Acţiune în constatare. Decizia nr. 17/2014. Tribunalul GALAŢI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 17/2014 pronunțată de Tribunalul GALAŢI la data de 23-01-2014 în dosarul nr. 6011/233/2012
Dosar nr._
R.
TRIBUNALUL G.
(*operator de date cu caracter personal nr. 2949)
SECȚIA A II-ACIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 17/R/2014
Ședința publică din data de 23.01.2014
PREȘEDINTE: C. S.
JUDECĂTOR: S. L.
JUDECĂTOR: D.-M. O.
GREFIER - A. I.
Pentru astăzi fiind amânată soluționarea recursului ce are ca obiect „acțiune în constatare”, declarat de recurenta-pârâtă S.C. V. ROMANIA S.A., cu sediul în București, Șoseaua P., nr. 42, . 10, sector 2 împotriva sentinței civile nr. 6240/12.06.2013, pronunțată de Judecătoria G., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți C. S. și C. S.., ambii cu domiciliul în G., .. 35, .. 19, J. G..
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 16.01.2014, când instanța având nevoie de timp pentru deliberare, a amânat soluționarea cauzei la data de 23.01.2014 și a pronunțat următoarea decizie:
TRIBUNALUL
Asupra recursului comercial de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei G., la data de 03.04.2012, reclamanții C. S. și C. S. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta S.C. V. R. S.A. București prin Sucursala G., să pronunțe o hotărâre care să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 5 lit. a din Condițiile Speciale și art. 3.5 din Condiții generale ale Convenției de credit nr._/25.07.2008 (referitoare la comisionul de risc), să constate nulitatea acestor clauze și să fie obligată pârâta la restituirea, către reclamanți, a sumei de 2.453,51 CHF, în echivalent în lei, reprezentând comision de risc încasat. Au solicitat și cheltuieli de judecată.
În motivarea în fapt a cererii, reclamanții au arătat că la data de 25.07.2008, au încheiat cu pârâta Convenția de credit nr._ având ca obiect acordarea unui credit în cuantum de 26.500 CHF cu o dobândă de 3,99 % pe an și comision de risc de 0,22% aplicabil la soldul creditului.
Au arătat reclamanții că, urmare a intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010, au notificat pârâta, prin adresa nr._/17.09.2010, cu privire la refuzul de a accepta actul adițional emis de bancă prin care comisionul de risc a fost redenumit comision de administrare.
Au precizat reclamanții că clauzele, prevăzute de art. 5 lit. a din Condițiile Speciale și de art. 3.5 din Condițiile Generale, care stabilesc plata unui comision de risc de 0,22% din suma datorată, sunt abuzive, întrucât atât dobânda cât și comisionul de risc sunt percepute pentru unul și același lucru, comisionul de risc nefiind, în accepțiunea reclamanților, decât o dobândă mascată.
Mai arată reclamanții că nu se stabilește în contract care este riscul pentru care se plătește comisionul, toate riscurile fiind suportate de către reclamanți, astfel încât această clauză este neclară în raport cu inexistența în persoana pârâtei a unui veritabil risc contractual. Mai mult, comisionul de risc este perceput de bancă pentru a-și acoperi propriul risc, consumatorul fiind cel care nu va suporta doar riscul propriu, ci și riscul băncii astfel încât, în situația în care piața ar evolua în favoarea consumatorului, acesta ar datora comisionul de risc pentru a acoperi reducerea profitului previzionat de bancă.
Reclamanții au invocat în susținerea poziției lor prevederile art. 4¹ din Regulamentul BNR nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice.
În drept, au invocat dispozițiile art. 1 alin. 3 coroborat cu art. 4 alin. 1 și alin. 2 din Legea nr. 193/2000, art. 4¹ din Regulamentul BNR nr. 3/2007, art. 78 Legea nr. 296/2004.
În susținerea cererii lor, reclamanții au depus la dosar înscrisuri, în copie.
Pârâta S.C. V. R. S.A. BUCUREȘTI prin Sucursala G. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii, ca nefondată, deoarece clauzele din convenția de credit nu sunt abuzive.
A arătat pârâta că, întrucât reclamanții au notificat banca cu privire la refuzul de a semna Actul adițional la contract și ca urmare a revenirii legiuitorului asupra art. 95 din OUG nr. 50/2010 (în sensul că acest articol nu se aplică contractelor în derulare la data intrării în vigoare a actului normativ, cu excepția creditelor încheiate pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a ordonanței), între reclamanți și pârâtă se derulează contractul astfel cum a fost acesta agreat la data încheierii acestuia.
A învederat pârâta că activitatea bancară, deși se realizează de persoane juridice de drept privat, prezintă un incontestabil interes public și beneficiază de reglementare și supraveghere din partea BNR. A indicat faptul că o clauză, pentru a fi considerată abuzivă, trebuie să îndeplinească condițiile stipulate la art. 4 din Legea nr. 193/2000, aceste condiții nefiind îndeplinite în ceea ce privește clauza din contract care se referă la comisionul de risc. Astfel, a arătat că această clauză a fost în mod direct negociată cu părțile, iar banca a fost de bună credință, explicându-le clienților săi conținutul clauzei iar simpla pre-redactare a contractului nu exclude posibilitatea negocierii unor clauze și buna sau reaua credință trebuie analizată doar din perspectiva încălcării echilibrului contractual.
A apreciat pârâta că negocierea clauzelor contractuale s-a realizat prin acceptarea ofertei, a produsului lansat de bancă iar intenția reclamanților la negocierea contractului de credit a fost aceea de a stabili dacă costul creditului este convenabil pentru ei, fără a conta din ce anume este compus acel cost.
Cu privire în mod expres la comisionul de risc, pârâta a arătat că riscul se generează prin simpla acordare a creditului și trebuie reevaluat în permanență, clauza fiind negociată cu reclamanții, cu scopul de a asigura chiar echilibrul contractual în raport cu evoluția stării financiare a reclamanților, criza pieței imobiliară fiind un grăitor exemplu în sensul că nici garanțiile imobiliare nu oferă o sursă sigură de rambursare a creditelor.
Comisionul de risc este o parte a prețului contractului, motiv pentru care se regăsește identificat în mod expres în graficul de rambursare, alături de celelalte elemente ale creditului, urmând a fi suportate de către beneficiarul final, respectiv reclamanții din prezenta clauză.
În consecință, în temeiul art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, care preia prevederile art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, obiectul contractului, în speță prețul acestuia, nu poate face obiectul aprecierii caracterului abuziv al clauzei, în măsura în care această clauză este exprimată în mod clar și inteligibil.
A mai precizat pârâta că riscul suportat de către bancă este reprezentat de scăderea prețului imobilelor pe piața imobiliară, inclusiv a celor aduse în garanție și că acest comision de risc nu reprezintă un echivalent al garanției imobiliare reale – ipoteca, obiectul lor fiind diferit: comisionul de risc acoperă riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, riscul de pieire a garanției, de neîncasare a valorii asigurării și alte astfel de riscuri.
Pârâta a arătat că reclamanții au agreat obligația de plată a comisionului de risc, atât sub aspectul valorii (procentual), cât și sub aspectul duratei de aplicabilitate (pe toată durata de derulare a convenției), prin semnarea convenției, astfel încât, potrivit principiului statuat de art. 969 C.civ., aceștia trebuie să respecte clauzele contractuale.
În drept, a invocat dispozițiile art. OG nr. 99/2006, ale Regulamentului 17/2003 al BNR, a Legii nr. 193/2000, a Directivei nr. 93/13/CEE și art. 969 C.civ.
A depus la dosar înscrisuri în copie .
La data de 05.06.2013, pârâta a depus la dosar precizări prin care a arătat că, pentru perioada 25.08.2008 - 26.07.2010, valoarea comisionului de risc achitat de reclamanți a fost în sumă de 1.367,51 CHF iar valoarea comisionului de administrare achitat de către aceștia pentru perioada 25.08._13 a fost de 1.853,96 CHF.
Prin sentința civilă nr. 6240/12.06.2013, Judecătoria G. a admis cererea, astfel cum a fost precizată, având ca obiect acțiune în constatare, formulată de reclamanții C. S. și C. S., în contradictoriu cu pârâta S.C. V. ROMANIA S.A. București prin Sucursala G. . Instanța a constatat caracterul abuziv al clauzelor privind comisionul de risc, redenumit comision de administrare, prevăzute de art. 5 lit. a ”Comision de risc” din Condițiile speciale ale Convenției și art. 3.5 ”Comision de risc” din Condițiile generale ale convenției din Convenția de Credit nr._/25.07.2008. Prin urmare, a anulat clauzele prevăzute de art. 5 lit. a ”Comision de risc” din Condițiile speciale ale Convenției și art. 3.5 ”Comision de risc” din Condițiile generale ale convenției din Convenția de Credit nr._/25.07.2008 și a obligat pârâta la restituirea, către reclamanți, a sumei de 3.221,47 CHF (în echivalent lei) încasată cu titlu de „comision de risc”, redenumit ”comision de administrare”. De asemenea, a fost obligată pârâta la plata, către reclamanți, a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.240 lei reprezentând onorariu avocat.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că în fapt, între pârâta S.C. V. R. S.A., în calitate de împrumutător, și reclamanți, în calitate de împrumutați s-a încheiat Convenției de credit nr._ din data de 25.07.2008, prin care reclamanții au fost împrumutați cu suma de 26.500 CHF, cu o dobândă fixă de 3,99% pe an și comision de risc de 0,22% aplicabil la soldul creditului, împrumutul fiind garantat cu o ipotecă de rang II asupra imobilului proprietatea garanților C. I. și C. M..
La încheierea contractului, reclamanților li s-a înmânat graficul de rambursare, care conținea principalul, dobânda, comisionul de rezervă, comisionul de risc și suma totală lunară de achitat de către aceștia .
Clauzele a căror nulitate absolută se solicită a se constata sunt următoarele:
- art. 3.5 din Condițiile Generale: „Comisionul de risc. Pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în Condițiile Speciale”;
- art. 5 lit. a din Condițiile Speciale: „Comision de risc. 0,22 % aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit”, reluate în art. 3 pct. 5.1 lit. a din Condiții speciale ale actului Adițional referitoare la comisionul de risc, redenumit comision de administrare credit.
Prin notificarea înregistrată la V. R. – Sucursala G. sub nr. 1178/17.09.2010 - trimisă ca urmare a invitației adresate de pârâtă reclamanților pentru a se prezenta și a semna Actul adițional la contract -, reclamanții au respins în mod expres actul adițional în forma propusă și au apreciat că înlocuirea comisionului de risc cu un comision de administrare pe toată durata creditării nu este legală în condițiile în care părțile nu au convenit asupra perceperii unui astfel de comision, iar introducerea acestuia în contract este contrară dispozițiilor art. 4 alin. 1 și art. 1 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.
În drept, potrivit dispozițiilor Legii nr. 193/2000, consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor acestei legi au dreptul de a opta între a se adresa direct organelor judecătorești, în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă (art. 14) și a sesiza organele competente să controleze respectarea dispozițiilor legii, anume Autoritatea Națională pentru protecția Consumatorilor, precum și specialiști autorizați ai altor organe ale administrației publice (art. 8 și 9).
În prezenta speță, reclamanții au calitatea de consumatori în sensul art. 2 alin.1 din Legea nr. 193/2000 iar pârâta S.C. V. R. S.A. are calitatea de comerciant - împrumutător încheind contractul de credit în cadrul activității sale comerciale, conform prevederilor art. 2 alin. 2 din aceeași lege, deci Convenția de credit nr._ și Actul adițional la convenție intră sub incidența Legii nr. 193/2000. Instanța reține că interesul protecției consumatorului ocrotit de acest act normativ este unul de interes public, astfel că încălcarea interdicției de a stipula clauze abuzive atrage nulitatea absolută.
Conform art. 1 alin. 3 Legea nr. 193/2000 republicată, se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Potrivit art. 4 alin 1 din aceeași lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Așadar, pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale este necesară îndeplinirea cumulată a următoarelor condiții: clauza să nu fi fost negociată direct și să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.
Conform art. 10 lit. b OG 21/1992,consumatorii au dreptul de a beneficia de o redactare clară și precisă a clauzelor contractuale, indicarea exactă a prețurilor și tarifelor și, după caz, a condițiilor de garanție.
De asemenea, conform art. 1 alin. 1 și 2 Legea nr. 193/2000 republicată, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului (alin. 2).
În ceea ce privește exceptarea anumitor prevederi contractuale de la controlul caracterului abuziv, prima instanță a reținut următoarele:
Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a cerințelor Directivei nr.93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
La art. 4 alin.6 din lege se prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Acest text de lege transpune în legislația națională dispoziția comunitară, prevăzută la art. 4 alin. 2 conform căreia: „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil".
Clauzele referitoare Ia dobânzi și comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naționale și comunitare sus citate, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, în raport cu serviciul furnizat, cu condiția ca aceste clauze să fie clar și inteligibil exprimate. Comisionul de risc intră în sfera noțiunii de „preț a contractului de credit", de vreme ce reprezintă contraprestații lunare solicitate de bancă în virtutea creditului acordat.
Astfel, potrivit definițiilor cuprinse la art.3 lit. g și i din Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE:
(g) „costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să Ie suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale...".
(i) dobânda anuală efectivă înseamnă costul total a! creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului...".
Riscul de credit este în strânsă legătură cu riscul de diminuare a valorii creanței, riscul contrapartidei, riscul de poziție, riscul de decontare, riscul valutar, riscul de marfă, riscul reputațional și riscul operațional, cum sunt acestea reglementate de art.26 alin. 1 din Ordonanța de Urgența a Guvernului nr.99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului.
Instanța de fond a apreciat că textul de lege indicat limitează intervenția instanței în definirea noțiunilor de obiect al contractului, de preț al contractului și de plată, însă nu interzice instanței să evalueze modul cum se calculează o parte din prețul contractului.
Cu privire la negocierea clauzelor contractuale, art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard pre-formulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți, pe piața produsului sau serviciului respectiv.
De aceea, negocierea unei clauze implică posibilitatea consumatorului de a influența natura clauzei contractuale iar, în cauză, nu au fost dovedite eventuale discuții referitoare la modificarea efectivă a clauzelor contestate.
Prin înscrisurile depuse la dosar s-a făcut dovada că între părți s-au încheiat mai multe contracte de credit. În contractul încheiat de reclamanți cu pârâta supus controlului instanței, se prevede un comision de risc de 0,22% la sold, în timp ce, în alte contracte încheiate între bancă și reclamanți acest comision variază ca și procent între 0,1% (fila 85) și 0,15% (fila 67), ca atare acest comision nu a fost negociat între părți în contractul dedus judecății, având valoarea cea mai mare.
Inserarea clauzelor privind comisionul de risc, respectiv comisionul de administrare nu putea fi influențată de consumatori, clauzele având un caracter standard și regăsindu-se în contractele de credit încheiate de bancă cu diverși consumatori.
Mai mult, în cuprinsul contractului de credit nu este prevăzut dreptul reclamanților de a solicita rezilierea acestuia în situația în care nu sunt de acord cu modificările cauzate de aplicarea clauzelor în litigiu.
În consecință, în lipsa unor dovezi contrare, instanța de fond a apreciat că toate clauzele indicate de reclamanți au natura unor clauze pre-formulate, nenegociate liber de părți.
În examinarea caracterului abuziv al clauzelor din contract, instanța a avut în vedere și echilibrul care trebuie să existe între interesele economice ale împrumutaților, de o parte, și cele ale băncii, de cealaltă parte, înțelegând că scopul urmărit de fiecare parte este obținerea unui folos patrimonial maxim, fie prin obținerea de condiții de creditare cât mai puțin oneroase, fie prin asigurarea unei garantări cât mai bune a executării contractului și a unui profit cât mai ridicat. Echilibrul intereselor este unul aproximativ, fiind imposibilă realizarea unei egalități perfecte între pozițiile celor două părți.
Însă, în cauză, instanța de fond a reținut că există un dezechilibru semnificativ între prestațiile celor două părți, dat fiind cuantumul comisionului față de valoarea creditului, în condițiile în care comisionul nu este definit în cuprinsul convenției, nu se precizează care este riscul acoperit prin instituirea acestui comision, nu se precizează dacă este vorba de costul unui serviciu prestat, care ar fi acest serviciu sau dacă reprezintă contravaloarea unui prejudiciu suportat de pârâtă ca urmare a unei fapte a consumatorului.
Mai mult, nu se precizează, în cuprinsul convenției dacă există sau nu posibilitatea de restituire a comisionului plătit odată cu fiecare rată în cazul în care un astfel de eveniment nu se produce.
Chiar în situația în care s-ar reține, în plus față de dispozițiile contractuale, definiția riscului de credit în sensul art. 3 lit. g din Normele BNR nr. 17/18.12.2003, respectiv riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia, instanța de fond a reținut că a fost încălcat echilibrul contractual în lipsa unei prestații care să justifice perceperea comisionului în cauză.
Astfel, în acest context, instanța a reținut că, în fapt, potrivit convenției, comisionul de risc în cuantum de 0,22% se calculează lunar, spre deosebire de dobânzi sau alte comisioane iar, în condițiile Convenției, la finalul creditării, reclamanții vor avea de rambursat principalul de 26.500 CHF, dobânda în cuantum de 15.678,26 CHF și un comision de risc în cuantum de 10.222,81 CHF (fila 27).
Or, în împrejurările în care rambursarea creditului este garantată printr-o ipotecă asupra imobilului aflat în proprietatea garanților, conform pct. 7 din convenție și penalitățile pentru întârzierile la plată au fost stabilite la 2% din valoarea sumelor datorate și neplătite la scadență, conform pct. 4 din contract, nu pot fi reținute argumentele pârâtei referitoare la riscul determinat de eventuale variațiuni ale pieței imobiliare sau ale pieței valutare.
Echilibrul contractual este afectat nu doar având în vedere cuantumul ridicat al comisionului prin raportare la prețul total al contractului, ci și prin încasarea sumelor cu titlu de comision de risc fără ca, în situația în care, la sfârșitul perioadei de creditare, riscul avut în vedere nu s-a produs, să fie prevăzută obligația sau posibilitatea restituirii sumelor încasate cu acest titlu.
Contrar susținerilor pârâtei, instanța de fond a reținut că, deși reclamantul C. S. a absolvit cursuri de învățământ superior, potrivit răspunsurilor date la interogatoriul administrat, reclamanții consumatori au acționat, la momentul încheierii contractului de credit, de pe o poziție inegală în raport cu profesionistul V. SA, acesta din urmă având obligația de informare asupra tuturor produselor oferite de bancă, asupra costului total al creditului, dar și asupra semnificației unor comisioane, cum este și comisionul de risc, respectiv asupra modalității de calcul al acestor comisioane.
În cauză, nu au fost administrate probe referitoare la modalitatea de informare a reclamanților asupra condițiilor de creditare în sensul menționat mai sus.
În ceea ce privește comisionul de administrare, instanța de fond a reținut că, potrivit susținerilor pârâtei, în contextul modificărilor impuse de noul cadru legislativ creat de OUG nr. 50/2010, banca a adaptat structura de comisioane astfel încât să se încadreze în enumerarea limitativ prevăzută de art. 36 din cuprinsul OUG nr. 50/2010 menținând valoarea aferentă, iar, pe de altă parte, a clarificat, prin actul adițional, rațiunea perceperii acestui cost.
Comisionul denumit de pârâtă „comision de administrare” reprezintă, în esență, comisionul de risc indicat în cuprinsul Convenției de credit și vizează administrarea riscului de credit (implicat de situații precum: comportamentul contractual al împrumutatului/Codebitorilor/Garanților pe toată durata Convenției; modul de îndeplinire de către Împrumutat/Codebitor/Garanți, întocmai și la timp, pe toată durata Convenției, a tuturor obligațiilor asumate în baza acesteia; riscul de urmărire și de degradare/uzură a bunurilor aduse în garanție, în orice moment pe toată durata Convenției; riscul neîncasării valorii asigurate, stabilită prin polița de asigurare, în caz de producere a unui eveniment asigurat și a riscului de piață (implicat de situații precum: variația condițiilor de piață privitoare la valoarea bunurilor aduse în garanție și la valorificarea acestora în orice moment pe toată durata Convenției, dacă va fi cazul; variații ale condițiilor pieței valutare) și este calculat lunar, luând în calcul un număr de 30 de zile raportat la un an de 360 de zile utilizând următoarea formulă: (soldul creditului x Comisionul de administrare credit x 12 x 30)/360.
În sensul art. 40 alin. 3 din OUG nr. 50/2010, în cazul modificărilor impuse prin legislație, nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (1) este considerată acceptare tacită. În acest caz se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele impuse prin legislație. Introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse prin legislație sunt considerate nule de drept.
Conform art. II din Legea nr. 288/2010, actele adiționale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, își vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi (02.01.2011).
Având în vedere că reclamanții au notificat banca cu privire la refuzul de a semna Actul adițional la contract, între reclamanți și pârâtă trebuia să se derulează contractul astfel cum a fost acesta agreat la data încheierii acestuia.
Astfel, pentru a aceste argumente, instanța de fond a constatat caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc, prevăzute de pct. 5 lit. a ”Comision de risc” din Condițiile speciale ale Convenției de credit nr._/25.07.2008 și art. 3.5 ”Comision de risc” din Condițiile generale ale aceleiași convenții, comision care a fost redenumit Comision de administrare în art. 3 din Actul Adițional la Convenția de credit.
Referitor la capătul de cerere privind restituirea sumelor încasate de bancă cu titlu de comision de risc, ulterior redenumit comision de administrare, instanța a reținut că nulitatea reprezintă o sancțiune de drept civil ce constă în desființarea retroactivă a unui act juridic încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale.
Principiul restabilirii situației anterioare este unul dintre principiile care guvernează efectele nulității actului juridic civil și presupune că tot ceea ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat.
În fapt, potrivit precizărilor formulate de V. R. SA (f. 170),în temeiul convenției de credit nr._/25.07.2008, pentru perioada de 25.08.2008 – 26.07.2010, valoarea comisionului de risc achitat de reclamanți a fost în sumă de 1.367,51 CHF iar valoarea comisionului de administrare achitat de către aceștia în baza Actului adițional pentru perioada 25.08._13 a fost de 1.853,96 CHF, în total fiind reținută suma de 3.221,47 CHF.
Instanța de fond a aplicat și dispozițiile art. 274 C.proc.civ., în sensul că a obligat pe pârâtă la plata, către reclamanți, a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.240 lei reprezentând onorariu avocat, conform chitanței nr. 1105/12.03.2013 .
Împotriva acestei hotărâri judecătorești, în termen legal, a declarat recurs pârâta SXC V. R. SA, solicitând admiterea recursului, desființarea sentinței recurate și, pe fond, respingerea acțiunii, ca nefondată.
Recurenta a apreciat că hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală, întrucât instanța de fond, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al cestuia, motiv de casarea prevăzut de art. 304 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. și, de asemenea a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de casare prevăzut de art. 304 alin. 1 pct. 9 C.proc.civ.
În motivarea recursului, recurenta a precizat că nu se aplică în cauză dispozițiile OUG nr. 50/2010, în special ale art. 95 din acest act normativ, întrucât acest articol a fost modificat de Legea nr. 288/2010.
Din acest considerent, recurenta a apreciat că era corect ca reclamanții să invoce dispozițiile din Codul civil și codul de procedură civilă și nu pe cele ale Legii nr. 193/2000, întrucât aceștia au invocat direct în fața instanței de judecată caracterul abuziv al clauzelor contractuale. În aceste împrejurări, reclamanții trebuiau să invoce eventual inexistența valabilității consimțământului lor la momentul contractării.
Apoi recurenta a reiterat susținerile de la fondul cauzei în sensul că reclamanții au în derulare mai multe contracte de împrumut bancar și că interpretarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale trebuia făcută prin coroborarea dispozițiilor art. 4 alin. 1 și 2 din Legea nr. 193/2000 cu cea din Anexa acestei legi, regăsită la litera b. Potrivit acestui ultim text de lege, clauza este abuzivă în măsura în care supune consumatorul unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală de a lua la cunoștință la data semnării contractului.
Or, în fapt, reclamanții au cunoscut la data semnării contractului toate datele referitoare la comisionul de risc, acesta fiind cuprins în planul de rambursare.
A mai invocat recurenta că reclamantul C. S. - fiind absolvent de studii superioare - nu corespunde conceptului de consumator mediu prevăzut în legislația europeană.
Recurenta a reluat apărările făcute la fondul cauzei, susținând în mod detaliat faptul că a negociat clauza referitoare la comisionul de risc, prin comunicarea către reclamanți a unui exemplar de pe Condițiile speciale ale contractului, în care sunt menționate cele mai importante obligații, acestea fiind semnate de părți.
Recurenta a criticat și faptul că instanța de fond nu a evaluat modul în care s-a calculat parte din prețul contractului, de vreme ce a reținut că instanța poate evalua modul cum se calculează o parte din prețul contractului.
De asemenea, recurenta a invocat sunt respectate exigențele impuse de Legea nr. 193/2000, în sensul că formularea este clară, neechivocă, nefiind astfel necesară explicarea motivelor pentru care se percepe un astfel de comision de risc, scopul acestui comision rezultând din chiar denumirea sa, respectiv de acoperire a riscului de nerambursare a creditului.
A mai susținut recurenta că instanța de fond, prin anularea clauzei, a diminuat în mod nelegal prețul contractului, anulând o parte componentă a prețului.
Prin concluziile scrise depuse la dosar, reclamanții - intimați au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, fiind în acord cu întreaga practică a ÎCCJ. Intimații au reiterat toate apărările făcut la fond și au susținut că în cauza Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, CJUE a consfințit dreptul statelor membre de a aplica o protecție mai mare consumatorilor decât minimul stabilit de directiva în cauză, ceea ce permite statelor naționale constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă acest clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.
Analizând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate și analizând legalitatea și temeinicia hotărârii recurate sub toate aspectele, așa cum prevede art. 3041 C. proc. Civ., ținând seama de probele administrate în dosar, Tribunalul constată că recursul declarat în cauză este nefondat, din considerentele ce urmează a fi expuse mai jos:
În ceea ce privește susținerea recurentei în sensul că reclamanții ar fi trebuit să își întemeieze cererea de chemare în judecată pe dispozițiile Codului civil și ale Codului de procedură civilă și nu pe cele ale Legii nr. 193/2000, instanța de recurs reține următoarele:
Legea nr. 193/2000 permite părților să se adreseze direct instanței de judecată și să ceară constatarea nulității absolute a clauzelor abuzive din contractele de credit, potrivit reglementărilor din această lege, necondiționând părțile de recurgerea acestora la acțiuni întemeiate pe dispozițiile Codului civil și pe invocarea unor vicii de consimțământ, așa cum susține recurenta.
Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE, or, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, dispozițiile acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro).
Deși este adevărat că Legea nr. 193/2000 nu prevede, ca sancțiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, regimul juridic al acestei sancțiuni este practic identic cu al nulității absolute, acest lucru decurgând din practica Curții de Justiție a Uniunii Europene.
a). Astfel, în ce privește natura interesului protejat, norma respectivă ocrotește un interes general, si nu unul individual, așa cum susține recurenta.
De altfel, chiar susținerea recurentei este contradictorie în conținut, fiind evident faptul că legea ocrotește o categorie generică, aceea a consumatorilor, și nu o persoană particulară, strict determinată.
Tot în acest sens, în cauza C-76/10 Pohotovost’ s.r.o. Vs Iveta Corčkovská, în considerentul nr.50 s-a precizat că „dată fiind natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția pe care Directiva nr.93/13/CEE o asigură consumatorilor, art.6 din acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică.
În același sens, în cauza Salvat Editores SA v José M. Sánchez Alcón Prades C-241/98, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că recunoaște judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract” arătând totodată că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele”.
b). Pe de altă parte, așa după cum se poate constata din examinarea cererii introductive formulată de către reclamanți, aceasta nu se referă la vicierea consimțământului ci la constatarea caracterului abuziv al unor clauze în contractul de credit, or, după cum s-a arătat mai sus, consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancțiunea existentă în cazul nulității relative, și anume anularea clauzei respective.
c). Este greșită susținerea recurentei-pârâte, în sensul că regimul juridic aplicabil nulității clauzelor de împrumut bancar ar fi unul specific nulității relative, și nu celei absolute.
După cum s-a arătat mai sus, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care, potrivit dispozițiilor constituționale și ale Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, este obligatorie pentru instanțele românești, există un interes public ca aceste clauze, constatate ca fiind abuzive pentru consumator, să nu-și producă efectele, recunoscând judecătorului național puterea de a le declara nule, chiar din oficiu.
Prin urmare, temeiul de drept invocat de reclamanți este legal, fiind în acord total Directiva nr. 93/13/CEE și cu jurisprudența Curții Europene de Justiție.
În ceea ce privește susținerea recurentei în sensul că a negociat clauza contractuală privitoare la comisionul de risc, aspect care ar rezulta implicit din semnarea „condițiilor speciale” în care este prevăzută și obligația de plată a acestui comision, instanța reține următoarele:
Deși sarcina probei revenea băncii, în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, nici la prima instanță și nici în recurs nu s-a probat negocierea directă a acestui comision, contrar celor afirmate de recurentă iar simpla semnare a contractului de către reclamanți nu are semnificația cunoașterii/negocierii acestor clauze.
Mai mult, recurenta-pârâtă a recunoscut, implicit, prin întâmpinare și cererea de recurs faptul că nu a negociat cu reclamanții comisionul de risc, precizând că aceștia sunt consumatori ai acestui tip de produs, - încheind cu aceeași bancă mai multe contracte -, și cunosc oferta acestei bănci., semnând contractul în prezența reprezentanților băncii.
Instanța mai reține că recurenta a recunoscut că a recurs la un contract tipizat, cuprinzând clauze nenegociabile, astfel că susținerile privitoare la negocierea clauzelor cuprinse în condițiile speciale sunt apreciate ca fiind vădit nefondate.
Instanța constatată că acest comision nu este definit nici în condițiile generale și nici în condițiile speciale ale convenției de credit, neputând fi verificată destinația și funcția acestuia, astfel că este greu de imaginat cum consumatorul ar fi putut negocia un comision al cărui rol și mod de funcționare nu a fost explicat nicăieri în cuprinsul contractului.
De asemenea, instanța nu poate primi justificările perceperii acestui comision, făcute prin întâmpinare sau prin recurs, necuprinse în convenția de credit încheiată cu reclamanții, apreciind că împrejurarea invocată de recurentă potrivit cu care reclamanții au avut cunoștință de existența și de întinderea obligațiilor ce le reveneau, atât sub aspectul valorii cât și sub cel al perioadei (cuprinse în graficul de rambursare) și că ar fi fost de acord, prin semnarea convenției, cu plata comisionului de risc, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii 193/2000.
Pornind de la definițiile pe care recurenta a încercat să le dea acestui comision în timpul procesului, instanța de recurs acceptă faptul că acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, însă apreciază că aceste riscuri trebuie analizate raportat la situația fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuți în vedere factori precum solvabilitatea probabilă viitoare a clientului, garanțiile acordate pentru acordarea împrumutului, etc.
Ori, în speță, nu s-au invocat argumente referitoare la profesia sau ocupația reclamanților, dacă acestea sunt sau nu stabile, dacă reclamanții realizează sau nu venituri peste media națională, sau dacă executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor a fost sau nu garantată prin constituirea, în favoarea băncii, a unei ipoteci de gradul I asupra vreunui imobil.
Singurele argumente invocate de bancă în acest sens sunt cu caracter general și se referă la riscul general existent în prezent pe piață din cauza scăderii valorii imobilelor.
De asemenea, instanța reține și cuantumul acestui comision, în procent de 0,22%, observând că în contract nu este stipulată posibilitatea restituirii către împrumutat a valorii, cel puțin parțiale, a comisionului de risc la finele perioadei de derulare a convenției, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au materializat. Nu este de neglijat nici faptul că acest comision totalizează suma de 10.222,81 CHF raportat la un debit principal de restituit de 26.500 CHF.
Referitor la susținerea recurentei în sensul că această clauză ar fi exclusă verificării din perspectiva caracterului abuziv, întrucât componenta la care se referă face parte din prețul contractului și nu a produs nici un dezechilibru semnificativ între prestațiile părților, instanța de recurs reține următoarele:
Art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, aceasta din urmă prevăzând, în art. 4 alin. (2) faptul că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.
În primul rând, instanța de recurs reține că sintagma „…exprimate într-un limbaj ușor inteligibil” folosită de legiuitorul național cât și cea folosită în norma comunitară „…exprimate în mod clar și inteligibil” nu pot fi reduse la o exprimare clară și ușor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această mențiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situația în care clauza să fie clar definită astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a rațiunilor și fundamentelor relative la conținutul clauzelor și efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.
Apoi, instanța constată că nici Legea 193/2000 și nici Directiva 93/13 nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, făcând referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb și la necesitatea exprimării în mod clar și inteligibil a clauzei referitoare la preț.
Astfel, Secțiunea 5 intitulată „Comisioane”, din condițiile speciale ale convenției de credit,la litera a, se menționează referitor la comisionul de risc, că acesta este în valoare de 0,22%, se aplică la soldul creditului, este plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit. În Secțiunea 3 din Condiții generale, intitulată „Costuri” se definește, comisionul de risc ca fiind acel comision perceput pentru punerea la dispoziție a creditului”, definiție care este identică în substanță cu cea oferită de art. 3.1 cu privire la dobânda curentă. Nicio altă prevedere contractuală, fie ea din Condițiile generale sau speciale, nu oferă alte informații cu privire la destinația comisionului de risc și nici nu justifică - în vreo manieră fundamentul perceperii acestuia de către bancă.
În consecință, se constată că pentru același serviciu (acordarea creditului) se percep două costuri, fără ca distincția dintre aceste costuri să fie exprimată în mod clar și inteligibil, așa cum cer expres dispozițiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Perspectiva din care simpla determinare a prețului, sub forma unui procent din soldul creditului, ar reprezenta o exprimare clară și inteligibilă a clauzei referitoare la preț nu poate fi primită, întrucât scindarea costului contractului induce ideea unor rațiuni diferite de percepere a componentelor prețului, ce trebuie cunoscute de cocontractant, trebuie să fie transparente, condiție ce nu e îndeplinită în speță.
În acest sens se apreciază că instanța de fond a interpretat corect declarația cuprinsă în preambulul Directivei 93/13/CEE potrivit cu care, deși aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate, totuși, acest raport poate fi luat în considerare în aprecierea corectitudinii altor clauze, în sensul în care instanța poate analiza eventualul caracter abuziv al unuia dintre cele două costuri prin prisma perceperii, deja, a celuilalt cost.
În fine, instanța are în vedere și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene care a consfințit dreptul statuar de a aplica o protecție mai mare consumatorilor decât minimul stabilit de directivă și permite instanțelor naționale constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau renumerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil (Hotărârea din 3 iunie 2010, cauza C484/2008, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociatiacion de Usuarios de Servicios Bancarios ( Ausbanc), paragrafele 28-29,40-44).
În același sens, Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008, privind contractele de credit pentru consumatori (prin care s-a abrogat Directiva 87/102/CEE), la art. 3 lit. g) definește „costul total al creditului” ca fiind format din „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri ce trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu creditul și care sunt cunoscute de către creditor…”
Din aceste considerente, instanța constată că recursul declarat în cauză este nefondat, hotărârea instanței de fond fiind legală și temeinică, motiv pentru care, văzând și dispozițiile art. 312 alin. 1 C.proc.civ., urmează să-l respingă.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, se constată că instanța de recurs a stabilit ca reclamanții - intimați să plătească în recurs suma de 812,64 de lei reprezentând taxă de timbru pentru capătul de cerere reprezentând pretențiile solicitate la fond. Această taxă a fost plătită cu chitanța depusă la fila 23 din dosarul de recurs. În recurs, intimații au plătit onorariu de avocat în sumă de 1240 lei ( fila 28).
Având în vedere dispozițiile art. 274 C.proc.civ. și soluția ce urmează a fi pronunțată în recurs, instanța va obliga recurenta la plata către intimați a sumei de 2053 d lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul, ce are ca obiect „acțiune în constatare”, declarat de recurenta-pârâtă S.C. V. ROMANIA S.A., cu sediul în București, Șoseaua P., nr. 42, . 10, sector 2 împotriva sentinței civile nr. 6240/12.06.2013, pronunțată de Judecătoria G., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți C. S. și C. S.., ambii cu domiciliul în G., .. 35, .. 19, J. G., ca fiind nefondat.
Obligă recurenta la plata către intimați a sumei de 2053 de lei reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv onorariu de avocat și taxă de timbru.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică, astăzi, 23.01.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, pentru JUDECĂTOR, GREFIER,
C. S. S. L. D.-M. O. A. I.
- aflat în CO-
conform art. 261 C.pr. civ.
PREȘEDINTELE TRIBUNALULUI
Judecător, A. P.
Red .C.S.
Tehnored.A.I.
2 ex/10.07.2014
Fond:E.P.
| ← Radieri ca urmare a dizolvării. Sentința nr. 438/2014.... | Fuziune/Divizare. Sentința nr. 302/2014. Tribunalul GALAŢI → |
|---|
