Contestaţie la executare. Sentința nr. 8855/2014. Tribunalul GALAŢI

Tribunalul GALAŢI - Sentințe și decizii comerciale / 2014

Sentința nr. 8855/2014 pronunțată de Tribunalul GALAŢI la data de 17-04-2014 în dosarul nr. 10370/233/2013*

Dosar nr._

ROMÂNIA

TRIBUNALUL G.

SECTIA A II-A CIVILA

DECIZIA CIVILĂ Nr. 15/2014

Ședința publică de la 17 Aprilie 2014

Completul compus din:

PREȘEDINTE:P. P.

Judecător:R. M.

Grefier:G. G.

Pe rol judecarea apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 8855/02.10.2013 pronunțată de Judecătoria G. privind pe apelanta S.C. B. L. IFN S.A. cu sediul în București, sector 3, Ț-ța A. I. nr. 8 . cu intimatul M. A. L. domiciliat în Comuna C. N., . G., având ca obiect „contestație la executare „.

La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă pentru intimat avocat C. B. cu delegație de reprezentare pe care o depune la dosar, lipsă fiind apelanta.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:

Nemaifiind alte cereri de formulat și excepții de invocat instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.

Reprezentantul intimatei solicită respingerea apelului cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Depune la dosar practică judiciară.

TRIBUNALUL

Asupra apelului civil de fata;

Examinând actele si lucrările dosarului constata următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei G., la data de 28.05.2013, contestatorul M. A. L. a formulat contestație la executare în contradictoriu cu intimata S.C. B. L. IFN S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea tuturor formelor de executare silită efectuate în dosarul execuțional nr. 302/MC&BF/2013 al B. M. C. și B. F..

Până la soluționarea definitivă a contestației, a solicitat și suspendarea executării, conform dispozițiilor art. 718 alin. 4 pct. 1 N.C.pr.civ., întrucât hotărârea sau înscrisul care se execută nu este, potrivit legii, titlu executoriu, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Contestatorul a arătat că prin somația nr. 302/2013 a fost somat să achite suma de 63.167,82 lei, compusă din 56.363,13 lei debit, dobânzi și penalități aferente contractului de leasing nr._/26.04.2007, și 6.804,69 lei cheltuieli de executare silită.

A precizat că contractul de leasing a fost reziliat la data de 11.12.2012, ca urmare a neplății a două facturi restante, respectiv factura din luna noiembrie 2012, în cuantum de 2.033,50 lei și factura din luna decembrie 2012, în valoare de 3.136,7 lei, iar la data de 07.02.2013 autoturismul Mercedes Benz_, care făcea obiectul contractului, a fost predat intimatei, încheindu-se în acest sens un proces – verbal de predare – primire. Prin notificarea primită, contestatorul a mai învederat că i se solicită, la modul generic, debite restante…în contractul de leasing financiar nr._ și recuperarea bunului proprietatea B. L. IFN S.A. și a obligațiilor de plată neonorate, fără nicio altă precizare, ori, până la data respectivă erau restante două facturi, în valoare totală de 5.170 lei.

Contestatorul a mai arătat că orice sumă pretinsă de intimată trebuie dovedită cu înscrisuri, ceea ce nu s-a întâmplat, nefiind dovedit caracterul cert al creanței în cuantum de 56.363,13, contractul de leasing fiind reziliat unilateral pentru neplata ratelor restante în data de 11.12.2012, astfel încât după această dată numai pot fi emise facturi. Cu toate acestea, într-o fișă de client întocmită la data de 19.03.2013, contestatorul apare cu un capital nefacturat de 45.641,56 lei, din care facturi emise și neachitate în cuantum de 9.730,20 lei, așadar au fost emise facturi, ulterior datei remiterii bunului. Intimata nu a menționat o dată certă de la care s-a calculat debitul și penalitățile pentru fiecare factură în parte.

Prin sentința civilă nr.8855 din 02.10.2013 Judecătoria G. a fost admisă, în parte, contestația la executare formulată de contestatorul M. A. – L., domiciliat în . G., în contradictoriu cu intimata S.C. B.C.R. L. IFN S.A., cu sediul în SECTOR 3, București, P-ȚA A. I., nr. 8, .> A fost constată nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 16.9 lit. c) din contractul de leasing nr._/26.04.2007, încheiat între părți, ca urmare a caracterului său abuziv, și anulează această clauză.

Au fost anulate, în parte, formele de executare silită, reprezentate de procesul – verbal de constatare creanță din 13.05.2013 și somația nr. 302/2013 din 13.05.2013, emise de B. M. C. și B. F. în dosarul de executare nr. 302/2013, pentru suma de 45.641,56 lei, reprezentând daune – interese, precum și încheierea nr. 302/2013 din 14.05.2013 întocmită de executorul judecătoresc B. F., privind stabilirea cheltuielilor de executare, în ceea ce privește onorariul executorului judecătoresc, pe care îl va reduce până la suma de 1.224,20 lei (TVA inclus).

În baza art. 719 alin. 4 N.C.pr.civ., instanța a dispus ca la rămânerea definitivă, hotărârea să se comunice către B.E.J.A. M. C. și B. F..

În baza art. 453 alin. 1 N.C.pr.civ., obligă intimata la plata către contestator a sumei de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

S-a reținut în motivarea hotărârii că între intimata B.C.R. L. IFN S.A., în calitate de locator, și contestatorul M. A. L., în calitate de utilizator, s-a încheiat contractul de leasing financiar nr._/26.04.2007, obiectul constituindu-l autovehiculul Mercedes Benz_ (f. 4-14 dosar executare). Contractul a fost încheiat pentru o perioadă de 120 luni, valoarea de intrare a autoturismului fiind de 23.750 euro (TVA inclus). Contestatorul a achitat un avans de 8.312,5 euro, valoarea finanțată fiind de 15.437,50 euro, rata lunară de 193,89 euro, ultima rată, care constituia valoarea reziduală, fiind de 193,70 euro.

Întrucât debitorul – contestator nu a achitat la termenul scadent două rate de leasing, intimata – creditoare, prin Hotărârea din data de 07.02.2013, în baza art. 15 din O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și a articolului ”încetarea și rezilierea contractului” din contractul de leasing, a dispus rezilierea contractului de leasing financiar nr._/26.04.2007 (f. 21 – dosar executare), notificând utilizatorul în acest sens și solicitându-i acestuia predarea bunului (f. 18). La momentul rezilierii contractului de leasing, erau emise facturi și neachitate în valoare de 9.730,28 lei.

La data de 07.02.2013, are loc predarea – primirea bunului, încheindu-se în acest sens un Proces – verbal de predare – primire (recuperare bun), în loc. G. (f. 20).

Pentru recuperarea debitului restant, intimata s-a adresat B. M. C. și B. F. cu o cerere de executare silită, la data de 05.03.2013. Prin încheierea nr. 302/2013 din 05.04.2013, executorul judecătoresc a admis cererea formulată și a dispus înregistrarea acesteia și deschiderea dosarului de executare silită nr. 302/2013 (f. 39 – dosar executare).

Prin încheierea nr. 2795 din data de 09.04.2013, pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria G. a dispus încuviințarea executării silite a titlului executoriu reprezentat de contractul de leasing financiar nr._/26.04.2007 împotriva debitorului M. A. și a debitorului coplătitor M. C., până la concurența sumei de 56.363,13 lei și a cheltuielilor de executare(f. 44 – dosar executare).

Ca urmare, la data de 13.05.2013, executorul judecătoresc B. F. a întocmit procesul – verbal de constatare creanță, iar la data de 14.05.2013, încheierea nr. 302/2013 privind cheltuielile de executare și a emis somația pe numele celor doi debitori (f. 45-48 doar executare), comunicate la data de 15.05.2013 (f. 52 – dosar executare). La data de 03.09.2013 a dispus și înființarea măsurii popririi, înștiințând debitorii despre aceasta.

În drept, potrivit art. 711 alin.1 și 2 N.C.pr.civ., împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare. De asemenea, se poate face contestație la executare și în cazul în care executorul judecătoresc refuză să efectueze o executare silită sau să îndeplinească un act de executare silită în condițiile legii. Dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută la art. 443, se poate face contestație și în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu.

Art. 712 alin. 2 N.C.pr.civ. prevede că ”în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlul executor decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestația la executare și motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătură cu acest titlu executoriu o cale procesuală specifică pentru desființarea lui”.

În prezenta cauză, titlul executoriu este reprezentat de contractul de leasing financiar nr._/26.04.2007, încheiat între creditoarea B.C.R. L. IFN S.A. și debitorul M. A. L., în calitate de utilizator, și M. C., în calitate de coplătitor.

Instanța a reținut apărările contestatorului – debitor referitor la lipsa caracterului de titlu executoriu al contractului de leasing, întrucât potrivit art. 8 din O.G. nr. 51/28.08.1997, privind operațiuni de leasing și societățile de leasing, contractele de leasing, precum și garanțiile reale și personale, constituite în scopul garantării obligațiilor asumate prin contractele de leasing, constituie titluri executorii.

Analizând obligațiile contractuale ale debitorului, instanța a reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 15 din O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing si societățile de leasing, republicată, ”dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul în care locatarul/utilizatorul nu execută obligația de plată integrală a ratei de leasing timp de doua luni consecutive, calculate de la scadența prevăzută în contractul de leasing, locatorul/finanțatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar locatarul/utilizatorul este obligat să restituie bunul și să plătească toate sumele datorate, până la data restituirii în temeiul contractului de leasing”.

Această dispoziție legală este reluată în cadrul contractului de leasing prin clauza nr. 16.5 lit. c), potrivit căreia, locatorul poate rezilia contractul, de plin drept, fără nicio formalitate prealabilă, fără punerea în întârziere a utilizatorului și fără intervenția instanței de judecată, în situația în care acesta întârzie plata integrală timp de 15 zile lucrătoare a unei rate de leasing, unei prime de asigurare sau a oricărei obligații de plată prevăzute în contract.

Din actele dosarului, rezultă că debitorul - contestator nu a plătit timp de două luni ratele scadente, respectiv rata nr. 64 și rata nr. 65. Astfel, pentru rata nr. 64, a fost emisă factura fiscală nr. B. L._/01.11.2012, scadentă la data de 14.11.2012, în valoare de 1.037,35 lei, din care debitorul a achitat suma de 107,05 lei în data de 17.12.2012, rămânând un rest de 930,30 lei. Pentru rata nr. 65 a fost emisă factura fiscală B. L._ din 03.12.2012, scadentă la 14.12.2012, în valoare de 1.103,20 lei (f. 34 – dosar executare).

Debitorul M. A. L. a efectuat în data de 17.12.2012 o plată în valoare de 1.103,20 lei (f. 24), însă potrivit fișei de client aceasta a stins factura B. L._ din 01.10.2012, scadentă la 12.10.2012, aferentă ratei nr. 63 din contract, și, parțial, factura aferentă ratei nr. 64, menționată mai sus (f. 32 – dosar executare).

Astfel, a rezultat că în mod legal, pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale, creditoarea a reziliat contractul de leasing financiar nr._/26.04.2007.

Instanța a constatat că debitorul a fost notificat, prin intermediul biroului executorului judecătoresc Aequitas, la data de 08.01.2013 (notificarea nr. 117SR/07.01.2013), ca cel mai târziu la data de 21.01.2013, să se prezinte la sediul biroului pentru a preda bunul care face obiectul contractului de leasing nr._/2007 (f. 18). La aceeași dată, i-a fost comunicat debitorului și notificarea privind rezilierea de plin drept a contractului de leasing, pentru debitele restante (f. 19).

Autoturismul a fost predat proprietarului/finanțator la data de 07.02.2013, ocazie cu care s-a încheiat între părți procesul – verbal de predare – primire (recuperare bun) – f. 20.

În aceste împrejurări, debitorul este obligat să se conformeze clauzelor contractului, în sensul de a plăti ratele scadente, penalitățile și celelalte sume decurgând din contract, până la momentul predării efective a bunului.

Cum predarea a avut loc la data de 07.02.2013, debitorul este obligat să achite facturile emise de creditoare până la acea dată, acestea fiind aferente folosinței bunului de care a beneficiat până la predare. În cauză, creditoarea a emis facturile fiscale B. L._/03.01.2013, scadentă la 16.01.2013, aferentă ratei nr. 66, în valoare de 3.390,10 lei și B. L._/01.02.2013, scadentă 14.02.2013, aferentă ratei nr. 67, în valoare de 1.264,02. Alături de cele două facturi scadente și neachitate până la acel moment (rata 64, parțial, în valoare de 930,30 lei, și rata nr. 65, în valoare de 1.103,20 lei), rezultă că debitorul datorează la momentul demarării executării sale silite creditoarei, cu titlu de rate restante, suma de 6.687,62 lei.

În ceea ce privește penalitățile de întârziere solicitate de creditoare, instanța a reținut că potrivit art. 8.12 din contractul de leasing încheiat între părți, în caz de întârziere a oricărei plăți, locatorul are dreptul să aplice utilizatorului penalități de întârziere în cuantum de 0,5 % din suma neachitată la scadență pentru fiecare zi de întârziere.

Creditoarea a calculat penalități pentru sumele restante, valoarea totală a acestora fiind de 1.361,57 lei (f. 32 – dosar executare). Din aceasta, suma de 591,60 lei a fost facturată pe facturile scadente și neachitate, rămânând de achitat suma de 769,97 lei, penalități de întârziere, calculate până la data începerii executării silite.

Referitor la factura fiscală B. S._/14.03.2013, scadentă la data de 23.03.2013, în valoare de 3.042,66 lei, reprezentând prestări servicii – reposesie bun, instanța reține că și aceasta este datorată de către debitor.

Potrivit clauzelor contractuale, art. 16.7 lit. a), utilizatorul s-a obligat ca în toate situațiile de reziliere a contractului de leasing, fără ca utilizatorul să-și îndeplinească obligațiile asumate, acesta se obligă să restituie locatorului autovehiculul în aceeași stare tehnică și funcțională avută la data preluării, mai puțin uzura aferentă exploatării normale a autovehiculului în termen de 3 zile de la data rezilierii, în caz contrar, locatorul va avea dreptul să-și recupereze autovehiculul chiar fără acordul utilizatorului.

Totodată, potrivit art. 16.7 lit. c) din contract, utilizatorul s-a obligat să suporte toate cheltuieli efectuate de locator pentru realizarea drepturilor sale asupra autovehiculului.

Instanța a reținut că debitorul a fost notificat cu privire la rezilierea contractului de leasing încă din data de 08.01.2013, prin notificarea nr.117/SR/07.01.2013, însă a predat autovehiculul ce face obiectul contractului abia la data de 07.02.2013. Mai mult, acesta nu a fost predat la sediul biroului executorului judecătoresc, așa cum se menționa în notificarea primită, ci către S.C. Oplas Internațional S.R.L., ca reprezentant al creditoarei, în mun. G.. Așadar, creditoarea a efectuat demersuri pentru . bunului său, care au determinat cheltuieli în acest sens. Instanța nu va primi apărările debitorului, în sensul că a predat de bună – voie autovehiculul și astfel nu trebuie să suporte aceste cheltuieli. Predarea de bună – voie, ar fi prezumat ca debitorul să se deplaseze, în 3 zile de la primirea notificării, la sediul creditoarei să predea bunul, însă, în fapt, acesta a așteptat ca bunul să-i fie ridicat de firma de recuperare aleasă de creditoare.

Instanța a reținut nici apărarea legată de necomunicarea emiterea facturii de reposesie a bunului după predarea acestuia, precum și necomunicarea facturii către debitor. Este evident că anterior intrării în posesie a autovehiculul, creditoarea nu putea emite o factură pentru serviciile de recuperare a bunului, neputând cunoaște în primul rând dacă bunul va fi predat, precum și, în al doilea rând, contravaloarea cheltuielilor realizate în acest scop. Necomunicarea facturii nu-l exonerează pe debitor de plata acesteia, întrucât potrivit art. 11.1 din contract, plata facturii trebuie realizată în termen de maxim 9 zile de la emiterea facturii, mai puțin această dată.

În consecință, instanța a apreciat că debitorul – contestator datorează creditoarei – intimatei și contravaloarea facturii de reposesie a bunului, respectiv suma de 3.042,66 lei.

Față de aspectele menționate, instanța a reținut că toate aceste sume, reprezentate de ratele scadente și neachitate, penalitățile de întârziere și cheltuielile de reposesie sunt sume datorate de contestator intimatei, reprezentând creanțe certe, lichide și exigibile.

În ceea ce privește obligarea debitorului la plata de daune – interese, prevăzute de art. 16.9 lit. c) din contract, instanța reține următoarele:

Contestatorul M. A. L. a solicitat instanței să constate caracterul abuziv al acestei clauze.

Potrivit art. 16.9 lit. c) din contractul de leasing încheiat între părți, ”în cazul restituirii autovehiculului către locator, ca urmare a rezilierii contractului din vina utilizatorului, acesta va plăti cu titlu de daune – interese contravaloarea autovehiculului, înțelegând prin aceasta valoarea de intrare, la care se adaugă cheltuielile de închidere a contractului de leasing, taxele și impozitele legale (TVA, taxe vamale, cheltuieli de radiere și cu alte servicii etc. după caz), luându-se în considerare sumele deja achitate în contul autovehiculului cu titlu de capital”.

Instanța a reținut că potrivit art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Deși formularea adoptată de legiuitor nu este foarte clară, aceasta trebuie interpretată în concordanță cu dispozițiile comunitare pe care le transpune. Or, conform art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului, pe de o parte, față de serviciile furnizate în schimbul acestuia, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil, de unde rezultă că nicio clauza dintre cele invocate de reclamanți (privind prețul acordării creditului, deci obiectul contractului) nu ar putea fi apreciate prin prisma caracterului abuziv.

Însă Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că dreptul național trebuie interpretat în conformitate cu directivele (cauza Von Colson și Kamman c. Land Nordhrein-Westfalen din 1984), iar odată ce o problemă de drept a fost soluționată de Curte, instanța națională se poate baza pe această soluție în cauze ulterioare (cauza Da C. și alții c. Nederlandse Belastingadministratie din 1963).

Conform paragrafelor nr. 40 și 44 din hotărârea din 03.06.2010 a CJUE, pronunțată în cauza Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid c. Asociación de Usuarios de Servicios Bancarios, statele membre ale Uniunii Europene (deci și România) nu pot fi împiedicate să mențină sau să adopte, cu privire la domeniului protecției consumatorului, norme mai stricte decât cele prevăzute de Directiva nr. 93/13/CEE, cu condiția ca acestea să asigure consumatorilor un nivel de protecție mai ridicat.

În consecință, art. 4 alin. 2 din Directivă trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului, pe de o parte, față de serviciile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 se încadrează în situația stabilită de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza anterior menționată, în sensul că acordă consumatorului o protecție mai ridicată decât directiva (din formulare nefiind evidentă interzicerea analizei caracterului abuziv al clauzelor privind obiectul contractului), deci clauza invocată de reclamanți poate fi analizată din perspectiva caracterului abuziv.

Având în vedere că Legea 193/2000 a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunității Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România și-a asumat obligația transpunerii și aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislației comunitare, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiției stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiții generale impuse acestora.

În accepțiunea art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 și art. 2 pct. 16 din OG nr. 21/1992, clauza abuzivă este acea clauza inserată în contract care, nefiind negociată direct cu consumatorul, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile parților.

Ceea ce sancționează legea este că, în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie să accepte în . de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Această opțiune nu poate fi considerată mulțumitoare, întrucât legislația pentru protecția consumatorului urmărește să-l pună pe consumator în situația de a beneficia fără restricții de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piață, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul său și contrar cerințelor bunei-credințe.

Astfel, conform dispozițiilor legale, pentru ca o clauză contractuală să fie considerată abuzivă, este necesar ca aceasta să nu fi fost negociată direct cu consumatorul și să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

Art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 stabilește ca o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Contractul preformulat a fost definit de Ordinul Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor nr. 92/2007 ca fiind acel tip de contract redactat în întregime sau aproape în întregime de către operatorul economic prestator de servicii, consumatorii neputând modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci având doar posibilitatea de a le accepta sau nu.

Prin urmare, lipsa negocierii directe cu consumatorul este echivalentă cu stabilirea clauzei în mod unilateral de către comerciant și imposibilitatea consumatorului de a influența natura clauzei. Cu alte cuvinte, legislația protecției consumatorilor instituie o prezumție relativă de lipsa a negocierii directe a clauzelor contractuale, daca suntem în prezenta unor contracte preformulate și/sau a unor condiții generale de vânzare.

Or, clauza ce face obiectul prezentei analize se circumscrie întocmai acestor prescripții legale, deoarece contractul de leasing în discuție face parte din categoria contractelor de adeziune, clauza 16.9 lit. c) fiind preformulată, iar contestatorul nu ar fi putut determina pe intimată să renunțe la ea.

Cea de-a doua condiție pentru calificarea unei clauze ca fiind abuziva se referă la deteriorarea echilibrului contractual prin abuzul de putere al comerciantului care impune, contrar principiului bunei-credințe, la momentul semnării contractului, clauze care ii creează un avantaj în detrimentul consumatorului.

Principiul bunei-credințe a fost preluat din art. 3 pct. 1 din Directiva nr. 93/13/CEE și desemnează respectul reciproc al părților contractante, adoptarea unui comportament onest și rezonabil care să aibă în vedere interesele legitime ale consumatorului, fundamentând chiar o abordare obiectivă a dezechilibrului contractual ce poate fi apreciat ca rezultat al unui dezechilibru în puterea de negociere a părților.

Potrivit jurisprudenței constante a CJCE/CJUE, sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13/CEE se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora. Având în vedere o asemenea situație de inferioritate, articolul 6 pct.1 din Directiva 93/13/CEE prevede că clauzele abuzive nu creează obligații pentru consumator.

Potrivit art. 1 alin. 3 Legea nr. 193/2000, republicată „se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.”

Potrivit art. 4 alin. 1 din aceeași Lege, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.”

Potrivit alin. 1 din Lista cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive aprobată prin Anexa nr. 1 a Legii nr. 193/2000, republicată, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: ”i) obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant.”

Raportat la aceste dispozițiile legale menționate anterior, instanța a reținut că clauza prevăzută de art. 16.9 lit. c) din Condițiile Generale ale Contractului de leasing financiar nr._/26.04.2007 este abuzivă în sensul lit. i) din Lista anexă la Legea nr. 193/2000. Astfel, clauza impune contestatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant.

Instanța a reținut că această clauză este o clauză penală, stipulată conform art. 1066 și 1087 C.civ. Libertatea contractuală consacrată de art. 969 C.civ. nu înseamnă însă că părțile au o libertate absolută sau discreționară de a contracta, adică de a-și stabili legea. Forța juridică deplina este recunoscuta doar convențiilor care respectă ordinea publica și bunele moravuri. Un contract are putere de lege între părți, întrucât este prezumat a fi dominat de buna-credința și utilitate pentru părțile contractante.

Regula ireductibilității clauzei penale consacrată de dispozițiile art. 1087 C.civ. privește o clauză penala stabilită în condițiile legii și cu respectarea principiilor Codului civil, iar nu o clauză abuzivă stabilită cu încălcarea exigentelor echitații, bunei-credințe, a echilibrului între prestații și prin care s-ar ajunge la îmbogățirea fără just temei a unei părți, în dauna celeilalte.

Clauza litigioasă inclusă în art. 16.9 lit. c) din contractul de leasing, care dă dreptul finanțatorului să încaseze întreaga valoare a convenției, deși utilizatorul restituie bunul închiriat înainte de termen, contractul fiind reziliat, este abuzivă, prejudiciul finanțatorului constând în ratele neachitate acoperindu-se prin valorificarea ulterioară a bunului ce a făcut obiectul contractului de leasing.

Astfel, penalitățile calculate de creditoare depășesc cuantumul dobânzii legale și se află într-o disproporție vădită cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus, incluzând costurile pentru recuperarea creanței. Această disproporție creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe și în detrimentul consumatorului.

În situația constatării caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 16.9 lit. c) din Condițiile Generale ale Contractului de leasing financiar nr._/26.04.2007, contestatorul nu poate fi obligat la plata, cu titlu de daune interese, a ratelor de leasing rămase de achitat până la finalul contractului.

Nerespectarea dispozițiilor imperative, de ordine publică, ale art. 4 din Legea nr. 193/2000, atrage nulitatea absolută a clauzei penale abuzive. Sancțiunea nulității are caracter virtual, dar rezultă în mod neîndoielnic din modul în care este redactată dispoziția legală, ca și din rațiunea și scopul acesteia.

Față de considerentele expuse, instanța a constata nulitatea absolută al clauzei penale cuprinse în clauza de la punctul 16.9 lit. c) din contractul de leasing nr._/26.04.2007.

În consecință, instanța a anulat, în parte, procesul – verbal constatare creanță din 13.05.2013, somația nr. 302/2013 din 13.05.2013, emise de B. M. C. și B. F. în dosarul de executare nr. 302/2013, pentru suma de 45.641,56 lei, reprezentând daune - interese. Totodată, instanța va dispune anularea, în parte, a încheierii nr. 302/2013 din 14.05.2013 întocmită de executorul judecătoresc B. F., privind stabilirea cheltuielilor de executare, în ceea ce privește onorariul executorului judecătoresc, pe care îl va reduce până la suma de 1.224,20 lei (TVA inclus), proporțional cu suma anulată.

Având în vedere cele menționate, instanța a admis, în parte, contestația la executare formulată de contestatorul – debitor M. A. – L., în contradictoriu cu intimata – creditoare S.C. B.C.R. L. IFN S.A.

În baza art. 719 alin. 4 N.C.pr.civ., instanța a dispus ca la rămânerea definitivă, hotărârea să se comunice către B.E.J.A. M. C. și B. Forin.

În ceea ce privește solicitarea contestatorului de a dispune obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, instanța a reținut că potrivit art. 453 alin. 1 N.C.pr.civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Contestatorul a făcut dovada, până la închiderea dezbaterilor, a cheltuielilor de judecată reprezentate de taxă judiciară de timbru, în cuantum de 194 lei și timbru judiciar în valoare de 5 lei, precum și a onorariului de avocat în cuantum de 2.000 lei, conform chitanței nr. 43/05.07.2013. În raport de admiterea în parte a contestației, instanța a obligat intimata, la plata către contestator a sumei de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel . SA motivând ca hotărârea instanței de fond este lipsita de temei legal, invocând dispozițiile art. 466-470 Codul de Procedură Civilă.

In motivarea apelului se arata ca, creditoarea in baza titlului executoriu reprezentat de contractele de leasing financiar, a solicitat B.E.J M. C. si B. F., executarea silita a debitorului pentru creanța in suma de 56,363.13 lei, precum si a cheltuielilor de executare. Judecătoria G. a încuviințat executarea silita a titlului executoriu reprezentat de contractul de leasing financiar nr._ din 26.04.2007 prin încheierea nr. 2795 din 09.04.2013.

Se arată că ca in condițiile art. 632 Cpr.civ, - executarea silita se va efectua numai in temeiul unei hotărâri judecătorești ori a unui alt înscris, care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.

Astfel in conformitate cu art. 52 din Legea 93/2009. privind instituțiile financiar nebancare. contractele de credit încheiate de o instituție financiara nebancara, precum si garanțiile reale si personale afectate garantării creditului constituie titlu executoriu.

Conform dispozițiilor art 8 din Ordonanța nr 51/28.08.1997. privind operațiunile de leasing si societățile le leasing . astfel cum a fost republicata si actualizata, contractele de leasing precum si garanțiile reale si personale, constituite in scopul garantării obligațiilor asumate prin contractul de leasing, constituie titluri executoriu.

Se mai susține că din coroborarea textelor de lege mai sus arătate, rezultă ca formele de executare au fost întocmite legal de către intimată si de către B.E.T M. C. si B. F., cu respectarea tuturor condițiilor prevăzute de dispozițiile legale.

Conform contractului de leasing art. 16 alin. 5 lit. c si a art. 15 din legea leasingului (O.G nr. 51/1997): i) in cazul in care utilizatorul nu executa obligația de plata integrala a ratei de leasing timp de doua juni consecutive, calculate de la scadenta prevăzuta in contractul de leasing, locatorul/finanța torul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar locatarul/utilizatorul este obligat sa restituie bunul si sa plătească toate sumele datorate, pana la data restituirii in temeiul contractului de leasing (art. 15 din OG nr. i51/1997); b) încetarea contractului de leasing nu va avea nici un efect asupra obligațiilor deja scadente intre parti (art. 16.2 din contractul de leasing); c) in cazul returnării autovehiculul, utilizatorul nu poate revendica restituirea plaților efectuate pana acel moment sau plați din ele, acestea fiind considerate in baza prezentului contract ca reprezentând contravaloarea posesiei si folosinței autovehiculului (art. 16.8 din contractul de leasing).

In al doilea rând, menționam ca autovehiculul, atât pe perioada de valabilitate a contractului, cat si după reposesia lui, a fost si este proprietatea B. L.. Creditoarea a ridicat autovehiculul menționat ca urmare a faptului ca utilizatorul a avut restante la plata.

Se menționează că suma de 1. 9,730.28 lei reprezentând facturi emise si neincasate reprezintă sumele solicitate si admise de instanța de fond a fi executate.

Se mai arată că potrivit situațiilor depuse la dosarul de executare, contestatoarea/debitoare are de plătit valoarea aferenta ratelor de leasing 65-67 conform scadentarului, plus factura de reposesie a bunului in valoare de ",042.66 lei, factura emisa in baza art. 16 alin. 7 lit. c din contractul de leasing.

Pentru întârzierea la plata a ratelor de leasing si a celorlalte obligații contractuale, părțile au stabilit de comun acord, prin art. 8.12 din contractul de leasing, ca: „In caz de întârziere a oricărei plați, Locatorul va avea dreptul sa aplice utilizatorului penalități de întârziere in cuantum de 0,5 % din suma neachitata la scadenta pentru fiecare zi de întârziere."

Aplicând aceasta formula, având in vedere numărul zilelor de întârziere la plata ratelor de.leasing înregistrat de debitoare, cuantumul penalităților de întârziere este de 769.97 lei, așa cum am si solicitat prin cererea de executare silita.

Cu privire la plata de către debitorul/intimat a sumelor cu titlul de daune interese (conform art. 16.9 lit. c din contractul de leasing financiar) pe care instanța de fond a înțeles sa le califice ca fiind abuzive, arată următoarele:

Pentru a preîntâmpina pierderile cauzate de neîndeplinirea - totala sau parțiala - de către debitor a obligațiilor de plata a valorii finanțate conform graficului agreat, precum si a pierderilor ocazionate de uzura bunului folosit, de cheltuielile efectuate, după caz, cu evaluarea, depozitarea si vânzarea bunului după reziliere, părțile au agreat, anterior datei rezilierii, sub forma clauzei penale, contravaloarea prejudiciului suferit de către finanțator si respectiv proprietar in caz de culpa contractuala a debitoarei. Acest prejudiciu a fost cuantificat de către ambele parți in art. 16.9 lit. c din contractele de leasing si reprezintă „contravaloarea autovehiculului, înțelegând prin aceasta valoarea de intrare, la care se adaugă cheltuielile de închidere a contractului de leasing, taxele si impozitele legale (TVA, taxe vamale, cheltuieli de radiere si cu alte servicii etc. după caz), luându-se in considerare sumele deja achitate in contul autovehiculul cu titlu de capital". Suma reprezentând daune interese este lichida, pentru ca, așa cum am precizat anterior, aceasta suma este determinabila conform art. 16.9 lit.c din contract, fiind egala, prin voința pârtilor, cu contravaloarea capitalului nefacturat.

Astfel,, conform art. 662 alin. 3 Cod Procedură Civilă invocat de debitoare, o creanța este lichida „atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conține elemente care permit stabilirea lui". Or, așa cum am menționat, însăși debitoarea, prin reprezentant legal, a agreat, citind, analizând si semnând contractul de leasing (inclusiv art. 16.9 lit c) cuantumul prejudiciului suferit de societatea de leasing ca urmare a rezilierii contractului înainte de expirarea celor 120 de luni contractuale. Daunele interese au fost stabilite prin clauza penala. Fiind un contract, aceasta clauza este obligatorie intre parți, instanța de judecata neavând dreptul sa-i reducă sau sa-i majoreze cuantumul. Mai mult, contractul de leasing financiar (cum este cazul contractelor de leasing din speța analizata) este, in baza art. 8 din OG nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing si societățile de leasing, respectiv art. 52 din Legea nr. 93/2009 privind instituțiile financiare, executarea silita a acestuia fiind posibilă o verificare pe fond a creanței

din partea instanței de judecata.

Faptul ca debitoarea a restituit autovehiculul care au făcut obiectul contractului de leasing nu are relevanta în materia supusa judecații, recuperarea neînsemnând automat si acoperirea prejudiciului generat creditoarei B. L. de nerespectarea de către M. A. L1VIU a obligațiilor sale contractuale. Astfel, recuperarea bunurilor presupune întotdeauna cheltuieli cu depozitarea, paza, evaluarea acestora, publicitatea vânzării lor, eventuale reparații etc.

Mai mult, suma cu care s-a vândut bunul finanțat recuperat, respectiv autoturismul marca Mercedes Benz odei B180, a fost in cuantum de 27,000 lei, in condițiile in care debitorul/intimat a obținut o valoare garantată din partea B. L. IFN SA in valoare de 15,437 EURO, iar subscrisa nu a reușit sa recupereze pana in acest moment nici măcar aceasta suma finanțata înregistrând o pierdere pe care in baza art. 16.9 lit c) o solicita de la debitorul/intimat.

In apărare intimatul a formulat întâmpinare prin care solicita respingerea apelului ca nefondat .

Verificând legalitatea sentinței civile nr. in 8855 din 02.10.2013 Judecătoria G. prin prisma motivelor de apel invocate, dar si sub toate aspectele, așa cum prevăd dispozițiile art. 480 Codul de Procedură Civilă, instanța de control judiciar retine următoarele:

Intre intimata B.C.R. L. IFN S.A., în calitate de locator, și contestatorul M. A. L., în calitate de utilizator, s-a încheiat contractul de leasing financiar nr._/26.04.2007, obiectul constituindu-l autovehiculul Mercedes Benz_ (f. 4-14 dosar executare). Contractul a fost încheiat pentru o perioadă de 120 luni, valoarea de intrare a autoturismului fiind de 23.750 euro (TVA inclus). Contestatorul a achitat un avans de 8.312,5 euro, valoarea finanțată fiind de 15.437,50 euro, rata lunară de 193,89 euro, ultima rată, care constituia valoarea reziduală, fiind de 193,70 euro.

La data de 07.02.2013, are loc predarea – primirea bunului, încheindu-se în acest sens un Proces – verbal de predare – primire (recuperare bun), în loc. G. (f. 20).

Instanța nu va reține apărările contestatorului – debitor referitor la lipsa caracterului de titlu executoriu al contractului de leasing, întrucât potrivit art. 8 din O.G. nr. 51/28.08.1997, privind operațiuni de leasing și societățile de leasing, contractele de leasing, precum și garanțiile reale și personale, constituite în scopul garantării obligațiilor asumate prin contractele de leasing, constituie titluri executorii.

Analizând obligațiile contractuale ale debitorului, instanța reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 15 din O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing si societățile de leasing, republicată, ”dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul în care locatarul/utilizatorul nu execută obligația de plată integrală a ratei de leasing timp de doua luni consecutive, calculate de la scadența prevăzută în contractul de leasing, locatorul/finanțatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar locatarul/utilizatorul este obligat să restituie bunul și să plătească toate sumele datorate, până la data restituirii în temeiul contractului de leasing”.

Astfel, rezultă că în mod legal, pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale, creditoarea a reziliat contractul de leasing financiar nr._/26.04.2007.

Instanța constată că debitorul a fost notificat, prin intermediul biroului executorului judecătoresc Aequitas, la data de 08.01.2013 (notificarea nr. 117SR/07.01.2013), ca cel mai târziu la data de 21.01.2013, să se prezinte la sediul biroului pentru a preda bunul care face obiectul contractului de leasing nr._/2007 (f. 18). La aceeași dată, i-a fost comunicat debitorului și notificarea privind rezilierea de plin drept a contractului de leasing, pentru debitele restante (f. 19).

Autoturismul a fost predat proprietarului/finanțator la data de 07.02.2013, ocazie cu care s-a încheiat între părți procesul – verbal de predare – primire (recuperare bun) – f. 20.

În ceea ce privește penalitățile de întârziere solicitate de creditoare, instanța reține că potrivit art. 8.12 din contractul de leasing încheiat între părți, în caz de întârziere a oricărei plăți, locatorul are dreptul să aplice utilizatorului penalități de întârziere în cuantum de 0,5 % din suma neachitată la scadență pentru fiecare zi de întârziere.

Totodată, potrivit art. 16.7 lit. c) din contract, utilizatorul s-a obligat să suporte toate cheltuieli efectuate de locator pentru realizarea drepturilor sale asupra autovehiculului.

Instanța reține că debitorul a fost notificat cu privire la rezilierea contractului de leasing încă din data de 08.01.2013, prin notificarea nr.117/SR/07.01.2013, însă a predat autovehiculul ce face obiectul contractului abia la data de 07.02.2013. Mai mult, acesta nu a fost predat la sediul biroului executorului judecătoresc, așa cum se menționa în notificarea primită, ci către S.C. Oplas Internațional S.R.L., ca reprezentant al creditoarei, în mun. G.. Așadar, creditoarea a efectuat demersuri pentru . bunului său, care au determinat cheltuieli în acest sens. Instanța nu va primi apărările debitorului, în sensul că a predat de bună – voie autovehiculul și astfel nu trebuie să suporte aceste cheltuieli. Predarea de bună – voie, ar fi prezumat ca debitorul să se deplaseze, în 3 zile de la primirea notificării, la sediul creditoarei să predea bunul, însă, în fapt, acesta a așteptat ca bunul să-i fie ridicat de firma de recuperare aleasă de creditoare.

Instanța nu va reține nici apărarea legată de necomunicarea emiterea facturii de reposesie a bunului după predarea acestuia, precum și necomunicarea facturii către debitor. Este evident că anterior intrării în posesie a autovehiculul, creditoarea nu putea emite o factură pentru serviciile de recuperare a bunului, neputând cunoaște în primul rând dacă bunul va fi predat, precum și, în al doilea rând, contravaloarea cheltuielilor realizate în acest scop. Necomunicarea facturii nu-l exonerează pe debitor de plata acesteia, întrucât potrivit art. 11.1 din contract, plata facturii trebuie realizată în termen de maxim 9 zile de la emiterea facturii, mai puțin această dată.

În consecință, instanța apreciază că debitorul – contestator datorează creditoarei – intimatei și contravaloarea facturii de reposesie a bunului, respectiv suma de 3.042,66 lei.

Față de aspectele menționate, instanța reține că toate aceste sume, reprezentate de ratele scadente și neachitate, penalitățile de întârziere și cheltuielile de reposesie sunt sume datorate de contestator intimatei, reprezentând creanțe certe, lichide și exigibile.

În ceea ce privește obligarea debitorului la plata de daune – interese, prevăzute de art. 16.9 lit. c) din contract, instanța reține următoarele:

Contestatorul M. A. L. a solicitat instanței să constate caracterul abuziv al acestei clauze.

Instanța reține că potrivit art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Potrivit art. 1 alin. 3 Legea nr. 193/2000, republicată „se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.”

Raportat la aceste dispozițiile legale menționate anterior, instanța reține că clauza prevăzută de art. 16.9 lit. c) din Condițiile Generale ale Contractului de leasing financiar nr._/26.04.2007 este abuzivă în sensul lit. i) din Lista anexă la Legea nr. 193/2000. Astfel, clauza impune contestatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant.

Instanța reține că această clauză este o clauză penală, stipulată conform art. 1066 și 1087 C.civ. Libertatea contractuală consacrată de art. 969 C.civ. nu înseamnă însă că părțile au o libertate absolută sau discreționară de a contracta, adică de a-și stabili legea. Forța juridică deplina este recunoscuta doar convențiilor care respectă ordinea publica și bunele moravuri. Un contract are putere de lege între părți, întrucât este prezumat a fi dominat de buna-credința și utilitate pentru părțile contractante.

Față de considerentele expuse, instanța constată nulitatea absolută al clauzei penale cuprinse în clauza de la punctul 16.9 lit. c) din contractul de leasing nr._/26.04.2007.

În consecință, instanța va anula, în parte, procesul – verbal constatare creanță din 13.05.2013, somația nr. 302/2013 din 13.05.2013, emise de B. M. C. și B. F. în dosarul de executare nr. 302/2013, pentru suma de 45.641,56 lei, reprezentând daune - interese. Totodată, instanța va dispune anularea, în parte, a încheierii nr. 302/2013 din 14.05.2013 întocmită de executorul judecătoresc B. F., privind stabilirea cheltuielilor de executare, în ceea ce privește onorariul executorului judecătoresc, pe care îl va reduce până la suma de 1.224,20 lei (TVA inclus), proporțional cu suma anulată.

Funcție de aceste considerente tribunalul urmează a respinge apelul ca nefundat cu obligarea recurentei să plătească intimatei suma de 1200 de lei cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 8855/02.10.2013 pronunțată de Judecătoria G. privind pe apelanta S.C. B. L. IFN S.A. cu sediul în București, sector 3, Ț-ța A. I. nr. 8 . cu intimatul M. A. L. domiciliat în Comuna C. N., . G., având ca obiect „contestație la executare „ ca nefondat.

Obligă recurenta să plătească intimatei suma de 1200 de lei cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică de la 17 Aprilie 2014.

Președinte,

P. P.

Judecător,

R. M.

Grefier,

G. G.

Red. PP/06.05.2014

Dact. GG/04 ex/13.05.2014

← Radieri ca urmare a dizolvării. Sentința nr. 60/2014....		Pretenţii. Decizia nr. 44/2014. Tribunalul GALAŢI →

Contestaţie la executare. Sentința nr. 8855/2014. Tribunalul GALAŢI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Contestaţie la executare. Sentința nr. 8855/2014. Tribunalul GALAŢI