Acţiune în constatare. Sentința nr. 3941/2014. Tribunalul GALAŢI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3941/2014 pronunțată de Tribunalul GALAŢI la data de 27-02-2014 în dosarul nr. 16729/233/2011
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL G.
SECTIA A II-A CIVILA
DECIZIA CIVILĂ Nr. 57/2014
Ședința publică de la 27 Februarie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE:P. P.
Judecător:R. M.
Judecător:S. L.
Grefier:G. G.
Pe rol judecarea recursului declarat împotriva sentinței civile nr. 3941/16.04.2013 pronunțată de Judecătoria G. privind pe recurenta S.C. V. R. S.A. cu sediul în G. ., ., sector 2, Șoseaua M. B. nr. 171-173 și în București, sector 2, Șoseaua P. nr. 42, . 10, în contradictoriu cu intimații D. D. și D. S. domiciliați în G. .. 33, ., având ca obiect „acțiune în constatare „.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă pentru recurentă avocat V. M. cu delegație de reprezentare depusă la dosar și intimata D. S. personal.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Nemaifiind alte cereri de formulat și excepții de invocat instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Reprezentantul recurentei solicită admiterea recursului și în rejudecare desființarea sentinței pronunțată de către instanța de fond.
Intimata solicită respingerea recursului fără obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
TRIBUNALUL
Deliberând în condițiile art. 256 din codul de procedură civilă asupra recursului de față, a reținut următoarele:
- Hotărârea instanței de fond – Judecătoria G.
- Soluția
Prin sentința civilă nr. 3941/16.04.2013 pronunțată de Judecătoria G. a fost admisă cererea formulată de reclamanții D. D. și D. S. domiciliați în G., .. 33, ., cod poștal_, județ G. în contradictoriu cu pârâtul . GALATI cu sediul în G., ., ._, județ G., S.C. V. R. S.A.
., ȘOSEAUA M. B., nr. 171-173, Cod postal_, având ca obiect „acțiune în constatare”, astfel cum a fost precizată.
S-a constatat caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc, prevăzute de pct. 5 lit. a ”Comision de risc” din Condițiile speciale ale Convenției de credit nr._/17.08.2007 și art. 3.5 ”Comision de risc” din Condițiile generale ale Convenției de Credit nr._/17.08.2007, respectiv al clauzei prevăzute de art. 3 din Actul Adițional la Convenția de credit nr._/17.08.2007 privind pct. 5.1 lit. b ”Comision de administrare credit” din Convenția de credit nr._/17.08.2007.
Sa constatat nulitatea clauzelor prevăzute de pct. 5 lit. a ”Comision de risc” din Condițiile speciale ale Convenției de credit nr._/17.08.2007 și art. 3.5 ”Comision de risc” din Condițiile generale ale Convenției de Credit nr._/17.08.2007 și de art. 3 din Actul Adițional la Convenția de credit nr._/11.06.2007 privind pct. 5.1 lit. b ”Comision de administrare credit” din Convenția de credit nr._/17.08.2007.
A fost respinsă ca fiind rămas fără obiect capătul de cerere privind încetarea încasării comisionului de risc de către pârâtă.
S –a dispus repunerea reclamanților în situația anterioară.
A fost obligată pe pârâtă la plata către reclamanți a sumei de 3.737,87 CHF reprezentând comision de risc achitat în perioada 20.08.2007 – 20.08.2010, și a sumei de 2.808,32 CHF reprezentând comision de administrare achitat în perioada 20.09.2010 – 20.02.2012, precum și a oricăror alte sume încasate ulterior datei de 20.02.2012 de către pârâtă de la reclamanți cu titlu de comision de risc sau comision de administrare credit în baza clauzelor constatate ca abuzive prin prezenta hotărâre.
Considerentele
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._ la data de 23.08.2011 reclamanții D. D. și D. S. în contradictoriu cu pârâta . București și . Sucursala G., au solicitat:
1) să se constate caracterul abuziv al următoarelor clauze din cadrul convenției de credit nr._ din 17.08.2007 încheiată între părți pentru suma de 70.000 CHF:
- Pct. 3 lit. d – data ajustării dobânzii din Condițiile speciale ale convenției;
Pct. 3.10 D. 8dobânda anuală efectivă) din secțiunea 3 costuri a condițiilor generale ale convenției;
- Pct. 5 lit. a comisionul de risc din condițiile speciale ale convenției;
- Pct. 3.5 comisionul de risc din secțiunea 3 costuri din condițiile generale ale convenției;
- Clauzele din secțiunea 8, pct. 8.1 lit. a liniuța 2 și 3, lit. b, lit. c și lit. d din condițiile generale ale convenției;
- Clauzele din secțiunea 10, respectiv art. 10.1 lit. a,b,c, art. 10.2 din condițiile generale ale convenției
Și în consecință anularea acestora;
Constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare credit din actul adițional la convenția de credit, propus spre semnare de către pârâtă în conformitate cu OUG 50/2010 și comunicat sub nr. 261/16.09.2010 și ca urmare anularea acestuia.
Desființarea scadențarului în ce privește clauzele menționate la pct. 1;
Obligarea pârâtei la modificarea cuantumului D. menționat la pct. 3 lit. e din condițiile speciale ale convenției, în sensul reducerii lui, raportat la faptul că acesta cuprinde și comisionul de risc, care urmează a nu mai fi achitat, în cazul desființării acestei clauze;
Obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând comisionul de risc și comisionul de administrare achitat de reclamanți: comisionul de risc achitat de la data încheierii convenției – 13.07.2007 până la constatarea irevocabilă a nulității absolute a clauzei respectiv și comision de administrare credit achitat din septembrie 2010 – ianuarie precum și a dobânzii legale aferente sumei calculate până la data plății efective.
A solicitat și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
Cererea nu a fost motivată în fapt și în drept.
Printr-o cerere depusă ulterior (f. 22 și urm) reclamanții și-au motivat și modificat cererea de chemare în judecată, solicitând: Constatarea nulității clauzei privind comisionul de administrare (comision de risc redenumit) prevăzută de art. 5 lit. a din actul adițional aplicat de bancă privind comisionul de risc, redenumit comision de administrare credit și art. 3.5 din condițiile generale ale contractului de credit privind comisionul de risc, repunerea părților în situația anterioară; Încetarea încasării comisionului de risc perceput abuziv, comision menționat în contractul de credit nr._/17.08.2007 la art. 5 lit. a „0,15% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit”; eliminarea art. 5 lit. a din convenție precum și rambursarea sumelor aferente acestui comision, încasate până în prezent; Restituirea sumelor de bani plătite anterior cu titlu de comision de risc, în valoare de 4796,67 CHF calculată de la data de 17.08.2007 până la data de 23.08.2011.
Au precizat reclamanții că solicită cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii reclamanții au arătat că între părți a fost semnat contractul de credit nr._/17.08.2007 prin care au convenit acordarea unui credit in cuantum de 70.000 CHF pe o durata de 300 luni, cu o dobândă fixa de 4.25 % pe an.
Prin adresa nr._/03.09.2010, .- Sucursala G. le-a comunicat reclamanților actul adițional la contractul de credit_/17.08.2007 in vederea “armonizării contractului de credit cu prevederile OUG 50/2010.”
Au apreciat reclamanții că actul adițional in forma propusa de banca, conținea clauze abuzive care încălcau flagrant dispozițiile legale, motiv pentru care au respins in scris la data de 16.09.2010, acest act adițional, solicitând transmiterea actului adițional modificat si personalizat la convenția existenta, in termenul si in conformitate cu prevederile OUG nr. 50/2010, solicitând stoparea încasării comisionului de risc prevăzut in convențiile de credit si care contravine prevederilor legale existente, cu data intrării in vigoare a OUG 50/2010 si rambursarea sumelor reținute de la momentul intrării in vigoare a actului normativ; stoparea încasării comisionului de administrare nou introdus si rambursarea sumelor reținute pana la data respectiva.
Notificarea respectiva a fost înregistrata la Sucursala G. a . fiind trimisa prin fax, in data de 16.09.2010 dar nu au primit răspuns.
Au arătat reclamanții că a fost înlocuit comisionul de risc în mod unilateral pe toata durata creditării, cu un comision de administrare care nu a făcut parte din Condițiile speciale ale Convenției de creditare semnate la 11.06.2007 si nici nu a fost agreat printr-un act adițional ulterior. Din modul cum este definit acest comision de administrare în actul adițional, acesta este tot comisionul de risc pe care banca l-a redenumit.
Au considerat reclamanții că OUG 50/2010 împreuna cu adresa emisa către ANPC cu nr. 1113 din 17.08.2010 către Asociația R. a Băncilor, reprezentata de Dl. R. Gratian Ghetea, interzic in mod expres redenumirea comisioanelor percepute pana la data intrării in vigoare a OUG 50/2010 in scopul alinierii aparente a acestor comisioane la normele legislative in vigoare.
Au arătat în continuarea reclamanții că explicațiile oferite de bancă în sensul că acest nou comision reprezintă administrarea de către Banca a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea sumei principale la dispoziția împrumutatului in termenii si condițiile prevăzute in Convenție, încalcă prevederile art. 1 alineatul 1 si art. 4 alineatul 1 din Legea 193/2000. Au arătat că nu au primit odată cu actul adițional propus anexa 1 referitoare la 5.2 – alte costuri aferente contului curent. Actul adițional la convenția de credit nu precizează ce “riscuri” acoperă “comisionul de risc”, in condițiile in care banca încasează 2% penalități la valoarea sumelor datorate si neplătite la scadenta, iar banca are garanție reala imobiliara de rang I, respectiv rang II asupra imobilului. Au apreciat reclamanții că acest comisionul de risc reprezintă o interpretare unilaterala si abuziva a condițiilor si clauzelor contractuale si de asemenea contravin OUG 50/2010- art. 35 litera b si art. 36.
Au precizat că prin OG nr. 21/1992 si OUG nr. 50/2010 se interzice introducerea la contractele in derulare a unor comisioane suplimentare celor contractate. In ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, au arătat că introducerea unui comision de risc redenumit reprezintă un abuz de drept din partea băncii.
In art. 5 litera a din convenție s-a stipulat un comision de risc de 0,15% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar in zilele de scadenta, pe toata perioada de derulare a Convenției de credit. Aceeași dispoziție este prevăzuta si in art. 3.5 din condițiile generale ale contractului de credit nr._/17.08.2007. Convenția de credit nr._/17.08.2007 intra sub incidenta Legii nr. 193/2000 având in vedere de consumatori ai reclamanților si calitatea de comerciant a băncii, așa cum așa cum sunt definite de lege.
In conformitate cu art. 4 alineatul 1 din Legea nr. 193/2000, o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea însăși sau împreuna cu alte prevederi din contract, creează, in detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei – credințe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părților. De asemenea, potrivit art. 4 alineatul 2 din Legea nr. 193/2000 o clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fără a da posibilitatea consumatorului sa influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard reformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv, situație care se regăsește si in prezenta cauza.
Reclamanții nu au avut posibilitatea de a negocia direct contractul si au apreciat că prin semnarea contractului nenegociat s-au produs dezechilibre intre drepturile părților contractante. Contractul semnat cuprinde o parte speciala in care sunt inserate părțile, obiectul contractului, durata creditului, penalizări, comisioane, rambursare, garanții, precum si o parte de condiții generale ale convenției. Este de notorietate ca partea de contract care vizează Condițiile generale ale convenției constituie clauze nenegociate, reformulate, care nu dau posibilitatea consumatorilor in calitate de împrumutați să intervină sau să influențeze conținutul acestora.
Cu privire la clauzele părții speciale a contractului, acestea pot fi negociate de părțile semnatare, însă, anterior semnării convenției de credit pârâta nu a negociat clauzele contractului, iar reclamanții nu au putut interveni pentru a influența clauzele privitoare la comisionul de risc.
Au arătat că deși au împrumutat o suma de 70.000 CHF, la finalul creditării vor rambursa creditul de 70.000 CHF, dobânda in cuantum de 44.085 CHF, un comision de risc de_ CHF, deci in total 132,597.62 CHF, ceea ce este disproporționat pentru reclamanți în calitate de consumatori. A apreciat că pârâta nu a fost de bună credință.
Adoptarea si . data de 21.06.2010 a OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, pentru transpunerea si implementarea in legislația naționala a Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori, a fost necesara pentru a permite creditorilor sa îndeplinească obligațiile prevăzute in actul normativ European, astfel încât sa fie atins obiectivul de creare a pieței interne comunitare, care impune asigurarea unui cadru de reglementare unitar la nivelul Uniunii Europene.
R. a transpus in legislația naționala un act european care instituie principii de relansare economica pentru instituțiile de credit, dar si de protejare a consumatorilor in condițiile economico financiare actuale. Astfel, plata unui credit trebuie regăsită in dobândă, iar aceasta trebuie prevăzută in contract in mod transparent, astfel ca un consumator să poată prevedea, să înțeleagă si sa accepte in cunoștința de cauza clauzele contractuale. Aceasta concluzie se desprinde din Hotărârea CJUE in cauza Pohotobost SRL împotriva Iveta Korckovska, in care Curtea a apreciat ca la încheierea contractului de credit, debitorul trebuie sa fie in posesia tuturor elementelor care pot avea un efect asupra întinderii obligațiilor sale, informarea consumatorului asupra costului global al creditului (D.), sub forma unei dobânzi calculate potrivit unei formule matematice unice, având o importanta esențiala.
Au arătat că la momentul încheierii contractului, reclamanții consumatori au acționat de pe o poziție inegala in raport cu profesionistul . încheiat fiind unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către banca, fără a da posibilitatea reclamanților de a modifica sau înlătura vreuna din clauze, iar costul total al creditului, face ca avantajele sa fie doar de partea paratei in calitate de împrumutător, servind doar interesele acestuia, Scopul stipulării unui comision de risc nu exista, având in vedere ca pârâta nu poate invoca existenta unui risc pe care banca îl acoperă. Banca nu este o societate de asigurare si nu poate efectua activități de asigurare.
Cu privire la ultimul capăt de cerere au arătat că nulitatea produce efecte nu numai pentru viitor, ci si pentru trecut, cu excepția situațiilor când restituirea prestațiilor este obiectiv imposibilă, ca în cazul contractului de întreținere. Întrucât restituirea unei sume de bani este oricând posibila, au apreciat reclamanții că ceea ce s-a plătit in baza unor clauze constatate ca fiind abuzive si nule absolute, trebuiesc supuse restituirii, in virtutea principiului repunerii parților in situația anterioara. Întrucât in perioada 17.08.2007 –23.08.2011 au achitat cu titlu de comision de risc suma de 4796,67 CHF, au solicitat obligarea paratei la restituirea acestei sume.
In drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 112 – 114, 242 si 274 Cod Procedura Civila, art. 948 alineatul 1 punctul 2, 966, 967, 968, 983, 969, 970 din vechiul Cod Civil, art. 1246 si următoarele din Noul Cod Civil, art. 1255 din Noul Cod Civil, OG nr. 21/1992, Legea nr. 193/2000, OUG nr. 50/2010, Legea nr. 135/1995, Legea nr. 146/1997, art. 15 litera j si 24 litera j din Normele de aplicare a Legii nr. 146/1997.
Au depus înscrisuri(f. 29-55).
Pârâta . București a desemnat reprezentant în fața instanței și a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca nefondată.
În motivarea întâmpinării, pârâta a arătat că între părți a fost încheiat contractul de credit nr._/17.0.2007 prin care banca a acordat un credit în cuantum de 70.000 CHF pe o durată de 300 luni cu o dobândă fixă de 4,24% pe an și un comision de risc de 0,15% aplicat la soldul creditului plătibil lunar, cu o dobândă anuală efectivă de 6,4% (D.).
A arătat pârâta că toate clauzele cuprinse în condițiile speciale ale convenției de credit au fost supuse negocierii. A arătat că activitatea bancară beneficiază de reglementare și supraveghere strictă din partea BNR.
Definiția dată de legea română clauzei abuzive reprezintă o transpunere a definiției cuprinse în art. 3 al. 1 din directiva_, fiind stabilite 3 condiții a căror îndeplinire cumulativă relevă caracterul abuziv al unei clauze incluse într-un contract încheiat cu consumatorii și anume:
- Clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul;
- Clauza să fie contrară bunei credințe și
- Prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorilor.
A arătat pârâta cu privire la condiția ne-negocierii clauzei cu consumatorul că art. 4 al. 1 din legea nr. 193/2000 instituie o prezumție relativă în sensul că o clauză va fi considerată a nu fi fost negociată în mod individual dacă a fost preredactată, consumatorul neputând să influențeze conținutul acesteia, prezumția putând fi răsturnată prin proba contrară de către comerciant. Faptul că o clauză contractuală nu ar fi fost negociată direct cu consumatorul nu conduce automat la concluzia că ar fi abuzivă.
Cu privire la condiția clauzei contrare bunei credințe și condiția creării unui dezechilibru contractual semnificativ a arătat pârâta că trebuie determinată atitudinea subiectivă a comerciantului, dacă înserarea clauzei are la bază intenția acestuia de a-și crea un avantaj ca urmare a unei poziții speciale în care s-ar fi aflat la momentul încheierii contractului. Această condiție trebuie evaluat în legătură cu condiția creării unui dezechilibru, dar nu orice dezechilibru relevă o clauză abuzivă, caracterul semnificativ care ar justifica reținerea naturii abuzive a clauzei s-ar putea aprecia în funcție de natura prestației, reciprocitatea sau nereciprocitatea unor drepturi și obligații în contextul interpretării sistematice a contractului.
Cu privire la solicitarea reclamanților a arătat că reclamanții, cu ocazia semnării contractului de credit au declarat în mod expres că sunt de acord cu costurile contractelor și cunosc și acceptă drepturile și obligațiile ce le revin conform clauzelor contractuale. A arătat că a fost negociată clauza reglementată la art. 3 lit. d din condițiile speciale, această clauză neîndeplinind nici una din condițiile Legii nr. 193/200 pentru a fi analizată ca și clauză abuzivă. La încheierea convenției de credit clienților băncii li se comunică toate condițiile generale și se discută și se negociază condițiile speciale care conțin și obligațiile cele mai importante ale clienților.
Un element important pe care părțile îl negociază este moneda creditului, aceasta fiind aleasă exclusiv de către client și determinând o mare parte a cuantumului Băncii și implicit un anumit cuantum minim al ratei dobânzii. Reclamanții au semnat în cunoștință de cauză clauzele referitoare la modificarea ratei dobânzii și nu pot susține că banca a ascuns această clauză în cuprinsul condițiilor generale preformulate, deoarece ea se află în cadrul condițiilor speciale, în cadrul special destinat determinării dobânzii, clauza fiind negociată prin actul adițional.
A apreciat pârâta că nu se creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților prin clauza reglementată la art. 3 lit. d din convenția de credit. Fiind un contract de credit obiectul acestuia este punerea la dispoziție a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui preț. Prețul este format din dobândă și din comisioane iar dobândă cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziție suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp. Analiza conduce instanța la concluzia că nu există un dezechilibru între cele 2 părți. Prevederile contractuale nu îngrădesc posibilitatea clienților de a solicita rezilierea contractului conform art. 1020 și 1021 cod civil, cu toate consecințele ce decurg din exercitarea acestei opțiuni.
Cu privire la clauza referitoare la rata dobânzii a arătat că aceasta se asociază cu obiectul principal al contractelor de credit, o clauză abuzivă fiind aceea care modifică echilibrul contractual în mod imperceptibil sau greu perceptibil pentru consumator. În situația art. 3 lit. d nu ne aflăm în fața unei astfel de situații deoarece clauza face parte din chiar miezul obiectului convenției de credit încheiate. Prețul unui contract este principalul element pe care un consumator trebuie să îl ia în calcul atunci când încheie un contract. Rata dobânzii este elementul cheie despre care banca își informează clienții de la primul contact referitor la încheierea unui contract de credit fiind principalul criteriu al reglării concurenței între bănci.
Modalitatea de determinare a acesteia nu poate fi analizată din perspectiva clauzelor abuzive, în acest sens convergând atât dispozițiile din legislația națională cât mai ales prevederile comunitare.
A apreciat pârâta că nu reprezintă o clauză abuzivă în sensul art. 4 din legea nr. 193/2000 clauza contractuală ce reglementează dreptul băncii de a percepe comisionul de risc (clauza 5 lit. a). A menționat că riscul se generează prin simpla acordare a unui credit și trebuie în permanență evaluat. Riscul bancar este o noțiune inerentă activității de creditare care are la rândul său sorginte economică și se transpune în variate tehnici juridice, precum împrumutul, descoperitul de cont, scont, acceptare, aval, garanție autonomă, cauțiune. Prin intermediul creditului băncile își realizează funcția esențială de creație monetară ce presupune emiterea unei cantități de monedă de cont a băncii care acordă creditul. Potrivit art. 3 al. 1 lit. g din Normele BNR nr. 17 din 18.12.2003 riscul de credit ca principal risc bancar este definit ca fiind riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia. Există și alte categorii de risc pe care o bancă trebuie să le ia în calcul (riscul de țară, riscul produsului, riscul persoanei contractante a creditului, riscul devalorizării garanțiilor sau a altor piețe cu implicare directă asupra costurilor de creditare. A apreciat că din perspectiva disp. art. 4 din Legea nr. 193/2000 clauza nu este o clauză abuzivă, fiind negociată, nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, comisionul de risc fiind parte a prețului contractului, alături de alte comisioane și de dobândă.
A apreciat pârâta că nu s-a creat în detrimentul consumatorului și contrar bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ci situația reprezintă un caz tipic în care cumpărătorul acceptă prețul contractului propus de către vânzător, element căruia instanța nu îi poate aduce atingere prin invocarea clauzelor abuzive, indiferent de denumirea sau structura prețului con tractului, cât timp prețul a fost cunoscut și acceptat de consumator la data încheierii contractului, conform principiului reglementat de art. 969 cod civil.
Cu privire la clauza referitoare la declararea creditului scadent anticipat a arătat că aceste nu sunt clauze abuzive, fiind justificate.
Rolul acestor clauze este acela de a pune în vedere cocontractantului obligațiile pe care partea le consideră esențiale, prevenindu-l asupra importanței executării acestora și pentru a înlesni interpretarea contractului tocmai în momentul în care s-ar pune problema caracterului esențial al neexecutării. Declararea scadenței anticipate urmată de executarea silită intervine în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către debitor, fiind justificată exonerarea de răspundere a băncii în aceste cazuri, partea în culpă fiind debitorul care trebuie să suporte riscul propriei neexecutări.
Și cu privire la clauza privind costurile suplimentare a apreciat pârâta că nu este abuzivă, arătând că acestea vizează tocmai asigurarea echilibrului contractual. Această clauză nu se încadrează în ipoteza descrisă în anexa 1 lit. g din Legea nr. 193/2000 care reglementează că sunt considerate clauze buzive acele prevederi contractuale care dau dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale. Clauzele 10.1 și 10.2 din condițiile generale se referă la situația în care apar modificări de interpretare ale legilor sau altor prevederi care impun Băncii costuri suplimentare legate de contractele de credit, costuri ce se transferă prin mecanism contractual împrumutaților. Această modificare este obiectivă și nmu se realizează exclusiv de bancă. În condițiile în care contractele de credit se întind pe perioade mari de timp, de 15 – 15 ani este justificat ca părțile să aibă în vedere la momentul încheierii modificări legislative și de interpretare care ar putea să afecteze costurile suplimentare în legătură cu aceste contracte.
Prin stipularea clauzelor prevăzute la art. 10.1 și 10.2 părțile contractului de credit vizează tocmai asigurarea echilibrului contractual, debitorul fiind cel care suportă aceste costuri suplimentare intervenite în perioada de creditare, tocmai pentru că acesta este beneficiarul sumei de bani în toată această perioadă.
În drept, pârâta a invocat dispozițiile OG 99/2006, Regulamentul 17/2003 al BNR, Legea 193/2000, Directiva 93/13/CEE, art.969 Cod civil.
A solicitat judecarea cauzei în lipsă.
La termenul de judecată din 26.11.2012, reclamanții, cu privire la capătul de cerere referitor la restituirea sumelor de bani plătite cu titlu de comision de risc, au precizat că solicită restituirea acestor sume la zi (f. 122).
La același termen pârâta a depus la dosar precizări privind comisionul de administrare prevăzut de art. 3 pct. 5 lit. a din actul adițional aplicat contractului de credit nr._ în cuantum de 0,15% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toată perioada de derulare a convenției de credit.
A arătat pârâta că prin notificarea nr._/03.09.2010 Banca a transmis reclamanților oferta de implementare a OUG 50/2010 cu actul adițional aplicat convenției de credit_/17.08.2007, reclamanții refuzând semnarea actului adițional.
De la data acordării creditului în noiembrie 2007 și până la apariția și implementarea OUG 50/2010 reclamanții au achitat ratele de credit, dobânzile și comisioanele convenite în mod expres cu banca, fără rezerve, fără să pună la îndoială legalitatea clauzelor contractuale și fără să pretindă producerea vreunui prejudiciu. Dobânzile, comisioanele și garanțiile bancare au fost acceptate expres prin încheierea contractului de credit, confirmat prin executarea acestuia.
Odată cu apariția OUG 50/2010 banca a comunicat reclamanților oferta privind implementarea OUG 50/2010 în forma sa inițială în cadrul convenției de credit nr._. Respectând costul inițial stabilit banca a transmis notificarea și actul adițional prin care a fost modificată denumirea comisionului de risc în comision de administrare, operațiune impusă de art. 36 din OUG 50/2010 care nu includea în lista celor 4 comisioane permise și pe cel de risc. Rațiunea perceperii acestui cost rămâne același, neputând considerat drept introducere și percepere de noi taxe și comisioane, speze bancare, tarife. OUG 50/2010 în forma inițială nu prevedea eliminarea comisioanelor în funcție de denumirea acestora iar unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă. Nu se poate trage concluzia că prin redenumirea comisionului banca a introdus și perceput o nouă taxă/comisioane/alte costuri câtă vreme costul total al creditului nu a fost modificat ci un element din componența costului s-a redenumit.
Actul adițional a fost propus și aplicat de bancă fiind considerat acceptat tacit în temeiul art. 95 al. 5 din OUG 50/2010, în forma inițială care prevedea că nesemnarea de către consumator a actelor adiționale este considerată acceptare tacită.
Ulterior OUG 50/2010 a fost modificat prin legea nr. 288/2010. Conform modificărilor din această lege prevederile OUG 50/2010 nu se aplică contractelor în curs de derulare, cu excepțiile arătate.
Legea nr. 288/2010 a reglementat și situația actelor adiționale aplicate de bănci, prin dispozițiile tranzitorii stabilindu-se valabilitatea actelor adiționale care au fost încheiate în urma exprimării libere a consimțământului consumatorilor, existând posibilitatea denunțării unilaterale în termen de 60 de zile de la . legii a actelor adiționale implementate tacit. Termenul până la care consumatorii puteau să exercite dreptul prevăzut la art. II s-a împlinit la 02.03.2011 iar reclamanții nu l-au exercitat și nu au notificat banca cu privire la refuzul de accepta modificările propuse prin actul adițional, acesta producându-și efectele în termenii și condițiile în care a fost formulat. Reclamanții au ales să nu uzeze de dreptul de a notifica banca în temeiul art. II al. 2 din Legea nr. 288/2010 astfel că raporturile contractuale stabilite prin contractul de credit se derulează în continuare în acord cu modificările aduse prin actele adiționale implementate în conformitate cu prevederile legale în vigoare. A apreciat pârâta că reclamanții și-au însușit în mod tacit actul adițional și graficul de rambursare implementat ca urmare a promulgării Legii 288/2010, prin actul adițional convenindu-se modificarea clauzei din art. 5 lit. A ÎN SENSUL Că s-a prevăzut existența unui comision de administrare de 0,15 %.
A arătat în continuare pârâta că a fost reformulată clauza referitoare la costurile suplimentare (art. 10.1 și art. 10.2 din condițiile generale). Reclamanții prin convocarea la conciliere nu au invocat ca pretenții și anularea clauzei referitoare la costurile suplimentare ale convenției de credit. A arătat pârâta că aceste clauze auz fost modificate prin actul adițional., în sensul că a fost introdusă la pct. 3 o clauză conform căreia referitor la convenție pot apărea, de la data semnării sau ulterior, oricând pe parcursul derulării sale modificări ale oricăror cerințe sau reglementări legale aplicabile în România sau pe teritoriul Uniunii Europene ori cerințe sau reglementări legale noi, stabilite prin acte normative emise în România sau la nivelul Uniunii europene, care impun modificări ale clauzelor/costurilor contractuale convenite anterior de către părți. În orice astfel de situație banca va informa împrumutatul cu privire la semnarea unui act adițional la convenție prin care clauzele contractuale să fie modificate în mod corespunzător. Nesemnarea de către împrumutat a actului adițional este considerată acceptare tacită.
A apreciat pârâta că acest capăt de cerere este lipsit de obiect, din moment ce banca a modificat secțiunea 10 costuri suplimentare.
Instanța a administrat proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriul reclamanților, luat de către pârâtă,(f. 108-121). Pârâta a depus la dosar situația sumelor plătite de către reclamanți cu titlu de comision de risc și comision de administrare (f. 169).
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut următoarele:
La data de 17.08.2007 între pârâta . G. –, și reclamanții D. D. ȘI D. S., în calitate de împrumutați, a fost încheiată convenția de credit nr._ (f. 4-13). Potrivit clauzelor contractuale împrumutul a fost garantat cu o ipotecă de prim rang asupra imobilului aflat în G., .. 33, . ., intabulat în cartea funciară nr._ nedefinitivă a localității G. (art. 7 lit. a – condiții speciale), cesionarea către bancă a poliței de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor pentru imobilul menționat (art. 7 lit. b – condiții speciale).
La încheierea contractului, reclamanților li s-a înmânat graficul de rambursare, care conținea principalul, dobânda, comisionul de rezervă, comisionul de risc și suma totală lunară de achitat de către aceștia (filele 51 - 55).
Clauzele apreciate drept abuzive de către reclamanți, și care fac obiectul cauzei deduse judecății, ca urmare a modificării cererii de chemare în judecată, sunt următoarele și au următorul conținut:
1) Art. 3.5 ”Comision de risc” din Condițiile generale ale Convenției de Credit nr._/17.08.2007 – „ pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul poate datora Băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată durata creditului; modul de calul și scadența /scadnețle plății acestuia se stabilesc în condițiile speciale”
2) pct. 5 lit. a ”Comision de risc” din Condițiile speciale ale Convenției de credit nr._/17.08.2007 – „0,15 % aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit „.
3) Prin propunerea pârâtei adresată reclamanților cu privire la actul adițional la convenția de credit, act adițional aplicat de pârâtă în practică (f. 123-129), art. 3 lit. b „Comision de administrare credit are următorul conținut: „0,15% pe lună aplicat la soldul creditului,datorat și plătibil de către împrumutat Băncii, lunar, pe toată durata creditului, la data de scadență stabilită la pct. 6 „Rambursări și plăți” din condițiile speciale ale convenției, pentru administrarea de către Bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea sumei principale la dispoziția împrumutatului, în termenii și condițiile prevăzute în convenție. Comisionul de administrare credit i) vizează administrarea riscului de credit (implicat de situații precum comportamentul contractual al împrumutatului /codebitorilor/garanților pe toată durata convenției; modul de îndeplinire împrumutat/codebitori/garanți, întocmai și la timp, pe toată durata convenției, a tuturor obligațiilor asumate în baza acesteia; riscul de urmărire și degradare/uzură a bunurilor aduse în garanție, în orice moment pe toată durata convenției; riscul neîncasării valorii asigurate, stabilită prin polița de asigurare, în caz de producere a unui eveniment asigurat și a riscului de piață (implicat în situații precum: variația condițiilor de piață privitoare la valoarea bunurilor aduse în garanție și la valorificarea acestora în orice moment pe toată durata convenției, dacă va fi cazul; variații ale condițiilor pieței valutare) și ii) este calculat lunar, luând în calcul un număr de 30 de zile raportat la un an de 360 de zile utilizând următoarea formulă:(soldul creditului x comisionul de administrare credit x 12 x 30)/360„.
Art. 3 lit. b din actul adițional reia integral art. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit privind comisionul de risc reprezentând 0,15 % aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit, aducând în plus împrejurările vizate de acest comision.
Reclamanți au solicitat și restituirea, prin echivalent în lei, a sumei reprezentând comision de risc și comision de administrare încasat de bancă.
Anterior acestui moment pârâta prin notificarea înregistrată la V. România – Sucursala G. sub nr._/_ a invitat reclamanții să se prezinte și să semneze actul adițional. Reclamanții au arătat că refuză semnarea actului adițional (f. 37, 38)
În ceea ce privește admisibilitatea prezentei cereri, trebuie avute în vedere prevederile art. 17 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, republicată, conform cărora „prezenta lege transpune prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOCE) nr. L 95 din 21 aprilie 1993”.
Curtea Europeană de Justiție a Comunităților Europene a arătat, într-o decizie cu valoare de principiu pronunțată în cauza Oceano Grupo Editorial SA c. Salvat Editores SA, răspunzând unor întrebări preliminare adresate de Juzgado de Primera Instancia (Judecătoria de primă instanță) 35 din Barcelona, înregistrate pe rolul Curții sub nr. C240/98, C241/1998, C242/1998, C243/1998 și C244/1998, că obiectivul urmărit prin art. 6 al Directivei, care impune statelor membre să prevadă că aceste clauze abuzive nu îi leagă pe consumatori, nu ar putea fi atins dacă aceștia din urmă ar trebui să se găsească în fața situației de a invoca ei înșiși caracterul abuziv al acestor clauze, în litigiile a căror valoare este deseori limitată, onorariile avocaților pot fi superioare sumei în discuție, ceea ce-l poate descuraja pe consumator de a se apăra împotriva aplicării unei clauze abuzive. Într-o astfel de situație protecția efectivă a consumatorului nu poate fi asigurată decât în măsura în care judecătorului național i se recunoaște posibilitatea de a aprecia din oficiu o asemenea clauză, instanța națională fiind ținută când aplică dispozițiile dreptului național anterioare sau posterioare directivei menționate să le interpreteze, pe cât posibil, în lumina textului și finalității acestei directive.
Exigențele unei interpretări conforme impune judecătorului național să refuze din oficiu competența care i s-a atribuit printr-o clauză abuzivă. Pe cale de consecință logică judecătorul este îndreptățit să constate admisibilă și să examineze fondul unei cereri formulate de o parte dintr-un contract prin care se solicită constatarea caracterului abuziv al unora dintre clauze. De asemenea, instanța a reținut că potrivit disp. art. 14 din Legea nr. 193/2000 consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești.
Instanța a reținut că raporturile contractuale dintre reclamanți și pârâtă intră sub incidența Legii 193/2000 fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant și consumatori așa cum sunt definite aceste două categorii la art. 2 din lege. potrivit dispozițiilor Legii nr. 193/2000, consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor acestei legi au dreptul de a opta între a se adresa direct organelor judecătorești, în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă (art. 14) și a sesiza organele competente să controleze respectarea dispozițiilor legii, anume Autoritatea Națională pentru protecția Consumatorilor, precum și specialiști autorizați ai altor organe ale administrației publice (art. 8 și 9).
În prezenta speță, reclamanții au calitatea de consumatori în sensul art. 2 alin.1 din Legea nr. 193/2000 iar pârâta S.C. V. România S.A. are calitatea de comerciant - împrumutător încheind contractul de credit în cadrul activității sale comerciale, conform prevederilor art. 2 alin. 2 din aceeași lege, deci Convenția de credit și Actul adițional la convenție intră sub incidența Legii nr. 193/2000. Instanța reține că interesul protecției consumatorului ocrotit de acest act normativ este unul de interes public, astfel că încălcarea interdicției de a stipula clauze abuzive atrage nulitatea absolută.
Potrivit art. 1 alin. 3 Legea nr. 193/2000 republicată, se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Potrivit art. 4 alin. 6 Legea nr. 193/2000 republicată, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Pârâta interpretează această dispoziție legală, care o transpune pe cea din Directiva Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOCE) nr. L 95 din 21 aprilie 1993, în sensul că un comision de risc face parte din prețul contractului și, în consecință, nu este susceptibil de a fi examinat prin prisma dispozițiilor acestui act normativ.
Clauzele referitoare Ia dobânzi și comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naționale și comunitare sus citate, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, în raport cu serviciul furnizat, cu condiția ca aceste clauze să fie clar și inteligibil exprimate. Comisionul de risc intră în sfera noțiunii de „preț a contractului de credit", de vreme ce reprezintă contraprestații lunare solicitate de bancă în virtutea creditului acordat.
Astfel, potrivit definițiilor cuprinse la art.3 lit. g și i din Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE:
(g) „costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să Ie suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale...".
(i) dobânda anuală efectivă înseamnă costul total a! creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului...".
Riscul de credit este în strânsă legătură cu riscul de diminuare a valorii creanței, riscul contrapartidei, riscul de poziție, riscul de decontare, riscul valutar, riscul de marfă, riscul reputațional și riscul operațional, cum sunt acestea reglementate de art.126 alin. 1 din Ordonanța de Urgența a Guvernului nr.99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului.
Instanța apreciază că textul de lege limitează intervenția instanței în definirea noțiunilor de obiect al contractului, de preț al contractului și de plată, însă nu interzice instanței să evalueze modul cum se calculează o parte din prețul contractului.
Așadar, prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. 6 din Legea 193/2000, clauza invocata de reclamanți poate fi analizata din perspectiva caracterului abuziv.
Potrivit art. 4 alin. 1 și 2 din aceeași Lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard reformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. În conformitate cu art. 4 alin.3 din Legea nr. 193/2000 faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor legii pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
În același sens sunt și dispozițiile art.2 al. 1 pct. 1 din OG 2/1992 privind protecția consumatorilor - varianta în vigoare la momentul încheierii convenției de credit, care definesc clauza abuzivă ca reprezentând o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale este necesară îndeplinirea cumulată a următoarelor condiții: clauza să nu fi fost negociată direct și să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.
Conform art. 10 lit. b OG 21/1992,consumatorii au dreptul de a beneficia de o redactare clară și precisă a clauzelor contractuale, indicarea exactă a prețurilor și tarifelor și, după caz, a condițiilor de garanție.
De asemenea, conform art. 1 alin. 1 și 2 Legea nr. 193/2000 republicată, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului (alin. 2).
În conformitate cu art. 3 din Ordinul nr. 92 din 16 februarie 2007 pentru aprobarea Normei privind unele măsuri de informare a consumatorilor, persoane fizice, de către operatorii economici prestatori de servicii în cadrul contractelor preformulate folosite de către aceștia, publicat în M. Of. nr. 128 din 21 februarie 2007 contractul preformulat este acel tip de contract redactat în întregime sau aproape în întregime de către operatorul economic prestator de servicii, consumatorii neputând modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci având doar posibilitatea de a le accepta sau nu.
Lipsa negocierii directe cu consumatorul este echivalenta cu stabilirea clauzei in mod unilateral de către comerciant si imposibilitatea consumatorului de a influenta natura clauzei. Cu alte cuvinte, legislația protecției consumatorilor instituie o prezumție relativa de lipsa a negocierii directe a clauzelor contractuale, daca suntem in prezenta unor contracte preformulate si/sau a unor condiții generale de vânzare.
Referitor la susținerea pârâtei conform căreia Condițiile Speciale sunt expresia tratativelor purtate între părți, instanța apreciază că aceste Condiții Speciale reprezintă personalizarea contractului în raport cu o . criterii limitate ca număr și ca întindere.
Astfel, în Condițiile Speciale există mențiuni cu privire la suma împrumutată și durata împrumutului, care sunt introduse la cererea împrumutatului și se înscriu în anumite limite minime și maxime stabilite a priori de bancă. Împrumutatul nu realizează o veritabilă personalizare a produsului bancar, ci alege numai suma de care are nevoie, durata contractului și tipul de contract dintre produsele disponibile, restul condițiilor (inclusiv existența comisionului de risc) fiind impuse de bancă.
Față de aceste aspecte instanța a reținut că, în cauză, clauza ce face obiectul prezentei analize se circumscrie definiției date de Ordinul Autoritarii naționale pentru Protecția Consumatorilor nr. 92/2007, deoarece contractul in discutie face parte din categoria contractelor de adeziune, clauza fiind preformulata, iar reclamantii nu ar fi putut determina pe parata sa renunte la ea, ci ar fi putut negocia doar procentul si eventual scadenta.
O dovadă în acest sens poate fi și faptul că comisionul de risc este inclus în condițiile generale ale convenției, ca un comision care trebuie plătit de reclamanții împrumutați, în condițiile speciale fiind indicat procentul reprezentat de acest comision de risc.
În examinarea caracterului abuziv al clauzelor din contract, instanța va avea în vedere echilibrul care trebuie să existe între interesele economice ale împrumutaților, de o parte, și cele ale băncii, de cealaltă parte, înțelegând că scopul urmărit de fiecare parte este obținerea unui folos patrimonial maxim, fie prin obținerea de condiții de creditare cât mai puțin oneroase, fie prin asigurarea unei garantări cât mai bune a executării contractului și a unui profit cât mai ridicat. Echilibrul intereselor este unul aproximativ, fiind imposibilă realizarea unei egalități perfecte între pozițiile celor două părți.
În ce privește comisionul de risc de 0,15% din soldul creditului, prevăzut de art. 5 lit. a din Condițiile Speciale și art. 3.5 din Condițiile Generale, instanța reține că în contract nu se precizează care este riscul acoperit prin instituirea lui.
Riscul devalorizării monedei naționale este acoperit de reclamanți prin contractarea creditului în valută forte CHF, față de care moneda națională are un trend general de devalorizare, iar riscurile de nerambursare a creditului sunt acoperite prin ipoteca constituită de reclamanți.
Instanța a constatat că în convenție sunt prevăzute o . dobânzi penalizatoare, comisioane, penalități, garanții și asigurări, toate prevăzute în sarcina împrumutaților, care, împreună cu comisionul de risc, creează o disproporție vădită între drepturile și obligațiile asumate de părți.
Așadar, dezechilibrul pe care-l generează aceasta clauza este dat de faptul ca el nu reprezintă un cost actual al creditului ci, eventual, reprezintă o asigurare pe care banca si-o ia împotriva riscului intrării consumatorului in incapacitate de plata. Prin urmare, acest cost este unul eventual si nu unul actual (cert). Cu toata aceasta incertitudine, parata l-a încasat lunar si nu l-ar fi returnat reclamanților după unul sau mai mulți ani de derulare a contractului fără incidente de plata, eventual la rambursarea integrala a creditului, in contractul încheiat de părți nefiind inserata nicio clauza in acest sens.
Astfel, in situația in care reclamanții își îndeplinesc intocmai obligațiile de plata, in favoarea paratei va opera o îmbogățire fără justa cauza.
Comportamentul contractual al reclamanților nu putea fi cunoscut de la început de către parata, astfel ca a incasa un comision de la o persoana care nu ridica suspiciuni cu privire la seriozitatea si bonitatea sa, nici la încheierea, nici cu ocazia executării contractului, reprezintă un abuz din partea paratei.
Prin urmare, s-a reținut că punerea în sarcina reclamanților, anticipat și nediferențiat, a tuturor riscurilor pe care le-ar putea întâmpina pârâta, contravine bunei-credințe.
Lipsa unor prevederi clare în ce privește aplicarea comisionului de risc conduce la încasarea unor sume de bani care nu pot fi justificate prin prestarea unui serviciu de către bancă, deoarece ar fi la latitudinea exclusivă a pârâtei să aprecieze în ce condiții și pentru ce situații ar putea opera asigurarea riscului.
Așa fiind, instanța constată că sunt întrunite condițiile cumulative prevăzute la art. 4 alin.1 din Legea nr. 193/2000, clauza privind comisionul de risc fiind abuzivă deoarece poate fi interpretată exclusiv de pârâtă și doar în favoarea sa.
De asemenea, pentru a concluziona în acest sens, instanța mai reține că din interpretarea coroborată a disp. art. 126 al. 1 și art. 23 din OG nr. 991/2006, astfel cum era în vigoare la momentul încheierii convenției de credit pusă în discuție, pentru acoperirea riscurilor de credit, inclusiv a riscului de credit al contrapartidei, a riscului de diminuare a valorii creanței, a riscului de poziție, a riscului de decontare/livrare, a riscului valutar, a riscului de marfă și a riscului operațional, instituțiile de credit trebuie să dispună, de un nivel al fondurilor proprii, care să se situeze în permanență cel puțin la nivelul cerințelor de capital stabilite pentru acoperirea acestor riscuri, text interpretat de instanță în sensul că din beneficiile legale realizate de instituția de credit ca urmare a desfășurării activității de creditare, trebuiesc acoperite aceste riscuri, nu din impunerea plății de către consumator a unui comision de risc.
Această concluzie se impune la momentul soluționării prezentei cauze și din perspectiva dispozițiilor cap. V din Regulamentul BNR nr. 5 din 8.03. 2012privind clasificarea creditelor și constituirea, regularizarea și utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit aplicabil entităților supravegheate de Banca Națională a României, altele decât instituțiile de credit, precum și disp. art. 10 din același regulament în care se arată că polițele de asigurare au ca scop garantarea/preluarea riscului de neplată .
Deși aceste norme BNR nu existau la momentul la care părțile au încheiat convenția de credit, și nu au fost avute în vedere în principal la pronunțarea soluției întăresc convingerea instanței că acest comision de risc reprezintă o clauză abuzivă, în sensul celor analizate anterior.
În ceea ce privește comisionul de administrare, prevăzut de art. 5.1 lit. b din Actul adițional la contractul de credit nr._/2007, instanța reține de asemenea caracterul abuziv al acestuia, pentru considerente expuse anterior. Astfel, acest comision reprezintă de fapt o redenumire a comisionului de risc, aspect rezultând din cuantumul și definiția contractuală a acestuia, precum și din susținerile pârâtei. Susținerile pârâtei în sensul că reclamanții au acceptat tacit actul adiționat prin faptul că nu au notificat Banca, nu poate fi reținut de instanță, reclamanții precizând în scris că nu sunt de acord cu încheierea actului adițional, chiar dacă din motive diferite. În punctul de vedere comunicat de către reclamanți se arată că sunt de acord cu înlăturarea comisioanelor, astfel cum este stipulat în OUG 50/2010. Ori OUG 50/2010, reglementează la art. 36 faptul că pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalități, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.
În atare situație instanța a apreciat că reclamanții, exprimându-și poziția cu privire la comisioanele cu care sunt de acord, precum și făcând mențiunea că nu sunt de acord cu semnarea actului adițional, în nici un caz nu au fost de acord taci cu actul adițional. Dimpotrivă reclamanții au arătat în mod expres și explicit că refuzul de a semna nu poate avea înțelesul de acceptare tacită.
Așa cum rezultă din întâmpinarea pârâtei odată cu apariția OUG 50/2010 banca a modificată denumirea comisionului de risc în comision de administrare, operațiune impusă de art. 36 din OUG 50/2010 care nu includea în lista celor 4 comisioane permise și pe cel de risc, apreciind că din moment ce costul rămâne același nu se poate considera că este un comision nou, fiind vorba de un element din componența costului, redenumit. În realitate, așa cum rezultă cu claritate din conținutul actului adițional, la apariția OUG 50/2010 pârâta a intenționat să dea o formă aparent legală unui comision care nu era permis de acest act normativ. Pentru că art. 36 din OUG 50/2010 permitea un comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, a redenumit comisionul de risc ca fiind comision de administrare și l-a definit, din definiția dată rezultând în mod neechivoc că în realitate este vorba tot de comisionul de risc, mai sus analizat, și despre care instanța a concluzionat deja că reprezintă o clauză abuzivă.
Deși, așa cum s-a arătat, în cuprinsul Actului adițional, este oferită o definiție a comisionului ce urmează a fi încasat cu titlu de comision de administrare, instanța apreciază că aceleași rațiuni avute în vedere în analiza dezechilibrului contractual cu referire la comisionul de risc, sunt valabile și în analiza caracterului abuziv al clauzei ce prevede comisionul de administrare.
În sensul art. 40 alin. 3 din OUG nr. 50/2010, în cazul modificărilor impuse prin legislație, nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (1) este considerată acceptare tacită. În acest caz se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele impuse prin legislație. Introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse prin legislație sunt considerate nule de drept.
Conform art. II din Legea nr. 288/2010, actele adiționale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, își vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi (02.01.2011).
Având în vedere că reclamanții au notificat banca cu privire la refuzul de a semna Actul adițional la contract, între reclamanți și pârâtă trebuia să se derulează contractul astfel cum a fost acesta agreat la data încheierii acestuia, contract care cuprindea comisionul de risc, ce reprezenta o clauză abuzivă.
Astfel, pentru considerentele menționate mai sus, instanța va constata caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc, prevăzute de pct. 5 lit. a ”Comision de risc” din Condițiile speciale ale Convenției de credit nr._/17.08.2007 și art. 3.5 ”Comision de risc” din Condițiile generale ale aceleiași convenții, comision care a fost redenumit Comision de administrare în art. 3 lit. b din Actul Adițional la Convenția de credit.
Referitor la cererea privind restituirea sumelor încasate de bancă cu titlu de comision de risc, instanța reține că nulitatea reprezintă o sancțiune de drept civil ce constă în desființarea retroactivă a unui act juridic încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale.
Principiul restabilirii situației anterioare este unul dintre principiile care guvernează efectele nulității actului juridic civil și presupune că tot ceea ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat. Prestațiile efectuate în baza clauzei lovite de nulitate se restituie, dând eficiență principiului de drept clasic al repunerii părților în situația anterioară (restitutio in integrum).
Potrivit precizărilor depuse de V. România SA (f. 164),în temeiul convenției de credit nr._/17.08.2007, pentru perioada de 20.08.2007 – 20.08.2010 valoarea comisionului de risc achitat de reclamanți a fost în sumă de 3.737,87 CHF iar valoarea comisionului de administrare achitat de către aceștia în baza Actului adițional pentru perioada 20.09.2010 – 20.02.2012 a fost de 2.808,32 CHF, în total fiind reținută suma de 3.432,27 CHF.
Instanța urmează să oblige pârâta să restituie reclamanților aceste sume precum și oricare alte sume încasate ulterior datei de 20.02.2012 de către pârâtă de la reclamanți cu titlu de comision de risc sau comision de administrare credit în baza clauzelor constatate ca abuzive prin prezenta hotărâre.
Cu privire la capătul de cerere privind încetarea încasării comisionului de risc de către pârâtă instanța constată că acest capăt de cerere nu mai are obiect prin constatarea clauzei ca reprezentând o clauză abuzivă și constatarea nulității absolute a acesteia (atât în ceea ce privește clauza privind comisionul de risc precum și clauza privind comisionul de administrare, care reprezintă comisionul de risc redenumit).
2.Recursul declarat la data de 09 septembrie 2013 în termen legal de pârâta ..A.
2.1 Motive
Într-o primă critică se susține că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică, fiind dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de casare prevăzut de art. 304 alin. 1 pct. 9 din Codul de Procedură Civilă.
Instanța interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, motiv de casare prevăzut de art. 304 alin. 1 pct. 8 din Codul de Procedură Civilă.
Se arată că la solicitarea reclamanților între . în calitate de împrumutător, și reclamanți, în calitate de împrumutați a fost încheiată convenția de credit nr._ din data de 17.08.2007prin care reclamanții au fost împrumutați cu suma de 70.000 CHF pe o perioadă de 300 de luni, cu o dobândă de 4,25 pe an și comision de risc în cuantum de 0,15% respectiv cu o dobândă anuală efectivă de 6,4%.
Se susține că reclamanții își întemeiază acțiunea pe prevederile art. 948 alin. 1 punctul 2, art. 966, art. 967, art. 968, art. 983, art. 969, art. 970 din Vechiul Cod de Civil, OG nr. 21/1992, Legea nr. 193/2000, OUG nr. 50/2010, Legea nr. 135/1995.
Consideră că acțiunea ar fi trebuit soluționată în conformitate cu dispozițiile Codului Civil și ale Codului de Procedură Civilă și nicidecum din punct de vedere al procedurii speciale reglementate de Legea nr. 193/2000.
Pe lângă dispozițiile art. 14 din Legea nr. 193/2000 unde în mod expres legiuitorul a stabilit că în astfel de împrejurări, acțiunea se va soluționa în baza dispozițiilor de drept comun, Curtea Constituțională a statuat același aspect în considerentele Deciziei nr. 1535/17.11.2009.
Dispozițiile art. 14 din Legea nr. 193/2000, reprezentând o excepție de aplicabilitate a legii speciale, sunt de strictă interpretare, astfel încât nu pot exista derogări de la această regulă, decât sub sancțiunea nulității prevăzută de art. 105 alin. 2 din Codul de Procedură Civilă.
O altă critică adusă sentinței recurate constă în aceea că interpretarea caracterului abuziv nu trebuie făcută doar din prisma dispozițiilor art. 4 alin. 1 și 2 din Legea nr. 193/2000 ci această dispoziție trebuie completată și cu cea regăsită la litera b din Anexa Legii nr. 193/2000.
În conformitate cu art. 4 din Legea nr. 193/2000 se poate reține caracterul abuziv al unei clauze în măsura în care clauza a fost negociată și ea creează un dezechilibru semnificativ.
Se mai arată că anexa Legii nr. 193/2000 litera b prevede ca fiind abuzivă clauza care obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului.
În cauză, această prevedere nu este îndeplinită, întrucât comisionul de risc a fost cunoscut de reclamanți în momentul încheierii convențiilor . Se arată că a fost prevăzut în mod expres atât cuantumul procentual din dispozițiile art. 5 lit. a din Convenție cât și suma totală – pe care reclamanții ar fi trebuit să o achite pe parcursul perioadei contractuale.
Așadar fiind incidentă în speță excepția prevăzută la art. 4 ind. 6 din Legea nr. 193/2000, raportat la art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, nu se poate trece la controlul asupra caracterului abuziv al celor două clauze din perspectiva art. 4 alin. 1 din lege, cu referire la lipsa negocierii, existența dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, precum și absența bunei-credințe.
2.3 Dovezi administrate în recurs.
În dovedirea și combaterea motivelor de recurs, părțile nu au solicitat probe noi în condițiile art. 305 din Codul de Procedură Civilă.
2.4 Analiza făcută de Tribunalul G. – Secția a II a Civilă
Analizând hotărârea atacată în limitele criticilor formulate prin motivele de recurs și în raport de probatoriile administrate, cât și în temeiul dispozițiilor art. 304 indice 1 din Codul de procedură civilă, Tribunalul constată că recursul este nefondat, hotărârea instanței de fond fiind legală și temeinică pentru considerentele ce se succed:
În ce privește motivele de recurs privind nulitatea hotărârii recurate în baza art. 105 alin. 2 din Codul de Procedură Civilă, ce vizează în opinia recurentei temeiul de drept invocat de reclamanții - intimați urmează a constata că este neîntemeiat dat fiind că instanța învestită cu soluționarea unei cauze – în reglementările vechiului cod de procedură civilă – are obligația ca, din oficiu, să constate temeinicia cererii de chemare în judecată, iar în cauza de față, față de natura obiectului dedus judecății în mod legal judecătorul învestit cu soluționarea cauzei a procedat la încadrarea în drept a acțiunii de altfel indicarea ca temei de drept a Legii nr. 193/2000 fiind făcută și de reclamanții - intimați prin „ precizările” la acțiunea introductivă.
Un alt aspect de nelegalitate a hotărârii l-a reprezentat în opinia recurentei faptul că nulitatea clauzelor trebuie apreciate legat de momentul încheierii contractului și nu ulterior, iar legat de aceasta ar trebui analizat consimțământul dat de părți.
Sub acest aspect instanța reține că prin hotărârea pronunțată, în mod corect instanța de fond a reținut că negocierea unei clauze implică posibilitatea consumatorului de a influența natura clauzei contractuale, iar în cauză, nu au fost dovedite eventuale discuții referitoare la modificarea efectivă a clauzelor contestate. Instanța de fond a reținut că inserarea clauzelor privind comisionul de risc, respectiv comisionul de administrare nu putea fi influențată de consumatori, clauzele având un caracter standard și regăsindu-se în contractele de credit încheiate de bancă cu diverși consumatori. Faptul că se putea negocia un cuantum mai mic sau mai mare a acestor comisioane (aspect care oricum nu s-a dovedit a fi negociat în cauză), nu era de natură a putea influența natura comisioanelor, aceasta fiind predefinită de către bancă.
În consecință, în lipsa unor dovezi contrare, instanța de fond în mod corect a apreciat că toate clauzele indicate de reclamanți au natura unor clauze preformulate, nenegociate liber de părți.
Consimțământul în cazul clauzelor abuzive nu sunt legate de faptul că părțile nu au dorit să contracteze, ci că una din părți profitând de statutul său în relația comercială profită de poziția sa dominantă și impune consumatorului condiții, comisioane, taxe, etc. care creează un plus de profit, în detrimentul celeilalte părți, parte care nu ar fi încheiat contractul dacă nu ar fi fost nevoită să o facă.
În cauză reclamanții au semnat clauza privind comisionul de risc, dar acesta nu acoperea de fapt nici un risc în esență, pentru că părțile nu pot invoca în mod unilateral o interpretare extinctivă a clauzelor contractuale în afară de cele prevăzute textual în contract. Astfel, cât timp contractul nu a fost negociat, coroborat cu faptul că nici una din părți nu poate spune cu certitudine ce reprezintă comisionul de risc, și ce risc acoperă, conduce la situația ca reclamanții să plătească un serviciu de care nu s-ar putea folosi în cazul intervenției unui risc.
Ca urmare, clauza privind comisionul de risc transformată ulterior în comision de administrate, și nu întreg contractul, este lovită de nulitate absolută începând de la data semnării sale.
Cu privire la anularea sau modificarea contractului și efectele produce de aceste instituții juridice, instanța reține că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 13 din legea 193/2000. Astfel, aceste dispoziții legale prevăd că „Instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, aplică sancțiunea contravențională conform art. 16 și dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființă, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese, după caz.” Aceste dispoziții se referă la situația în care instanța este sesizată de organele privind protecția consumatorului cu un proces-verbal de constatare a unor încălcări a legislației privind protecția consumatorilor.
Art. 13 din legea 193/2000 nu se aplică în situația în care consumatorul sesizează direct instanțele de judecată, așa cum s-a arătat mai sus, sens în care s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Decizia nr.1535/17.11.2009.
Potrivit, Directivei Consiliului nr.93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (art.4 al.2), cât și a legii 193/2000 (art. 4 al.5 ), evaluarea clauzelor ca abuzive nu se poate aplica „nici definirii obiectului principal al contractului și nici clauzelor privind prețul sau plata (remunerația) contractului”. În cazul de față nu se poate analiza caracterul abuziv al clauzelor privind definirea obiectului contractului - respectiv contract de credit (contract de împrumut)- și nici prețul sau plata contractului - respectiv valoarea dobânzii, având în vedere că prețul unui contract de împrumut este dobânda însuși.
Instanța nu poate reține susținerea recurentei-pârâte în sensul că evaluarea clauzelor abuzive nu se poate aprecia la toate costurile contractului, adică dobândă, comisioane, taxe, etc. (așa cum sunt definite de art.2 din OG 21/1992), pentru că nu toate aceste sume de bani definesc în sens strict prețul contractului. Instanța de fond a reținut că comisionul de risc ar fi preț al contractului, dar contractul fiind unul de împrumut, prețul contractului este numai dobânda. Comisionul de risc reprezintă costul unei asigurări a băncii pentru anumite riscuri. Numai că în cauză se plătește acest preț al asigurării de către reclamanții, fără ca aceștia să cunoască serviciul pentru care plătesc și care sunt drepturile (beneficiile) acestora față de serviciul plătit.
Cu privire la comisionul de risc (art. 5 lit.a din contract partea specială –în valoare de 0,1%), transformat apoi prin actul adițional în comision de administrare, instanța de recurs apreciază că în mod corect instanța de fond l-a apreciat ca o clauză abuzivă și admis acțiunea reclamantul pentru constatarea nulității clauzei.
Astfel, potrivit art.4, alin.1 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Din aceste dispoziții legale se desprind trei condiții esențiale ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi apreciată o clauză drept abuzivă: 1.clauza să nu fi fost negociată, 2.clauza în sine sau împreună cu altele din contract să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și 3. (rezultă din art.4 din lege) să nu se refere prețul contractului.
Ca efect al menținerii dispozițiilor din hotărârea atacată, privind constatarea nulității absolute a comisionului de risc și de administrare, instanța de recurs va menține și dispozițiile privind obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a comisionului de risc și cel de administrare încasate nelegal.
Față de considerentele mai sus arătate, instanța va respinge recursul ca nefondat și va menține ca legală și temeinică hotărârea atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 3941/16.04.2013 pronunțată de Judecătoria G. privind pe recurenta S.C. V. R. S.A. cu sediul în G. ., ., sector 2, Șoseaua M. B. nr. 171-173 și în București, sector 2, Șoseaua P. nr. 42, . 10, în contradictoriu cu intimații D. D. și D. S. domiciliați în G. .. 33, ., având ca obiect „acțiune în constatare „, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 27 Februarie 2014.
Președinte, P. P. | Judecător, R. M. | Judecător, S. L. |
Grefier, G. G. |
Red. MR/31.03.2014
Dact. GG/02 ex/01.04.2014
| ← Pretenţii. Sentința nr. 5843/2014. Tribunalul GALAŢI | Acţiune în anulare a hotarârii AGA. Sentința nr. 212/2014.... → |
|---|
