Pretenţii. Decizia nr. 98/2014. Tribunalul GALAŢI

Tribunalul GALAŢI - Sentințe și decizii comerciale / 2014

Decizia nr. 98/2014 pronunțată de Tribunalul GALAŢI la data de 13-03-2014 în dosarul nr. 24238/233/2012

Dosar nr._

ROMÂNIA

TRIBUNALUL G.

(*operator de date cu caracter personal nr. 2949)

SECȚIA A II-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 98/R

Ședința publică din data de 13.03.2014

PREȘEDINTE: S. L.

JUDECĂTOR: C. S.

JUDECĂTOR: D.-M. O.

GREFIER - A. I.

La ordine fiind soluționarea recursului ce are ca obiect „pretenții”, declarat de recurenta-pârâtă C. L. G., cu sediul procesual ales la Societatea civilă de avocați „D.&Asociații” din G., ., .. 01, J. G., împotriva sentinței civile nr. 9607/17.10.2013, pronunțată de Judecătoria G., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. O. V. INSURANCE GROUP S.A., cu sediul procedural ales în C., .. 21, Județul C. și intimatul-pârât U. A. TERITORIALĂ MUNICIPIUL G. – PRIN PRIMAR, cu sediul în G., ., J. G..

La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru recurenta-pârâtă C. L. G., avocat J. I., în baza împuternicirii avocațiale depuse la dosar (fila 3), lipsind intimata-reclamantă S.C. O. V. Insurance Group S.A. și intimatul-pârât Municipiul G. – prin Primar.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei, în sensul că dosarul se află la al doilea termen de judecată, cererea de recurs este motivată și este legal timbrată, după care;

Recurentul-pârât C. L. G. prin apărător depune la dosar dovada comunicării motivelor de recurs intimatului-pârât și învederează instanței faptul că nu mai are cereri de formulat și probe de administrat.

Nemaifiind cereri de formulat și probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în recurs.

Recurentul-pârât C. L. G. prin apărător învederează că a criticat sentința instanței de fond având în vedere faptul că a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune, motiv pentru care solicită să se constate că excepția este întemeiată, precum și excepția lipsei capacității procesuale de folosință pentru considerentele expuse pe larg prin motivele de recurs și pe cale de consecință solicită respingerea acțiunii. Precizează că, solicită obligarea la plata cheltuielilor de judecată, reprezentate de taxa de timbru și onorariul de avocat.

TRIBUNALUL

Asupra recursului de față, examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei G. sub nr._ /2011, reclamanta S.C. O. V. INSURANCE GROUP S.A., a chemat în judecată C. L. G. și U. A. - TERITORIALĂ MUNICIPIUL G. prin Primar, în calitate de pârâți, solicitând instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să-i oblige pe aceștia, în solidar, la plata sumei de 1.196,78 lei, reprezentând debit principal (despăgubire nerecuperată de asigurator), a sumei de 281,45 lei, reprezentând dobândă legală, calculată de la data plății despăgubirii (26.01.2010) și până la data formulării prezentei (06.12.2012), precum și la plata dobânzii legale, până la plata efectivă. A solicitat reclamanta și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a arătat că, la data de 24.11.2009, numitul C. V., în timp ce conducea autoturismul marca Mitsubishi Lancer, cu nr. de înmatriculare_, în Municipiul G., a intrat în coliziune cu un șanț din carosabil, nesemnalizat corespunzător, înregistrând avarii.

A mai arătat reclamanta că, în baza Poliței de asigurare facultativă tip CASCO . nr._ emisă de BCR Asigurări S.A., asigurat fiind C. V., l-a despăgubit pe acesta din urmă cu suma de 1.196,78 lei, iar potrivit art. 22 din Legea nr. 136/1995, este îndreptățită de a recupera suma plătită asiguratului de la persoana vinovată.

În opinia reclamantei, culpa aparține pârâților și rezultă din constatările directe făcute la fața locului, fotografii și declarația păgubitului.

Reclamanta a mai învederat că pârâtele au fost invitate la conciliere însă niciuna nu a dat curs demersului de a soluționa pe cale amiabilă diferendul.

În drept, au fost invocate art. 22 din Legea nr. 136/1995, art. 5 și art. 113 din OUG nr. 195/2002, art. 38 alin. 1 din Legea nr. 215/2001 și O.G. nr. 9/2000, art. 998 și următoarele din Codul Civil.

Pârâtul MUNICIPIUL G. prin Primar a formulat întâmpinare (f. 30-34) și a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Pârâtul a invocat excepția prescripției acțiunii reclamantei, întrucât potrivit art. 3 alin. 2 din decretul nr. 167/1958, în raporturile ce izvorăsc din asigurare, termenul de prescripției este de 3 ani, și începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, în speță reclamanta precizând că răspunderea pârâtului a fost stabilită la data de 24.11.2009, prin constatările făcute de specialiștii reclamantei. Având în vedere că riscul asigurat s-a produs la data de 24.11.2009, iar acțiunea reclamantei a fost înregistrată la data de 07.12.2012, rezultă că termenul de prescripție de 3 ani în materie de asigurări a fost depășit, operând prescripția dreptului la acțiune.

Pe fondul cauzei, pârâtul a arătat că nu există indicii din care să rezulte că este vinovat de producerea accidentului. Mai mult a arătat că, în cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 58 din Legea nr. 136/1995. Mai mult, a învederat pârâtul, la dosar nu au fost depuse fotografii datate sau alte documente din care să rezulte cu exactitate locul producerii accidentului, existența gropii și că aceasta ar fi fost de natură a produce avariile constatate la autoturism. Pârâtul a precizat că avariile produse autoturismului puteau fi cauzate de starea drumului public menționat, numai dacă viteza de deplasare a autoturismului era peste limita legală de 50 km/h, limita e viteză impusă pentru circulația autovehiculelor în localități.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 205 - 208 C.pr.civ., O.U.G. nr. 195/2002 și Legea nr. 136/1995.

În temeiul art. 411 alin. 2 C.pr.civ., pârâtul a solicitat judecata în lipsă.

Pârâtul C. L. G., a formulat întâmpinare (f. 37-53) prin care solicitat respingerea acțiunii formulate.

În primul rând, a solicitat să i se pună în vedere reclamantei, în temeiul art. 112 pct. 3 C.pr.civ. rap. la art. 14 din Legea nr. 147/1996, să-și precizeze cuantumul dobânzilor și să timbreze corespunzător.

Pârâtul a invocat excepția prescripției extinctive, apreciind acțiunea prezentă ca fiind prescrisă, deoarece incidentul s-a produs la data de 24.11.2009, iar acțiunea a fost introdusă pe rolul instanței la data de 06.12.2012, cu mai mult de 3 ani de la producerea evenimentului asigurat.

În motivarea excepției, pârâtul a arătat că subrogația personală, reglementată de art. 1106-1109 C. civ. de la 1864, respectiv art. 2210 C. civ., reprezintă un mijloc de transmitere legală sau convențională a dreptului de creanță, cu toate garanțiile și accesoriile sale către un terț care a plătit pe creditorul inițial în locul debitorului.

In materia asigurărilor este cunoscut faptul că asigurătorul se poate întoarce împotriva celui vinovat de producerea prejudiciului. Legea 136/1995 prevede expres o ipoteză de subrogație legală prin intermediul art. 22 alin. (1) din Legea 136/1995, potrivit căruia: „în limitele indemnizației plătite în asigurările de bunuri și de răspundere civilă, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei".

Potrivit art. 22 alin (1) din Legea nr. 136/1995, pentru subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului, trebuie îndeplinite două condiții:

1. asigurătorul să fi plătit indemnizația de asigurare

2. să existe cel puțin o persoană răspunzătoare de prejudiciul cauzat asiguratului, împotriva căreia asiguratul să aibă o acțiune în justiție pentru a fi obligată la reparare.

Așadar, subrogația asigurătorului în drepturile asiguratului, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 22 alin (1) din legea nr. 136/1995 reprezintă, o aplicație specială a cazului de subrogație legală prevăzută de art. 1108 pct. 3 C.civ.

În materia asigurării de răspundere civilă, Legea nr. 136/1995 stabilește existența unor raporturi juridice între asigurător și terța persoană vinovată de producerea accidentului, născute prin subrogare, raporturi juridice ce izvorăsc ex deliciu.

Având în vedere că subrogarea prevăzută de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 reprezintă o modalitate de transmitere a drepturilor de creanță, care operează în temeiul legii, asigurătorul preia dreptul asiguratului, astfel cum exista în patrimoniul acestuia, singura modificare fiind cea a titularului dreptului, iar nu și a altor caracteristici a dreptului preluat.

Această subrogare este așadar una personală, consecința fiind că drepturile se exercită de asigurător astfel cum ar fi putut fi exercitate de către asigurat în lipsa raporturilor de asigurare, asigurătorul beneficiind, în limita indemnizației plătite, de toate drepturile asiguratului împotriva terțului vinovat de producerea prejudiciului, după cum și terțul asigurat poate opune asigurătorului toate apărările opozabile asiguratului.

Pârâtul a invocat de asemenea, excepția lipsei capacității de folosință a sa, în conformitate cu prevederile art. 41 alin. 1 C.pr.civ., („orice persoană care are folosința drepturilor civile poate să fie parte în judecată"), respectiv dispozițiile art. 161 alin. 1 C.pr.civ. („Când instanța constată lipsa capacității de exercițiu al drepturilor procedurale a părții sau când reprezentantul părții nu face dovada calității sale, se poate da un termen pentru îndeplinirea acestor lipsuri.”

Astfel, a precizat pârâtul, în dreptul administrativ, subiectele calificate ale raporturilor de drept administrativ, nu trebuie să aibă în mod necesar calitatea de persoane de drept public, dar trebuie să fie învestite, prin lege sau pe baza legii, cu capacitate de drept administrativ, adică acea aptitudine recunoscută unor persoane sau colective de persoane, de a dobândi anumite drepturi și de a-și asuma anumite obligații în calitate de subiect al raporturilor de drept administrativ, precum și de a le exercita, în mod valabil, în cadrul acelor raporturi juridice.

Dintre autoritățile publice învestite cu competență, unele au și calitatea de persoane juridice, respectiv o organizare proprie, un patrimoniu propriu de care dispun în condițiile legii, și un scop propriu.

Cum, C. L. nu are un patrimoniu propriu, el nu poate sta în judecată sub aspectul unor pretenții patrimoniale. Tocmai această lipsă a patrimoniului, pe care C. L. doar îl administrează, dar care patrimoniu rămâne în continuare al unității administrativ teritoriale, face ca atât prevederile art. 187 cât și cele ale art. 188 C.civ, să nu fie aplicabile.

Potrivit alin. 2 al art. 21 din lege, „în justiție, unitățile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de președintele consiliului județean".

Dispozițiile art. 23 alin. 1 relevă faptul că „autoritățile administrației publice prin care se realizează autonomia locala in comune, orașe si municipii sunt consiliile locale, comunale, orășenești si municipale, ca autorități deliberative, si primarii, ca autorități executive. Consiliile locale si primarii se aleg in condițiile prevăzute de legea pentru alegerea autorităților administrației publice locale"; iar potrivit art. 36 alin. 2 lit. c, C. L. administrează domeniului public si privat al comunei, orașului sau municipiului, timp în care la alin. 5 lit. b. al aceluiași articol se statuează că același Consiliu L., „hotărăște vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a comunei, orașului sau municipiului, după caz, în condițiile legii".

În urma unei interpretări sistematice a acestor texte normative, legea cadru în materia administrației publice locale, nu cuprinde nicio dispoziție în sensul acordării personalității juridice Consiliului L., în sensul că acesta ar fi persoană juridică de drept public, calitate în care să aibă capacitate juridică deplină și un patrimoniu propriu. Acest patrimoniu, distinct de cel al statului, este acordat de legiuitor colectivității locale pentru a-i crea, astfel, posibilitatea să participe, în nume propriu, la raporturile juridice civile dar și să constituie, în același timp, baza materială necesară rezolvării treburilor publice de interes local.

Potrivit dispozițiilor art. 67 din Legea nr. 215/2001, primarul este acela care reprezintă unitatea administrativ-teritorială în raporturile cu terții.

Prin notele de ședință depuse pentru termenul de judecată din data de 24.04.2012, reclamanta S.C. O. V. INSURANCE GROUP S.A., a solicitat respingerea excepției lipsei capacității procesuale de folosință invocată de C. L. G., întrucât răspunderea acestuia este instituită prin texte de lege speciale, derogatorii, care se aplică cu prioritate față de Legea nr. 215/2001. Astfel, potrivit art. 22 din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, administrarea drumurilor județene se asigură de către consiliile județene, iar a drumurilor de interes local, de către consiliile locale pe raza administrativ – teritorială a acestora. Potrivit dispozițiilor art. 5 lin. 2 din O.U.G. nr. 195/2002, administratorul drumului este obligat să semnalizeze corespunzător orice obstacol aflat pe partea carosabilă care stânjenește sau pune în pericol siguranța circulației, și să ia toate măsurile de înlăturare a acestuia, iar în cazul producerii unui eveniment rutier ca urmare a stării necorespunzătoare a drumului public, administratorul drumului public răspunde, după caz, administrativ, contravențional, civil sau penal, în condițiile legii (art. 5 alin. 6 din O.U.G. nr. 195/2002).

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiunea, reclamanta a solicitat respingerea acesteia întrucât dreptul la acțiune în regres a asiguratorului este distinct de dreptul la acțiunea în despăgubiri, prin plata unei despăgubiri asiguratorul nu înregistrează în propriul său patrimoniu un prejudiciu în sensul clasic al cuvântului, ci își execută obligațiile contractuale asumate în mod conștient și oneros, astfel încât, prin prezenta acțiune reclamanta nu urmărește repararea unui prejudiciu, ci realizarea profitului – scopul oricărui comerciant/profesionist. Mijlocul ales de legiuitor, a precizat reclamanta, nu este cel mai fericit, subrogarea ținând mai degrabă de tehnica legislativa decât de intenția reală a legiuitorului.

În lumina celor arătate, a concluzionat reclamanta în sensul că termenul de prescripției a dreptului material la acțiune curge de la data plății despăgubirii și nu de la o dată anterioară (data producerii accidentului), or, cum plata despăgubirii s-a realizat la data de 26.01.2010, iar cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 06.12.2012, rezultă că dreptul la acțiune a fost realizat în interiorul termenului de prescripție de 3 ani.

Pe fondul cauzei, reclamanta a arătat că nu sunt incidente dispozițiile art. 58 din Legea nr. 136/1995, întrucât în prezenta cauză reclamanta nu are calitatea de asigurator RCA, ci de asigurator CASCO, subrogat în drepturile persoanei păgubite.

Pentru stabilirea dinamicii producerii accidentului și dacă daunele puteau surveni la auto ca urmare a coliziunii cu groapa/gropile din carosabil, evidențiate în fotografiile existente la dosar, reclamanta a solicitat administrarea probei cu expertiză tehnică auto judiciară.

Prin sentința civilă nr. 9607/17.10.2013 a Judecătoriei G. a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune. A fost respinsă excepția lipsei capacității de folosință a pârâtului C. L. G.. A fost admisă acțiunea și au fost obligați ambii pârâți la plata despăgubirilor în suma de 1.196,78 lei și a dobânzii legale.

S-a reținut în motivarea hotărârii, cu privire la excepția lipsei capacității de folosință a pârâtului C. L. G., invocată de acesta prin întâmpinare, următoarele:

Potrivit art. 5 alin. 2 și 6 din OUG nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, administratorul drumului public (care are obligația să semnalizeze corespunzător obstacolele existente pe partea carosabilă), în cazul producerii unui accident rutier ca urmare a stării tehnice necorespunzătoare a drumului public, a nesemnalizării sau a semnalizării necorespunzătoare a acestuia, răspunde administrativ, contravențional civil sau penal, în condițiile legii iar, conform art. 36 alin 2 lit. c din Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală, C. L. are atribuții privind administrarea domeniului public și privat al municipiului.

Este adevărat că, în baza art. 21 din Legea nr. 215/2001, unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu, iar consiliile locale sunt organe deliberative fără personalitate juridică, numai că, în cazul răspunderii pentru întreținerea necorespunzătoarea a drumului public, calitatea procesuală a Consiliului L. este data, așa cum s-a arătat, prin lege specială, respectiv O.U.G. nr. 195/2002. Cum calitatea procesuală presupune capacitate procesuală, instanța de fond a apreciat că, pentru astfel de litigii, C. L. are capacitate procesuală de folosință.

În sensul art. 41 alin. 2 C.pr.civ., asociațiile sau societățile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte dacă au organe proprii de conducere.

Pentru argumentele de mai sus, prima instanță a apreciat că, fiind desemnat de lege ca administrator al drumului public de interes local, C. L. G. are capacitatea procesuală de folosință pentru a sta în judecată, ca pârât, în acest caz dobândind potrivit prevederilor legale menționate capacitate de folosință și o calitate procesuală pasivă specială, în virtutea legii.

În consecință, instanța de fond a respins excepția lipsei capacității de folosință a Consiliului L. G., ca neîntemeiată.

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de cei doi pârâți, prin întâmpinările formulate, instanța de fond a reținut următoarele:

În fapt, în data de 24.11.2009, numitul C. V., în timp ce conducea autoturismul marca Mitsubishi Lancer, cu nr. de înmatriculare_, proprietatea sa, în Municipiul G., a înregistrat avarii ca urmare a coliziunii cu un șanț din carosabil, nesemnalizat corespunzător.

Întrucât la data producerii evenimentului, pentru autoturismul menționat era valabilă polița de asigurare facultativă pentru riscul de avarii tip CASCO . nr._ emisă de BCR ASIGURĂRI S.A. (f. 7), conducătorul auto s-a prezentat la societatea de asigurări S.C. BCR ASIGURĂRI S.A. (în prezent S.C. O. V. INSURANCE GROUP S.A., reclamantă în cauză, potrivit încheierii nr. 108 din 27.04.2012 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, în dosarul nr._/3/2012), spre a obține despăgubiri, întocmindu-se în acest sens dosarul de daună nr. AVA/GL/_/09 și dispunându-se introducerea în reparație a vehiculului (f. 8).

În baza Poliței de asigurare facultativă menționată, S.C. BCR ASIGURĂRI S.A. a achitat suma de 1.196,78 lei, contravaloarea facturii . nr._/15.12.2009 (f. 9) către .., unitatea service în care a fost reparat autovehiculul, la data de 26.01.2010, conform extrasului de cont (f. 13).

Instanța de fond nu a reținut apărările reclamantei, în sensul că mijlocul ales de legiuitor nu este cel mai fericit, subrogarea ținând mai degrabă de tehnica legislativa decât de intenția reală a legiuitorului.

Este adevărat că acțiunea în regres a asiguratorului exercitată în baza art. 22 din Legea nr. 136/1995 este distinctă de acțiunea în despăgubiri pe care o are la îndemână persoana păgubită, având un caracter comercial (așa cum a stabilit ICCJ prin decizia XXIII din 19.03.2007 pronunțată în dosarul nr. 40/2006).

Prima instanță a apreciat însă că termenul de prescripție se calculează prin raportare la dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, și nu la cele ale art. 7 alin. 1 din același act normativ, așa cum susține reclamanta.

Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Aplicând dispoziția legală menționată prezentei cauze, instanța de fond a reținut că dreptul la acțiune s-a născut la data de 15.12.2009, respectiv data când asiguratul C. V. a cunoscut paguba suferită, prin emiterea facturii . nr._/15.12.2009 (f. 9) și stabilirea contravalorii reparațiilor efectuate la autoturismul Mitsubishi Lancer cu nr. de înmatriculare_ . Persoana răspunzătoare de paguba era cunoscută de la momentul producerii evenimentului, respectiv 24.11.2009, când avariile autoturismului s-au produs ca urmare a coliziunii cu un șanț din carosabil nesemnalizat corespunzător.

Prima instanță a apreciat că acesta este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție și pentru reclamanta din prezenta cauză, întrucât operând subrogația și pentru noul creditor va curge același termen de prescripție, fără posibilitatea de a fi întrerupt, respectiv de a începe să curgă un nou termen.

Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. 6 din O.U.G. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, ”în cazul producerii unui eveniment rutier ca urmare a stării tehnice necorespunzătoare a drumului public, a nesemnalizării sau a semnalizării necorespunzătoare a acestuia, precum și a obstacolelor ori lucrărilor care se execută pe acesta, administratorul drumului public, antreprenorul sau executantul lucrărilor răspunde, după caz, administrativ, contravențional, civil sau penal în condițiile legii”.

Potrivit art. 21 din Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală, unitățile administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor și obligațiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparțin domeniului public și privat în care acestea sunt parte, precum și din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condițiile legii.

Art. 22 din Legea nr. 136/1995, prevede că, în limitele indemnizației plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepția asigurărilor de persoane, iar în cazul în care în vigoare era o asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule, și împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, conform art. 54.

Potrivit dispozițiilor art. 998 C.civ. ”orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara, iar, în sensul art. 999 C.civ., ”omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa”.

Din interpretarea dispozițiilor mai sus menționate, instanța de fond a reținut că, pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală, este necesar să se constate îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: săvârșirea unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, vinovăția în săvârșirea faptei ilicite și existența legăturii de cauzalitate între săvârșirea faptei ilicite și prejudiciu.

Analizând probele administrate în cauză, prima instanță a constatat că cererea reclamantei este întemeiată, pentru următoarele considerente.

În cauză, instanța de fond a reținut că există un prejudiciu în dauna reclamantei, constând în diminuarea patrimoniului acesteia cu suma de bani pe care a fost nevoită să o achite (respectiv suma de 1.196,78 lei), pentru reparațiile realizate asupra autoturismului cu nr. de înmatriculare_, proprietatea numitului C. V., în baza asigurării facultative tip Casco . nr._ emisă de B.C.R. ASIGURĂRI S.A., ca urmare a avarierii acestuia.

În ceea ce privește săvârșirea unei fapte ilicite, raportul de cauzalitate și vinovăția pârâților, prima instanță a reținut că, potrivit declarațiilor conducătorului auto C. V. (f. 5) coroborate cu planșele foto depuse la dosarul cauzei (f. 14-17) și cu concluziile raportului de expertiză întocmit de expert D. D. (f. 84-87), pârâții Municipiul G., prin Primar, și C. L. G. se fac vinovați de încălcarea normelor prevăzute de O.U.G. nr. 195/2002 și de avarierea autoturismului cu nr. de înmatriculare_, prin omisiunea de a menține în bună stare drumul public pe care îl avea în administrare, fiind îndeplinite și aceste condiții pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Astfel, instanța de fond a reținut, din declarațiile conducătorului auto, că în timp ce conducea autoturismul la data de 24.11.2009, pe . direcția hotelului Turist din mun. G., către ., în intersecția . . traversat un șanț care fusese acoperit cu pământ sub nivelul asfaltului și în care a intrat cu roțile de pe partea dreaptă, astfel încât roata față, respectiv janta și cauciucul au fost avariate. (f. 5).

Această declarație a fost confirmată prin concluziile raportului de expertiză, care a stabilit că urmare a evenimentului din data de 24.11.2009, autoturismul marca Mitsubishi Lancer, cu nr. de înmatriculare_, putea înregistra avaria menționată prin trecerea printr-o groapă de pe carosabil, la . roții din aceasta, amplitudinea deformației fiind proporțională cu viteza de deplasare a autoturismului. Astfel, a stabilit expertul că dinamica producerii evenimentului a constata în pătrunderea autoturismului cu roțile de pe partea dreaptă în groapa astupată cu pământ de pe carosabil și aflată pe partea dreapta de mers a autoturismului, situație în care s-a produs avarierea anvelopei dreapta față. A mai reținut expertul că la data accidentului, zona era nereabilitată, groapa la care se face referire fiind de formă dreptunghiulară, situată aproximativ la mijlocul benzii unu de rulare pe sensul spre Bariera T., cu marginile proeminente, perpendicular pe aceasta fiind încă un acre duce spre bordura din dreapta, ambele gropi fiind în forma literei ”T”.

Ca urmare, instanța de fond a reținut că avariile înregistrate în dosarul de daună nr. nr. AVA/GL/_/09 au fost cauzate de existența gropii în carosabil (considerată în formă de ”T”) din mun. G., existând legătură de cauzalitate între acestea.

A mai constatat expertul că, urmare a intrării autoturismului cu roata din dreapta față în groapă, se observă urme de frecare pe talonul anvelopei produse de contactul cu marginea gropii. Ca urmare a incidentului, pentru aducerea autoturismului la starea inițială trebuiau efectuate următoarele operațiuni: înlocuire anvelopă dreapta față și efectuare bracarj punte față, operațiuni care au fost efectuate de unitatea service și evidențiate în devizul de lucrări pentru care a fost emisă factura fiscală nr. YRY nr._/15.12.2009 (f. 9).

În consecință, în cauză, s-a apreciat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale (între avarierea anvelopei dreapta față și șanțul astupat cu pământ de pe carosabil existând legătură de cauzalitate) și, implicit și condițiile regresului reclamantei, în calitate de asigurător, în baza poliței de asigurare facultativă tip Casco . nr._ emisă de B.C.R. ASIGURĂRI S.A., împotriva celor doi pârâți, răspunzători de producerea pagubei.

Astfel, prima instanță a obligat cei doi pârâți, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 1.196,78 lei.

Cu referire la dobânda legală solicitată, instanța de fond a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 2 coroborate cu art. 5 din O.G. nr. 9/2000, în cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală, iar, în sensul art. 43 C.. și plătibile în bani produc dobânda de drept din ziua când devin exigibile.

În sensul art. 2 din O.G. nr. 13/2011, în cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii și/sau penalizatoare, după caz, și în absența stipulației exprese a nivelului acestora de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea.

S-a remarcat, însă, că dobânda legală a început să curgă anterior intrării în vigoare a O.G. nr. 13/2011, O.G. nr. 9/2000 fiind incidentă în cauză.

Pentru toate argumentele de mai sus, dată fiind și natura comercială a regresului asigurătorului, conform Deciziei nr. XXIII/19.03.2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de fond i-a obligat pe pârâți, în solidar, la plata către reclamantă a dobânzii legale calculate asupra sumei indicate, de la data plății despăgubirii (26.01.2010) și până la data formulării prezentei acțiunii (06.12.2012), în sumă totală de 281,45 lei, conform notei de calcul depusă de reclamantă la fila 4 dosar, precum și la plata dobânzii legale în continuare, până la data plății efective.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul C. L. G..

În dezvoltarea motivelor de recurs a reluat apărarea sa cu privire la excepția lipsei capacității procesuale de folosință, excepție invocată pe fondul cauzei, dar respinsă de instanța de fond.

Recurentul susține că potrivit art. art. 5 al.6 din OUG 195/2002 raportat la art. 22 din OG 43/1997 și art. 36 din legea 215/2001 rezultă calitatea procesuală pasivă a recurentei, dar nu și capacitatea de folosință a Consiliului L..

Astfel, potrivit art. 41 al.1 C.p.civ. poate sta în judecată orice persoană care are folosința drepturilor civile, iar aliniatul 2 a aceluiași articol prevede că asociațiile și societățile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii. Recurenta a arătat că nu poate fi asimilată potrivit legii asociațiilor și societăților și mai mult nu are organe proprii de conducere, deoarece potrivit art. 23 din legea 215/2001 consiliile locale sunt organele deliberative ale unităților administrativ teritoriale.

În susținerea excepției recurentul a arătat că nu are patrimoniu și nici nu este ordonator de credite pentru a putea sta în judecată și a răspunde pecuniar față de terți în baza dreptului comun.

Cu privire la excepția prescripției a arătat că acțiunea a fost introdusă la mai mult de 3 ani de la data producerii evenimentului asigurat, 7.05.2008 și a reluat în detaliu apărările formulate și în fața primei instanțe.

Pe fond, recurentul arată că asiguratorul poate recupera sumele plătite cu titlu de despăgubire numai în limitele prevăzute la art. 58 din legea nr.136/1995, iar prin acțiunea formulată nu s-a adus în discuție niciuna din cele 4 situații prevăzute de lege.

A solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței și în rejudecare respingerea acțiunii ca nefondată.

Intimații legal citați nu au formulat întâmpinare.

Verificând legalitatea și temeinicia sentinței civile nr. 9607/17.10.2013 pronunțată de Judecătoria G., prin prisma motivelor invocate, dar și sub toate aspectele, așa cum prevăd dispozițiile art. 304 indice 1 Cod de procedură civilă, instanța de control judiciar reține următoarele:

Criticile formulate de recurenta cu privire la soluționarea excepțiilor și a fondului cauzei sunt întemeiate.

1. Față de excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului C. L. G., instanța o va admite, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 20 alin. 1 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, „comunele, orașele, municipiile și județele sunt unități administrativ-teritoriale în care se exercită autonomia locală și în care se organizează și funcționează autorități ale administrației publice locale.”

Art. 21 din aceeași lege dispune la alin. 1 că “unitățile administrative-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu”, acestea “sunt titulare ale drepturilor și obligațiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparțin domeniului public și privat în care acestea sunt parte, precum și din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condițiile legii.”

Potrivit alin. 2 al art. 21 din lege, “in justiție, unitățile administrative-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de președintele consiliului județean.”

De asemenea, art. 62 din Legea nr. 215/2001 prevede că “primarul reprezintă unitatea administrative-teritorială în relațiile cu alte autorități publice, cu persoanele fizice sau juridice române sau străine, precum și în justiție.”

Din analiza acestor dispoziții legale rezultă că unitatea administrativ-teritorială, în speță Municipiul G., are personalitate juridică și poate sta în nume propriu în judecată, fiind reprezentat de către Primarul Municipiului G..

C. L. nu are personalitate juridică și nici patrimoniu propriu, acesta fiind doar un administrator al patrimoniului unității administrativ-teritoriale.

Se deduce că C. L. G. nu are personalitate juridică pentru a avea calitate de parte în judecată, așa cum prevăd dispozițiile art. 41 alin. 1 C. Proc. Civ.: „orice persoană care are folosința drepturilor civile poate să fie parte în judecată.”

Pentru aceste motive, instanța va admite excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului C. L. G. și va respinge cererea față de acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosință.

Și în ceea ce privește excepția prescripției criticile recurentei sunt întemeiate cu privire la momentul de la care aceasta începe să curgă. Excepția, la fel ca și fondul cauzei nu vor mai fi însă analizată, față de soluția pronunțată pe excepția lipsei capacității de folosință.

Instanța are în vedere și împrejurarea că pârâtul Municipiul G., obligat la plată, nu a recurat soluția instanței de fond, aceasta intrând în puterea lucrului judecat în ceea ce îl privește.

Constatând că soluția primei instanțe a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii, ceea ce atrage incidența motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct.9 Cod de procedură civilă, în temeiul dispozițiilor art. 312 al.3 Cod de procedură civilă, instanța va admite recursul și în rejudecare va respinge acțiunea în contradictoriu cu C. L. G. pentru lipsa capacității procesuale de folosință. Vor fi menținute acele dispoziții ce nu contravin prezentei hotărâri, relative la obligarea Municipiului G. la plată.

Văzând și dispozițiile art.274 și următoarele Cod de procedură civilă, va obliga intimata O. să plătească recurentei cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul ce are ca obiect „pretenții”, declarat de recurenta-pârâtă C. L. G., cu sediul procesual ales la Societatea civilă de avocați „D.&Asociații” din G., ., .. 01, J. G., împotriva sentinței civile nr. 9607/17.10.2013, pronunțată de Judecătoria G., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. O. V. INSURANCE GROUP S.A., cu sediul procedural ales în C., .. 21, Județul C. și intimatul-pârât U. A. TERITORIALĂ MUNICIPIUL G. – PRIN PRIMAR, cu sediul în G., ., J. G..

Modifică sentința recurată și în rejudecare admite excepția lipsei capacității de folosință a Consiliului L. G..

Respinge acțiunea în contradictoriu cu C. L. G. pentru lipsa capacitații procesuale de folosință.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței, care nu sunt contrare prezentei decizii.

Obligă intimata la plata către recurentă a sumei de 1.307,65 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13.03.2014.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, GREFIER,

S. L. C. S. D.-M. O. A. I.

Red. L.S.

Tehnored.A.I.

2 ex/08.04.2014

Fond:G.N.C.

← Radieri ca urmare a dizolvării. Sentința nr. 147/2014....		Pretenţii. Decizia nr. 233/2014. Tribunalul GALAŢI →

Pretenţii. Decizia nr. 98/2014. Tribunalul GALAŢI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Decizia nr. 98/2014. Tribunalul GALAŢI