Obligatia de a face. Decizia nr. 28/2013. Tribunalul DOLJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 28/2013 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 18-11-2013 în dosarul nr. 5078/215/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL D.
SECȚIA A II-A CIVILĂ
DECIZIE Nr. 28/2013
Ședința publică de la 18 Noiembrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. G. M.
Judecător R. E. D.
Grefier A. F.
****************
Pe rol judecarea pronunțarea asupra dezbaterilor ce au avut loc la data de 11.11.2013 privind apelul declarat de apelanta reclamantă E. D. E. împotriva sentinței nr. 8997/07.06.2013 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații . SRL PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR RECO REORGANIZARE ÎPURL, . și . SA, având ca obiect acțiune în constatare .
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 11.11.2013 ce face parte integrantă din prezenta.
La apelul nominal au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,
INSTANȚA
Deliberând asupra prezentei cauze,
Contată că la data de 09.02.2013 reclamanta E. D. E. a chemat în judecată pârâtele . SRL, . prin lichidator AMT SERVICII INSOLVENȚĂ SPRL și B. L. IFN SA, solicitând instanței ca prin sentința ce va pronunța să constate dreptul său de proprietate asupra autovehiculului marca KIA PICANTO, cu nr. de identificare KNEBA24327T341377 ._ și să fie obligată pârâta B. L. IFN SA să îi predea cartea de identitate . nr._ și cea de-a doua cheie ale autovehiculului anterior menționat cu plata de daune cominatorii pentru fiecare zi începând cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești și până la ducerea la îndeplinire a obligației.
A solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că la data de 19.12.2008 s-a prezentat la punctul de lucru al . SRL C., pentru a achiziționa un autoturism, cunoscând că această societate se ocupă cu comerțul cu autoturisme noi, fiind reprezentant local al mărcii KIA. Și-a ales mașina, iar după o discuție cu un angajat al acestei societăți, acesta a procedat la eliberarea facturii pro forma 01OZ-463 pentru un autoturism Kia Picanto 1.1 GSL EX MT . KNEBA24327T341377, prețul fiind stabilit la suma de 34 400 lei. În aceeași zi s-a deplasat la CEC BANK SA la agenția . a depus în contul . SRL suma de 34 400 lei, reprezentând contravaloarea facturii pro forma 01OZ-463.
În data de 23.12.2008 a intrat în posesia mașinii, motiv pentru care s-a încheiat un proces-verbal de predare-primire, între ea și .. Întrebând de ce i se predă mașina de către această societate și nu de către societatea de la care o cumpărare, i s-a spus că intre cele doua societăți exista o relație comercială, în sensul că . vinde acest autoturism către . din urmă i-l vinde ei. Prin acest proces-verbal, . s-a obligat să îi furnizeze factura și cartea de identitate a mașinii. Mulțumită că intră în posesia mașinii, a acceptat explicația primită, a semnat procesul-verbal și a plecat la volanul mașinii pe care și-o cumpărase.
Ulterior acestui episod, în data de 23.01.2009, i s-a eliberat de către . . nr. 4023 pentru autoturismul în posesia căruia intrase și pentru care plătise deja suma de 34 400 de lei.
Reclamanta a arătat că atunci când a decis să își cumpere o mașină nouă, a hotărât să se îndrepte spre reprezentanța locală a mărcii dorite, deci o societate comercială specializată în comerț cu autoturisme noi, considerând că relația comercială se va desfășura în cele mai bune condiții și fără a exista riscul de a întâmpina dificultăți sau nereguli referitoare la actele de proveniență . A constatat însă că . de vânzător nu îi poate pune la dispoziție nici cartea de identitate a autovehiculului, nici cea de-a doua cheie, fapt constatat după ce a insistat de nenumărate ori prin vizite la showroom-ul companiei vânzătoare. A primit de fiecare dată amânări și justificări cum că cele solicitate de ea sunt la . și că urmează să intre în posesia lor. Acest lucru nu s-a întâmplat, iar lipsa cărții de identitate a vehiculului nu i-a permis să se adreseze Serviciului public Comunitar Regim Permise de Conducere și Certificate de Înmatriculare D. pentru îndeplinirea formalităților de radiere-înmatriculare.
A obținut totuși de la . a cărții de identitate a vehiculului (. nr._) și copii ale documentelor de proveniență a mașinii, mai exact factura fiscală nr. 983/09.01.2009 (prin care . vinde către . SRL autoturismul în speță), ocazie cu care a observat în cartea de identitate că deținător al autoturismului figurează . SA, iar in certificatul de inmatriculare figurează aceeași societate ca proprietar, iar P. M. SRL ca și utilizator. Astfel a aflat că în posesia B. L. IFN SA se află atât cartea de identitate a vehiculului, cât și cheia. Cu toate acestea, din momentul cumpărării mașinii și până în prezent, niciuna dintre societățile pârâte nu au exprimat pretenții asupra autoturismului sau asupra sa, nu și-au exprimat niciun fel de drept asupra autoturismului, nu au întreprins nicio măsură și nu au făcut nicio diligență pentru a o face să creadă că nu ea este proprietar asupra autoturismului în speță. Mai mult, P. M. SRL, dar și B. L. IFN SA au împuternicit-o în relația cu . urmare a implicării autoturismului într-un eveniment rutier în data de 22.01.2010.
În aceste condiții, în tot acest timp, ea s-a comportat ca un adevărat proprietar, prezentându-se la revizii tehnice periodice, inspecții tehnice, reparații de orice natură, avansând sume de bani pentru aceste operațiuni în numele său. De asemenea, în fața prietenilor, rudelor, colegilor și cunoscuților a prezentat mașina ca fiind a sa, lăudându-i performanțele.
Fiind foarte încântată de această mașină, nu a ezitat să o exploateze ori de câte ori a avut ocazia, folosind-o zi de zi în toate activitățile. La serviciu, la cumpărături, în vizite la prieteni, la iarbă verde, în excursii în afara localității, a folosit această mașină considerându-se proprietar.
Ca atare, a exercitat o posesie reala, din momentul intocmirii procesului-verbal de predare – primire, neviciată, de vreme ce posesia a fost publică, pasnică și neprecara, si nu in ultimul rand de buna credinta. Mai mult, s-a considerat proprietar din momentul achitarii pretului si in continuare, suportand costurile de exploatare si intretinere ale autoturismului, facandu-se astfel aplicabil art. 1909 alin. 1 C. civ. .
În drept, a invocat dispozițiile art. 972, 1295, 1909 alin. 1 C. civ. de la 1864, art. 111 C. proc. civ.
În scop probatoriu reclamanta a depus în copie convocarea la conciliere prealabilă a pârâtelor, fotocopie carte de identitate a vehiculului_, factura SHK nr. 4023/23.01.2009, declarație vamală/25.04.2007, factura nr. 983/09.01.2009, OP nr. 2054/24.12.2008, extras de cont, împuternicire/24.01.2010, împuternicire f.n. și dată, chitanța . nr._/19.12.2008, factura pro forma 01OZ-463/19.12.2008.
Pârâta B. L. IFN SA a formulat întâmpinare, în cuprinsul căreia a invocat excepția ,,absolută"" a necompetenței teritoriale a Judecătoriei C., iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii.
În motivarea excepției necompetenței teritoriale a Judecătoriei C. pârâta a invocat prevederile art. 7 C. proc. civ. și a solicitat declinarea competenței teritoriale către Judecătoria Sectorului 3 București, arătând că sediul său este în raza teritorială a acestei judecătorii.
Pe fond, a arătat că autoturismul cu . șasiu KNEBA24327T341377 a făcut obiectul contractului de leasing nr._/05.04.2007 cu utilizatorul P. M. SRL.B. L. și-a onorat obligația esențială pentru achiziționarea bunului de la furnizorul autoturismului KIA ROMAUTO, achitând valoarea de intrare și a cedat dreptul de folosință către utilizatorul P. M. SRL, urmând ca utilizatorul să restituie către B. L. IFN SA finanțarea acordată eșalonat timp de 36 de luni.
Astfel cum se observă și din cartea de identitate a autovehiculului, primul proprietar este B. L. IFN SA, bunul fiind cumpărat direct de la importator, conform facturii nr. 07KRA 0466/23.04.2007, iar dreptul de proprietate aparține finanțatorului B. L..
Prin contractul de leasing nu s-a cedat decât un dezmembrământ al dreptului de proprietate, respectiv folosința bunului, iar B. L. și-a păstrat pentru sine nuda proprietate, respectiv dreptul de dispoziție, prin urmare orice înstrăinare ce reclamă dreptul de dispoziție nu se putea realiza fără acordul proprietarului.
Potrivit art. 10.13 din contractul de leasing, utilizatorului P. M. SRL îi este interzis să cedeze sub orice manieră dreptul de folosință și cu atât mai mult de proprietate.
Or în cazul in speta, dreptul de proprietate al . SA a fost încălcat de pârâta P. M., . reclamanta E. D. E., actul de vânzare încheiat între părți fiind, pe de o parte, inopozabil B. L., iar pe de altă parte, ineficace sub aspectul transmiterii dreptului de proprietate in patrimoniul reclamantului.
Astfel, „vânzătorul“ din contractul de vânzare-cumpărare, nefiind proprietarul lucrului vândut nu putea transmite dreptul care face obiectul contractului căci ,,nemo dat quod non habet“ sau ,,nemo plus juris ad alium transferre potest ipse habet“.Începând cu data de 26.11.2009 contractul de leasing nr._ încheiat cu P. M. a fost reziliat pentru neplata ratelor de leasing nr. 24-31, prin urmare începând cu acea dată utilizatorul P. M. a pierdut și dreptul de folosință, având obligația de a restitui bunul în 3 zile de la data rezilierii. A menționat că din cele 36 de rate convenite contractual, utilizatorul a achitat doar primele 23 și în acord cu prevederile contractuale nu sunt îndeplinite condițiile pentru efectuarea transferului dreptului de proprietate către utilizator, întrucât nu a achitat ratele de leasing, existând un capital nerestituit de 3690,95 EUR, înstrăinând și bunul.
Chiar dacă între . SRL și P. M. SRL s-au încheiat respectivele raporturi juridice de vânzare-cumpărare, posesia acestora este viciată (oricum în cazul contractelor de leasing avem doar o detenție precară), nefiind caracterizată de bună credință, întrucât niciunul dintre aceștia nu si-a înscris în evidențele poliției dreptul de proprietate.
Posesia reclamantei este viciată, nu este caracterizată de bună credință, întrucât în cazul de față reclamanta trebuia și putea foarte ușor să cunoască faptul că nu tratează cu un proprietar, întrucât în cazul autoturismelor dreptul de proprietate poate fi ușor verificat prin cercetarea cărții de identitate a autovehiculului.
B. L. IFN SA a avut diligența de a-și face cunoscut prin înscrierea în evidențele poliției dreptul său de proprietate, putând fi ușor de verificat de orice persoană diligentă. A susținut că nu se poate reține buna credință a reclamantei, întrucât dacă aceasta în calitate de cumpărător ar fi fost diligent și de bună credință ar fi trebuit să solicite de la . SRL să îi prezinte în original cartea de identitate a autovehiculului în care ar fi trebuit ca pretinsul vânzător să fie înscris de organele de poliție.
Potrivit art. 1 din HG nr. 610/1992, cartea de identitate a vehiculului este documentul care atestă, pentru persoana care o deține dreptul de proprietate asupra autovehiculului.
Or atât în cartea de identitate, cât și în talon, la rubrica proprietar este trecut . SA.
Literatura de specialitate a statuat că vânzarea-cumpărarea bunului altuia în cunoștință de cauză reprezintă o operațiune speculativă, are o cauză ilicită și este nulă absolut în baza art. 984 C. civ., iar dacă vânzarea s-a încheiat de către proprietar în frauda proprietarului, actul este lovit de nulitate absolută în baza principiului fraus omnia corumpit.
Astfel, în virtutea principiului fraus omnia corrumpit, art. 984 și 966 C. civ. în vigoare la acea dată, care arată că obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea niciun efect, modul ilicit în care s-au realizat acte false de proprietate atrage după ea nevalabilitatea actelor subsecvente conform principiului resolute iure dantis resolvitur ius accipientis.
În cazul de fata reclamantul nu a contractat cu credinta legitima si scuzabilă întrucât această teză nu se aplică în privința bunurilor supuse înmatriculării cum sunt autoturismele puse în circulație, unde cu foarte mare ușurință se poate verifica cine este proprietarul autoturismului prin consultarea cărții de identitate a autovehiculului și talonului.
Întâmpinării i s-au atașat, în fotocopie: contract de leasing financiar nr._/05.04.1997.
La data de 08.03.2013, reclamanta a formulat cerere de renunțare la capătul de cerere privind obligarea pârâtei B. SA la daune cominatorii.A precizat obiectul primului capăt al cererii, ca fiind o acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ.
Pârâta . SRL a depus la dosar ,,cerere“ de recunoaștere a pretențiilor reclamantei, solicitând să se facă aplicarea art. 273 și 275 C. proc. civ.
Prin încheierea de ședința din data de 05.04.2013, instanța de fond a respins excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei C. invocată de pârâta . SA, a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a ., invocată din oficiu și a luat act de renunțarea reclamantei la capătul de cerere privind daunele cominatorii.
În scop probatoriu, în cauză a fost administrată proba cu interogatoriu reclamantei și
pârâtei B. L. IFN SA.
Prin sentința nr. 8997 din 07.06.2013 pronunțată de Judecătoria C. a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea astfel cum a fost precizată și restrânsă formulată împotriva pârâtelor . SRL și . SA . A fost respinsă cererea introdusă împotriva pârâtei . ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de folosință și s-a constatat că pârâtele . SRL și . SA nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că la data de 19.12.2008, în baza facturii pro forma 01OZ-463, pârâta . SRL a vândut reclamantei autoturismul marca Kia Picanto 1.1 GSL EX MT, cu suma de 34 400 lei, TVA inclus, pe care reclamanta a achitat-o pârâtei . SRL la data de 19.12.2008.
Ulterior, pârâta . SRL a cumpărat de la pârâta P. M. SRL același autoturism, cu suma de_ lei, potrivit facturii fiscale nr. 983/09.01.2009, preț pe care prima pârâtă l-a plătit celei de-a doua cu OP nr. 2054/24.12.2008.
În ceea ce o privește pe pârâta P. M. SRL, aceasta avea calitatea de utilizator al autoturismului vândut pârâtei . SRL, în baza contractului de leasing financiar nr._/05.04.2007, încheiat cu pârâta . SA, pe o perioadă de 36 de luni, cu opțiune de cumpărare de către utilizator (pârâta P. M. SRL)la sfârșitul perioadei ce face obiectul contractului de leasing, conform declarației acesteia, contract care, potrivit Hotărârii Directoratului B. L. IFN SA din data de 26.11.2009, a fost reziliat în temeiul art. 15 din OG nr. 51/1997.
La rândul său, B. L. IFN SA achiziționase autoturismul mai sus-menționat de la KIA ROMAUTO SRL conform facturii nr. 07KRA-0466/23.04.2007, fiind înmatriculat din data de 01.02.2008 pe numele B. L. IFN SA, cu nr. de înmatriculare_, potrivit mențiunilor certificatului de înmatriculare .
Potrivit art. 111 C. proc. civ., partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului, iar conform art. 1295 C. civ. de la 1864, vinderea este perfectă între părți și proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privința vânzătorului, îndată ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului, deși lucrul încă nu se va fi predat și prețul încă nu se va fi numărat.
Instanța de fond a reținut că art. 1295 C. civ. de la 1864 instituie regula transmiterii dreptului de proprietate prin simplul acord de voință al proprietarului vânzător și al cumpărătorului asupra bunului și prețului, independent de orice predare a bunului sau plată a prețului, însă principiul transmiterii imediate și automate a dreptului de proprietate din momentul încheierii contractului operează numai dacă sunt îndeplinite anumite condiții, respectiv: vânzătorul să fie proprietarul bunului vândut, iar contractul perfect valabil încheiat; să fie vorba despre un bun individual determinat; bunul vândut să existe; părțile să nu fi amânat transferul proprietății.
În speță, autoturismul dobândit de reclamantă de la pârâta . SRL nu era proprietatea acesteia din urmă, ci a pârâtei ., fiind înmatriculat pe numele acestei pârâte, astfel că această condiție nu este îndeplinită.
În cazul actelor juridice constitutive sau translative de drepturi, cum este și cazul contractului de vânzare-cumpărare, este necesar ca și condiție specială ca cel care se obligă să fie titularul dreptului, fiind o aplicație a principiului de drept potrivit căruia nimeni nu se poate obliga valabil la ceva ce nu are sau la mai mult decât are (nemo dat quod non habet/nemo plus juri sad alium transferre potest, quam ipse habet).
Această cerință pune în discuție valabilitatea sau nevalabilitatea vânzării lucrului altuia, în speță a pârâtei B. L. IFN SA care a susținut că vânzarea încheiată între reclamantă și pârâta . SRL este lovită de nulitate absolută, în temeiul art. 984 și 966 VCC, prin aplicarea principiului fraus omnia corrumpit, întrucât s-au creat în mod ilicit acte false de proprietate, iar reclamanta nu a fost de bună-credință pentru că trebuia să solicite de la . SRL să îi prezinte în original cartea de identitate a autovehiculului.
S-a reținut că doctrina și practica de specialitate au statuat că valabilitatea sau nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare a bunului individual determinat aparținând unei terțe persoane depinde după cum părțile au fost sau nu de bună-credință sau de rea-credință.
Astfel, când părțile (sau cel puțin cumpărătorul) a fost de bună-credință, crezând că bunul aparține înstrăinătorului, actul juridic este lovit de nulitate relativă pentru eroare asupra calității esențiale a vânzătorului, socotit proprietar de către cumpărător, sancțiune ce poate fi aplicată numai la cererea cumpărătorului pentru viciul erorii asupra calității de proprietar, nu și de către vânzător sau adevăratul proprietar al bunului.
În schimb, când ambele părți știau că lucrul vândut este proprietatea altei persoane, actul juridic este lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită.
Reclamanta a invocat faptul că ulterior plății prețului către pârâta . SRL, respectiv la data de 09.01.2009 a aflat că proprietarul autoturismului este B. L. IFN SA, iar nu . SRL, fiind astfel de bună-credință și exercitând o posesie reală din momentul întocmirii procesului-verbal de predare-primire, neviciată, de vreme ce posesia a fost publică, pașnică și sub nume de proprietar, făcându-se aplicabil art. 1909 alin. 1 C. civ., în schimb pârâta B. a invocat nulitatea absolută a contractului de vânzare a autoturismului pentru cauză ilicită și fraudă la lege.
Instanța a reținut că pârâta B. L. IFN SA nu a demonstrat că reclamanta a cumpărat de la pârâta . SRL știind că bunul nu îi aparține acesteia (adică în deplină cunoștință de cauză, în mod intenționat), din răspunsul la prima întrebare a interogatoriului administrat reclamantei reieșind că, în fapt, autoturismul a fost achiziționat pentru reclamantă de tatăl său, aceasta susținând că nu își mai aduce aminte dacă a fost de față.
Coroborând susținerile reclamantei din cuprinsul cererii de chemare în judecată ce au valoarea juridică a unei mărturisiri judiciare spontane scrise, cu răspunsul la întrebarea nr. 6 din mărturisirea judiciară provocată a reclamantei, instanța de fond a reținut că la momentul achiziționării autoturismului ce face obiectul prezentului dosar reclamantei nu i-a fost înmânat nici un document cu privire la autoturism; practic, reclamanta a cumpărat autoturismul de la pârâta . SRL pe baza simplelor discuții cu un angajat al pârâtei . SRL, urmate de redactarea facturii pro forma 01 OZ-463/19.12.2012 și plata prețului 34 400 de lei în aceeași zi.
În lipsa altor dovezi produse de pârâta B., instanța a apreciat că nu poate reține că reclamanta a cumpărat autoturismul proprietatea acestei pârâte, de la pârâta . că bunul îi aparținea pârâtei B., astfel încât nu poate fi reținut caracterul ilicit și speculativ al vânzării în ceea ce o privește pe reclamantă.
Cu toate acestea, dispozițiile art. 1909 alin. (1) C. civ. de la 1864 pe care s-a întemeiat reclamanta alături de prevederile art. 1295 C. civ. și potrivit cărora Lucrurile mișcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuință de vreo curgere de timp nu pot fi reținute ca temei suficient pentru constatarea unui drept de proprietate pe care reclamanta nu l-a dobândit.
Dispozițiile art. 1909 alin. (1) C. civ. reglementează elementele care alcătuiesc faptul juridic complex de care dispozițiile anterior-menționate leagă efectul achizitiv de proprietate și anume: 1. bunurile cu privire la care se poate dobândi dreptul de proprietate; 2. persoanele care pot invoca dobândirea dreptului de proprietate pe acest temei; 3. posesia și cerințele pe care aceasta trebuie să le îndeplinească pentru producerea efectului achizitiv.
Cu privire la prima condiție, a constatat că pentru autovehicule nu există o dispoziție specială expresă care să le excepteze de la prevederile art. 1909 alin. 1 C. civ. (cum este cazul de pildă al navelor sau bunurilor mobile ce aparțin domeniului public), astfel încât problema înmatriculării acestora nu privește sfera bunurilor la care se aplică aceste dispoziții legale, ci doar chestiunea bunei sau relei-credințe.
Cu privire la cea de-a doua condiție, se constată că potrivit art. 1909 alin. (1) C. civ. numai persoanele care au calitatea de posesori pot dobândi dreptul de proprietate, fiind vorba de posesori care au dobândit bunul mobil de la un detentor precar sau de la o persoană asimilată acestuia, căruia adevăratul proprietar i l-a încredințat, adică de la un non dominus.
În speță, așa cum s-a arătat mai sus, reclamanta a dobândit autovehiculul de la pârâta . avea un drept de proprietate asupra acestuia, pârâtă care, la rându-i, a cumpărat autoturismul de la . detentor precar în baza contractului de leasing nr._/05.04.2007, încheiat cu pârâta . SA, astfel încât, necontestat în speță de altfel, reclamanta are caracter de posesor al autoturismului pe care l-a dobândit de la un neproprietar.
În ceea ce privește posesia și cerințele pe care aceasta trebuie să le îndeplinească pentru producerea efectului achizitiv instituit pe art. 1909 alin. (1) C. civ., se cere ca posesia să fie reală, utilă, de bună-credință și întemeiată pe un just titlu cu caracter oneros. Aceste cerințe trebuie îndeplinite în mod cumulativ, iar absența oricăreia împiedică producerea efectului achizitiv.
În speță, deși pârâta B. L. IFN SA a susținut că posesia reclamantei este viciată, aceasta nu a dovedit existența niciunuia dintre viciile posesiei care prezintă relevanță în domeniul de aplicare a art. 1909 alin. 1, respectiv caracterul pașnic și public al posesiei (problema continuității nepunându-se prin ipoteză) astfel încât prezumția de utilitate a posesiei reclamantei contrasă din dispozițiile art. 1854 C. civ. de la 1864 nu a fost răsturnată de pârâta B.. Mai mult, pârâta face confuzie între caracterul posesiei de a fi reală și utilă și condiția bunei-credințe care se adaugă realității și utilității posesiei în condițiile art. 1909 alin. 1 C. civ. de la 1864, neconfundându-se și neincluzându-se, astfel încât aceste elemente trebuie dovedite separat.
Cât privește caracterul viciat al posesiei celorlalte două pârâte (care ar fi detentori precari) și dispozițiile contractului de leasing încheiat între pârâta . și B. L. IFN SA acesta este indiferent speței, întrucât calitățile posesiei se analizează în privința celui care le invocă, în speță a reclamantei, iar nu a terțelor persoane, iar în speță reclamanta nu a invocat niciunul dintre cazurile prevăzute la art. 1858 VCC, referitoare la intervertirea precarității în posesie, instanța având a se pronunța numai în limitele cadrului procesual fixat de reclamantă; cât privește contractul de leasing încheiat de B. L. cu P. M., pe care pârâta B. L. IFN îl invocă, această din urmă pârâtă nu a făcut dovada că reclamanta ar fi avut cunoștință de acest contract, așa cum de altfel reclamanta și susține, iar potrivit art. 969 VCC, convențiile legal făcute au putere de lege numai între părți, neexistând un sistem de publicitate a contractelor de leasing mobiliar față de terți pentru ca acesta să fi putut fi cunoscut de reclamantă.
Cât privește condiția bunei – credințe, în acord cu poziția procesuală a pârâtei B. L. IFN SA, instanța apreciază că aceasta nu poate fi reținută în speță, fără însă a însemna că reclamanta a fost de rea-credință în momentul dobândirii autoturismului,
Deși, așa cum s-a arătat mai sus, nu există o normă care să excepteze autovehiculele de la modul de dobândire a dreptului de proprietate reglementat de art. 1909 alin. 1 VCC, este de precizat că autovehiculele sunt supuse înmatriculării (adică unei proceduri de autorizare administrativă a înscrierii vehiculului în traficul rutier, în cursul căreia vehiculul este identificat și primește număr de înmatriculare, neputând circula așadar fără nicio restricție) reclamanta nu poate fi considerată de bună-credință în sensul art. 1909 alin. (1) VCC.
Astfel, reclamanta a contractat cu pârâta . SRL și a acceptat să încheie vânzarea fără măcar a solicita acesteia cartea de identitate a autovehiculului în care, așa cum a arătat pârâta . SA, conform art. 1 din HG nr. 610/1992 este documentul care atestă, pentru persoana care o deține, dreptul de proprietate asupra vehiculului și certificatul de înmatriculare.
În acest caz, simpla lipsă de diligență a reclamantei de a solicita cel puțin o fotocopie a cărții de identitate a autoturismului la data de 18.12.2008 nu poate fi confundată cu buna-credință, adică cu acea convingere că încheie contractul de vânzare cu adevăratul proprietar al autoturismului, întrucât în cazul reclamantei este vorba numai de o presupunere a sa că deplasându-se la o societate comercială specializată cu comerțul de autoturisme noi cel care vinde este și proprietarul autoturismului.
Așa cum a susținut și pârâta B., reclamanta avea posibilitatea față de împrejurarea că autoturismul oferit de pârâta . SRL era deja înmatriculat în localitatea București, ca anterior achiziționării autoturismului dacă nu a solicitat cartea de identitate cel puțin să solicite Serviciului Public de Permise și Înmatriculări Auto să-i comunice dacă acest autoturism este proprietatea vânzătorului.
Or, ușurința, încrederea în exprimarea reclamantei, cu care reclamanta a cumpărat autovehiculul de la pârâta . SRL în baza unei facturi pro forma (care nu generează nicio obligație pentru niciuna dintre părți și nici nu poate fi considerată document justificativ al operațiunii efectuate din punct de vedere contabil) și cu care în aceeași zi, 19.12.2008 a achitat pârâtei vânzătoare . SRL prețul de 34 400 de lei în baza aceleiași facturi pro forma, iar ulterior, la 23.12.2008, potrivit propriilor susțineri, a intrat în posesia autoturismului care i-a fost predat de cealaltă pârâtă ., nu echivalează cu buna-credință în sensul art. 1909 alin. 1 C.civ. de la 1864, ci cu dobândirea autoturismului pe riscul său.
Cât privește faptul că reclamanta ar fi fost împuternicită atât de pârâta P. M. cât și de B. L. IFN SA să deschidă dosar de daună la . evenimentul rutier din data de 22.01.2010 aceste două mandate nu fac altceva decât să răstoarne susținerile reclamantei în sensul că cele două pârâte nu și-au exprimat pretenții asupra autoturismului și nu au întreprins nicio măsură care să o facă să creadă că nu ea este proprietarul autoturismului în speță, întrucât, pe de o parte, dacă reclamanta ar fi fost proprietarul autoturismului logico-juridic nu avea nevoie de vreo împuternicire din partea altei persoane de a se ocupa de dosarul de daună, iar, pe de altă parte, în împuternicirea dată de B. L. se menționează clar că utilizator al bunului este ..
Cât privește asigurarea autoturismului, în considerarea celor două împuterniciri depuse la dosar, cel mai probabil (această poliță nefiind depusă la dosar), contractul de asigurare a fost încheiat tot pe numele proprietarului și sau utilizatorului cu . nu al reclamantei din moment ce reclamanta a avut nevoie de mandat din partea celor două societăți ante-menționate pentru instrumentarea dosarului de daună.
În ceea ce privește art. 972 C. civ. de la 1864, conform căruia Dacă lucrul ce cineva s-a obligat succesiv a da la două persoane este mobil, persoana pusă în posesiune este preferită și rămâne proprietară, chiar când Titlul său este cu dată posterioară, numai posesiunea să fie de bună-credință, acesta nu are aplicabilitatea în cauză, întrucât în speță niciuna dintre pârâte nu s-a obligat a da la două persoane autoturismul, ci este vorba de vânzători diferiți. Astfel, pârâta B. L. proprietarul autoturismului a încheiat un contract de leasing financiar cu ., aceasta din urmă a vândut autoturismul pârâtei . SRL care, la rândul său, a vândut reclamantei același autoturism. Prin urmare nici B. L., nici vreuna din celelalte pârâte nu a înstrăinat autoturismul la două persoane diferite, astfel încât reclamanta care se află în posesia autoturismului să fie preferită și să rămână proprietară după verificarea cerințelor textului.
Ca atare, neexistând premisa solicitată de text - cineva să se oblige succesiv a da bunul mobil la două persoane – este inutilă verificarea celorlalte condiții referitoare la punerea în posesie, posesia și condițiile sale.
Reținând că reclamanta nu a dobândit dreptul de proprietate prin convenția încheiată cu pârâta . SRL, nefiind aplicabile dispozițiile art. 1909 alin. 1 VCC, pentru ca în temeiul art. 111 C. proc. civ. și 1295 VCC să se confirme dreptul de proprietate al acesteia asupra autoturismului, instanța de fond a respins ca neîntemeiat, primul capăt de cerere față de pârâtele . SRL și . SA.
În ceea ce o privește pe pârâta ., având în vedere că la termenul de judecată din data de 05.04.2013 instanța a invocat și admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a acesteia, a respins cererea introdusă împotriva acestei pârâte ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate procesuală de folosință.
Față de soluția dată primului capăt de cerere, instanța de fond a respins și cel de-al doilea capăt subsidiar de cerere de obligare a pârâtei B. L. IFN SA de a preda reclamantei cartea de identitate a autovehiculului și cea de-a doua cheie, precum și capătul accesoriu de cerere de obligare a pârâtelor la plata de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel E. D. E., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând schimbarea sentinței în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată și precizată.
În motivare a arătat că instanța de fond a reținut că bunul este un vehicul supus înmatriculării. Deși acest bun nu este exceptat de la prevederile art. 1909 alin. 1, totuși instanța îl exceptează, susținând că se impuneau verificări ale cărții de identitate a vehiculului. Ori dacă aceste verificări ar fi fost făcute și s-ar fi observat că de fapt nu pârâta OZ M. SRL este proprietar și totuși s-ar fi realizat tranzacția, atunci ar fi fost vorba de lipsa bunei credințe și într-adevăr nu ar fi fost aplicabile dispozițiile art. 1909 alin. 1 C. civil.
Instanța de fond a reținut că este vorba de o lipsă de diligență ce nu echivalează cu buna credință întrucât convingerea că se încheie contractul cu adevăratul proprietar este de fapt doar o presupunere. În realitatea este o convingere fiind vorba de o societate comercială specializată în comerț cu autoturisme noi, nu de o persoană fizică. A mai arătat că instanța de fond a folosit ca bază în motivarea sa o normă legală abrogată. Este vorba de art.1 din HG 610/1992 care a fost abrogată prin art. 1 pct. 2 din OG 35/2005. Prin ordin comun al ministrului transporturilor, construcțiilor și turismului, al ministrului administrației și internelor și al ministrului finanțelor publice se stabilesc instrucțiunile privind cartea de identitate a vehiculului. Prin întâmpinarea depusă de pârâta B. L. IFN SA, aceasta a încercat să insinueze că acest autoturism a fost "pierdut" sau furat" de către ..
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art.282 și urm.c.proc.civilă.
La data de 21.10.2013, intimata B. L. IFN SA a formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului.
În motivare a arătat că posesia reclamantei este viciată, nu este caracterizată de buna credință, întrucât reclamanta trebuia și putea foarte ușor să cunoască că nu tratează cu un proprietar întrucât în cazul autoturismelor, dreptul de proprietate poate fi foarte ușor verificat prin cercetarea Cărții de Identitate a Autovehiculului. A precizat că în cartea de identitate a autovehiculului cât și în talon, la rubrica proprietar era și este trecută denumirea . SA.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor de apel invocare instanța apreciază apelul ca neîntemeiat.
Potrivit art. 1909 alin 1 C.civ. lucrurile mișcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuință de vreo curgere de timp, efectul acestei dispoziții fiind apărarea terților care au dobândit lucrul de la detentorul căruia proprietarul îi încredințase lucrul, și de a da acestor terți o excepție spre a paraliza revendicarea pe care proprietarul ar îndrepta-o împotriva lor.
Numai faptul posesiunii unui lucru nu este suficient pentru a-i legitima dreptul de proprietate asupra sa, căci dacă numai simplul fapt al posesiunii conduce la prescripția bunurilor mobile totuși această prescripție nu este admisă ori de câte ori se stabilește că posesiunea acelor mobile este precară sau ilicită.
Astfel, fiind vorba de o prescripție trebuie mai întâi ca posesia să întrunească elementele cerute pentru posesia utilă pentru a ajunge la prescripția mobilelor, afară de cele relative la durata posesiunii, adică neîntreruperea și continuitatea(art. 1847), deoarece prescripția mobiliară are loc fără vreo curgere de timp; trebuie dar ca posesia să fie pașnică, cu alte cuvinte să nu fie fundată prin acte de violență în contra adversarului( art.1851) și să fie cu titlu de proprietar( art. 1853).
Totodată pentru ca această posesie să poată servi de bază prescripției instantanee, trebuie neapărat să fie de bună credință și cu titlu de proprietar. Condiția bunei credințe nu este textual cerută de art. 1909, însă ea rezultă atât din principiile generale ale materiei, cât și din textul art. 972, care face o aplicație specială a principiului înscris în art. 1909, și cere textual ca posesiunea să fie de bună credință. Prin urmare dacă posesorul este de rea credință, adică dacă cunoaște nelegitimitatea posesiei autorului său, sau dacă circumstanțele sunt de așa natură încât trebuiau să deștepte în posesor bănuiala nelegitimității, posesorul nu poate invoca cu succes dispozițiile art.1909 C.civ.
În speța dedusă judecății reclamanta a solicitat constatarea dreptului de proprietate asupra unui autoturism achiziționat de la pârâta OZ M. SRL.
Având în vedere că în cazul vehiculelor, cartea de identitate este documentul care atestă, pentru persoana menționată ca deținător, dreptul de proprietate asupra vehiculului, aceasta transferându-se noului deținător, la fiecare înstrăinare a vehiculului, cât și susținerilor reclamantei, conform cărora la momentul achiziționării autoturismului nu i-a fost înmânat nici un document cu privire la acesta, reclamanta cumpărând autoturismul pe baza simplelor discuții cu un angajat al pârâtei . redactarea facturii pro forma 01 OZ-463/19.12.2012 și plata prețului 34 400 de lei în aceeași zi, Tribunalul apreciază că în mod corect instanța de fond a constatat că nu este îndeplinită condiția bunei credințe.
În consecință, constatând că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în speță, starea de fapt fiind corect reținută, în temeiul art.296 C.pr.civ. instanța va respinge apelul ca neîntemeiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul declarat de apelantul reclamant E. D. E. cu domiciliul în C., ., nr.48, ., . nr. 8997 din 07.06.2013 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații . SRL prin administrator judiciar RECO REORGANIZARE ÎPURL, cu sediul în C., ..2, ..8, județul D., . și . SA, cu sediul în București, bulevardul Unirii, nr.37, ..
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică de la 18 Noiembrie 2013
Președinte, A. G. M. | Judecător, R. E. D. | |
Grefier, A. F. |
Red.jud.A.M./23.12.2013
Red.jud. fond F.C.M
Tehnored. A.F/6 ex.
| ← Ordonanţă preşedinţială. Decizia nr. 124/2013. Tribunalul DOLJ | Pretenţii. Decizia nr. 554/2013. Tribunalul DOLJ → |
|---|
