Acţiune în constatare. Sentința nr. 5078/2014. Tribunalul GALAŢI

Tribunalul GALAŢI - Sentințe și decizii comerciale / 2014

Sentința nr. 5078/2014 pronunțată de Tribunalul GALAŢI la data de 06-11-2014 în dosarul nr. 11275/233/2013

Dosar nr._

ROMÂNIA

TRIBUNALUL G.

SECTIA A II-A CIVILA

DECIZIA CIVILĂ Nr. 78/2014

Ședința publică de la 06 Noiembrie 2014

Completul compus din:

PREȘEDINTE P. P.

Judecător S. L.

Grefier G. G.

Pe rol judecarea apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 5078/19.05.2013 pronunțată de către Judecătoria G. privind pe apelanta BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A. / SEDIUL ALES LA SCA N. D. KINGSTON PETERSEN cu sediul în București, sector 1, Șoseaua București – Ploiești nr. 1A, .. 4 în contradictoriu cu intimatul Ș. I. domiciliat în G. .. 67 având ca obiect „acțiune în constatare”.

Din actele și lucrările dosarului precum și din susținerile părților consemnate în încheierea din data de 30.10.2014 care face parte integrantă din prezenta, instanța, în urma deliberării avute a pronunțat următoarea decizie:

TRIBUNALUL

Asupra apelului civil de fata;

Examinând actele si lucrările dosarului constata următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 10.06.2013, reclamanții Ș. I. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A. prin Sucursala G., să pronunțe o hotărâre care să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 9 lit. f din contractul de credit bancar nr._/06.07.2007 încheiat între părți precum și la art. 3.8 din anexa la contractul de credit bancar privind condițiile generale de creditare. A mai solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare prevăzut în art.9, lit. c din contractul de credit bancar precum și la art. 3.9 din anexa la creditul bancar. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 2016 Euro reprezentând contravaloarea a 48 de comisioane de risc de 42 Euro plătite în perioada 17.07._11 precum și a dobânzii legale aferente sumei calculate precum obligarea pârâtei la plata sumei de 360 Euro reprezentând contravaloarea a 48 de comisioane de administrare de 7,5 Euro plătite în perioada 17.07._11 precum și a sumei de 1138,5 Euro reprezentând contravaloarea a 23 de comisioane de administrare de 49,5 Euro plătite în perioada 03.12._13, precum și a dobânzii legale aferente sumei calculată până la data plății efective.

În motivarea în fapt a cererii, reclamantul a arătat că la data de 06.07.2007, au încheiat cu pârâta contractul de credit bancar nr._ având ca obiect acordarea unui credit în cuantum de 15.000 Euro pentru o perioadă de rambursare de 90 luni.

A arătat reclamantul că, la data încheierii prezentului contract de creditare s-a prevăzut în cuprinsul acestuia un comision de administrare lunar de 7,5 Euro precum și un comision risc lunar de 42 Euro lucru ce apare și în scadențarele emise de pârâtă iar ulterior la data de 18.05.2011 când a solicitat emiterea unui nou scadențar a fost eliminat comisionul de risc în schimb fiind majorat comisionul de administrare la valoarea de 49,5 Euro, practic de la această dată, în mod mascat comisionul de administrare include, ascuns, și vechiul comision de risc.

În continuare, reclamantul a arătat că la art. 9, pct. f din contractul de credit bancar precum și la art. 3.8 din condițiile generale de creditare a fost stabilit comisionul de risc în cuantum de 42 Euro reprezentând un procent de 0,28 % din valoarea creditului acordat, plătibil lunar în zile de scadență pe toată perioada de derulare a Convenției de credit. Susține reclamantul că acest comision este ilegal acesta ascunzând de fapt o dobândă, acesta fiind perceput lunar și calculat la valoarea totală a creditului și nu la suma rămasă de rambursat.

Prin sentința civilă nr.5078 din 19.05.2014 Judecătoria Galati a admis în parte cererea formulată de reclamant Ș. I., domiciliat în localitatea G., .. 67, județul G. în contradictoriu cu pârât BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A., cu sediul procesual ales la cab. av. SCA N. N. D. Kingston Petersen, în București .. 1 A, ., Complexul Bucharest Business Park având ca obiect acțiune în constatare.

A constatat caracterul abuziv al clauzelor privind comisionul de urmărire riscuri, prevăzute de art. 3.8 din Condițiile Generale și art. 9, lit. f din Condițiile Speciale din Convenția de Credit nr._/06.07.2007.

A anulat clauzele prevăzute de art. 3.8 din Condițiile Generale și art. 9, lit. f din Condițiile Speciale din Convenția de Credit nr._/06.07.2007.

A fost obligată pârâta la restituirea, către reclamant, a sumei de 2982 Euro încasată inițial cu titlu de „comision de urmărire riscuri” și ulterior, sub denumirea de ”comision de administrare”.

A fost obligat pârâtul căzut în pretenții la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1500 lei, onorariu avocat.

Au fost respinse restul pretențiilor ca nefondate.

S-a reținut în motivarea hotărârii că, între pârâta BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A., în calitate de împrumutător, și reclamantul, în calitate de împrumutat s-a încheiat Convenției de credit nr._ din data de 09.05.2006 (filele 10-14) prin care reclamanții au fost împrumutați cu suma de_ Euro, cu o dobândă curentă de 10,9% pe an variabilă, comision de administrare de 7,5 Euro reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1 și comision de urmărire riscuri de 40 Euro reprezentând un procent de 0,28% din valoarea creditului contractat. Tot prin acest contract împrumutatul s-a obligat să încheie un contract de asigurare pe toată perioada de creditare la o instituție sau societate de asigurări agreată de bancă.

La încheierea contractului, reclamanților li s-a înmânat graficul de rambursare, care conținea rata creditului, rata dobânzii, comisionul de administrare, comisionul de risc și suma totală lunară de achitat de către acesta (filele 17-19).

Reclamanții au solicitat să se constate nulitatea absolută a unor clauze din contractul încheiat, întrucât sunt abuzive, după cum urmează:

- art. 3.8 din Condițiile Generale: „Comisionul de urmărire riscuri se calculează flat, prin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului contractat de la pct. 1 din contract, procent are rămâne fix pe toată perioada de rambursare. Clientul achită comisionul de urmărire riscuri lunar, odată cu rata de credit și dobânda. Comisionul de urmărire riscuri se percepe integral, inclusiv pentru fracțiunile de lună.” (fila 12);

- art. 9, lit. f din Condițiile Speciale: „Comision de urmărire riscuri de 42 Euro reprezentând un procent de 0,28 % din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1”;

- art. 3.9, din Condițiile Generale: „Comisionul de administrare este în sumă fixă lunară și se calculează prin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului prevăzută la pct. 1 din contract, procent care rămâne fix pe toată perioada de rambursare. Clientul achită comisionul de administrare lunar, odată cu rata de credit și dobânda. Comisionul de administrare se percepe integral, inclusiv pentru fracțiunile de lună” (f.12).

- art. 9,lit. b din Condițiile Speciale: „Comisionul de administrare de 7,5 Euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1” (f.10).

Reclamantul a solicitat și restituirea sumei de 2016 Euro reprezentând contravaloarea a 48 de comisioane de risc de 42 Euro plătite în perioada 17.07._11 precum și a dobânzii legale aferente sumei calculate precum obligarea pârâtei la plata sumei de 360 Euro reprezentând contravaloarea a 48 de comisioane de administrare de 7,5 Euro plătite în perioada 17.07._11 precum și a sumei de 1138,5 Euro reprezentând contravaloarea a 23 de comisioane de administrare de 49,5 Euro plătite în perioada 03.12._13

În drept, potrivit dispozițiilor Legii nr. 193/2000, consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor acestei legi au dreptul de a opta între a se adresa direct organelor judecătorești, în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă (art. 14) și a sesiza organele competente să controleze respectarea dispozițiilor legii, anume Autoritatea Națională pentru protecția Consumatorilor, precum și specialiști autorizați ai altor organe ale administrației publice (art. 8 și 9).

În prezenta speță, reclamantul are calitatea de consumator în sensul art. 2 alin.1 din Legea nr. 193/2000 iar pârâta BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A. are calitatea de comerciant - împrumutător încheind contractul de credit în cadrul activității sale comerciale, conform prevederilor art. 2 alin. 2 din aceeași lege, deci Convenția de credit nr._/06.07.2007 intră sub incidența Legii nr. 193/2000. Instanța a reținut că interesul protecției consumatorului ocrotit de acest act normativ este unul de interes public, astfel că încălcarea interdicției de a stipula clauze abuzive atrage nulitatea absolută.

Conform art. 1 alin. 3 Legea nr. 193/2000 republicată, se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 4 alin 1 din aceeași lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Așadar, pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale este necesară îndeplinirea cumulată a următoarelor condiții: clauza să nu fi fost negociată direct și să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

Conform art. 10 lit. b OG 21/1992, consumatorii au dreptul de a beneficia de o redactare clară și precisă a clauzelor contractuale, indicarea exactă a prețurilor și tarifelor și, după caz, a condițiilor de garanție.

De asemenea, conform art. 1 alin. 1 și 2 Legea nr. 193/2000 republicată, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului (alin. 2).

Pentru a se putea trece însă la analiza caracterului eventual abuziv al clauzelor mai sus menționate s-a impus o analiză a prevederilor care exceptează anumite prevederi contractuale de la controlul caracterului abuziv.

Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a cerințelor Directivei nr.93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

La art. 4 alin.6 din lege se prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

S-a reținut că acest text de lege transpune în legislația națională dispoziția comunitară, prevăzută la art. 4 alin. 2 conform căreia: „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil".

Clauzele referitoare Ia dobânzi și comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naționale și comunitare sus citate, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, în raport cu serviciul furnizat, cu condiția ca aceste clauze să fie clar și inteligibil exprimate. Comisionul de urmărire riscuri și comisionul de administrare intră în sfera noțiunii de „preț al contractului de credit", de vreme ce reprezintă contraprestații lunare solicitate de bancă în virtutea creditului acordat.

Astfel, potrivit definițiilor cuprinse la art.3 lit. g și i din Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE:

(g) „costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să Ie suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale...".

(i) dobânda anuală efectivă înseamnă costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului...".

Riscul de credit este în strânsă legătură cu riscul de diminuare a valorii creanței, riscul contrapartidei, riscul de poziție, riscul de decontare, riscul valutar, riscul de marfă, riscul reputațional și riscul operațional, cum sunt acestea reglementate de art.26 alin. 1 din Ordonanța de Urgența a Guvernului nr.99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului.

Instanța a apreciat că textul de lege indicat limitează intervenția instanței în definirea noțiunilor de obiect al contractului, de preț al contractului și de plată, însă nu interzice instanței să evalueze modul cum se calculează o parte din prețul contractului.

Cu privire la negocierea clauzelor contractuale, art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 prevede că o clauză contractuală va ti considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard pre-formulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți, pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Instanța a reținut că negocierea unei clauze implică posibilitatea consumatorului de a influența natura clauzei contractuale iar, în cauză, nu au fost dovedite eventuale discuții referitoare la modificarea efectivă a clauzelor contestate.

Prin înscrisurile depuse la dosar s-a făcut dovada că, în contractul încheiat de reclamant cu pârâta supus controlului instanței, s-a prevăzut un comision de urmărire riscuri de 0,28 % la sold, în valoare de 42 Euro iar, din răspunsul la interogatoriul administrat reclamantului, a rezultat că acest comision nu a fost negociat între părți în contractul dedus judecății, acesta neavând cunoștință despre existența acestor comisioane.

Inserarea clauzelor privind comisionul de urmărire riscuri și a comisionului de administrare nu putea fi influențată de consumatori, clauzele având un caracter standard și regăsindu-se în contractele de credit încheiate de bancă cu diverși consumatori.

Mai mult, în cuprinsul contractului de credit nu este prevăzut dreptul reclamanților de a solicita rezilierea acestuia în situația în care nu sunt de acord cu modificările cauzate de aplicarea clauzelor în litigiu.

În consecință, în lipsa unor dovezi contrare, instanța a apreciat că toate clauzele indicate de reclamanți au natura unor clauze pre-formulate, nenegociate liber de părți.

În examinarea caracterului abuziv al clauzelor din contract, instanța a avut în vedere și echilibrul care trebuie să existe între interesele economice ale împrumutaților, de o parte, și cele ale băncii, de cealaltă parte, înțelegând că scopul urmărit de fiecare parte este obținerea unui folos patrimonial maxim, fie prin obținerea de condiții de creditare cât mai puțin oneroase, fie prin asigurarea unei garantări cât mai bune a executării contractului și a unui profit cât mai ridicat. Echilibrul intereselor este unul aproximativ, fiind imposibilă realizarea unei egalități perfecte între pozițiile celor două părți.

În ceea ce privește comisionul de urmărire riscuri instanța a reținut că există un dezechilibru semnificativ între prestațiile celor două părți, dat fiind cuantumul comisionului față de valoarea creditului, în condițiile în care comisionul nu este definit în cuprinsul convenției, nu se precizează care este riscul acoperit prin instituirea acestui comision, nu se precizează dacă este vorba de costul unui serviciu prestat, care ar fi acest serviciu sau dacă reprezintă contravaloarea unui prejudiciu suportat de pârâtă ca urmare a unei fapte a consumatorului.

Mai mult, nu se precizează, în cuprinsul convenției dacă există sau nu posibilitatea de restituire a comisionului plătit odată cu fiecare rată în cazul în care un astfel de eveniment nu se produce.

Chiar în situația în care s-ar fi reținut, în plus față de dispozițiile contractuale, definiția riscului de credit în sensul art. 3 lit. g din Normele BNR nr. 17/18.12.2003, respectiv riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia, instanța a apreciat că a fost încălcat echilibrul contractual în lipsa unei prestații care să justifice perceperea comisionului în cauză.

Astfel, în acest context, a reținut că, în fapt, potrivit convenției, comisionul de urmărire riscuri în cuantum de 0,33 % se calculează lunar, spre deosebire de dobânzi sau alte comisioane iar, în condițiile Convenției, la finalul creditării, reclamanții vor avea de rambursat principalul de 15.000 Euro, dobânda în cuantum de 6935,4 Euro și un comision de urmărire riscuri în cuantum de 3780 Euro, acest comision reprezentând mai mult de jumătate din valoare totală a dobânzii, aspect de natură să formeze convingerea instanței că acest comision reprezintă o dobândă mascată (fila 19).

Echilibrul contractual este afectat nu doar având în vedere cuantumul ridicat al comisionului prin raportare la prețul total al contractului, ci și prin încasarea sumelor cu titlu de comision de urmărire riscuri fără ca, în situația în care, la sfârșitul perioadei de creditare, riscul avut în vedere nu s-a produs, să fie prevăzută obligația sau posibilitatea restituirii sumelor încasate cu acest titlu.

Contrar susținerilor pârâtei, instanța a reținut că reclamantul a acționat, la momentul încheierii contractului de credit, de pe o poziție inegală în raport cu profesionistul BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A., acesta din urmă având obligația de informare asupra tuturor produselor oferite de bancă, asupra costului total al creditului, dar și asupra semnificației unor comisioane, cum este și comisionul de urmărire riscuri, respectiv asupra modalității de calcul al acestor comisioane.

În cauză, nu au fost administrate probe referitoare la modalitatea de informare a reclamantului asupra condițiilor de creditare în sensul menționat mai sus.

Reclamantul a susținut că ulterior adoptării OUG 50/2010 pârâta a perceput comisionul de urmărire riscuri sub denumirea de comision de administrare (f. 58 verso). În acest sens se observă că plățile efectuate în intervalul 17.06.2011 – 17.05.2013 sunt identice cu cele efectuate în prealabil, concluzia ce se impune fiind aceea că pârâta a primit în continuare contravaloarea acestui comision în valoare de 42 Euro la care s-a adăugat și comisionul vechi de administrare de 7,5 lei (în total 47,5 Euro sub denumirea de comision de administrare) și ținând cont că această modificare a fost stabilită unilateral de pârâtă fără acordul pârâtului, instanța va analiza plățile efectuate prin raportare la noțiunile referitoare la comisionul de urmărire riscuri.

În ceea ce privește comisionul de administrare inserat în contract în cuantum de 7,5 Euro lunar, instanța a reținut că prin raportare la cuantumul sumei lunare de 108,42 Euro, nu reprezintă un dezechilibru major, motiv pentru care va aprecia că nu are caracter abuziv.

Astfel, pentru argumentele dezvoltate mai sus, a constatat caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de urmărire riscuri, prevăzut de art. 3.8 din Condițiile Generale și art. 9, lit. f din Condițiile Speciale.

Referitor la capătul de cerere privind restituirea sumelor încasate de bancă cu titlu de comision de urmărire riscuri, instanța a reținut că nulitatea reprezintă o sancțiune de drept civil ce constă în desființarea retroactivă a unui act juridic încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale.

Principiul restabilirii situației anterioare este unul dintre principiile care guvernează efectele nulității actului juridic civil și presupune că tot ceea ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat.

În fapt, reclamanții au solicitat restituirea sumei de 2982 Euro reținută de către pârâtă cu titlu de comision de urmărire riscuri (comision de administrare) iar pârâta nu a formulat obiecțiuni cu privire la cuantumul acestei sume și nici nu a produs dovezi din care să rezulte că a fost reținută o altă sumă decât cea solicitată de reclamanți cu acest titlu.

Pentru considerentele expuse, instanța a dispus repunerea reclamanților în situația anterioară și a obligat pe pârâtă la plata către reclamanta sumei de 2982 Euro.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A., motivând ca hotărârea instanței de fond este lipsita de temei legal, invocând dispozițiile art. 466-482 Codul de Procedură Civilă.

In motivarea apelului se arata ca hotărârea pronunțată de Judecătoria G. este netemeinică și nelegală. În susținerea apelului invocă următoarele greșeli în stabilirea corectă a situației de fapt și a aplicării legii:

1.Instanța, pășind de la analiza pretinsului caracter abuziv al clauzelor care reglementează: comisionul de urmărire riscuri, greșește în stabilirea ariei de aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 a reținut alături de dobândă, "comisionul de urmărire riscuri și comisionul de administrare intra în sfera noțiunii de preț al contractului de credit, de vreme ce reprezintă contraprestații lunare solicitate de bancă în virtutea creditului acordat" astfel că "textul de lege indicat limitează intervenția instanței în definirea noțiunilor de obiect al contractului, de preț al contractului și de plată, însă nu interzice instanței să evalueze modul cum se calculează o parte din prețul contractului".

Față de acest considerent, în consecință, instanța a procedat la o analiză a caracterului adecvat al comisionului de urmărire riscuri, ca element de preț, reținând în urma unui raționament criticabil

faptul că există un dezechilibru semnificativ între prestațiile celor două părți, dat fiind cuantumul comisionului față de valoarea creditului.

Apreciază apelanta ca fiind esențial faptul că acțiunea directă reglementată de art. 14 din Legea nr. 193/2000 este una cu o sferă de cuprindere clar delimitată (distinctă de o acțiune în nulitate de drept comun), analiza specifică dreptului consumerist neputând viza oportunitatea/justețea prețului unui contract. Susține că o astfel de acțiune nu vine să cenzureze un eventual "preț lezionar", în accepțiunea civilă clasică. Se arată că Prețul contractual este principalul element pe care un consumator trebuie să îl ia în calcul atunci când încheie un contract. Legislația referitoare Ia clauzele abuzive nu este menită să lărgească sfera leziunii, ca sancțiune a dreptului civil, transformând toți consumatorii în incapabili.

Consideră că instanța în mod judicios a reținut, prevederile contractuale pe care intimatul-reclamant le reclamă a fi abuzive care vizează în mod direct și exclusiv elementele constitutive ale prețului contractului (comisioanele). Astfel nici dispozițiile comunitare și nici legislația națională nu permit instanței ingerințe în determinarea prețului contractului. Mai arată că Legea 193/2000 interzice aprecierea caracterului abuziv al cuantumului prețului, dar și al clauzelor legate de modalitatea de plată sau de determinare a acestuia, art. 4.6 din Legea 193/2000 oprind aprecierea caracterului abuziv a tuturor clauzelor legate de definirea obiectului principal.

Se arată că preluându-se dispozițiile art. 4 par. 1 al Directivei nr. 93/13/CEE, legiuitorul român a reglementat excluderea clauzelor privind prețul contractului de Ia controlul de excesivitate prin art. 4 alin. (6), după cum urmează: „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate . inteligibil. Totodată, art. 4 al Directivei nr. 93/13 exclude prețul contractului de la controlul caracterului abuziv prin alineatul al doilea, după cum urmează: „(2) Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil".

Se arată că prin această dispoziție se urmărește evitarea ca un consumator să utilizeze legislația clauzelor abuzive pentru a contesta prețul convenit cu un profesionist pentru un bun sau serviciu determinat. Susține în motivarea apelului că excluderea se explică prin faptul că, pe de o parte, controlul prețului este o chestiune ce ține de dreptul concurenței și de aceea nu ar trebui să-și găsească locul într-o reglementare privind protecția consumatorului, iar pe de altă parte, prețul este elementul cel mai bine înțeles de către consumator.

Arată apelanta că o interpretare directă a noțiunii de „obiect" și „preț” în cazul contractelor specifice serviciilor bancare a fost efectuată la nivelul Uniunii Europene, în diverse jurisdicții, în condițiile în care, în practica sa recentă, CJUE a subliniat în mod expres obligația judecătorului național de a analiza în ce măsură o clauză intră în sfera de obiect (principal) al contractului, pentru a aprecia în mod particular incidența dispozițiilor art. 4 din Directiva 93/13.

Astfel Curtea Supremă a Marii Britanii în cauza The Office of Fair Trading (Pârâți) v Abbey N. pic & Others (Reclamant) s-a pronunțat în acest sens reținând că noțiunea de „preț" cuprinde orice sumă, orice remunerație care este datorată conform contractului. Mai mult, instanța supremă a decis că acele comisioane bancare percepute pentru depășirea limitei de creditare, reprezintă o componentă esențială a considerației băncilor, făcând astfel parte din obiectul contractului de credit si, prin urmare, fiind excluse de la controlul caracterului abuziv. Curtea Suprema a Marii Britanii considera că așa cum serviciile prestate de către bancă pot fi considerate ca un pachet, în același mod poate fî privită și considerația băncii.

Din practica instanțelor din alte state, menționează și decizia Curții Supreme a Germaniei nr. XI ZR167/96, care a aplicat dispoziția corespunzătoare din legislația aplicabilă și a considerat că nu poate verifica caracterul abuziv al unor comisioane (în speță era vorba despre comisionul de retragere de la bancomat) și al clauzei prin care B. își rezervă dreptul de a modifica aceste comisioane în mod unilateral, considerând că aceste clauze fac parte din obiectul însuși al Contractului și, mai mult, din prețul contractului.

Astfel, arată că în cazul unui contract de împrumut, acele sume care sunt percepute de bancă - dobânda variabilă ca fruct civil, iar comisioanele ca preț al serviciilor prestate de bancă, fac parte din noțiunea de „preț", astfel cum este definită în art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CE. Înalta Curte de Casație și Justiție a dat și ea putere de lucru judecat tezei l juridice mai sus evocate reținând într-o decizie de speță relevantă faptul că: pe de altă parte, clauzele referitoare la dobândă sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit a băncii formează prețul contractului, iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu pot privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației pe de o parte față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care acestea sunt clar și inteligibil exprimate.

Susține apelanta că judecătorul cauzei nu poate verifica echilibrul economic prin prisma justeței prețului, întrucât el nu se poate substitui părților în evaluarea intensității unor nevoi și al utilității economice pe care un consumator o atribuie unei anumite contraprestații la momentul inițial, cel al semnării contractului de credit, întotdeauna stabilirea prețului presupune o apreciere subiectivă a părților contractuale la momentul contractării, iar nu ulterior, când intensitatea nevoii în mod evident este una diferită. Echilibrul contractual care trebuie verificat de instanță în baza art. 4 din Legea nr. 193/2000, este unul mai fin, mai subtil. Echilibrul este unul juridic, care îmbracă finalitățile economice și foloasele practice ce le profită părților la contract. Susține că făcând o greșită aplicare a dispozițiilor Legii 193/2000 și ignorând reperele jurisprudențiale mai sus evocate, instanța de fond a procedat la o nepermisă analiză (în cadru/ unei acțiuni de drept consumerist) a caracterului adecvat al cuantumului comisionului de urmărire riscuri.

Analizând, îndeplinirea condițiilor cumulative consacrate de Legea nr. 193/2000 pentru ca prezumția relativă de valabilitate și liceitate a unei clauze contractuale să e răsturnată și pentru a putea fi constatat caracterul său abuziv, instanța de fond în od greșit a reținut lipsa unei negocieri libere a clauzelor contestate și existența iui dezechilibru semnificativ generat de acestea. Se precizează că în acest sens, judecătorul fondului consideră că "inserarea clauzelor privind comisionul de urmărire riscuri și a comisionului de administrare nu putea fi influențată de consumatori, clauzele având un caracter standard și regăsindu-se în contractele de credit încheiate de bancă cu diverși consumatori".

Totodată, în ceea ce privește comisionul de urmărire riscuri, "există un dezechilibru semnificativ între prestațiile celor două părți, dat fiind cuantumul comisionului față de valoarea creditului, în condițiile în care comisionul nu este definit în cuprinsul convenției, nu se precizează care este riscul acoperit prin instituirea acestui comision, nu se precizează dacă este vorba de costul unui serviciu prestat, care ar fi acest serviciu sau dacă reprezintă contravaloarea unui prejudiciu suportat de pârâtă ca urmare a unei fapte a consumatorului". Contrar celor reținute de prima instanță, arată apelanta că, clauzele contestate au fost negociate sau ar pi putut fi negociate de către un consumator diligent. În aprecierea îndeplinirii acestei condiții, instanța trebuia să ia în considerare existența un minim de diligentă din partea consumatorului atât pentru a înțelege dispozițiile contractuale pe care intenționează să și le asume, cât și pentru a încerca influențarea acestora. Mai arată apelanta că, comisionul de urmărire riscuri este reglementat contractual într-un mod neechivoc sub aspectul cuantumului și al coordonatelor de plată. Potrivit art. 9 lit. f din Contract, pentru creditul pus la dispoziție B. percepe [...] comision de urmărire riscuri în cuantum de 42 EUR, plătibil lunar. Regăsindu-se în contractele de credit încheiate de bancă cu diverși alți consumatori (astfel cu chiar instanța de fond reține în considerentele sale), comisionul de urmărire riscuri diferă ca și cuantum de Ia un contract la altul, fiind agreat convențional prin raportare la circumstanțele concrete de creditare.

Nu o dată, în urma negocierilor purtate cu împrumutații săi, B. a ales să suporte ea costurile operaționale pe care activitatea de urmărire a riscurilor, conexă creditării, le presupune, fără a mai percepe contravaloarea acestora (comisionul de urmărire riscuri) de la împrumutații săi. În aceste condiții, arată apelanta, nu se poate considera în mod rezonabil că în cauză nu existau premisele negocierii între intimatul-reclamant și Bancă, și că "inserarea clauzelor privind comisionul de urmărire riscuri nu putea fi influențată". Faptul că în general contractele de credit conțin și clauze standard, preformulate, nu duce la concluzia că indiferent de situație, consumatorul nu a cunoscut condițiile de creditare, cât timp acestea au fost clar prevăzute în contract. La fel de eronată este și ipoteza că în astfel de situații consumatorul nu poate influența clauzele respective. Așa cum a subliniat și în fața instanței de fond, arată că instituțiile de creditare prezintă publicului diferite pachete/opțiuni de creditare.Contractul încheiat este circumstanțiat în funcție exclusiv de alegerile împrumutatului, banca neputând face altceva decât să prezinte clientului opțiunile existente. Apelanta nu are nici posibilitatea și nici interesul de a forța împrumutatul să convină la condiții contractuale cu care acesta nu este de acord. Aceasta cu atât mai mult cu cât clientul poate oricând compara oferta Subscrisei cu ofertele altor bănci, folosindu-se de acestea atât ca puncte de reper, cât și ca pârghii utile în negocierea unor condiții cât mai avantajoase, urmând ca, în final, să opteze pentru acea ofertă care răspunde cel mai bine cerințelor sale. Nimic nu oprește consumatorul să inițieze negocieri cu ofertantul, care este oricând dispus la adaptarea condițiilor în funcție de cerințele consumatorului, fiind permanent sub presiunea concurenței cu ceilalți operatori de pe piață. Oricând clienții nemulțumiți ai unei bănci pot apela la o refinanțare a creditului din partea unei societăți concurente. Fără a fi supus vreunei presiuni din partea băncii, reclamantul Ș. I. a optat pentru semnarea convenției de creditare cu Subscrisa, asumându-și plata unui comision de urmărire riscuri clar stabilit prin contractul încheiat. Susține în continuare apelanta că a făcut o ofertă, iar prin consimțământul concordant al reclamantului, între părți s-a încheiat un contract. în acest context, în mod rezonabil, nu se poate invoca o lipsă a negocierii. Totodată trebuie observat că, deși obligat să ofere protecție consumatorilor, comerciantul nu poate să se substituie cocontractantului său în analiza aprecierii oportunității contractării și chiar a negocierii. Libertatea de voință în asumarea de obligații implică și responsabilitatea alegerii. Convenirea prețului presupune și o apreciere subiectivă, în funcție de nevoia economică concretă a consumatorului, nevoie pe care numai acesta singur o poate determina.

Subliniază faptul că așa-zisa lipsă a negocierii reprezintă o falsă problemă cu privire la care intimatul-reclamant nu a exprimat nicio rezervă nici la încheierea contractului și nici în cursul executării acestuia pentru ca brusc să-și amintească de faptul ca nu ar fi negociat (deși avea posibilitatea concretă) condițiile de creditare. Însă arată că negocierea nu reprezintă decât "anticamera" acordului contractual, prefigurând elementele acestuia și urmărind concilierea eventualelor diferențe dintre cerere și ofertă.

Consideră că este inadmisibil ca după mai bine de 6 ani de la data semnării unui contract, să se susțină că acesta nu a făcut obiectul unui acord de voință liber exprimat, rezultat al negocierilor purtate.

În ceea ce privește caracterul "standard" al clauzelor din convenția de creditare reținut de prima instanță ca argument al "nenegocierii" subliniem faptul că standardizarea contractelor/condițiilor de afaceri nu înlătură negocierea cu finalitatea mai sus menționată și nu naște în niciun caz o prezumție de nelegalitate (caracter abuziv) a convenției. Susține că în realitatea economică actuală, în care numărul de raporturi economice este unul covârșitor, în care piața este populată de numeroși agenți cu oferte multiple și în care societățile acționează pe piețe extrem de extinse, contractele preformulate au devenit o regulă, nu o excepție. Tocmai de aceea acest tip de contracte sunt chiar încurajate la nivelul Uniunii Europene, considerându-se că permit o cunoaștere mai bună și mai ușoară a condițiilor de contractare .

În acest sens, avizul privind accesul la credite pentru consumatori și familii emis de Comitetul Economic și Social European prezintă argumente în favoarea sistemului de Condiții generale, standardizate, care permit publicului un acces ușor la informații și care pot fi oricând supuse unei analize de către orice persoană sau organism interesat. Consumatorul este primul avantajat de acest sistem, caracterizat prin transparență și previzibiliate. Arată că în acest context, consumatorul are întotdeauna posibilitatea de a verifica care sunt condițiile în care poate contracta cu un anumit agent economic și de a decide în deplină cunoștință de cauză. El are la îndemână toate informațiile de care are nevoie, și beneficiază de timpul necesar atât pentru a verifica oportunitatea contractării în condițiile oferite de un anumit agent economic, cât și pentru a compara această ofertă cu altele asemănătoare existente pe piață, pentru a lua decizia cea mai bună din punct de vedere economic. Consideră că dat fiind că lipsa oricărui demers de înțelegere/negociere a clauzelor referitoare la comisionul de urmărire riscuri ca de altfel, a tuturor clauzelor contractuale (astfel cum instanța de fond reține din răspunsurile la interogatoriu ale dlui Ș., acesta nici nu ar fi avut cunoștință de existența comisioanelor) în ciuda existenței unei astfel de posibilități, nu este imputabilă Subscrisei, ci chiar intimatului-reclamant. Iar girarea unui astfel de comportament de către instanța de fond este în vădită disonanță cu rațiunea Legii 193/2000 și limitele protecției consumatorului. Se arată că în mod greșit prima instanță a reținut existența unui dezechilibru semnificativ de natura celui sancționat de Legea 193/2000, generat de clauzele referitoare la: comisionul de urmărire riscuri. Contraprestație pentru punerea la dispoziție a creditului, comisionul nu poate fi, în raport de rațiunea sa economică, calificat ca un factor generator al unui dezechilibru contractual. Dimpotrivă, decizia de eliminare a acestor clauze determină un dezechilibru semnificativ în defavoarea băncii din moment ce duce la prestarea unor servicii cu titlu gratuit de către o societate bancară obligată să funcționeze pe principiile obținerii de profit. Doctrina este unanimă în a considera existent „dezechilibrul semnificativ" numai în situația absenței unor prestații echivalente ca urmare a executării obligațiilor contractuale de către părți. (P. Vasikscu, Consumerismuî contractual, Editura Sfera Juridică, Colecția Universitaria, pag. 231). Arată apelanta că, creditul bancar este definit în doctrină ca fiind orice angajament de punere la dispoziție sau acordare a unei sume de bani ori prelungire a scadenței unei datorii, în schimbul obligației debitorului la rambursarea sumei respective, precum și la plata unor dobânzi sau altor cheltuieli legate de această sumă . Debitorul băncii, suportând prețul creditului este dator în realitate să suporte cele două componente ale acestuia, respectiv dobânda și comisioanele.

Prin Contractul de credit încheiat de BCR cu reclamantul s-au prevăzut comisioanele percepute de bancă pentru creditul pus la dispoziție, ca parte a costului creditului - „prețul contractului". Aceste comisioane se plăteau lunar, într-un anumit cuantum clar determinat în contract. Ca și alte comisioane, și comisionul de urmărire riscuri este un element al prețului Băncii. Rațiunea economică care justifică solicitarea lui o reprezintă existența riscului de credit care este un element de care B. este obligată să țină cont și să încerce să îl acopere. Precizează că prin dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. g) din Normele Băncii Naționale Române ( BNR) nr. 17 din 1S decembrie 2003, riscul de credit este definit ca fiind „riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia". Mai precizează vă riscul de credit trebuie privit în strânsă legătură cu riscul de diminuare a valorii creanței, riscul Contrapartidei, riscul de poziție, riscul de decontare, riscul valutar, riscul de marfă, riscul reputațional și riscul operațional, cum sunt acestea reglementate de OUG 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului (Subsecțiunea 2.1 - cerințe de administrare a riscului).

Se arată că fiecare Bancă este obligată să stabilească nivelurile maxime admise pentru gradul ~"tal de îndatorare al fiecărui Client, diferențiate pe categoriile de clientelă, pe destinația creditului (de exemplu, credit de consum, credit ipotecar), pe tipul creditului (defalcat în funcție de moneda de exprimare sau, după caz, de indexare, de dobânzii, respectiv fixă ori variabilă, de termenul de acordare a creditului și de comportamentul clientului în legătură cu onorarea serviciului datoriei determinat de societatea garanției). Aceste niveluri sunt supuse unei metodologii de reconsiderare periodică a coeficienților de ajustare a veniturilor și nivelurilor maxime admise privind gradul de îndatorare, în vederea asigurării acurateței acestora pe o bază continuă. Se arată că împrumutătorii trebuie să se asigure că pe întreaga perioadă de acordare a creditului, gradul total de îndatorare a solicitantului se încadrează în nivelul admis aplicabil acestuia. Se susține că aceste operațiuni impun analiza evoluției creditului într-un context mult mai larg, al activității băncii și al evoluțiilor de pe piața interbancară, vizând acele riscuri venite )re piață spre relația contractuală dintre bancă și împrumutat. În ceea ce privește lipsa unei definiții în cuprinsul propriu-zis al contractului de credit, ne la a sublinia că aceasta este o condiție impusă fără temei legal. Articolul 4 Legea nr. 193/2000 nu vorbește despre o astfel de obligație de a defini termenii utilizați. Comisionul este comision (și limbajul este clar), iar riscurile sunt cele de pe piață în vedere și de legiuitor prin OUG 99/2006. Mai arată că în raport de rațiunea sa economică în mod evident comisionul de urmărire riscuri nu poate fi calificat ca o "dobândă mascată", el fiind I de altfel încasat (sub o denumire sau alta) de către toți furnizorii de servicii financiar-I bancare. Alături de celelalte comisioane, el este recunoscut a face parte din costul j total al creditului, reprezentând un element al prețului contractului, atât de [ legislația internă, cât și de cea europeană și cade în mod uzual în sarcina împrumutatului. Consideră că instanța de fond de fond în mod greșit a admis capătul de cerere privind restituirea sumelor încasate de bancă cu titlu de comision de urmărire riscuri. Raportat însă la regimul juridic specific instituit de Legea 193/2000, trebuie observat faptul că, potrivit art. 6 și 7 din lege, clauzele abuzive cuprinse în contract nu vor mai produce efecte asupra consumatorului. Legiuitorul român nu a prevăzut sancțiunea nulității absolute a clauzelor abuzive, această sancțiune nefiind prevăzută nici de Directiva nr. 93/13, care a fost transpusă prin Legea nr. 193/2000. Astfel, consecința caracterului abuziv al clauzelor contractuale este încetarea producerii efectelor pentru viitor a clauzei respective, contractul urmând a se derula în continuare, în măsura în care este posibil.

Dacă nu este posibilă continuarea contractului după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, se poate dispune rezilierea contractului. Mai mult decât atât, chiar dacă s-ar considera că sancțiunea caracterului abuziv este nulitatea absolută, nulitatea nu produce efecte retroactive în cazul contractelor cu executare succesivă. Admiterea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor atacate de reclamant nu putea produce efectul restituirii sumelor deja achitate. Contractele de credit reprezintă contracte cu executare succesivă, deoarece obligația împrumutatului se execută în timp, prin rate succesive, iar obligația împrumutătorului de a lăsa la dispoziția celui dintâi suma de bani și de a presta. Se arată că anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă, nu poate produce efecte retroactive. Rațiunea acestei excepții este tocmai evitarea unei îmbogățiri fără justă cauză, însă a împrumutatului, iar nu a împrumutătorului, deoarece împrumutatul este cel care nu poate restitui nici serviciile de care a beneficiat din partea Băncii și nici valoarea folosinței banilor (în contrapartidă pentru dobânda și comisioanele încasate)Obligând exclusiv B. la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de urmărire riscuri, instanța de fond a creat o situație inechitabilă, caracterizată juridic [de îmbogățirea fără justă cauză a intimatului-reclamant. Patrimoniul acestuia s-a [îmbogățit cu sumele de bani echivalente clauzelor eliminate, în timp ce patrimoniul [Băncii nu s-a reîntregit cu echivalentul serviciilor prestate în contrapartidă. Față de aceste considerente, modul în care judecătorul fondului a ales să facă aplicarea principiului stabilirii anterioare este unul greșit, hotărârea de primă instanță dând eficiență de drept numai în privința împrumutatului Ș..

In apărare intimatul a formulat întâmpinare prin care solicita respingerea apelului ca nefondat.

Verificând legalitatea sentinței civile nr in 5078 din 19.05.2014 Judecătoria Galati prin prisma motivelor de apel invocate, dar si sub toate aspectele, așa cum prevăd dispozițiile art. 480 Codul de Procedură Civilă, instanța de control judiciar retine următoarele:

Intre pârâta BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A., în calitate de împrumutător, și reclamantul, în calitate de împrumutat s-a încheiat Convenției de credit nr._ din data de 09.05.2006 (filele 10-14) prin care reclamanții au fost împrumutați cu suma de_ Euro, cu o dobândă curentă de 10,9% pe an variabilă, comision de administrare de 7,5 Euro reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1 și comision de urmărire riscuri de 40 Euro reprezentând un procent de 0,28% din valoarea creditului contractat. Tot prin acest contract împrumutatul s-a obligat să încheie un contract de asigurare pe toată perioada de creditare la o instituție sau societate de asigurări agreată de bancă.

La încheierea contractului, reclamanților i s-a înmânat graficul de rambursare, care conținea rata creditului, rata dobânzii, comisionul de administrare, comisionul de risc și suma totală lunară de achitat de către acesta (filele 17-19).

Reclamanții solicită să se constate nulitatea absolută a unor clauze din contractul încheiat, întrucât sunt abuzive, după cum urmează:

- art. 9, lit. f din Condițiile Speciale: „Comision de urmărire riscuri de 42 Euro reprezentând un procent de 0,28 % din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1”;

- art. 9,lit. b din Condițiile Speciale: „Comisionul de administrare de 7,5 Euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1” (f.10).

În prezenta speță, reclamantul are calitatea de consumator în sensul art. 2 alin.1 din Legea nr. 193/2000 iar pârâta BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A. are calitatea de comerciant - împrumutător încheind contractul de credit în cadrul activității sale comerciale, conform prevederilor art. 2 alin. 2 din aceeași lege, deci Convenția de credit nr._/06.07.2007 intră sub incidența Legii nr. 193/2000. Instanța reține că interesul protecției consumatorului ocrotit de acest act normativ este unul de interes public, astfel că încălcarea interdicției de a stipula clauze abuzive atrage nulitatea absolută.

Conform art. 1 alin. 3 Legea nr. 193/2000 republicată, se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Pentru a se putea trece însă la analiza caracterului eventual abuziv al clauzelor mai sus menționate se impune o analiză a prevederilor care exceptează anumite prevederi contractuale de la controlul caracterului abuziv.

Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a cerințelor Directivei nr.93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Acest text de lege transpune în legislația națională dispoziția comunitară, prevăzută la art. 4 alin. 2 conform căreia: „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil".

Astfel, potrivit definițiilor cuprinse la art.3 lit. g și i din Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE:

(i) dobânda anuală efectivă înseamnă costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului...".

Instanța apreciază că textul de lege indicat limitează intervenția instanței în definirea noțiunilor de obiect al contractului, de preț al contractului și de plată, însă nu interzice instanței să evalueze modul cum se calculează o parte din prețul contractului.

Instanța reține că negocierea unei clauze implică posibilitatea consumatorului de a influența natura clauzei contractuale iar, în cauză, nu au fost dovedite eventuale discuții referitoare la modificarea efectivă a clauzelor contestate.

Prin înscrisurile depuse la dosar s-a făcut dovada că, în contractul încheiat de reclamant cu pârâta supus controlului instanței, se prevede un comision de urmărire riscuri de 0,28 % la sold, în valoare de 42 Euro iar, din răspunsul la interogatoriul administrat reclamantului, a rezultat că acest comision nu a fost negociat între părți în contractul dedus judecății, acesta neavând cunoștință despre existența acestor comisioane.

În consecință, în lipsa unor dovezi contrare, instanța apreciază că toate clauzele indicate de reclamanți au natura unor clauze pre-formulate, nenegociate liber de părți.

În examinarea caracterului abuziv al clauzelor din contract, instanța va avea în vedere și echilibrul care trebuie să existe între interesele economice ale împrumutaților, de o parte, și cele ale băncii, de cealaltă parte, înțelegând că scopul urmărit de fiecare parte este obținerea unui folos patrimonial maxim, fie prin obținerea de condiții de creditare cât mai puțin oneroase, fie prin asigurarea unei garantări cât mai bune a executării contractului și a unui profit cât mai ridicat. Echilibrul intereselor este unul aproximativ, fiind imposibilă realizarea unei egalități perfecte între pozițiile celor două părți.

În ceea ce privește comisionul de urmărire riscuri instanța reține că există un dezechilibru semnificativ între prestațiile celor două părți, dat fiind cuantumul comisionului față de valoarea creditului, în condițiile în care comisionul nu este definit în cuprinsul convenției, nu se precizează care este riscul acoperit prin instituirea acestui comision, nu se precizează dacă este vorba de costul unui serviciu prestat, care ar fi acest serviciu sau dacă reprezintă contravaloarea unui prejudiciu suportat de pârâtă ca urmare a unei fapte a consumatorului.

Chiar în situația în care s-ar reține, în plus față de dispozițiile contractuale, definiția riscului de credit în sensul art. 3 lit. g din Normele BNR nr. 17/18.12.2003, respectiv riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia, instanța apreciază că a fost încălcat echilibrul contractual în lipsa unei prestații care să justifice perceperea comisionului în cauză.

Astfel, în acest context, reține că, în fapt, potrivit convenției, comisionul de urmărire riscuri în cuantum de 0,33 % se calculează lunar, spre deosebire de dobânzi sau alte comisioane iar, în condițiile Convenției, la finalul creditării, reclamanții vor avea de rambursat principalul de 15.000 Euro, dobânda în cuantum de 6935,4 Euro și un comision de urmărire riscuri în cuantum de 3780 Euro, acest comision reprezentând mai mult de jumătate din valoare totală a dobânzii, aspect de natură să formeze convingerea instanței că acest comision reprezintă o dobândă mascată (fila 19).

Contrar susținerilor pârâtei, instanța reține că reclamantul a acționat, la momentul încheierii contractului de credit, de pe o poziție inegală în raport cu profesionistul BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A., acesta din urmă având obligația de informare asupra tuturor produselor oferite de bancă, asupra costului total al creditului, dar și asupra semnificației unor comisioane, cum este și comisionul de urmărire riscuri, respectiv asupra modalității de calcul al acestor comisioane.

În cauză, nu au fost administrate probe referitoare la modalitatea de informare a reclamantului asupra condițiilor de creditare în sensul menționat mai sus.

Reclamantul susține că ulterior adoptării OUG 50/2010 pârâta a perceput comisionul de urmărire riscuri sub denumirea de comision de administrare (f. 58 verso). În acest sens se observă că plățile efectuate în intervalul 17.06.2011 – 17.05.2013 sunt identice cu cele efectuate în prealabil, concluzia ce se impune fiind aceea că pârâta a primit în continuare contravaloarea acestui comision în valoare de 42 Euro la care s-a adăugat și comisionul vechi de administrare de 7,5 lei (în total 47,5 Euro sub denumirea de comision de administrare) și ținând cont că această modificare a fost stabilită unilateral de pârâtă fără acordul pârâtului, instanța va analiza plățile efectuate prin raportare la noțiunile referitoare la comisionul de urmărire riscuri.

În ceea ce privește comisionul de administrare inserat în contract în cuantum de 7,5 Euro lunar, instanța reține că prin raportare la cuantumul sumei lunare de 108,42 Euro, nu reprezintă un dezechilibru major, motiv pentru care va aprecia că nu are caracter abuziv.

Astfel, pentru argumentele dezvoltate mai sus, va constata caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de urmărire riscuri, prevăzut de art. 3.8 din Condițiile Generale și art. 9, lit. f din Condițiile Speciale.

Referitor la capătul de cerere privind restituirea sumelor încasate de bancă cu titlu de comision de urmărire riscuri, instanța reține că nulitatea reprezintă o sancțiune de drept civil ce constă în desființarea retroactivă a unui act juridic încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale.

Funcție de aceste considerente tribunalul urmează a respinge apelul ca nefondat, va obliga apelanta să plătească intimatei suma de 1500 de lei cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 5078/19.05.2013 pronunțată de către Judecătoria G. privind pe apelanta BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A. / SEDIUL ALES LA SCA N. D. KINGSTON PETERSEN cu sediul în București, sector 1, Șoseaua București – Ploiești nr. 1A, .. 4 în contradictoriu cu intimatul Ș. I. domiciliat în G. .. 67 având ca obiect „acțiune în constatare” ca nefondat.

Obligă apelanta să plătească intimatei suma de 1500 de lei cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică de la 06 Noiembrie 2014.

Președinte,

P. P.

Judecător,

S. L.

Grefier,

G. G.

Red. PP/19.11.2014

Dact. GG/04 ex/08.12.2014

← Pretenţii. Decizia nr. 135/2014. Tribunalul GALAŢI		Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 310/2014. Tribunalul... →

Acţiune în constatare. Sentința nr. 5078/2014. Tribunalul GALAŢI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Acţiune în constatare. Sentința nr. 5078/2014. Tribunalul GALAŢI