Atragerea răspunderii materiale. Jurisprudență Faliment
| Comentarii |
|
Curtea de Apel SUCEAVA Decizie nr. 308 din data de 23.10.2014
Textul legal citat consacră în termeni imperativi, de strictă interpretare și aplicare, o formă specială a răspunderii civile, care împrumută caracteristicile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie din dreptul comun, reglementată de prevederile Codului civil, din interpretarea cărora rezultă necesitatea dovedirii faptei ilicite comise, a condițiilor prejudiciului, a legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și a vinovăției persoanei vizate, sub forma intenției sau a neglijenței.
Faptele enumerate de art. 138 din Legea nr. 85/2006 atrag răspunderea civilă delictuală specială a conducătorilor societății pentru plata pasivului acesteia, dacă au contribuit la starea de insolvență a societății, fiind vorba de o stare de fapt care se asociază acțiunii sau omisiunii delictuoase a conducătorilor societății. Natura răspunderii va fi determinată de sursa obligației încălcate sau neîndeplinite, astfel încât în unele cazuri va fi o răspundere civilă contractuală, iar în altele va fi o răspundere civilă delictuală.
În conformitate cu prevederile art. 11 din Legea nr. 82/1991, "răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității la persoanele juridice revine administratorului";, iar potrivit prevederilor Codului civil, mandatarul este răspunzător nu numai pentru dol, dar și de culpa comisă în executarea mandatului.
Este evident că într-o asemenea împrejurare devine operativ criteriul obiectiv care presupune compararea activității administratorului societății debitoare cu activitatea unei persoane diligente (bonus pater familias), care își subordonează măsurile luate exigențelor impuse de regulile de conviețuire socială. Totodată, doctrina și jurisprudența în domeniu sunt unanime în a aprecia că, dispozițiile legale anterior menționate nu instituie o prezumție legală de vinovăție în sarcina fostului administrator al societății falite, îndeplinirea condițiilor antrenării răspunderii materiale a acestuia impunându-se a fi dovedită de titularul cererii, în aplicarea principiului actori incumbit probatio, potrivit căruia "cel ce face o propunere înaintea judecății, trebuie să o dovedească";. Așadar, este vorba de o răspundere personală agravată, cu caracter excepțional, care presupune existența unor situații-premisă și întrunirea unor condiții speciale, grefate pe condițiile obișnuite ale răspunderii civile și nu de o extindere a procedurii falimentului asupra administratorului.
În speță, lichidatorul judiciar a invocat săvârșirea de către pârât a faptelor constând în neținerea contabilității în conformitate cu legea respectiv folosirea bunurilor sau creditelor persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane și deturnarea sau ascunderea a parte din activul persoanei juridice ori mărirea în mod fictiv a pasivului acesteia.
Astfel, în condițiile în care pârâtul, în calitate de fost administrator al debitoarei falite, a ignorat obligația legală de a ține contabilitatea societății "în conformitate cu legea";, și, mai mult decât atât nu au predat gestiunea patrimoniului societății către lichidatorul judiciar, apare evidentă culpa acestuia pentru săvârșirea faptei prev. de art. 138 lit. d din lege și pentru apariția stării de insolvență a debitoarei, precum și legătura de cauzalitate dintre faptele menționate anterior și insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor debitoarei.
În speță, din raportul asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolvență a debitoarei SC P. SRL, depus la data de 6 decembrie 2013 la dosarul de fond, Curtea reține faptul că administratorul societății din perioada ulterioară cesiunii de părți sociale ce a avut loc la 8 iulie 2010, pârâtul în speță, nu și-a îndeplinit obligațiile impuse de disp. art. 28 din Legea nr. 85/2006, neprocedând la predarea documentelor de evidență financiar-contabilă a debitoarei, deși s-au transmis notificări în acest sens și s-a luat legătura telefonic cu acesta.
Din informațiile preluate de pe site-ul Ministerului Finanțelor Publice respectiv din obligațiile declarative depuse către instituțiile statului, conform legislației în vigoare, după exercițiile financiare 2010, 2011, 2012, precum și din documentele depuse în susținerea cererii de creanță formulate de AJPF Suceava, administratorul judiciar a constatat că principala cauză care a condus la ajungerea societății debitoare în stare de insolvență o reprezintă nerespectarea de către fostul administrator statutar a prevederilor legislative în vigoare în ceea ce privește activitatea desfășurată, fapt care a atras sancționarea debitoarei cu amenzi considerabile și implicit creșterea datoriilor acesteia.
S-a constatat de asemenea că pârâtul a manifestat un total dezinteres în recuperarea creanțelor societății, în condițiile în care prin utilizarea sumelor astfel obținute s-ar fi acoperit integral datoriile acumulate.
Curtea constată că pârâtul, în calitate de fost administrator al debitoarei falite în cei trei ani anteriori deschiderii procedurii insolvenței, a ignorat obligația legală de a ține contabilitatea societății "în conformitate cu legea";, în sensul că nu a întocmit și nu a depus documentele contabile privind evidența primară, și, mai mult decât atât nu a predat gestiunea patrimoniului societății, astfel încât apare evidentă culpa acestuia pentru săvârșirea faptei prev. de art. 138 lit. d) din lege și pentru apariția stării de insolvență a debitoarei, precum și legătura de cauzalitate dintre faptele menționate anterior și insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor societății.
Faptul de a nu pune la dispoziția lichidatorului actele și documentele contabile analitice prezumă lipsa acestora, iar culpa fostului administrator statutar rezidă tocmai în aceea că, în mod voluntar, nu a deținut un instrument indispensabil conducerii societății, ceea ce relevă lipsa de diligență în asigurarea funcționării acesteia. Din această perspectivă, cu referire la întinderea răspunderii pârâtului apare imposibilă determinarea vreunei cauze străine care să fi condus la insolvența debitoarei.
Cu toate că administratorul statutar a luat la cunoștință de obligațiile care îi incumbau, rezultă fără nici un echivoc faptul că nu a colaborat cu lichidatorul judiciar, pentru ca acesta din urmă să nu poată stabili cu exactitate situația financiară a debitorului în vederea verificării pasivului și activului debitoarei, să nu poată identifica eventualele fapte culpabile efectuate și vina în aducerea societății în stare de insolvență.
Contrar susținerilor apelantului, Curtea constată că este dată în speță omisiunea de predare a documentelor contabile prevăzute de art. 28 din Legea nr. 85/2006.
Prin declarația dată la sediul administratorului judiciar la data de 6 decembrie 2013 (filele 68-70 dosar), pârâtul s-a obligat să îi predea acestuia documentele financiar contabile până la data de 16 decembrie 2013, inclusiv înscrisurile analitice privind componența sumei de 79130 lei evidențiate în bilanțul aferent anului 2012 depus la Ministerul Finanțelor Publice.
Potrivit Legii 31/1990 administratorul este răspunzător față de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, contractul de societate și statutul le impun. Așadar, împrejurarea că ar fi solicitat unei societăți specializate să țină evidența contabilă cu privire la societatea debitoare (de altfel nedovedită, nefiind depusă la dosarul cauzei convenția de prestări servicii încheiată în acest sens) nu îl exonerează în nici un fel pe pârât de obligația de predare a documentelor contabile în integralitatea lor.
De altfel, pârâtul nici nu a invocat faptul că nu i-ar reveni o asemenea obligație decât în fața instanței de judecată învestite cu soluționarea prezentei cereri de atragere a răspunderii materiale, nefolosind o asemenea apărare cu ocazia prezentării sale la sediul administratorului judiciar.
Fapta de a nu respecta dispozițiile legii contabilității nu denotă o simplă neglijență sau o necunoaștere a legii, ci lasă să se înțeleagă o intenție de fraudare a legii cu scopul de a se sustrage controlului, precum și de a ascunde patrimoniul acesteia. În acest context, nedepunerea documentelor solicitate de către lichidator a vizat tocmai împiedicarea analizării în concret a activității desfășurate de către debitoare care a avut ca efect ajungerea societății în stare de insolvență.
Predarea unor documente sintetice, ulterior închiderii procedurii de către judecătorul sindic, nu conturează buna credință a pârâtului. Respectivele documente se aflau la dosarul cauzei, fiind preluate de pe site-ul Ministerului Finanțelor Publice sau depuse de creditorul majoritar în dovedirea cererii sale de creanță. Depunerea lor de către fostul administrator statutar este lipsită de relevanță sub aspect probator, astfel încât în mod corect s-a dispus de către practicianul în insolvență restituirea documentelor.
Pentru realizarea scopului procedurii insolvenței, consacrat de art. 2 din legea nr. 85/2006, respectiv acoperirea pasivului debitorului, Curtea constată că pârâtul era ținut să predea registrul de casă, extrase de cont, facturi, avize de însoțire marfă, chitanțe emise pentru încasarea plăților etc, doar evidența analitică permițând identificarea relațiilor contractuale derulate de către debitoare și implicit a persoanelor față de care debitoarea avea creanțe în sumă de 79130 lei la data încheierii exercițiului financiar 2012.
În condițiile în care a avut acces doar la documentele de contabilitate sintetică, administratorul judiciar s-a aflat în imposibilitate de exercitare a acțiunilor prevăzute de art. 78 și urm. din Legea nr. 85/2006 și implicit de recuperare - prin demersuri judiciare sau extrajudiciare - a creanțelor societății debitoare.
Din perspectiva insuficienței probatoriului - imputabilă exclusiv pârâtului -, administrarea probei cu expertiză financiar-contabilă, solicitată prin memoriul de apel, este lipsită de utilitate, neexistând la dosarul cauzei documentația relevantă cu privire la operațiunile desfășurate de debitoare, în realizarea obiectului său de activitate.
Curtea apreciază că lipsa unei evidențe contabile complete are drept consecințe necunoașterea creditorilor, debitorilor, a situației societății în ansamblu, aspecte incompatibile cu diligența de care trebuie să dea dovadă administratorul pentru a asigura o gestiune corespunzătoare a societății.
Nu s-a justificat în nici un fel nepredarea către lichidatorul judiciar a sumei de 241 lei, care se afla la data încheierii exercițiului financiar 2012 în casierie și conturile bancare ale societății debitoare, conform indicatorilor financiari evidențiați în situația financiară aferentă anului 2012, și nici lipsa diligențelor pentru recuperarea creanțelor debitoarei față de partenerii săi contractuali, fapta circumscriindu-se dispozițiilor art. 138 alin. 1 lit. e din Legea nr. 85/2006.
Întrucât administratorul societății nu a făcut dovada, prin intermediul documentelor justificative, a sursei și modului de gestionare a creanțelor avute față de terți, se poate reține cu temei - după cum a procedat judecătorul sindic - că pârâtul a folosit aceste bunuri în interes personal, fiind ținut să răspundă pentru prejudiciul astfel creat, faptă care se încadrează la prevederile art. 138 alin. 1 lit. a din Legea privind procedura insolvenței.
Nu poate fi viabilă o societate în condițiile unui dezinteres total al administratorului său statutar față de îndeplinirea condițiilor minime de funcționare a societății.
Curtea constată că este așadar dovedit raportul de cauzalitate dintre faptele culpabile ale pârâtului, constând în nerespectarea obligațiilor evidențiate mai sus, ce îi reveneau în virtutea legii, și prejudiciul creat creditoarelor prin deschiderea procedurii insolvenței.
Existența certă a acestor prejudicii a fost stabilită de judecătorul sindic, prin constatarea faptului că debitoarea a ajuns în încetare de plăți.
Instanța va reține că pârâtul a avut calitatea de administrator al societății debitoare, atât în fapt cât și în drept, la momentul apariției insolvenței ca situație de fapt și ulterior, până la data deschiderii procedurii, astfel că efectele continuării activității cu ignorarea rezultatelor economice negative au fost în mod corect stabilite în sarcina sa.
În consecință, cum criticile formulate sunt neîntemeiate, în baza art. 480 alin. 2 din Codul de procedură civilă, raportat la art. 8 lin. 2 și art. 138 alin. 1 lit. a, d și e din Legea nr. 85/2006, instanța va respinge apelul pârâtului ca nefondat, păstrând în totalitate sentința apelată.
| ← Creanţă chirografară. Contestaţie împotriva tabelului... | Vânzarea de bunuri din patrimoniul debitoarei în perioada de... → |
|---|
