Pretenţii. Sentința nr. 26/2013. Tribunalul DOLJ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 26/2013 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 11-02-2013 în dosarul nr. 12194/215/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL D.
SECȚIA A II-A CIVILĂ
DECIZIE Nr. 52/2013
Ședința publică de la 11 Februarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE R. E. D.
Judecător C. P.
Judecător A. G. M.
Grefier A. F.
Pe rol judecarea recursului declarat de recurenta pârâtă . BUCUREȘTI împotriva sentinței nr._/26.09.2012 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimați reclamanți C. NICUȘOR, și C. M. D., având ca obiect constatare nulitate act.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns pentru recurenta pârâtă . BUCUREȘTI avocat D. B. și intimați reclamanți C. NICUȘOR, și C. M. D. reprezentați de avocat M. D..
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul oral al cauzei, după care,
Avocat D. B., pentru recurenta pârâtă, depune la dosar, împuternicirea de reprezentare juridică, ordin de plată nr. 2 din 22.01.2013 în sumă de 295 lei și timbru judiciar de 3,3 lei, care se anulează la dosar prin care face dovada satisfacerii taxei judiciare de timbru aferentă recursului și arată că nu mai are cereri de formulat.
Avocat M. D. ,pentru intimați reclamanți, depune la dosar împuternicire de reprezentare juridică și arată că nu mai are cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat constatând cauza în stare de judecată s-a acordat cuvântul părților prezente.
Avocat D. B., pentru recurenta - pârâtă, solicită admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune,și a dreptului de a solicita restituirea prestațiilor efectuate în baza clauzelor contractuale, a se constata că acțiunea formulată de reclamanți este prescrisă și pe cale de consecință și cererea de restituire a prestațiilor succesive, admiterea excepției prescripției privind lipsa de obiect a cererii de chemare în judecată, a se constata că acțiunea reclamaților este lipsită de obiect ca urmare a modificării clauzelor contestate prin asumarea actului adițional la convenția de credit și pe fond respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
Avocat D.M. pentru intimații reclamanți, solicită respingerea recursului, menținerea ca temeinică și legală a sentinței instanței de fond cu cheltuieli de judecată,depunând concluzii scrise, și chitanța privind plata onorariu.
TRIBUNALUL
Asupra cauzei de față deliberând asupra recursului constată următoarele:
Prin acțiunea formulată si înregistrată pe rolul Judecătoriei C. la 18.05.2012 sub nr._, reclamanții reclamanții C. Nicușor și C. M. D. au chemat in judecată pe pârâta ., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea clauzei prevazuta de art. 5 lit. a din conventia de credit nr._/13.11.2007 si obligarea pârâtei la restituirea sumei de 2105,09 CHF, încasata cu titlu de comision de risc, perceput de la 13.11.2007 până la data intrării în vigoare a actului adițional nr.3/15.11.2010.
In motivarea acțiunii reclamanții au arătat ca la data de 13.11.2007, au încheiat cu pârâta convenția de credit nr._, pentru acoperirea cheltuielilor personale, in baza cărora reclamanții au împrumutat suma de 31.840 CHF, pe o perioada de 300 luni.
Reclamanții arată că prin actul aditional nr. 3/15.11.2010 la conventia de credit au fost modificate prevederile art. 5 lit. a și b in sensul ca s-a introdus un nou comision denumit de administrare aplicat la soldul creditului si platibil pe toata durata de derulare a creditului.
Referitor la clauza prevăzută de art.5 lit.a privind comisionul de risc aplicat la soldul creditului, platibil lunar in zile de scadenta, pe toata perioada de derulare a conventiei de credit reprezinta o clauza abuziva in sensul Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre comercianti si consumatori.
Se mai arata ca această clauză nu a fost negociată cu aceștia, creeînd un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Reclamantii susțin că au garantat împrumutul prin încheierea unui contract de credit imobiliar, imobilul ipotecat având o valoare mai mare decât valoarea creditului, fiind nevoiti sa incheie o asigurare cu un asigurator agreat de banca, astfel fiind acoperite toate riscurile.
Susțin că în convenția de credit încheiată între părți se regăsesc clauze prestabilite de către pârâtă fără ca reclamanții să aibă posibilitatea de a negocia clauzele înserate, forma convenției fiind impusă de bancă. Mai mult decât atât, în convenție sunt prevăzute o . dobânzi penalizatoare, comisioane, garanții și asigurări în sarcina reclamanților, care creează o disproporție vădită între drepturile și obligațiile părților, nici una din clauze nefiind negociată direct cu reclamanții.
Solicită reclamanții să fie avută în vedere Directiva 93/13/CEE.
Se arată de asemenea că un act lovit de nulitate nu produce nici un efect, unul din principiile nulității fiind principiul retroactivității efectelor actului juridic civil.
Se solicită, în temeiul art. 966 c.civ. să se constate nulitatea clauzei având în vedere caratcerul abuziv al acesteia și restituirea sumei de 2105,09 CHF încasată drept comision de risc.
De asemenea, reclamantii arata ca pârâta a fost invitata la conciliere, insa aceasta nu a dat curs invitatiei.
In drept au fost invocate dispozitiile Legii 193/2000, art. 948 si art. 966 C.civ, Directiva 93/13/CEE.
În dovedire la dosarul cauzei au fost depuse: conventia de credit, plan rambursare credit, act aditional nr. 3/15.11.2010, dovada indeplinirii procedurii prealabile a concilierii.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat exceptia lipsei de obiect a cererii de chemare in judecata si exceptia prescriptiei dreptului la actiune.
În motivarea excepției lipsei de obiect, pârâta susține că la data introducerii cererii de chemare în judecată clauza contractuală nu se mai regăsea în convenția de credit, întrucât a fost modificată de comun acord prin semnarea actului adițional, astfel că cererea privind nulitatea acestei clauze este rămasă fără obiect.
În ceea ce privește excepția prescripției, pârâta arată că acțiunea supusă judecății este prescriptibilă în termenul general de 3 ani, acest termen curgând de la data la care consumatorul a cunoscut cauza anulării, acesta fiind chiar momentul încheierii convenției.
Pe fondul cauzei pârâta a solicitat respingerea cererii de chemare in judecata ca neintemeiata.
Arata că doar îndeplinirea cumulativă a trei condiții relevă caracterul abuziv al unei clauze, și anume: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, clauza să nu se refere la obiectul principal al contractului sau la prețul datorat pentru prestarea serviciului și să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În ceea ce privește comisionul de risc, pârâta susține că această clauza a fost negociată direct cu reclamanții, a fost citită, explicată și însușită de aceștia prin semnare, clauza fiind clară, fără echivoc.
De asemenea comisionul face parte din prețul contractului.
Referitor la comisionul de risc, susține că nu este echivalent al garanției reale imobiliare, fiind perceput pentru gestionarea și a altor riscuri decât riscul de neplată.
La solicitarea instanței, reclamanții au depus la dosarul cauzei extrase de cont.
Prin sentința nr._/26.09.2012 pronunțată în dosar nr._ Judecătoria C. a respins excepția lipsei de obiect a cererii, a dreptului la acțiune privind constatarea nulității clauzelor abuzive și excepția prescripției dreptului la acțiune privind restituirea comisionului de risc, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții C. NICUȘOR, si C. M. D., împotriva pârâtei ., cu sediul în Bucuresti, a constatat nulitatea absolută a clauzelor abuzive și art. 5 lit. a din convenția de credit nr._/13.11.2007 și a obligat pârâta la restituirea sumei de 2105,09 CHF, percepută cu titlu de comision de risc și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1800 lei.
Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut că la data de 13.11.2007, reclamanții au încheiat cu pârâta convenția de credit nr._, în baza cărora reclamanții au împrumutat suma de 31.840 CHF pe o perioada de 300 luni.
În Condițiile speciale a convenției de credit, la pct. 5 lit a s-a precizat existența unui „ comision de risc de 0,19% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar pe toată durata de derulare a Convenției”.
Convenția de credit nr._, reprezintă un contract ale cărei clauze intră sub incidența Legea 193/2000, privind clauzele abuzive încheiate între comercianți și consumatori.
Potrivit art. 4 alin. 1 din Lg. 193/2000, o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea însăși au împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților. La alin. 2 se arata că o clauza contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Contractul preformulat a fost definit de Ordinul Autoritatii nationale pentru Protectia Consumatorilor nr. 92/2007 (Publicat in M.Of nr. 128/2007) ca fiind acel tip de contract redactat in intregime sau aproape in intregime de către operatorul economic prestator de servicii, consumatorii neputand modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci avand doar posiblitatea de a le accepta sau nu.
Contractul încheiat de părți este unul preformulat, standard, iar eventualele diferențe dintre ele si alte contracte nu se datorează negocierii cu clienții, ci particularităților fiecărui client in parte.
În acest sens instanța are în vedere că Legea 193/2000 transpune prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive in contractele incheiate cu consumatorii, iar potrivit art. 6 pct. 2 alin 3 al acestei directive „în cazul în care orice vânzător sau furnizor pretinde că s-a negociat individual o clauză standard, acestuia îi revine sarcina probei”, în cauză nefiind dovedit acest lucru prin nici un mijloc de proba, conform art. 1169 Cod civil.
Instanța constată că nu este definit comisionul de risc nici în condițiile generale, nici în condițiile speciale ale contractelor, astfel că nici reclamanții la momentul încheierii contractului și nici instanța nu poate aprecia asupra legalității perceperii acestui comision, cât timp motivația perceperii lui nu este detaliată.
Cu toate acestea instanța constată că creditele au fost garantate prin constituirea unei ipoteci de rang III asupra unui imobil situat în C., proprietatea reclamanților .
Față de cele reținute mai sus, instanța apreciază că sunt incidente prevederile art. 4 din Lg. 193/2000, prin perceperea unui comision de risc, deși fusese instituită ipotecă asupra unui imobil, pentru garantarea fiecărui credit, creându-se un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.”
Pentru a se pronunța astfel, instanța are în vedere și Ordonanta din 16 noiembrie 2010, pronuntata de Curtea de Justitie a Uniunii Europene in cauza C-70/10, avand ca obiect o cerere de pronuntare a unei hotarari preliminare formulata in temeiul articolului 267 TFUE de Krajsky sud v Presove – Curtea regionala din Presov (Slovacia), care priveste interpretarea Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive in contractele incheiate cu consumatorii, din motivarea hotararii rezultând concluzia că sistemul de protectie pus in aplicare prin Directiva 93/13 se bazeaza pe ideea ca un consumator se gaseste . inferioritate fata de un vanzator sau un furnizor in ceea ce priveste atat puterea de negociere, cat si nivelul de informare, situatie care il conduce la adeziunea la conditiile redactate in prealabil de vanzator sau furnizor.
În consecință, în considerarea celor de mai sus, instanța constata ca art. 5 lit. a din conditiile speciale ale contractului de credit bancar nr._/2007 este o clauză abuzivă.
Față de cele reținute mai sus și având în vedere prevederile art. 966 C.Civ, instanța constată nulă clauza prevăzută de art. 5 lit. a din contractul părților.
Instanța va respinge excepția prescripției dreptului la acțiune întrucât acțiunea reclamantilor este imprescriptibilă, nulitatea reprezintând o sanctiune care consta in desfiintarea retroactiva a unui act juridic incheiat cu incalcarea dispozitiilor legale, efectul constatarii nulitatii absolute fiind reprezentat de restituirea prestatiilor efectuate in baza acestor clauze.
În ceea ce privește Actul Adițional Nr. 3/13.11.2010 la Convenția de Credit, dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 prevăd la art. 95 alin. (4) că „Se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele din prezenta ordonanță de urgență. Introducerea în actele adiționale a oricăror alte prevederi decât cele impuse de prezenta ordonanță de urgență sunt considerate nule de drept.”
Din aceste dispoziții, aplicabile actului adițional invocat în cauză, se desprinde concluzia că banca era obligată să emită în termenul legal acte adiționale care să prevadă modificări ale contractului numai în ceea ce privește dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, neputând introduce și alte modificări.
Ori, în realitate, pârâta a inserat în conținutul Actului Adițional nr. 3 o . modificări ale convenției care nu erau impuse de O,U.G. nr. 50/2010, respectiv: clauza privitoare la comisioane (art. 5 din Condițiile Speciale), care depășesc conținutul convenției în vigoare la acea dată.
În atare situație, aceste dispoziții nu pot fi aplicabile în cauză deoarece actul adițional emis de pârâtă nu se încadrează în ipoteza prevăzută de Legea 288/2010, fiind un act care depășește limitele stabilite de actul normativ și care nu poate produce nici un efect.
Pentru aceste motive va respinge excepția lipsei de obiect ca fiind neântemeiată.
În consecință, în considerarea celor de mai sus, instanța va admite acțiunea, va constata că art. 5 lit. a din condițiile speciale ale contractului de credit bancar nr._ din 13.11.2007 este o clauza abuziva si va constata nulitatea acesteia.
Va obliga pârâta sa restituie reclamantilor suma de 2105,09 CHF reprezentând comision de risc.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta ., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune,și a dreptului de a solicita restituirea prestațiilor efectuate în baza clauzelor contractuale, a se constata că acțiunea formulată de reclamanți este prescrisă și pe cale de consecință și cererea de restituire a prestațiilor succesive, admiterea excepției prescripției privind lipsa de obiect a cererii de chemare în judecată, a se constata că acțiunea reclamaților este lipsită de obiect ca urmare a modificării clauzelor contestate prin asumarea actului adițional la convenția de credit și pe fond respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
În ceea ce privește motivul de nelegalitate invocat, arată că recent ICCJ prin decizia 753/17.02.2011 a statuat că în sfera de aplicare a art. 304 pct.9 Cod procedură civilă "este inclusă și interpretarea clauzelor contractuale constituite ca probe în dosar, deoarece art. 969 din Codul civil le califică drept "legea părților".
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, a arătat că instanța de fond a respins-o ca neîntemeiată, apreciind în mod greșit că acțiunea este imprescriptibilă, dată fiind nulitatea care afectează clauzele abuzive. A arătat că în raport de temeiul juridic invocat - Legea nr. 193/2000, nulitatea clauzelor cuprinse în convenția de credit este o nulitate relativă, normele de drept invocate protejând un interes privat, individual al persoanei care a încheiat contractul.
Termenul de prescripție aplicabil acțiunii în anularea clauzelor abuzive este cel instituit de art. 3 din Decretul 167/1958, respectiv termenul general de 3 ani, care începe să curgă potrivit art. 9 din acest termen de la data la care contractantul a cunoscut cauza anulării și întrucât convenția a fost încheiată în anul 2007, iar cererea a fost înregistrată în anul 2012, deci după expirarea termenului de trei ani, astfel că acțiunea formulată de reclamant este prescrisă. Pe de altă parte, întrucât odată cu stingerea dreptului la acțiunea principală, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile subiective, a arătat că este prescrisă și cererea de restituire a prestațiilor succesive efectuate de către reclamanți.
În ceea ce privește excepția lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, instanța de fond a respins-oca neîntemeiată, fără a aduce o motivare explicită,concretă și pertinentă acestei soluții și fără a o analiza din perspectiva motivelor invocate.
Recurent a înaintat reclamanților actul adițional la contract, act ce a fost însușit și asumat de către aceștia prin semnare,și au fost modificare prev.art.5 lit a din convențai de credit,în sensul eliminări comisionului de risc.
La momentul introducerii acțiuni,clauza prev.de art. 5 lit. a din convenția de credit, nu se mai regăsea întrucât a fost modificată prin comun acord prin semnarea actului adițional la contract, reclamanții solicitând prin urmare anularea a ceva ce nu mai exista și nu mai produce efecte juridice.
În mod greșit instanța de fond a obligat-o la restituirea sumelor încasate în baza comisionului de risc de la data încheieri convenției de credit, neținând cont de termenul general de prescripție de 3 ani.
Dreptul de a solicita restituirea anumitor prestații, în baza anulări actelor care stau la baza primiri lor, se prescrie într-un termen general de 3 ani de la data la care s-a produs faptul prejudiciabil.
Instanța, în condițiile în care a apreciat că este legală restituirea sumelor, nu putea să le acorde decât pe exact ultimii trei ani de la data introducerii acțiunii, raportând de la data la care a fost înregistrată cererea respectiv anul 2012 și data de la care reclamanții au început achitarea comisionului de risc, se poate observa că termenul general de prescripție de 3 ani a fost depășit .
Pentru a aprecia în concret caracterul abuziv al unor clauze trebuie analizat mai întâi dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute în mod expres de art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv două condiții negative și una pozitivă: să nu fi fost negociate, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a abuzului, să nu se refere la obiectul principal al contractului sau la prețul datorat pentru serviciul prestat. Clauza cuprinsă în art. 3 lit d nu îndeplinește nici una din cele trei condiții sus arătate deoarece a fost negociată cu reclamanta, modificarea dobânzii fără acordul consumatorului se realizează conform posibilității prevăzute în contract, asumată de părți la semnarea contractului; clauza nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților iar prevederile contractuale nu îngrădesc posibilitatea clienților de a solicita rezilierea contractului. Totodată a menționat că în mod greșit instanța de fond a reținut ca abuzivă clauza prevăzută la art. 5 lit. a, ce reglementează dreptul de a percepe comisionul de risc. A precizat că nu este o clauză abuzivă în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât această clauză a fost negociată direct cu reclamanții, a fost citită, explicată și însușită de aceștia prin semnarea convenției de credit, fiind convenită de comun acord astfel că sunt aplicabile disp. art. 969 C.civ.
În mod eronat a reținut instanța de fond că recurenta ar fi trebuit să justifice mai în detaliu clauzele perceperii comisionului de risc, întrucât acestea fac parte din prețul contractului care este format din dobândă și comisioane,iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziție suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.
O altă critică invocată de recurentă a fost greșita aplicarea a normelor de drept european relevante în judecarea cauzei, referitoare la faptul că toate costurile unui credit sunt incluse în D. aceasta reprezentând prețul serviciului prestat de către bancă, ignorând apărările sale în ceea ce privește aplicarea art. 4 alin 2 al Directivei 93/13/CEE având în vedere că potrivit art. 4 din Directiva_ /CEE aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului, nici justețea prețului sau remunerației, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Aceste dispoziții urmăresc să evite ca un consumator să utilizeze legislația clauzelor abuzive pentru a contesta prețul convenit cu un cocontractant pentru un bun sau un serviciu determinat.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct.9, art. 304 indice 1 Cod procedură civilă, art. 312 Cod procedură civilă, Directiva 93/13/CEE precum și toate celelalte acte normative invocate în recurs.
Recursul a fost timbrat cu suma de 295 lei și timbru judiciar de 3,3 lei.
Recursul nu este fondat.
Instanța de fond a aplicat disp. art. 4 alin 2 din Legea nr. 193/2000 M conform căreia o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv, în coroborare cu disp. art. 4 alin 3 teza finală conform căruia dacă un comerciant pretinde că o clauză a fost negociată direct cu consumatorul este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, reglementare care reia disp. art. 3 alin 2 teza finală din Directiva 93/13.
În cauză recurenta-pârâtă nu a dovedit că a negociat cu intimata-reclamantă vreuna din clauzele stipulate la art. 3.5 din condițiile generale si art. 5 lit.a din condițiile speciale ale Conventiei de credit nr._/12.02.2008, deși sarcina probei îi revenea, așa cum s-a arătat mai sus. Prin urmare aceste clauze, care nu au fost negociate direct cu consumatorul, sunt abuzive deoarece prin ele însăși și coroborate între ele au creat, in detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei - credințe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părților, concretizate între altele și prin sumele de bani pretinse în baza lor de intimata - pârâtă și a căror restituire s-a solicitat prin cererea introductivă.
Recurenta - pârâtă interpretează eronat disp. art. 4 alin 2 al Directivei nr. 93/13 având în vedere că în cauza C-484/2008 CJUE a statuat: “Nu se poate deduce în nici un caz din Hotărârea Comisia /Țările de jos ( C. 144/99) că în opinia Curții articolul 4 alin 2 din directivăconstituia o dispoziție imperativă și coercitivă, care trebuia transpusă în mod obligatoriu ca atare de către statele membre. Dimpotrivă, Curtea s-a limitat să hotărască în sensul că, în scopul garantării obiectivelor de protecție a consumatorilor urmărite de directivă, orice transpunere a respectivului articol 4 alin 2 trebuia să fie completă, astfel încât interdicția de a aprecia caracterul abuziv al clauzelor să se refere exclusiv la acelea care sunt redactate în mod clar și inteligibil. Din toate cele de mai sus reiese că statele membre nu pot fi împiedicate să mențină și/sau să adopte, cu privire la totalitatea domeniului reglementat de directivă, inclusiv art. 4 alin 2 din aceasta, norme mai stricte decât cele prevăzute de directivă, cu condiția ca acestea să asigure consumatorilor un nivel de protecție mai ridicat”. În respectiva cauză, după ce a reținut că legislația spaniolă permite să se asigure consumatorului, în conformitate cu art. 8 din Directiva 93/13 un nivel de protecție efectivă mai ridicat, Curtea a statuat că: Articolul 4 alineatul (2) și art. 8 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale, precum cea în cauză în acțiunea principală, care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redate în mod clar și inteligibil.
Prin urmare susținerile recurentei-pârâte privind inadmisibilitatea controlului jurisdicțional a acelor clauze ce reglementează obiectul principal al contractului de credit, respectiv prețul în care este inclus și comisionul de risc și toate costurile unui credit, sunt eronate în drept, instanța națională fiind abilitată să le cenzureze în baza art. 8 din Directiva 93/13 și a legislației naționale, așa cum de altfel s-a și procedat de către instanța de fond, fiind lipsit de importanță că odată cu eliminarea comisionului de risc din convenția de credit s-a diminuat și D., atât timp cât eliminarea este consecința anulării respectivei clauze.
Criticile formulate în raport de anularea clauzei având ca obiect comisionul de risc sunt neîntemeiate, tribunalul constatând că acesta nu este definit în Condițiile generale ale contractului astfel că nici intimata - reclamantă la momentul încheierii contractului și nici instanța nu poate aprecia asupra legalității perceperii acestui comision, cât timp motivația perceperii nu este detaliată nici în condițiile generale, nici în condițiile speciale ale convenției, ci aceasta este doar justificată (ulterior încheierii contractului, prin apărările formulate în litigiu) prin durata mare a creditului acordat și eventualele modificări ce ar putea surveni pe parcursul derulării acestuia, modificări ținând de factori externi, iar nu de manifestări de voință concordante ale părților contractante.
Anularea este consecința reținerii caracterului abuziv al acestor clauze de către instanța judecătorească, abilitată de lege în acest sens: "o protecție eficientă a consumatorului poate fi atinsă numai dacă se recunoaște posibilitatea instanței naționale de a verifica din oficiu o asemenea clauză” (considerentele 25 și 26 din hotărârea Curții de Justiție a Comunităților Europene, în hotărârea Murciano Quintero, C – 240/98, din 27.06.2000).
Sunt de asemenea neîntemeiate și celelalte susțineri ale recurentei – pârâte.
Astfel, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, normele juridice ce reglementează protecția consumatorilor sunt norme imperative, de ordine publică, dreptul la acțiunea în constatarea nulității clauzelor abuzive fiind imprescriptibil. Acest caracter decurge din interpretarea art. 6 alin 1 din Directiva 93/13/ CEE care obligă statele membre să prevadă în legislațiile naționale că o clauză abuzivă „nu creează obligații pentru consumator, în condițiile stabilite de legislațiile naționale”( a se vedea C-472/10 Nemzeti Fogyasztovedelmi Hatosag c. Invitel Tavkozlesi Zrt), reglementare preluată în dreptul român prin art. 6 din Legea nr. 193/2000 M. .În ceea ce privește acțiunea în restituire, ca urmare a anulării unui act juridic, aceasta se încadrează în art. 1 alin 1 din Decretul nr. 167/1958 ( fiind o acțiune „având un obiect patrimonial”) și deci este prescriptibilă extinctiv, dar dreptul la acțiune se prescrie în termen de 3 ani de la constatarea nulității ( anularea) actului juridic. În cauză restituirea s-a cerut concomitent cu constatarea nulității actului juridic, astfel că este evident că termenul de prescripție nu s-a împlinit, excepția fiind deci neîntemeiată.
În raport de considerentele de mai sus, tribunalul constată că motivul de recurs întemeiat pe disp. art. 304 pct. 9 C.proc.civ. este neîntemeiat.
In ceea ce priveste exceptia lipsei de obiect, se constata ca in mod corect prima instanta a respins aceasta exceptie, prin actul aditional mentinandu-se comisionul de risc, insa sub alta denumire, hotararea cuprinzand in moid explicit motivele pentru care s-a respins exceptia.
Instanța nu reține nici un alt motiv de nelegalitate sau netemeinicie a hotărârii instanței de fond, prin raportare la disp. art. 304 ind 1 C.proc.civ. și Directivei 93/13/CEE invocate de recurentă, sentința pronunțată de Judecătoria C. fiind temeinică și legală, astfel că în temeiul art. 312 C.proc.civ., recursul va fi respins ca nefondat.
Fiind în culpă procesuală, în baza art. 274 C.proc.civ recurenta - pârâtă va fi obligată la plata către intimata – reclamantă a sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând contravaloare onorariu avocat în prezentul recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta pârâtă . BUCUREȘTI cu sediul în Bucuresti, sector 2, ., . 10 împotriva sentinței nr._/26.09.2012 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimați reclamanți C. NICUȘOR, și C. M. D. cu domiciliul ales la Cabinet Avocat G. A., C., ., ., ., ca nefondat.
Obligă recurenta pârâtă către intimații reclamanți la 1000 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 11 februarie 2013.
Președinte, R. E. D. | Judecător, C. P. | Judecător, A. G. M. |
Grefier, A. F. |
Red.jud.R.E.D.
Tehn.red./A.F. 12 Februarie 2013
Red.jud.fond.D.S.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 618/2013. Tribunalul DOLJ | Dizolvare societate. registrul comerţului. Sentința nr.... → |
|---|
