2000 transpune prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive in contractele incheiate cu consumatorii, iar potrivit art. 6 pct. 2 alin. 3 al acestei directive „în cazul în care orice vânzător sau furnizor pretinde că s-a negociat individul o clauză standard, acestuia îi revine sarcina probei”, în cauză nefiind dovedit acest lucru prin nici un mijloc de proba, conform art. 1169 Cod civil.
Astfel, instanța a avut în vedere prevederile alin. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, care prevăd că “Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.”
În ceea ce privește comisionul de risc, instanța a constatat că și acesta intră sub incidența prevederilor Legii nr. 193/2000.
Instanța constată că acesta nu este definit în condițiile generale ale contractului astfel că nici reclamantul, la momentul încheierii contractului, și nici instanța nu poate aprecia asupra legalității perceperii acestui comision, cât timp motivația perceperii lui nu este detaliată nici în condițiile generale, nici în condițiile speciale ale convenției.
Cu toate acestea, instanța constată că, în speță, creditul a fost garantat prin constituirea unei garanții reale imobiliare, conform prevederilor pct. 7 - garanții din condițiile speciale ale convenției de credit.
Față de cele reținute mai sus, instanța a apreciat că sunt incidente prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, prin perceperea unui comision de risc, deși fusese instituită ipotecă de prim rang asupra unui imobil, pentru garantarea creditului, creându-se un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a avut în vedere și Ordonanța din 16 noiembrie 2010, pronuntata de Curtea de Justitie a Uniunii Europene in cauza C-70/10, avand ca obiect o cerere de pronuntare a unei hotarari preliminare formulata in temeiul articolului 267 TFUE de Krajsky sud v Presove – Curtea regionala din Presov (Slovacia), care priveste interpretarea Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive in contractele incheiate cu consumatorii, din motivarea hotararii rezultând concluzia că sistemul de protectie pus in aplicare prin Directiva 93/13 se bazeaza pe ideea ca un consumator se gaseste . inferioritate fata de un vanzator sau un furnizor in ceea ce priveste atat puterea de negociere, cat si nivelul de informare, situatie care il conduce la adeziunea la conditiile redactate in prealabil de vanzator sau furnizor.
În ceea ce privește apărarea pârâtei referitoare la faptul că reclamantul a fost de acord și a semnat contractul în forma propusă de pârâtă, iar ulterior l-a și executat, instanța a înlăturat-o, apreciind că examinarea caracterului abuziv al unei clauze presupune existenta in prealabil a unui contract semnat de catre cele doua parti care si-a produs integral sau partial efectele, iar executarea pentru un anumit interval de timp a obligatiilor asumate de catre consumator nu poate impiedica verificarea continutului său de catre instanta de judecata. Ca atare, faptul ca acest contract a fost executat de consumator nu echivalează cu acceptarea in integralitate a continutului acestuia, din moment ce el contine clauze abuzive.
Instanța a apreciat că argumentele pârâtei și explicațiile acesteia referitoare la noțiunea de risc bancar nu sunt în măsură să conducă la o altă concluzie decât cea reținută.
Astfel, așa cum însăși pârâta susține, riscul de credit, ca principal risc bancar, este riscul înregistrării de pierderi sau neînregistrării de profit ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente; or, acest risc este acoperit de garanțiile constituite de reclamant.
În ceea ce privește riscul operațional care, conform art. 126 din OG nr. 99/2006, constă în aplicarea defectuoasă a dispozițiilor legale, sau cel legal și reputațional (definit de art. 175 din Regulamentul BNR nr. 18/2009), instanța a apreciat că, dat fiind faptul că acestea depind de modul de organizare al pârâtei iar nu de comportamentul clienților, suportarea lor nu poate fi pusă în sarcina acestora din urmă.
Acest fapt rezultă chiar și din Regulamentul BNR care menționează calea care trebuie urmată de instituția de credit pentru reducerea riscului legal și reputațional, și anume “programe de educare a clienților”.
În consecință, în considerarea celor de mai sus, instanța a constatat că prevederile art. 5 lit. a) din convenția de credit nr._/27.06.2008 și cele inserate la art. 2 lit. b) din actul adițional nr. 2/28.03.2011 la convenția de credit privind comisionul de administrare, sunt clauze abuzive.
Este de principiu că obligația are o cauză ilicită atunci când scopul urmărit de cei ce se obligă contravine dispozițiilor legale imperative, ordinii publice, sociale și economice sau regulilor de conviețuire socială, or, legislația protecției consumatorilor, in ansamblu și, deci, și Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, ocrotește interesul general al tuturor consumatorilor, adică un interes public.
Împotriva acestei sentinței a formulat recurs ., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea a arătat că în mod greșit instanța a apreciat că acțiunea este imprescriptibilă, dată fiind nulitatea care afectează clauzele abuzive. A arătat că în raport de temeiul juridic invocat - Legea nr. 193/2000, nulitatea clauzelor cuprinse în convenția de credit este o nulitate relativă, normele de drept invocate protejând un interes privat, individual al persoanei care a încheiat contractul. Termenul de prescripție aplicabil acțiunii în anularea clauzelor abuzive este cel instituit de art. 3 din Decretul 167/1958, respectiv termenul general de 3 ani, care începe să curgă potrivit art. 9 din acest termen de la data la care contractantul a cunoscut cauza anulării și întrucât convenția a fost încheiată la data de 27.06.2008, iar cererea a fost înregistrată în anul 2012 deci după expirarea termenului de trei ani, acțiunea formulată de reclamant este prescrisă. Pe de altă parte, întrucât odată cu stingerea dreptului la acțiunea principală, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile subiective accesorii, a arătat că este prescrisă și cererea de restituire a prestațiilor succesive efectuate de către reclamanți.
În mod eronat instanța de fond a reținut că nu a fost negociată clauza direct cu reclamanții, aceasta fiind citită, explicată și însușită de către aceștia prin semnarea convenției, fiind stipulată în cuantum valoric la pct.5 lit a din condițiile speciale și definit la art.3.5 din condiții generale.
De asemenea, instanța de fond în mod eronat a reținut că ar fi trebuit să justifice mai în detaliu clauzele perceperii comisionului de risc, întrucât acesta face parte din prețul contractului care este format din dobândă și comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care bancare le are pentru a putea pune la dispoziție suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.
Un alt motiv de recurs privește faptul că instanța de fond a aplicat în mod greșit normele de drept intern și european relevante în judecarea corectă a speței, referitoare la faptul că toate costurile unui credit sunt incluse în D., acesta reprezentând prețul serviciului prestat de bancă; s-a susținut că instanțele de fond au obligația de a nu aplica prevederile dreptului național contrare directivei, iar traducerea art. 4 alin2 al Directivei 93/13/CEE în legislația românească este una nefericită. Instanța de fond ar fi trebuit să se prevaleze de textul directivei europene și să o aplice în consecință; astfel, din analiza art 4 alin2. din Directivă se deduce faptul că prețul unui serviciu, așa cum este comisionul perceput de bancă, nu poate face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv, fiind de notorietate că întru –un contract de credit prețul este constituit din dobândă și comisioane, toate incluse în cuantumul dobânzii anuale efective, iar, pe de altă parte,, convenția de credit semnată constituie legea părților, fiind incidente în cauză dispozițiile art. 304 pct.9 C.pr.civ.
Totodată a menționat că în mod greșit instanța de fond a reținut ca abuzivă clauza prevăzută la art. 5 lit. a, ce reglementează dreptul de a percepe comisionul de risc. A precizat că nu este o clauză abuzivă în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât această clauză a fost negociată direct cu reclamanții, a fost citită, explicată și însușită de aceștia prin semnarea convenției de credit, fiind convenită de comun acord .
Împrumutații au cunoscut de la data semnării contractului cât va fi cuantumul comisionului de risc de plătit pentru toată perioada de derulare a creditului. În plus, deși instanța nu putea analiza prețul, aceasta nu motivează în fapt nici măcar celelalte două condiții, rezumându-se doar să afirme că acestea sunt îndeplinite, dar o justificare concretă nu se reține, aceasta nu reușește să motiveze de ce aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 304, art. 304 indice 1 Cod procedură civilă, art. 312 Cod procedură civilă, Directiva 93/13/CEE.
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței recurate, prin prisma motivelor de recurs formulate și având în vedere dispozițiile art.304 și 304 indice 1 C.pr.civ., Tribunalul constată că recursul este neîntemeiat.
Susținerile recurentei pârâte referitoare la incidența unei cauze de nulitate relativă, raportat la natura interesului ocrotit, sunt neîntemeiate, motivul de nulitate invocat de reclamanți, acela al existenței unui caracter abuziv al clauzei contestate, fiind unul de nulitate absolută, atât timp cât prin instituirea normei ce îl sancționează se urmărește ocrotirea unui interes general, iar nu privat, care să fie dedus din raporturile contractuale ale părților.
De aceea, tribunalul apreciază că, față de caracterul imprescriptibil al acțiunii în anulare, în mod corect, instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului de a cere anularea clauzelor din contractul de credit.
În ceea ce privește prescripția dreptului de a cere restituirea prestațiilor efectuate în temeiul actului anulat instanța – având în vedere dispozițiile art. 7 alin.1 și art. 8 alin 2 din Decretul nr. 167/1958 - apreciază că acțiunea este una prescriptibilă, în termenul general de prescripție de 3 ani - care însă curge de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a anulat clauza întrucât de la acest moment părțile au cunoștință despre anularea clauzei ci nu de la momentul încheierii convenției de credit, așa cum susține recurenta..
Astfel, fața de cele menționate Tribunalul constată că, în mod corect instanța de fond a respins această excepție, în speță, nefiind împlinit termenul înlăuntrul căruia se poate solicita restituirea tuturor prestațiilor făcute în baza actului nul.
În speță, contractul de credit reprezintă un contract cu executare uno ictu . Deși s-a stabilit de către părți ca plata să fie făcută prin prestații succesive, acesta nu reprezintă decât o modalitate de executare plata prețului rămânând și în acest caz o prestație unică (iar nu succesivă) pentru care nulitatea, în cazul în care operează, va desființa cu efect retroactiv tot ce s-a executat în baza actului nul, prestațiile efectuate putând fi restituite.
În ceea ce privește statuarea primei instanței în sensul că art. 5 lit. a din convenția de credit și art. 2 lit.b din actul adițional sunt clauze abuzive, Tribunalul constată că aceasta este rezultatul analizării în ansamblu a întregului probatoriu administrat în cauză.
Astfel, în a aprecia cu privire la caracterul abuziv al clauzelor denunțate de către reclamanți instanța de fond a analizat condițiile prevăzute de către art. 4 din Legea 193/2000. Tribunalul reține că aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, fapt ce le-a conferit un caracter abuziv. Simplul fapt că respectivele clauze au avut un caracter preformulat și nu au fost negociate cu reclamanții nu constituie temeiul constatării lor ca abuzive, aceasta rezultând din disproporția între drepturile și obligațiile părților pe care l-au generat.
În aceste condiții, Tribunalul consideră că faptul constatării caracterului abuziv al clauzelor invocate de către intimata - reclamantă a fost determinat de o analiză detaliată și concretă, raportată la efectele contratului de credit încheiat între părți, iar nu generică, a acestui caracter.
Aceste elemente ale contractului de credit puteau fi analizate de instanță în condițiile art. 4 alin.6 din Legea nr. 193 – „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”. Se observă astfel că nici art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193, nici art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci fac referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb și la exprimarea în mod clar și inteligibil a respectivelor clauze, neputându-se reține nerespectarea acestor dispoziții legale. De altfel, prin hotărârea CJCE din cauza Murciano Quintero, s-a stabilit că instanța este obligată să verifice din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv.
În ce privește criticile formulate în raport de anularea clauzei având ca obiect comisionul de risc, Tribunalul constată, în plus de cele reținute de instanța de fond, că acesta nu este definit în Condițiile generale ale contractului, această clauză fiind justificată prin durata mare a creditului acordat și eventualele modificări ce ar putea surveni pe parcursul derulării acestuia, modificări ținând de factori externi, iar nu de manifestări de voință concordante ale părților contractante.
Contractul de credit bancar nu este un contract aleatoriu în care întinderea sau chiar existența obligației pentru una sau pentru ambele părți nu se cunoaște în momentul încheierii contractului. D. în contractele aleatorii există șanse de câștig/pierdere pentru părțile contractante, fiecare parte urmărește să realizeze un câștig și să evite suportarea unei pierderi.
Contractul de credit bancar este, chiar și când obligațiile debitorului nu sunt îndeplinite, un contract comutativ, întinderea obligațiilor părților fiind determinată la data încheierii acestuia. În aceste condiții, în speță este nejustificată stipularea plății unui "comision de risc" care să-i acopere băncii "riscurile asumate prin punerea creditului la dispoziția clientului", creditoarea fiind îndreptățită să solicite garanții pentru rambursarea împrumutului și să refuze încheierea contractului dacă acestea sunt insuficiente.
Pe de altă parte, perceperea unei sume (comision de risc) de către creditor, fără să ofere în schimb o contraprestație, contravine caracterului sinalagmatic al contractului de credit și reprezintă pentru debitor o obligație lipsită de cauză,motiv pentru care reclamanții sunt îndreptățiți să li se restituite sumele încasate de recurentă cu acest titlu.
În consecință, instanța nereținând nici un alt motiv de nelegalitate sau netemeinicie a hotărârii instanței de fond, prin raportare la dispozițiile art. 304 indice 1 C.proc.civ., apreciază că sentința recurată este temeinică și legală, astfel că în temeiul art. 312 C.proc.civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul ca nefondat declarat de recurentul pârât . BUCUREȘTI cu sediul în București, ., Nusco Tower, . 10, sector 2, împotriva sentinței nr._ din 05.10.2012 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant T. A. C., cu domiciliul în C., Calea București, ., ..
Irevocabilă
Pronunțată în ședința publică de la 25 Martie 2013
Președinte, A. G. M. | Judecător, R. E. D. | Judecător, C. P. |
Grefier, A. F. |
Red.jud.A.G.M.
Tehn.red./A.F. 25.04. 2013
Red.jud.fond.R.G.Ș.
| ← Constatare nulitate act. Decizia nr. 598/2013. Tribunalul DOLJ | Dizolvare societate. registrul comerţului. Sentința nr.... → |
|---|
