Clauze abuzive, jurisprudența CJUE
| Comentarii |
|
Directiva 93/13/CEE. Clauze abuzive utilizate în contractele încheiate cu consumatorii.
Criterii de apreciere. Examinare din oficiu de către instanta naţională a caracterului abuziv al unei clauze de stabilire a instantei competente. Articolul 23 din Statutul Curţii
1. Articolul 267 TFUE trebuie interpretat în sensul că sunt de competenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene interpretarea noţiunii „clauză abuzivă”, menţionată la art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii şi în anexa la aceasta, precum şi criteriile pe care instanţa naţională poate sau trebuie să le aplice la examinarea unei clauze contractuale în raport cu dispoziţiile acestei directive, avându-se în vedere că este de competenţa instanţei menţionate să se pronunţe, ţinând cont de aceste criterii, asupra calificării concrete a unei clauze contractuale specifice în funcţie de împrejurările proprii fiecărei speţe.
2. Instanţa naţională trebuie să dispună din oficiu măsuri de cercetare judecătorească pentru a stabili dacă o clauză prin care se atribuie competenţă jurisdicţională teritorială exclusivă, ce figurează în contractul care face obiectul unui litigiu cu care este sesizată şi care a fost încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi, în caz afirmativ, trebuie să aprecieze din oficiu eventualul caracter abuziv al unei astfel de clauze.
C.J.U.E., Hot. din 9 noiembrie 2010 în cauza C-137/08, VB Penzugyi Lizing Zrt. împotriva Ferenc Schneider
Circumstanţele cauzei
14. La 14 aprilie 2006, VB Penzugyi Lizing Zrt. şi Ferenc Schneider au încheiat un contract de împrumut pentru finanţarea cumpărării unei maşini.
15. In momentul în care domnul Schneider nu şi-a mai respectat obligaţiile contractuale, VB Penziigyi Lizing a reziliat acest contract de împrumut şi a sesizat instanţa de trimitere în scopul de a obţine rambursarea unei creanţe în valoare de 317 404 HUF, precum şi plata dobânzilor aferente sumei neplătite şi a cheltuielilor.
16. VB Penziigyi Lizing nu a introdus cererea de somaţie de plată în faţa instanţei competente în raza căreia are reşedinţa domnul Schneider, ci s-a prevalat de clauza de stabilire a instanţei competente cuprinsă în contractul de împrumut, care conferă instanţei de trimitere competenţa de a se pronunţa în legătură cu un eventual litigiu între părţi.
17. Somaţia solicitată a fost pronunţată în cadrul unei proceduri numite „graţioasă”, care nu impune ca instanţa în cauză să organizeze o şedinţă sau să audieze partea adversă. La adoptarea acestei somaţii, instanţa de trimitere nu a analizat competenţa sa teritorială şi nici clauza de stabilire a instanţei competente cuprinsă în contractul de împrumut.
18. Domnul Schneider a formulat o opoziţie împotriva acestei somaţii de plată în faţa instanţei de trimitere, fară a preciza totuşi motivele acestei opoziţii. Această opoziţie a avut drept consecinţă juridică faptul că procedura a devenit contencioasă, aceasta desfa-şurându-se astfel în conformitate cu dispoziţiile de drept comun ale procedurii civile.
19. Instanţa menţionată a constatat că domnul Schneider nu avea reşedinţa în raza sa teritorială, deşi normele de procedură civilă prevăd că instanţa competentă din punct de vedere teritorial pentru a se pronunţa asupra unui litigiu precum cel cu care a fost sesizată este instanţa în raza căreia se află reşedinţa pârâtului.
20. în aceste condiţii, Budapesti II. es III. keriileti bi'rosâg a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii următoarele întrebări preliminare:
„1) Protecţia garantată consumatorilor prin directivă [...] impune ca instanţa naţională să se pronunţe din oficiu, chiar în lipsa unei cereri în acest sens - şi indiferent de caracterul contencios sau graţios al procedurii -, cu privire la caracterul abuziv al unei clauze contractuale invocate în faţa sa, în cadrul examinării propriei competenţe teritoriale?
2) In măsura în care se impune un răspuns afirmativ la prima întrebare, care sunt criteriile pe care instanţa naţională le poate lua în considerare în cadrul acestei examinări, în special atunci când o clauză contractuală nu prevede competenţa teritorială a instanţelor în raza cărora se află sediul vânzătorului sau al furnizorului, ci a instanţelor corespunzătoare altor circumscripţii, cu toate că se află în apropierea acestui sediu?
3) Articolul 23 primul paragraf din [Statutul Curţii] exclude posibilitatea ca instanţa naţională care declanşează o procedură a întrebărilor preliminare să informeze simultan despre aceasta, din oficiu, ministrul din statul său membru responsabil de portofoliul justiţiei?”
Ulterior Budapesti II. es III. keriileti birosâg a decis să adreseze Curţii, cu titlu suplimentar, următoarele întrebări preliminare:
„1) Competenţa Curţii prevăzută la art. [267 TFUE] include şi atribuţia de a interpreta noţiunea «clauză abuzivă» menţionată la art. 3 alin. (1) din directivă [...], precum şi clauzele enumerate în anexa la această directivă?
2) In cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare care are ca obiect o astfel de interpretare poate - în interesul aplicării uniforme în toate statele membre a nivelului de protecţie a drepturilor consumatorilor garantat de directivă [...] - să urmărească să se stabilească aspectele de care poate sau trebuie să ţină seama instanţa naţională în cazul aplicării criteriilor generale prevăzute de directivă în privinţa unei clauze individuale specifice?
3) In cazul în care instanţa naţională, chiar şi atunci când părţile nu au formulat o solicitare în acest sens, constată ea însăşi eventualul caracter abuziv al unei clauze contractuale, aceasta poate să efectueze o cercetare judecătorească din oficiu în vederea stabilirii elementelor de fapt şi de drept necesare, în cazul în care, conform dreptului procedural naţional, probele pot fi administrate numai la cererea părţilor?”
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la a treia întrebare adresată iniţial
26. Prin intermediul acestei întrebări, instanţa de trimitere ridică problema dacă art. 23 primul paragraf din Statutul Curţii se opune unei dispoziţii de drept naţional care prevede că instanţa care iniţiază o procedură de trimitere preliminară informează simultan, din oficiu, în legătură cu acest aspect ministrul responsabil de portofoliul justiţiei.
27. în această privinţă, trebuie să se arate că art. 23 primul paragraf din Statutul Curţii, care prevede că decizia instanţei naţionale care îşi suspendă procedura şi sesizează Curtea este notificată acesteia de către instanţa naţională respectivă şi că această decizie este apoi notificată de către grefierul Curţii, printre altele şi după caz, părţilor în cauză, statelor membre şi Comisiei, precum şi altor instituţii, organe, oficii sau agenţii ale Uniunii, nu cuprinde nicio indicaţie referitoare la alte măsuri de informare care pot fi adoptate de instanta naţională în contextul deciziei sale de a sesiza Curtea cu o trimitere preliminară.
28. Pentru a răspunde la întrebarea adresată, trebuie subliniat că sistemul stabilit prin art. 267 TFUE în vederea asigurării unităţii de interpretare a dreptului Uniunii în statele membre instituie o cooperare directă între Curte şi instanţele naţionale printr-o procedură independentă de orice iniţiativă a părţilor (a se vedea Hotărârea din 10 iulie 1997, Palmisani, C-261/95, Rec., p. 1-4025, pct. 31, Hotărârea din 12 februarie 2008, Kempter, C-2/06, Rep., p. 1-411, pct. 41, şi Hotărârea din 16 decembrie 2008, Cartesio, C-210/06, Rep., p. 1-9641, pct. 90).
29. Astfel, trimiterea preliminară se întemeiază pe un dialog între instanţe, a cărui declanşare depinde în întregime de aprecierea pe care o face instanţa naţională asupra pertinenţei şi necesităţii trimiterii menţionate (a se vedea Hotărârile citate anterior Kempter, pct. 42, şi Cartesio, pct. 91).
30. Ţinând cont de aceste principii care stau la baza mecanismului trimiterii preliminare şi având în vedere întrebarea adresată, este important să se determine dacă obligaţia de informare despre care este vorba poate avea o influenţă asupra posibilităţilor pe care le au instanţele naţionale în temeiul art. 267 TFUE.
31. In această privinţă, nu rezultă că o obligaţie precum cea în cauză în acţiunea principală poate fi considerată o ingerinţă în mecanismul de dialog jurisdicţional prevăzut la art. 267 TFUE.
32. Astfel, obligaţia ce revine instanţelor naţionale ale statului membru vizat de a informa ministrul justiţiei în momentul transmiterii către Curte a deciziei de trimitere nu constituie o condiţie pentru o astfel de trimitere. Aşadar, ea nu poate avea o influenţă asupra dreptului instanţelor menţionate de a formula o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare şi nici nu poate aduce atingere prerogativelor conferite acestora în temeiul art. 267 TFUE.
33. Pe de altă parte, nu rezultă că o eventuală încălcare a acestei obligaţii de informare determină consecinţe juridice care pot afecta procedura prevăzută la art. 267 TFUE.
34. In plus, astfel cum a arătat avocatul general la pct. 74 din concluzii, nu a fost prezentat niciun indiciu din care s-ar putea deduce că, din cauza obligaţiei de informare menţionate, instanţele naţionale ale statului membru vizat ar putea fi descurajate să sesizeze Curtea cu o trimitere preliminară.
35. Prin urmare, trebuie să se răspundă la a treia întrebare adresată iniţial că art. 23 primul paragraf din Statutul Curţii nu se opune unei dispoziţii de drept naţional care prevede că instanţa care iniţiază o procedură de trimitere preliminară informează simultan, din oficiu, în legătură cu acest aspect ministrul responsabil de portofoliul justiţiei în statul membru vizat.
Cu privire la prima şi la a doua întrebare adresate cu titlu suplimentar
36. Prin intermediul acestor întrebări, care trebuie examinate împreună, instanţa de trimitere solicită să se stabilească dacă art. 267 TFUE trebuie interpretat în sensul că sunt de competenţa Curţii interpretarea noţiunii „clauză abuzivă” menţionate la art. 3 alineatul (1) din directivă şi în anexa la aceasta, precum şi criteriile pe care instanţa naţională poate sau trebuie să le aplice la examinarea unei clauze contractuale în raport cu dispoziţiile directivei.
37. Pentru a se răspunde la întrebările menţionate, trebuie amintit că procedura prevăzută la art. 267 TFUE este un instrument de cooperare între Curte şi instanţele naţionale, cu ajutorul căruia Curtea furnizează acestora elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluţionarea litigiilor asupra cărora urmează să se pronunţe (a se vedea printre altele Hotărârea din 8 noiembrie 1990, Gmurzynska-Bscher, C-231/89, Rec., p. I-4003, pct. 18, şi Hotărârea din 12 martie 1998, Djabali, C-314/96, Rec., p. 1-1149, pct. 17).
38. In ceea ce priveşte dispoziţiile de drept al Uniunii care pot face obiectul unei hotărâri a Curţii în temeiul art. 267 TFUE, trebuie amintit că aceasta este competentă să se pronunţe asupra interpretării tratatelor şi a actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii fară nicio excepţie (a se vedea Hotărârea din 13 decembrie 1989, Grimaldi, C-322/88, Rec., p. 4407, pct. 8, şi Hotărârea din 11 mai 2006, Friesland Coberco Dairy Foods, C-l 1/05, Rec., p. 1-4285, pct. 35 şi 36).
39. Prin urmare, în ceea ce priveşte o reglementare din sfera dreptului Uniunii, o instanţă naţională poate solicita Curţii să interpreteze noţiunile ce figurează într-un instrument de drept derivat, precum noţiunea „clauză abuzivă” prevăzută de directivă şi de anexa la aceasta.
40. în această privinţă, Curtea a statuat că art. 3 alin. (1) şi art. 4 alin. (1) din directivă definesc, în ansamblul lor, criteriile generale care permit aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractuale supuse dispoziţiilor directivei (a se vedea Hotărârea din 3 iunie 2010, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, C-484/08, nepublicată încă în Repertoriu, pct. 33 şi jurisprudenţa citată).
41. Pe de altă parte, o întrebare asemănătoare a fost adresată în cadrul trimiterii preliminare care a condus la pronunţarea Hotărârii Pannon GSM, citată anterior, în sensul că, în cauza aflată la originea acestei hotărâri, instanţa de trimitere solicita Curţii să îi furnizeze indicaţii în legătură cu elementele pe care instanţa naţională trebuie să le aibă în vedere pentru aprecierea caracterului eventual abuziv al unei clauze contractuale.
42. în această privinţă, Curtea, la pct. 37-39 din hotărârea menţionată, a arătat că art. 3 din directivă nu defineşte decât în mod abstract elementele care conferă caracter abuziv unei clauze contractuale care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, că anexa la care face trimitere art. 3 alin. (3) din directivă nu conţine decât o listă orientativă şi neexhaustivă a clauzelor care pot fi considerate abuzive şi că, potrivit art. 4 din directivă, caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie apreciat luându-se în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul şi raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanţele care însoţesc încheierea acestuia.
43. In aceste condiţii, Curtea, în răspunsul pe care l-a formulat la întrebarea menţionată, a precizat că revine instanţei naţionale obligaţia de a determina dacă o clauză contractuală întruneşte criteriile necesare pentru a fi calificată drept „abuzivă” în sensul art. 3 alin. (1) din directivă şi că, în acest fel, instanţa naţională trebuie să aibă în vedere faptul că o clauză dintr-un contract încheiat între un consumator şi un vânzător sau un furnizor, care este inserată fară să fi făcut obiectul unei negocieri individuale şi care conferă competenţă exclusivă instanţei în raza căreia se află sediul social al vânzătorului sau al furnizorului, poate fi considerată drept abuzivă (a se vedea Hotărârea Pannon GSM, citată anterior, pct. 44).
44. Prin urmare, trebuie să se răspundă la prima şi la a doua întrebare adresate cu titlu suplimentar că art. 267 TFUE trebuie interpretat în sensul că sunt de competenţa Curţii interpretarea noţiunii „clauză abuzivă”, menţionată la art. 3 alin. (1) din directivă şi în anexa la aceasta, precum şi criteriile pe care instanţa naţională poate sau trebuie să le aplice la examinarea unei clauze contractuale în raport cu dispoziţiile directivei, avându-se în vedere că este de competenţa instanţei menţionate să se pronunţe, ţinând cont de aceste criterii, asupra calificării concrete a unei clauze contractuale specifice în funcţie de împrejurările proprii fiecărei speţe.
Cu privire la a treia întrebare adresată cu titlu suplimentar
45. Prin intermediul acestei întrebări, care este redactată în termeni foarte generali, instanţa de trimitere urmăreşte să determine responsabilităţile care îi revin, în temeiul dispoziţiilor directivei, începând din momentul în care se ridică problema de a stabili eventualul caracter abuziv al unei clauze contractuale prin care i se atribuie competenţă jurisdicţională teritorială exclusivă. Instanţa naţională întreabă în special dacă, într-o astfel de situaţie, are obligaţia de a efectua o cercetare judecătorească din oficiu în vederea stabilirii elementelor de fapt şi de drept necesare pentru aprecierea existenţei unei astfel de clauze, în cazul în care dreptul naţional nu prevede o astfel de cercetare decât la solicitarea uneia dintre părţi.
46. Pentru a răspunde la întrebarea adresată, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudenţe constante, sistemul de protecţie pus în aplicare prin directivă se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau un furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor, fară a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (a se vedea Hotărârea din 27 iunie 2000, Oceano Grupo Editorial şi Salvat Editores, C-240/98-C-244/98, Rec., p. 1-4941, punctul 25, Hotărârea din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro, C-168/05, Rec., p. 1-10421, pct. 25, precum şi Hotărârea din 6 octombrie 2009, Asturcom Telecomuni-caciones, C-40/08, Rep., p. 1-9579, pct. 29).
47. Curtea a statuat de asemenea că, având în vedere o astfel de situaţie de inferioritate, art. 6 alin. (1) din directiva menţionată prevede că o clauză abuzivă nu creează obligaţii pentru consumator. Astfel cum reiese din jurisprudenţă, este vorba despre o dispoziţie imperativă care urmăreşte să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor printr-un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părţi (a se vedea Hotărârile citate anterior Mostaza Claro, pct. 36, şi Asturcom Telecomunicaciones, pct. 30).
48. Pentru a asigura protecţia urmărită de directivă, Curtea a subliniat că situaţia de inegalitate care există între consumator şi vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor la contract (a se vedea Hotărârile citate anterior Oceano Grupo Editorial şi Salvat Editores, pct. 27, Mostaza Claro, pct. 26, precum şi Asturcom Telecomunicaciones, pct. 31 ).
49. Astfel, în cadrul atribuţiilor care îi revin în temeiul dispoziţiilor directivei, instanţa naţională trebuie să verifice dacă o clauză din contractul care face obiectul litigiului cu care este sesizată intră
în domeniul de aplicare al acestei directive. In caz afirmativ, instanţa menţionată este obligată să aprecieze, dacă este cazul din oficiu, această clauză în raport cu cerinţele privind protecţia consumatorului prevăzute de directiva menţionată.
50. In ceea ce priveşte prima fază a examinării ce trebuie efectuată de instanţa naţională, rezultă din dispoziţiile coroborate ale articolelor 1 şi 3 din directivă că aceasta se aplică oricărei clauze prin care se stabileşte competenţa jurisdicţională teritorială exclusivă, ce figurează într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator şi nu a făcut obiectul unei negocieri individuale.
51. Pentru a garanta eficacitatea protecţiei consumatorilor urmărită de legiuitorul Uniunii, instanţa naţională trebuie, prin urmare, în toate cazurile şi indiferent de normele de drept intern, să determine dacă clauza în litigiu a făcut sau nu a făcut obiectul unei negocieri individuale între un vânzător sau un furnizor şi un consumator.
52. In ceea ce priveşte a doua fază a examinării menţionate, trebuie să se constate că clauza contractuală care face obiectul litigiului principal prevede, astfel cum a arătat instanţa de trimitere, competenţa teritorială exclusivă a unei instanţe care nu este instanţa în raza căreia are reşedinţa pârâtul şi nici cea în raza căreia se află sediul reclamantei, ci cea care se află în apropierea sediului acesteia din urmă atât pe plan geografic, cât şi din punctul de vedere al posibilităţilor de transport.
53. In ceea ce priveşte o clauză care a fost inserată fară a face obiectul unei negocieri individuale într-un contract încheiat între un consumator şi un vânzător sau un furnizor şi care conferă o competenţă exclusivă instanţei în raza căreia era situat sediul vânzătorului sau al furnizorului, Curtea a statuat, la punctul 24 din Hotărârea Oceano Grupo Editorial şi Salvat Editores, citată anterior, că o astfel de clauză trebuie considerată abuzivă în sensul art. 3 din directivă în cazul în care, în contradicţie cu cerinţa de bună-cre-dinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.
54. Trebuie să se arate că clauza la care se referă întrebarea instanţei naţionale în acţiunea principală, la fel ca şi o clauză care are ca obiect conferirea competenţei, pentru toate litigiile care decurg din contract, instanţei în raza căreia se află sediul vânzătorului sau al furnizorului, creează în sarcina consumatorului obligaţia de a se supune competenţei exclusive a unei instanţe care poate fi departe de domiciliul său, ceea ce poate face mai dificilă prezentarea sa în faţa acesteia. In cazul unor litigii având ca obiect sume limitate, cheltuielile implicate în sarcina consumatorului pentru a compărea în faţa instanţei s-ar putea dovedi disuasive şi l-ar putea determina pe accsta să renunţe la orice acţiune în justiţie sau la orice apărare. O astfel de clauză intră, aşadar, în categoria cclor având ca obicct sau ca efect excluderea sau obstrucţionarea dreptului consumatorului de a introduce acţiuni în justiţie, categorie prevăzută la pct. 1 lit. (q) din anexa la directivă (a se vedea Hotărârea Oceano Grupo Editorial şi Salvat Editores, citată anterior, pct. 22).
55. în plus, o astfel de clauză de stabilire a competenţei juris-dicţionale exclusive permite vânzătorului sau furnizorului gruparea tuturor litigiilor aferente activităţii sale profesionale în faţa unei singure instanţe, care nu este cea în raza căreia are reşedinţa consumatorul, ceea ce facilitează în acelaşi timp organizarea prezentării vânzătorului sau a furnizorului menţionat în instanţă şi o face mai puţin oneroasă (a se vedea în acest sens Hotărârea Oceano Grupo Editorial şi Salvat Editores, citată anterior, pct. 23).
56. Prin urmare, trebuie să se răspundă la a treia întrebare adresată cu titlu suplimentar că instanţa naţională trebuie să dispună din oficiu măsuri de cercetare judecătorească pentru a stabili dacă o clauză prin care se atribuie competenţă jurisdicţională teritorială exclusivă, ce figurează în contractul care face obiectul unui litigiu cu care este sesizată şi care a fost încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, intră în domeniul de aplicare al directivei şi, în caz afirmativ, trebuie să aprecieze din oficiu eventualul caracter abuziv al unei astfel de clauze.
(...)
Directiva 85/577/CEE. Articolul 4. Protectia consumatorilor.
Contracte negociate în afara spaţiilor comerciale. Drept de reziliere. Obligaţia comerciantului de informare. Nulitatea contractului. Măsuri adecvate
Articolul 4 din Directiva 85/577/CEE a Consiliului din 20 decembrie 1985 privind protecţia consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spaţiilor comerciale nu se opune ca o instantă naţională să declare din oficiu nulitatea unui contract din domeniul de aplicare al acestei directive pentru motivul neinformării consumatorului despre dreptul său de reziliere, deşi nulitatea nu a fost invocată în niciun moment de consumator în faţa instanţelor naţionale competente.
C.J.U.E., Hot. din 17 decembrie 2009 în cauza C-227/08, Eva Martin Martin împotriva EDP Editores SL,
(...)
Circumstanţele cauzei
12. Doamna Martin Martin a semnat la 20 mai 2003, la domiciliul său, un contract cu un reprezentant al EDP, având ca obiect cumpărarea a cincisprezece cărţi, a cinci DVD-uri şi a unui cititor DVD. Aceste produse i-au fost livrate la 2 iunie 2003.
13. întrucât nu a obţinut plata mărfii, EDP a solicitat Juzgado de Primera Instancia n°l de Salamanca iniţierea unei proccduri a somaţiei de plată împotriva doamnei Martin Martin, pretinzând suma de 1.861,52 euro, majorată cu dobânzile legale şi cu cheltuielile.
14. întrucât, prin decizia din 14 iunie 2007, a fost obligată să plătească suma pretinsă, pârâta a declarat apel la Audiencia Provincial de Salamanca.
15. In decizia de trimitere, Audiencia Provincial de Salamanca consideră, mai întâi, că acest contract poate fi declarat nul în măsura în care pârâta nu a fost informată în mod corect despre dreptul său de revocare a consimţământului în termen de şapte zile de la data livrării mărfii, precum şi asupra condiţiilor şi a consecinţelor exercitării acestui drept. Totuşi, această instanţă arată că doamna Martin Martin nu a invocat niciun motiv de nulitate, nici în faţa instanţei de prim grad de jurisdicţie, nici în cadrul apelului.
16. Or, având în vedere că art. 4 din Legea 26/91 prevede obligaţia consumatorului de a solicita anularea contractului încheiat cu încălcarea condiţiilor stabilite la art. 3 din această lege şi că, în dreptul spaniol, procesele civile sunt în general supuse aşa-numi-tului principiu al „disponibilităţii" („de justicia rogada”), în temeiul căruia instanţa nu poate aprecia din oficiu situaţia de fapt, dovezile şi pretenţiile care nu au fost invocate de părţi, Audiencia Provincial de Salamanca solicită să se stabilească dacă, pentru a se pronunţa asupra apelului declarat împotriva deciziei primei instanţe, trebuie să ţină seama doar de motivele invocate în cadrul procedurii de opoziţie şi a procedurii de apel sau, dimpotrivă, dispoziţiile directivei îi permit să se pronunţe din oficiu asupra unei eventuale nulităţi a contractului.
17. In aceste condiţii, Audiencia Provincial din Salamanca a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii următoarea întrebare preliminară:
„Articolul 153 CE coroborat cu articolele 3 CE şi 95 CE, cu art. 38 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene [proclamată la Nisa la 7 decembrie 2000 (JO C 364, p. 1)] şi cu [directiva], în special cu art. 4 din aceasta, trebuie să fie interpretat în sensul că permite instanţei care judecă un apel formulat împotriva unei hotărâri pronunţate în primă instanţă să declare din oficiu nulitatea unui contract care intră în domeniul de aplicare al directivei menţionate anterior în cazul în care nulitatea respectivă nu a fost invocată în niciun moment în apărare de către consumatorul pârât în procedura somaţiei de plată, nici în şedinţă, nici în apel?”
Cu privire la întrebarea preliminară
18. Prin intermediul întrebării formulate, Audiencia Provincial de Salamanca solicită, în esenţă, să se stabilească dacă art. 4 din directivă trebuie interpretat în sensul că permite unei instanţe naţionale să invoce din oficiu încălcarea acestei dispoziţii şi să declare nulitatea unui contract din domeniul de aplicare al acestei directive pentru motivul neinformării consumatorului despre dreptul său de reziliere, deşi nulitatea nu a fost invocată în niciun moment de consumator în faţa instanţelor naţionale competente.
19. Pentru a se răspunde la această întrebare, trebuie să se amintească de la bun început că dreptul comunitar nu impune, în principiu, instanţelor naţionale să invoce din oficiu un motiv întemeiat pe încălcarea dispoziţiilor comunitare atunci când examinarea acestui motiv le-ar impune depăşirea cadrului litigiului astfel cum acesta a fost delimitat de părţi, întemeindu-se pe alte fapte şi circumstanţe decât cele pe care şi-a întemeiat cererea partea care are un interes în aplicarea dispoziţiilor respectivc (a se vedea în acest sens în special Hotărârea din 14 decembrie 1995, van Schijndel şi van Veen, C-430/94, Rec., p. 1-4705, pct. 22, precum şi Hotărârea din 7 iunie 2007, van der Weerd şi alţii, C-222/05-C-225/05, Rep., p. 1-4233, pct. 36).
20. Această limitare a competenţei instanţei naţionale este justificată de principiul conform căruia iniţiativa unui proces aparţine părţilor şi, în consecinţă, instanţa nu poate acţiona din oficiu decât în cazuri excepţionale, în care interesul public impune intervenţia acesteia (a se vedea Hotărârile citate anterior van Schijndel şi van Veen, pct. 21, şi van der Weert şi alţii, pct. 35).
21. Prin urmare, este necesar să se stabilească, în primul rând, dacă se poate considera că dispoziţia comunitară în discuţie în acţiunca principală, şi anume art. 4 din directivă, se întemeiază pe un asemenea interes public.
22. In această privinţă, trebuie arătat că, astfel cum rezultă în special din al patrulea şi din al cincilea considerent, directiva are ca obiectiv protecţia consumatorului împotriva riscului rezultat din împrejurări specifice încheierii contractelor în afara spaţiilor comerciale (Hotărârea din 10 aprilie 2008, Hamilton, C-412/06, Rep., p. 1-2383, pct. 32), aceste contracte fiind caracterizate de faptul că iniţiativa negocierilor contractuale îi aparţine de obicei comerciantului, iar consumatorul nu este pregătit pentru o asemenea vânzare la domiciliu pentru a compara în special preţul şi calitatea diferitelor oferte disponibile.
23. Având în vedere acest dezechilibru, directiva asigură protecţia consumatorului instituind, mai întâi, un drept de reziliere în beneficiul său. Astfel, un asemenea drept urmăreşte tocmai compensarea dezavantajului ce rezultă pentru consumator dintr-o vânzare la domiciliu, în afara spaţiilor comerciale, dându-i posibilitatea, într-un interval de cel puţin şapte zile, de a evalua obligaţiile care decurg din contract (a se vedea în acest sens Hotărârea Hamil-ton, citată anterior, pct. 33).
24. In vederea întăririi protecţiei consumatorului într-o situaţie la care nu se aşteaptă, directiva prevede în plus, la art. 4, obligaţia comerciantului de a informa în scris consumatorul despre dreptul acestuia de a rezilia contractul, precum şi despre condiţiile şi modalităţile de exercitare la care este supus un asemenea drept.
25. In sfârşit, din art. 5 alin. (1) din directivă rezultă că acest termen minimal de şapte zile trebuie calculat din momentul în care consumatorul a primit de la comerciant informaţia respectivă. Această prevedere se explică, după cum Curtea a avut ocazia să precizeze, prin faptul că, în cazul în care consumatorul nu are cunoştinţă despre existenţa unui drept de reziliere, acesta se găseşte în imposibilitatea de a-1 exercita (Hotărârea din 13 decembrie 2001, Heininger, C-481/99, Rec., p. 1-9945, pct. 45).
26. Cu alte cuvinte, regimul de protecţie instituit de directivă presupune nu numai că, în calitate de parte defavorizată, consumatorul dispune de dreptul de a rezilia contractul, ci şi că ia cunoştinţă de drepturile sale fiind în mod expres informat în scris despre acestea.
27. Se impune, aşadar, constatarea că obligaţia de informare prevăzută la art. 4 din directivă ocupă un loc central în economia generală a acesteia, în calitate de garanţie esenţială, după cum a arătat avocatul general la pct. 55 şi 56 din concluzii, a unei exercitări efective a dreptului de reziliere şi, prin urmare, a efectului util al protecţiei consumatorilor urmărite de legiuitorul comunitar.
28. In consecinţă, o asemenea dispoziţie se încadrează în domeniul interesului public, care poate, în sensul jurisprudenţei amintite la pct. 20 din prezenta hotărâre, să justifice o intervenţie pozitivă a instanţei naţionale pentru a compensa dezechilibrul existent între consumator şi comerciant în cadrul contractelor încheiate în afara spaţiilor comerciale.
29. în aceste condiţii, trebuie să se considere că, în cazul în care consumatorul nu ar fi informat în mod corect despre dreptul acestuia de reziliere, instanţa naţională sesizată poate invoca din oficiu încălcarea prevederilor cuprinse în art. 4 din directivă.
30. Acest aspect fiind stabilit, pentru a răspunde la întrebarea adresată de Audiencia Provincial de Salamanca, se impun, în al doilea rând, unele precizări cu privire la consecinţele care pot fi deduse dintr-o asemenea încălcare şi, mai specific, cu privire la posibilitatea instanţei naţionale sesizate de a declara nul contractul încheiat cu nerespectarea obligaţiei de informare în cauză.
31. Cu privire la acest aspect, Curtea a avut ocazia să precizeze că, deşi art. 4 al treilea paragraf din directivă conferă statelor membre responsabilitatea de a reglementa efectele unei nerespectări a obligaţiei de informare, instanţele naţionale sesizate cu un litigiu între particulari trebuie, la rândul lor, să interpreteze toate normele de drept intern, în cea mai mare măsură posibilă, în lumina textului şi a finalităţii directivei pentru a pronunţa o soluţie conformă obiectivului urmărit de aceasta (a se vedea în special în acest sens Hotărârea din 25 octombrie 2005, Schulte, C-350/03, Rec., p. I-9215, pct. 69,71 şi 102).
32. în acest cadru, trebuie arătat, pe de o parte, că noţiunea „măsuri adecvate privind protecţia consumatorului” la care se referă art. 4 al treilea paragraf din directivă recunoaşte autorităţilor naţionale o marjă de apreciere a stabilirii consecinţelor care urmează a fi deduse dintr-o lipsă de informare, în măsura în care aceasta este exercitată în conformitate cu obiectivul principal al directivei pentru a asigura protecţia recunoscută consumatorilor în condiţii adecvate în raport cu împrejurările specifice cauzei.
33. Pe de altă parte, trebuie deopotrivă amintit că directiva recurge la o armonizare minimă în măsura în care, potrivit art. 8, aceasta nu împiedică statele membre să adopte sau să menţină prevederi mai favorabile pentru protecţia consumatorilor în domeniul pe care îl reglementează (a se vedea în acest sens Hotărârea HaniiIton, citată anterior, pct. 48).
34. In aceste condiţii, o măsură precum cea avută în vedere de instanţa de trimitere, constând în declararea nulităţii contractului în litigiu, poate fi calificată „adecvată”, în sensul art. 4 al treilea paragraf menţionat anterior, prin faptul că sancţionează neîndeplinirea unei obligaţii a cărei respectare, astfel cum s-a arătat la pct. 26 şi 27 din prezenta hotărâre, este esenţială în vederea formării voinţei consumatorului şi a realizării nivelului de protecţie urmărit de legiuitorul comunitar.
35. In sfârşit, trebuie precizat că, pe de o parte, această concluzie nu exclude posibilitatea ca alte măsuri să asigure deopotrivă acest nivel de protecţie, precum, de exemplu, redeschiderea termenelor aplicabile în materia rezilierii contractului care să permită punerea consumatorului în măsură să exercite dreptul care îi este conferit de art. 5 alin. (1) din directivă. Pe de altă parte, ar fi posibil ca instanţa naţională sesizată să fie obligată de asemenea să ţină seama, în anumite împrejurări, de voinţa consumatorului de a nu i se anula contractul în cauză (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 4 iunie 2009, Pannon GSM, C-243/08, nepublicată încă în Repertoriu, pct. 33).
36. Având în vedere toate consideraţiile de mai sus, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că art. 4 din directivă nu se opune ca o instantă naţională să declare din oficiu nulitatea unui contract * *
din domeniul de aplicare al acestei directive pentru motivul nein-formării consumatorului despre dreptul său de reziliere, deşi nulitatea nu a fost invocată în niciun moment de consumator în fata
instantelor naţionale competente.
(...)
34. Directiva 87/102/CEE. Credit de consum. Dreptul consumatorului de a solicita despăgubiri de la cel care acordă creditul în cazul neexecutării sau executării necorespunzătoare a contractului privind bunurile sau serviciile finanţate cu ajutorul creditului. Condiţii. Menţionarea bunului sau a serviciului finantat în oferta de ere-
dit. Facilitate de credit care permite utilizarea creditului acordat pentru finanţarea mai multor operaţiuni. Posibilitatea judecătorului naţional de a pune în discuţie din oficiu dreptul consumatorului de a solicita despăgubiri de la cel care acordă creditul
1. Articolele 11 şi 14 din Directiva 87/102/CEE a Consiliului din 22 decembrie 1986 de apropiere a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ale statelor membre privind creditul de consum, astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/7/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 februarie 1998, trebuie interpretate în sensul că se opun posibilităţii ca dreptul de a solicita despăgubiri, prevăzut la art. 11 alin. (2) din această directivă, astfel cum a fost modificată, de care beneficiază consumatorul împotriva celui care acordă creditul, să fie subordonat condiţiei ca oferta prealabilă de credit să menţioneze bunul sau prestarea de servicii finanţată.
2. Directiva 87/102, astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/7, trebuie interpretată în sensul că permite instanţei
naţionale să aplice din oficiu dispoziţiile care transpun în dreptul intern art. 11 alin. (2) din aceasta.
C.J.C.E., Hot. din 4 octombrie 2007 în cauza C-429/05,
Max Rampion, Marie-Jeanne Godard, căsătorită Rampion, împotriva Franfinance SA, K par K SAS
(...)
Circumstanţele cauzei
8. La 5 septembrie 2003, ca urmare a unei vânzări la domiciliu, soţii Rampion au efectuat o comandă de ferestre la K par K, pentru un preţ total de 6 150 de euro. Potrivit contractului de vânzare încheiat în acest scop, ferestrele trebuiau să fie livrate într-un termen de şase-opt săptămâni de la data efectuării măsurătorilor de către un tehnician specializat.
9. Potrivit instanţei de trimitere, acest contract de vânzare menţionează finanţarea integrală a bunului achiziţionat cu ajutorul unui credit acordat de Franfinance.
10. In aceeaşi zi, soţii Rampion au obţinut de la Franfinance o facilitate de credit care prevedea un plafon egal cu preţul de vânzare. Oferta de credit indică identitatea vânzătorului cu precizarea „cont platformă K par K”, dar nu specifică bunul finanţat.
11. La livrarea ferestrelor comandate, la 27 noiembrie 2003, soţii Rampion au observat că pervazul, precum şi cadrul acestora erau infestate de paraziţi. Lucrarea nu a fost continuată şi, printr-o scrisoare din 5 ianuarie 2004, aceştia au denunţat contractul de vânzare.
12. întrucât cererea de reziliere a acestora a rămas fară rezultat, prin cererile din 29 octombrie şi 2 noiembrie 2004, de declarare a nulităţii contractului de vânzare şi de reziliere subsecventă a contractului de credit, soţii Rampion au chemat în judecată K par K, precum şi Franfinance, argumentând că în contractul de vânzare nu se menţiona cu precizie termenul de livrare a bunurilor în cauză, contrar cerinţei impuse de Codul privind protecţia consumatorilor.
13. Cu titlu subsidiar, soţii Rampion au solicitat rezoluţiunea contractului de vânzare pe motivul nerespectării de către K par K a obligaţiei sale de consiliere, întrucât aceasta din urmă propusese furnizarea şi montarea tâmplăriei, cu toate că suportul acesteia era defectuos.
14. Pârâtele din acţiunea principală au susţinut în special că nu există niciun raport de interdependenţă între cele două contracte, din moment ce, în pofida cerinţei impuse la art. L. 311-20 din Codul privind protecţia consumatorilor, menţionarea bunului finanţat nu figurează în oferta de credit. De asemenea, ar fi vorba de o facilitate de credit, şi nu de un credit destinat finanţării bunului achiziţionat.
15. Cu ocazia dezbaterilor care au avut loc în faţa sa, instanţa de trimitere a invocat din oficiu mai multe motive întemeiate pe prevederile Codului privind protecţia consumatorilor, referitoare la creditul de consum şi la vânzarea la domiciliu.
16. In acest context, Tribunal d’instance de Saintes a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolele 11 şi 14 din Directiva 87/102/CEE [...] trebuie să fie interpretate în sensul că permit instanţei să aplice normele privind interdependenţa dintre contractul de credit şi contractul de furnizare de bunuri sau de servicii, finanţat cu ajutorul acestui credit, în cazul în care contractul de credit nu menţionează bunul finanţat sau a fost încheiat sub forma unei facilităţi de credit care nu menţionează bunul finanţat?
2) Directiva 87/102/CEE [...] are o finalitate mai largă decât simpla protecţie a consumatorilor, care se extinde la organizarea pieţei şi permite instanţei să aplice din oficiu dispoziţiile care decurg din acest fapt?”
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire Ici prima întrebare
Cu privire la admisibilitate
17. In primul rând, Franfinance susţine că, întrucât prima întrebare formulată nu vizează în realitate decât aplicarea prevederilor dreptului naţional privind condiţiile necesare pentru a se reţine existenţa unui credit cu destinaţie specială, nu este de competenţa
Curţii să se pronunţe cu privire la aceasta. Intr-adevăr, Directiva 87/102 nu ar prevedea decât un nivel minim de armonizare, iar art. 11 din aceasta ar preciza că statele membre determină, în mod concret, în ce condiţii consumatorul poate solicita despăgubiri de la cel care acordă creditul.
18. In acest sens, este necesar să se admită, astfel cum rezultă din art. 15 şi din al douăzeci şi cincilea considerent al acesteia, potrivit cărora această directivă nu împiedică statele membre să menţină sau să adopte dispoziţii mai stricte pentru protecţia consumatorilor, că Directiva 87/102 nu prevede decât un nivel minim de armonizare a dispoziţiilor naţionale privind creditul de consum.
19. Cu toate acestea, prima întrebare formulată se referă în mod explicit la interpretarea art. 11 din directiva menţionată, despre care este cert că a fost transpus în dreptul francez în special prin art. L. 311-20 şi art. L. 311-21 din Codul privind protecţia consumatorilor, care permit împrumutatului, în anumite condiţii, să obţină suspendarea, rezoluţiunea sau anularea contractului de credit.
20. Or, problema de a stabili dacă şi, după caz, în ce măsură dreptul de a solicita despăgubiri, prevăzut la art. 11 alin. (2) din Directiva 87/102, de care beneficiază consumatorul împotriva celui care acordă creditul, poate fi subordonat în dreptul naţional altor condiţii decât cele care figurează în această dispoziţie, aparţine
analizei pe fond a primei întrebări formulate. Intr-adevăr, adăugarea oricărei condiţii suplimentare implică riscul de a situa prevederile dreptului naţional sub nivelul de armonizare urmărit de această directivă şi, prin urmare, nu poate fi considerată de la bun început ca aparţinând exclusiv sferei acestui drept.
21. în al doilea rând, potrivit opiniei susţinute de Franfinance, Curtea este cu atât mai puţin competentă să se pronunţe asupra acestei întrebări cu cât adevărata intenţie a instanţei de trimitere nu este aceea de a se asigura că, în acţiunca principală, împrumutaţii dispun de un drept efectiv de a solicita despăgubiri de la ccl care acordă creditul în înţelesul art. 11 din Directiva 87/102, ci aceea de a recunoaşte un raport de interdependenţă între respectivele contracte, în cu totul alte scopuri. Instanţa de trimitere ar urmări, în realitate, să pună în aplicare norme proprii dreptului francez, a căror natură şi al căror obiect ar fi diferite, în sensul că nu se referă la un asemenea drept la despăgubiri, ci ar prevedea că acela care acordă creditul este decăzut în mod automat din dreptul de a percepe dobândă în cazul în care în oferta de credit nu figurează anumite menţiuni referitoare la această interdependenţă.
22. In ceea ce priveşte admisibilitatea întrebărilor preliminare sau competenţa Curţii de a răspunde la acestea, Comisia Comunităţilor Europene emite o rezervă dedusă din neindicarea cu precizie de către instanţa de trimitere a motivului pentru care este necesar un răspuns în vederea soluţionării acţiunii principale.
23. In acest sens, trebuie amintit că întrebările referitoare la interpretarea dreptului comunitar adresate de instanţa naţională în contextul normativ şi de fapt pe care îl defineşte sub răspunderea sa şi a cărui exactitate Curtea nu are competenţa să o verifice, beneficiază de o prezumţie de pertinenţă (a se vedea Hotărârea din 15 mai 2003, Salzmann, C-300/01, Rec., p. 1-4899, pct. 29 şi 31, precum şi Hotărârea din 5 decembrie 2006, Cipolla şi alţii, C-94/04 şi C-202/04, Rec., p. 1-11421, pct. 25).
24. Respingerea de către Curte a unei cereri formulate de o instanţă naţională nu este posibilă decât atunci când este evident că interpretarea dreptului comunitar solicitată de aceasta din urmă nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acţiunii principale, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt şi de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i-au fost adresate (a se vedea în special Hotărârea din 13 martie 2001, PreussenElektra, C-379/98, Rec., p. 1-2099, pct. 39, Hotărârea din 15 iunie 2006, Acereda Herrera, C-466/04, Rec., p. 1-5341, pct. 48, şi Hotărârea Cipolla şi alţii, citată anterior, pct. 25).
25. Or, trebuie să se constate că nu reiese în mod vădit că interpretarea normelor comunitare solicitată de instanţa de trimitere nu ar avea nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acţiunii principale, nici că întrebările care au ca obiect interpretarea acestor norme ar fi de natură ipotetică. Deşi prima întrebare formulată menţionează într-un mod foarte general aplicarea „normelor de interdependenţă între contractul de credit şi contractul de furnizare de bunuri sau de servicii”, nu rezultă din decizia de trimitere că această întrebare ar viza de fapt numai aplicarea dispoziţiilor de drept naţional, altele decât cele care transpun art. 11 din Directiva 87/102 sau care aparţin sferei de aplicare a acestuia.
26. In aceste condiţii, prezumţia de pertinenţă la care se raportează prima întrebare formulată nu este răsturnată.
27. Cu toate acestea, întrucât este de competenţa Curţii, în cadrul sistemului de cooperare instituit la art. 234 CE, să ofere instanţei naţionale un răspuns util, care să îi permită să soluţioneze litigiul cu care a fost sesizată, instanţa comunitară trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate (a se vedea în special Hotărârea din 28 noiembrie 2000, Roquette Freres, C-88/99, Rec., p. 1-10465, pct. 18, Hotărârea din 20 mai 2003, Ravil, C-469/00, Rec., p. 1-5053, pct. 27, şi Hotărârea din 4 mai 2006, Haug, C-286/05, Rec., p. 1-4121, pct. 17).
28. Astfel, prima întrebare formulată trebuie înţeleasă ca urmărind să clarifice dacă art. 11 şi art. 14 din Directiva 87/102 trebuie interpretate în sensul că se opun ca dreptul de a solicita despăgubiri, prevăzut la art. 11 alin. (2) din Directiva 87/102, de care beneficiază consumatorul împotriva celui care acordă creditul, să fie subordonat condiţiei ca oferta prealabilă de credit să menţioneze bunul sau prestarea de servicii finanţată.
29. Având în vedere cele expuse mai sus, este necesar să se considere că prima întrebare adresată Curţii este admisibilă.
Cu privire la fond
30. Toate guvernele care au prezentat observaţii Curţii, precum şi Comisia consideră că dreptul de a solicita despăgubiri, de care beneficiază consumatorul în temeiul art. 11 alin. (2) din Directiva 87/102, nu poate fi condiţionat de menţionarea expresă, în cuprinsul contractului de credit, a bunului finanţat. Acestea se întemeiază, în această privinţă, atât pe textul acestei dispoziţii, cât şi pe obiectivul urmărit de această directivă, şi anume protecţia consumatorilor.
31. în schimb, în opinia Franfinance, contractul pe care l-a încheiat cu soţii Rampion constituie o veritabilă facilitate de credit, care poate avea o multitudine de întrebuinţări. Spre deosebire de un credit cu destinaţie specială, care serveşte la finanţarea unei singure operaţiuni, o astfel de facilitate de credit nu ar fi subordonată normei de interdependenţă ce figurează la art. 11 din Directiva 87/102, persoana care acordă creditul neputându-şi asuma ansamblul riscurilor economice proprii fiecărei achiziţii. Eventualele cazuri de abuz sau de fraude ar fi de analizat de la caz la caz.
Cu privire la domeniul material de aplicare al Directivei 87/102 şi în special al art. 11 alin. (2) din aceasta
32. Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, în temeiul art. 1 alin. (1) din Directiva 87/102, aceasta se aplică contractelor de crcdit, astfel de contracte fiind definite la alin. (2) lit. (c) primul paragraf al aceluiaşi articol ca fiind contracte prin care „un creditor acordă sau promite să acorde unui consumator un credit sub formă de plată amânată, un împrumut sau alte facilităţi de plată similare”. Această definiţie largă a noţiunii de contract de credit este confirmată, astfel cum a susţinut Comisia în cadrul şedinţei, de al zecelea considerent al Directivei 87/102, potrivit căruia „se poate realiza o protecţie mai bună a consumatorilor prin adoptarea anumitor cerinţe care să se aplice tuturor formelor de credit”.
33. Cu toate acestea, astfel cum rezultă din art. 1 alin. (2) lit. (c) al doilea paragraf şi din art. 2 din Directiva 87/102, precum şi din al unsprezecelea-al paisprezecelea considerent ale acesteia din urmă, având în vedere natura anumitor contracte de credit sau tipuri de tranzacţii, aceste contracte sau tranzacţii trebuie să fie parţial sau în întregime excluse din domeniul de aplicare al prezentei directive. Facilitatea de credit nu figurează printre ipotezele enumerate în aceste prevederi.
34. O facilitate de credit, al cărei unic scop este acela de a pune la dispoziţia consumatorului un credit utilizabil pentru finanţarea mai multor operaţiuni, nu este exclusă, cel puţin parţial, din domeniul de aplicare al Directivei 87/102 în temeiul art. 2 alin. (1) lit. (e) din aceasta.
35. Intr-adevăr, trebuie amintit că, potrivit acestei prevederi, Directiva 87/102 nu se aplică „creditului sub formă de avansuri în cont curent, acordat de o instituţie de credit sau financiară, altul decât cel acordat pentru conturile de cărţi de credit”. Totuşi, potrivit art. 2 alin. (1) lit. (e), dispoziţiile prevăzute la art. 6 din Directiva 87/102 se aplică acestui tip de credit.
36. Or, noţiunea de „cont curent” în înţelesul art. 2 alin. (1) lit. (e), care, ca excepţie, este de strictă interpretare, presupune, astfel cum rezultă din termenii „credit [acordat] sub formă de avansuri în cont curent”, că obiectivul acestui cont nu se limitează să pună un credit la dispoziţia clientului. Un astfel de cont constituie, dimpotrivă, o platformă mai mult sau mai puţin generală care permite clientului să efectueze operaţiuni financiare, caracterizată prin faptul că sumele virate în acest cont de către clientul însuşi sau de către un terţ nu au ca scop, în mod necesar, să înnoiască un credit acordat pentru acel cont. Cu alte cuvinte, soldul în defavoarea clientului, autorizat sub forma unui avans, nu este decât una dintre situaţiile aferente acestui cont, acesta putând cuprinde şi un sold în favoarea clientului.
37. Pe de altă parte, nici economia textului Directivei 87/102, nici obiectivul acesteia, care urmăreşte în special protecţia consumatorilor, nu pledează în favoarea unei excluderi din domeniul de aplicare al acestei directive a contractelor de credit acordate sub forma unei facilităţi de credit, al cărei unic scop este acela de a pune la dispoziţia consumatorului un credit utilizabil pentru finanţarea mai multor operaţiuni.
38. In ceea ce priveşte mai exact domeniul de aplicare al art. 11 alin. (2) din Directiva 87/102, nu rezultă din textul acestei prevederi, contrar celor susţinute de Franfinance, că aceasta se aplică numai contractului de credit care urmăreşte să finanţeze un singur contract de vânzare sau de prestare de servicii.
39. Astfel cum a subliniat avocatul general la pct. 58 din concluzii, niciun element din textul acestei prevederi nu pare să pledeze în sensul că nu s-ar aplica facilităţilor de credit. în special, utilizarea cuvântului „contract” la singular în finalul art. 11 alin. (2) lit. (d) din Directiva 87/102, care, printre condiţiile impuse pentru naşterea dreptului la despăgubiri, enumeră împrejurarea ca „bunurile sau serviciile reglementate de contractul de crcdit [să nu fie] furnizate sau [să fie] furnizate numai parţial ori [să nu fie] conforme cu contractul privind furnizarea lor”, nu justifică interpretarea restrictivă pe care Franfinance o dă acestei dispoziţii.
40. De asemenea, art. 11 alin. (3) din aceeaşi directivă prevede în mod expres o excepţie de la aplicarea alin. (2) al acestui articol. Cu toate acestea, facilităţile de credit nu sunt cele care sunt excluse în mod general.
41. In ce priveşte argumentarea Franfinance, potrivit căreia art. 11 din Directiva 87/102 nu se poate aplica unei facilităţi de credit, persoana care acordă creditul neputându-şi asuma ansamblul riscurilor economice proprii fiecărei achiziţii, trebuie constatat că astfel de riscuri sunt reduse în mod considerabil prin faptul că alin. (2) al acestui articol nu conferă consumatorului dreptul de a solicita despăgubiri de la cel care acordă creditul decât în cazul în care, potrivit condiţiei prevăzute la alin. (2) lit. (b), „între cel care acordă creditul şi furnizorul de bunuri sau servicii există un contract prealabil în conformitate cu care creditul se oferă exclusiv de către cel care acordă creditul pentru clienţii furnizorului în cauză în vederea cumpărării de bunuri sau servicii de la respectivul furnizor” şi atunci când consumatorul, potrivit condiţiei prevăzute la acelaşi alin. (2) lit. (c), a obţinut „creditul în temeiul acelui contract prealabil”.
42. Obiectivul urmărit de art. 11 alin. (2) din Directiva 87/102 nu poate fi atins decât dacă această dispoziţie se aplică şi în cazul în care creditul permite o multitudine de întrebuinţări. Intr-adevăr, dispoziţia menţionată trebuie să fie interpretată prin prisma celui de al douăzeci şi unulea considerent al Directivei 87/102, în temeiul căruia, în special „în ceea ce priveşte bunurile sau serviciile pentru care consumatorul a încheiat contract de cumpărare pe credit, consumatorul ar trebui, cel puţin în condiţiile indicate mai jos, să aibă drepturi faţă de cel care acordă creditul, aceste drepturi fiind suplimentare faţă de drepturile sale contractuale normale faţă de creditor şi faţă de furnizorul de bunuri sau servicii
43. Pe de altă parte, faptul că, în conformitate cu art. 11 alin. (2) din Directiva 87/102, una dintre achiziţiile finanţate cu ajutorul aceleiaşi facilităţi de credit poate permite consumatorului să se îndrepte împotriva celui care acordă creditul nu înseamnă în mod nccesar că accst drept afectează facilitatea de credit în ansamblu.
Intr-adevăr, astfel cum avocatul general a subliniat la pct. 65 şi următoarele din concluzii, această dispoziţie din Directiva 87/102 permite ca protecţia acordată consumatorului să aibă forme diferite, pentru a ţine seama de specificul unei facilităţi de crcdit în raport cu un credit acordat în vederea unei singure achiziţii.
44. Prin urmare, este necesar să se considere că art. 11 alin. (2) din Directiva 87/102 se aplică atât unui contract de credit care urmăreşte să finanţeze o singură operaţiune, cât şi unei facilităţi de credit care permite consumatorului să utilizeze creditul acordat pentru finanţarea mai multor operaţiuni.
Cu privire la dreptul de a solicita despăgubiri prevăzut la art. 11 alin. (2) din Directiva 87/102
45. In ceea ce priveşte problema dacă art. 11 alin. (2) din Dircctiva 87/102 se opune posibilităţii ca dreptul de a solicita despăgubiri prevăzut de această dispoziţie să fie subordonat condiţiei ca oferta prealabilă de credit să menţioneze bunul sau prestarea de servicii finanţată, trebuie constatat că o astfel de condiţie nu figurează printre cele cinci condiţii cumulative impuse de primul paragraf al acestei prevederi.
46. Desigur, al doilea paragraf al dispoziţiei menţionate prevede că „statele membre determină măsura şi condiţiile în care se poate exercita dreptul la despăgubiri”. Totuşi, astfel cum a indicat guvernul german şi după cum a subliniat avocatul general la pct. 71 din concluzii, această dispoziţie nu poate fi interpretată în sensul că permite statelor membre să subordoneze dreptul de a solicita despăgubiri, de care beneficiază consumatorul, anumitor condiţii care se adaugă celor enumerate în mod exhaustiv la art. 11 alin. (2) primul paragraf din Directiva 87/102.
47. Intr-adevăr, pe de o parte, al doilea paragraf al art. 11 alin. (2) din Directiva 87/102, astfel cum reiese din textul acestuia, presupune existenţa dreptului de a solicita despăgubiri, prevăzut la primul paragraf al acestei dispoziţii. Pe de altă parte, ar fi contrar obiectivului urmărit de această directivă, care constă în mod special în a asigura în toate statele membre respectarea unei norme minime de protecţie a consumatorilor în domeniul creditului de consum, să se permită ca dreptul de a solicita despăgubiri, de care beneficiază consumatorul împotriva celui care acordă creditul în temeiul art. 11 alin. (2) primul paragraf din directiva menţionată, să fie supus unei condiţii de formă precum cea din cauza principală.
48. Această interpretare se coroborează cu art. 14 alin. (1) din Directiva 87/102, potrivit căruia „statele membre se asigură că contractele de credit nu derogă, în detrimentul consumatorului, de la dispoziţiile legislaţiei interne de punere în aplicare sau corespondente prezentei directive” şi cu art. 14 alin. (2) din aceeaşi directivă, potrivit căruia „statele membre se asigură că dispoziţiile pe care le adoptă la punerea în aplicare a prezentei directive nu sunt eludate prin modul în care sunt formulate contractele, în special prin distribuirea sumei creditului în mai multe contracte
49. Intr-adevăr, art. 14 menţionat subliniază, într-un mod general, importanţa pe care legiuitorul comunitar o acordă dispoziţiilor de protecţie prevăzute de Directiva 87/102 şi strictei aplicări a acestora. In plus, astfel cum au subliniat guvernele francez, german, spaniol şi italian, precum şi Comisia, alin. (2) al aceluiaşi articol se opune în special posibilităţii ca o reglementare naţională să permită celui care acordă creditul ca, prin simpla omitere a menţionării bunurilor sau a serviciilor finanţate, să evite o acţiune exercitată de către consumator în temeiul art. 11 alin. (2) din Directiva 87/102.
50. Având în vedere ansamblul celor expuse anterior, trebuie să se răspundă la prima întrebare formulată că articolele 11 şi 14 din Directiva 87/102 trebuie interpretate în sensul că se opun posibilităţii ca dreptul de a solicita despăgubiri, prevăzut la art. 11 alin. (2) din această directivă, de care beneficiază consumatorul împotriva celui care acordă creditul, să fie subordonat condiţiei ca oferta prealabilă de credit să menţioneze bunul sau prestarea de servicii finanţată.
Cu privire la a cloua întrebare
Cu privire la admisibilitate
51. Franfinance susţine că a doua întrebare formulată, care nu este
utilă soluţionării acţiunii principale, este inadmisibilă. Intr-adevăr, nu
ar fi fost necesar ca instanţa de trimitere să ridice din oficiu problema interdependenţei existente între contractul principal şi contractul de credit, acest aspect fiind invocat direct de către soţii Rampion, de vreme ce aceştia au solicitat instanţei de trimitere să pronunţe nulitatea contractului de vânzare şi, „pe cale de consecinţă”, rezilierea contractului accesoriu de finanţare.
52. Guvernul francez a susţinut, cu ocazia şedinţei, că soţii Rampion au solicitat instanţei de trimitere să pronunţe nulitatea contractului de vânzare şi rezilierea subsecventă a contractului de crcdit, invocând în acest sens diferite motive, fară a se prevala însă de existenţa unei interdependenţe între cele două contracte în cauză. Dacă instanţa de trimitere şi-a pus totuşi această problemă, acest aspect nu a fost invocat din oficiu, din moment ce, în apărare, atât K par K, cât şi Franfinance au susţinut că, în absenţa precizării, în oferta de credit, a bunului vândut, contractul de credit nu constituie un contract de credit cu destinaţie specială.
53. Comisia a indicat, cu ocazia şedinţei, că nu este cert că, în acţiunea principală, instanţa de trimitere a fost determinată să pună în
discuţie din oficiu problema acestei interdependenţe. Intr-adevăr, solicitând rezilierea contractului de credit în mod subsecvent faţă de declararea nulităţii contractului de vânzare, soţii Rampion s-au întemeiat ei înşişi pe interdependenţa existentă între cele două contracte. De asemenea, având în vedere argumentele dezvoltate în apărare de către societăţile K par K şi Franfinance în cadrul acţiunii principale, s-ar putea pune problema dacă instanţa de trimitere nu fusese deja sesizată prin argumentarea dedusă din acest raport de interdependentă.
54. Trebuie amintit că, potrivit jurisprudenţei citate la pct. 24 din prezenta hotărâre, respingerea de către Curte a unei cereri adresate de o instanţă naţională nu este posibilă decât atunci când este evident că interpretarea dreptului comunitar solicitată de aceasta din urmă nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acţiunii principale, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt şi de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care îi sunt adresate.
55. Or, în motivarea deciziei sale privind cea de a doua întrebare formulată, instanţa de trimitere indică în mod explicit că soţii Rampion nu au invocat prevederile art. L. 311-20 şi art. L. 311-21
din Codul privind protecţia consumatorilor. In aceste condiţii, nu este evident că această întrebare, care priveşte posibilitatea ca instanţa să aplice din oficiu aceste prevederi ale dreptului naţional, nu ar avea nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acţiunii principale sau că problema ridicată este de natură ipotetică.
56. Prin urmare, a doua întrebare formulată trebuie considerată ca fiind admisibilă.
Cu privire la fond
57. Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanţa de trimitere solicită să se stabilească, în esenţă, dacă Directiva 87/102 trebuie interpretată în sensul că permite instanţei naţionale să aplice din oficiu dispoziţiile care transpun în dreptul său intern art. 11 alin. (2), în special datorită faptului că această directivă are o finalitate mai largă decât simpla protecţie a consumatorilor, extin-zându-se la organizarea pieţei.
58. întrebarea referitoare la finalitatea Directivei 87/102 este formulată în contextul specific al jurisprudenţei Cour de cassation (Curtea de Casaţie) (Franţa), care, astfel cum rezultă din decizia de trimitere şi în special din observaţiile guvernului francez, distinge între normele de ordine publică imperative, adoptate în interesul general şi pe care instanţa le poate invoca din oficiu, şi cele care aparţin sferei ordinii publice de protecţie, adoptate în interesul unei categorii de persoane şi de care nu se pot prevala decât persoanele care aparţin acestei categorii. Reglementarea privind creditul de consum ar fi cuprinsă în sfera acestor din urmă norme.
59. Or, Curtea a constatat în mai multe rânduri că Directiva 87/102, astfel cum rezultă din considerentele sale, a fost adoptată cu dubla finalitate de a asigura, pe de o parte, crearea unei pieţe comune a crcditului de consum (al treilea-al cincilea considerent) şi, pe de altă parte, protecţia consumatorilor care contractează astfel de credite (al şaselea, al şaptelea şi al nouălea considerent) (Hotărârea din 23 martie 2000, Berliner Kindl Brauerei, C-208/98, Rec., p. 1-1741, pct. 20, şi Hotărârea din 4 martie 2004, Cofinoga, C-264/02, Rec., p. 1-2157, pct. 25).
60. De altfel, instanţa de trimitere întreabă dacă jurisprudenţa Curţii privind posibilitatea ca instanţa să invoce din oficiu dispoziţiile care decurg din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO L 95, p. 29, Ediţie specială, 15/vol. 2, p. 273), astfel cum rezultă în special din Hotărârea din 27 iunie 2000, Oceano Grupo Editorial şi Salvat Editores (C-240/98-C-244/98, Rec., p. I-4941), şi din Hotărârea din 21 noiembrie 2002, Cofidis (C-473/00, Rec., p. 1-10875), poate fi transpusă la Directiva 87/102.
61. La pct. 26 din Hotărârea Oceano Grupo Editorial şi Salvat Editores, citată anterior, Curtea a statuat că obiectivul urmărit de art. 6 din Directiva 93/13, care impune statelor membre să prevadă, în privinţa clauzelor abuzive, că acestea nu sunt opozabile consumatorilor, nu ar putea fi atins dacă aceştia ar fi ţinuţi să invoce ei
înşişi caracterul abuziv al unor astfel de clauze. In cadrul unor litigii a căror valoare este adesea limitată, onorariile avocaţilor pot fi superioare intereselor care sunt în joc, ceea ce poate descuraja consumatorul să se apere împotriva aplicării unei clauze abuzive. Deşi este adevărat că, în numeroase state membre, normele de procedură permit particularilor, în cadrul unor astfel de litigii, să îşi asigure ei înşişi apărarea, există un risc destul de important ca, în special din cauza ignoranţei, consumatorul să nu se prevaleze de caracterul abuziv al clauzei care se invocă împotriva sa. Rezultă că o protecţie efectivă a consumatorului nu poate fi obţinută decât dacă instanţei naţionale i se recunoaşte dreptul de a analiza din oficiu o astfel de clauză.
62. Referindu-se la acest punct din Hotărârea Oceano Grupo Editorial şi Salvat Editores, citată anterior, Curtea a confirmat, la pct. 33 din Hotărârea Cofidis, citată anterior, că dreptul astfel recunoscut instanţei de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze a fost considerat necesar pentru a se asigura o protecţie efectivă a consumatorului, având în vedere în special riscul destul de important ca acesta să nu îşi cunoască drepturile sau să întâmpine dificultăţi în exercitarea acestora (a se vedea de asemenea Hotărârea din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro, C-168/05, Rec., p. 1-10421, pct. 28).
63. Astfel cum au susţinut guvernul spaniol şi cel italian, precum şi Comisia şi după cum a indicat avocatul general la pct. 102 şi următoarele din concluzii, aceste considerente sunt valabile şi în ceea ce priveşte protecţia consumatorilor prevăzută la art. 11 alin. (2) din Directiva 87/102.
64. In această privinţă, trebuie amintit că art. 11 alin. (2), care urmăreşte dublul obiectiv evocat la pct. 59 din prezenta hotărâre, vizează în acelaşi timp să confere consumatorului, în împrejurări bine definite, drepturi faţă de cel care acordă creditul, care sunt în plus faţă de drepturile sale contractuale obişnuite faţă de creditor şi faţă de furnizorul de bunuri sau servicii (a se vedea pct. 42 din prezenta hotărâre).
65. Acest obiectiv nu ar putea fi atins în mod efectiv în cazul în care consumatorul ar trebui să invoce el însuşi dreptul de a solicita despăgubiri de la creditor, de care beneficiază în temeiul dispoziţiilor naţionale de transpunere a art. 11 alin. (2) din Directiva 87/102, în special din cauza riscului destul de important ca acesta să nu îşi cunoască drepturile sau să întâmpine dificultăţi în a le exercita. Astfel cum a subliniat avocatul general la pct. 107 din concluzii, faptul că acţiunea principală a fost iniţiată de soţii Rampion şi că aceştia sunt reprezentaţi în această cauză de către un avocat nu justifică o concluzie diferită, problema trebuind să fie soluţionată făcând abstracţie de împrejurările concrete ale acestei cauze.
66. Franfinance susţine însă că a doua întrebare formulată vizează de fapt să autorizeze pronunţarea din oficiu a sancţiunii prevăzute în dreptul francez în cazul lipsei anumitor menţiuni care, în conformitate cu acest drept, trebuie să figureze în oferta prealabilă aferentă unui credit cu destinaţie specială, această sancţiune fiind decăderea celui care acordă creditul din dreptul său de a percepe dobânzi. Or, într-un astfel de caz, ar fi vorba de o adevărată „sancţiune privată”, care nu ar putea fi niciodată pronunţată din oficiu fară a se încălca principiul disponibilităţii şi dreptul la un proces echitabil consacrat la art. 6 din Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950.
67. In acelaşi sens, guvernul francez a indicat în cadrul şedinţei, referindu-se la Hotărârea din 14 decembrie 1995, van Schijndel şi van Veen (C-430/93 şi C-431/93, Rec., p. 1-4705), că, în cazul în care un consumator nu solicită instanţei decăderea din dreptul de a percepe dobânzi a celui care acordă creditul, instanţa respectivă nu poate invoca din oficiu lipsa menţionării, în cuprinsul ofertei prealabile de credit, a bunului sau a serviciului finanţat, fară a depăşi cadrul cererii formulate de către acest consumator.
68. In această privinţă, trebuie constatat că, astfel cum rezultă din cuprinsul punctelor 55 şi 57 din prezenta hotărâre, a doua întrebare formulată nu se referă decât la art. 11 alin. (2) din Directiva 87/102, precum şi la prevederile care asigură transpunerea acesteia în dreptul intern, care sunt, în cazul de faţă, potrivit instanţei de trimitere, art. L. 311-20 şi art. L. 311-21 din Codul privind
protecţia consumatorilor. In decizia sa, instanţa de trimitere nu menţionează nicio sancţiune eventuală care ar consta în decăderea creditorului din dreptul său de a percepe dobânzi. Nu s-a susţinut în faţa Curţii nici faptul că aceste dispoziţii din Codul privind protecţia consumatorilor prevăd această sancţiune. Aşadar, argumentele reluate la punctele precedente nu sunt pertinente în cadrul analizei de faţă, care nu include aspectul dacă instanţa naţională are dreptul să pronunţe din oficiu o sancţiune precum cea menţionată de Franfinance.
69. Prin urmare, trebuie să se răspundă la a doua întrebare formulată că Directiva 87/102 trebuie interpretată în sensul că permite instanţei naţionale să aplice din oficiu dispoziţiile care transpun în dreptul intern art. 11 alin. (2) din aceasta.
Reţele şi servicii electronice de comunicaţii. Directiva 2002/22/CE.
Serviciu universal. Litigii între utilizatorii finali şi furnizori. încercare obligatorie de conciliere extrajudiciară
1. Articolul 34 din Directiva 2002/22/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 7 martie 2002 privind serviciul universal şi drepturile utilizatorilor cu privire la reţelele şi serviciile electronice de comunicaţii (Directiva privind serviciul universal) trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia litigiile în materie de servicii de comunicaţii electronice între utilizatorii finali şi furnizorii acestor servicii, referitoare la drepturi conferite de această directivă, trebuie să facă obiectul unei încercări obligatorii de conciliere extrajudiciară ca o condiţie de admisibilitate a acţiunilor în justiţie.
2. Nici principiile echivalenţei şi al efectivităţii, nici principiul protecţiei jurisdicţionale efective nu se opun unei reglementări naţionale care impune, pentru astfel de litigii, punerea în aplicare în prealabil a unei proceduri de conciliere extrajudiciară atunci când această procedură nu conduce la o decizie obligatorie în privinţa părţilor, nu determină o întârziere substanţială pentru introducerea unei acţiuni în justiţie, suspendă prescrierea drepturilor în cauză şi nu generează cheltuieli sau generează cheltuieli reduse pentru părţi, în măsura în care totuşi calea electronică nu constituie unicul mijloc de acces la respectiva procedură de conciliere şi sunt posibile măsuri provizorii în cazurile excepţionale în care urgenţa situaţiei le impune.
C.J.U.E., Hot. din 18 martie 2010 în cauzele conexate C-317/08, C-318/08, C-319/08 şi C-320/08, Rosalba Alassini împotriva Telecom Italia SpA (C-317/08) şi Filomena Calif ano împotriva Wind SpA (C-318/08) şi Lucia An na Giorgia lacono împotriva Telecom Italia SpA (C-319/08) şi Multiservice Srl împotriva Telecom Italia SpA (C-320/08)
(...)
Circumstanţele cauzelor
18. Din deciziile de trimitere rezultă că, în toate acţiunile introduse de reclamantele din acţiunile principale, pârâtele din acţiunile principale, în temeiul art. 3 şi art. 13 din Regulamentul de soluţionare, au invocat imposibilitatea de a introduce astfel de acţiuni din cauza faptului că reclamantele din acţiunile principale nu efectuaseră în prealabil încercarea obligatorie de conciliere în faţa Co.re.com, prevăzută de aceste dispoziţii.
19. Potrivit instanţei de trimitere, Co.re.com prevăzut de reglementarea naţională nu a fost totuşi încă înfiinţat în regiunea Campania, ceea ce ar impune efectuarea concilierii obligatorii în faţa altor organisme, şi anume cele prevăzute la art. 13 din Regulamentul de soluţionare. Cu toate acestea, nu a fost realizată nicio verificare cu privire la conformitatea organismelor menţionate în raport cu principiile care figurează în Recomandarea 2001/310, în special în ceea ce priveşte atât gratuitatea sau caracterul adaptat al cheltuielilor determinate de încercarea de conciliere în faţa acestora din urmă, cât şi notorietatea şi uşurinţa procedurilor de conciliere.
20. în orice caz, chiar dacă Co.re.com ar fi fost înfiinţat în regiunea Campania, instanţa de trimitere consideră că obligativitatea concilierii, astfel cum este aceasta prevăzută de reglementarea în cauză în acţiunile principale, poate fi un obstacol în calea exercitării drepturilor utilizatorilor finali, în special prin faptul că respectiva conciliere ar trebui în mod necesar să fie efectuată pe cale
electronică. In plus, instanţa menţionată subliniază că o încercare de conciliere este deja practicată în cadrul primei şedinţe de judecată în procedura jurisdicţională obişnuită.
21. In acest context, Giudice di pace di Ischia a hotărât, în cadrul fiecărei cauze aflate pe rolul său, să suspende judecarea acesteia şi să adreseze Curţii următoarea întrebare preliminară:
„Dispoziţiile comunitare citate anterior (articolul 6 din Convenţia europeană, Directiva [privind serviciul universal], Directiva [1999/44], Recomandarea [2001/310] şi [Recomandarea] [98]/257) au efect direct obligatoriu şi trebuie să fie interpretate în sensul că litigiile «în materia comunicaţiilor electronice între utilizatorii finali şi operatori, care rezultă din nerespectarea dispoziţiilor privind serviciul universal şi drepturile utilizatorilor finali prevăzute în actele cu putere de lege, în deciziile autorităţii, în condiţiile contractuale şi în lista serviciilor» [litigii prevăzute la art. 2 (din regulamentul anexat la) (...) Decizia nr. 173/07/CONS a Autorităţii de supraveghere a comunicaţiilor] nu trebuie să facă obiectul încercării obligatorii de conciliere prevăzute sub sancţiunea imposibilităţii de a introduce o acţiune în justiţie, aceste dispoziţii prevalând asupra normei care rezultă din art. 3 alineatul 1 [din regulamentul anexat la] [...] decizia menţionată a Autorităţii de supraveghere a comunicaţiilor?”
22. Prin Ordonanţa preşedintelui Curţii din 16 septembrie 2008, cauzele C-317/08-C-320/08 au fost conexate pentru buna desfăşurare a procedurii scrise şi orale, precum şi în vederea pronunţării hotărârii.
Cu privire la întrebarea preliminară
Cu privire la admisibilitate
23. In cadrul şedinţei, guvernul italian a solicitat constatarea inadmisibilităţii întrebării preliminare. Potrivit acestui guvern, întrucât instanţa de trimitere nu a precizat drepturile recunoscute de dreptul Uniunii care constituie obiectul acţiunilor principale, problema ridicată ar fi de natură pur ipotetică.
24. Fără a solicita totuşi constatarea inadmisibilităţii întrebării, Comisia subliniază de asemenea necesitatea unui element de legătură a acţiunilor principale cu dreptul Uniunii, care, potrivit acestei instituţii, nu poate fi dedus automat din trimiterile preliminare.
25. In această privinţă, trebuie amintit că, în cadrul procedurii instituite la art. 234 CE, numai instanţa naţională care este sesizată cu soluţionarea litigiului şi care trebuie să îşi asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunţată are competenţa să aprecieze, luând în considerare particularităţile cauzei, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunţe propria hotărâre, cât şi pertinenţa întrebărilor pe
care le adresează Curţii. In consecinţă, în cazul în care întrebările adresate au ca obiect interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunţe (a se vedea printre altele Hotărârea din 18 iulie 2007, Lucchini, C-119/05, Rep., p. 1-6199, pct.
43, Hotărârea din 22 decembrie 2008, Magoora, C-414/07, Rep., p. 1-10921, pct. 22, şi Hotărârea din 16 iulie 2009, Mono Car Styling, C-12/08, Rep., p. 1-6653, pct. 27).
26. Astfel, Curtea nu poate respinge o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată de o instanţă naţională decât dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acţiunii principale, atunci când problema este de natură ipotetică ori atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt şi de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i-au fost adresate (a se vedea printre altele Hotărârea din 13 martie 2001, PreussenElektra, C-379/98, Rec., p. 1-2099, pct. 39, Hotărârea din 5 decembrie 2006, Cipolla şi alţii, C-94/04 şi C-202/04, Rec., p. 1-11421, pct. 25, Hotărârile citate anterior Magoora, pct. 23, şi Mono Car Styling, pct. 28).
27. în ceea ce priveşte prezenta procedură preliminară, se impune constatarea că deciziile de trimitere cuprind o descriere motivată a cadrului juridic şi de fapt al litigiilor din acţiunile principale, precum şi a motivelor pentru care instanţa de trimitere a considerat că răspunsul la întrebarea adresată în fiecare litigiu îi este necesar pentru pronunţarea hotărârii.
28. In plus, deşi este adevărat că deciziile de trimitere nu expun în detaliu acţiunile principale şi în special drepturile şi obligaţiile specifice care constituie obiectul acestor litigii, nu este mai puţin adevărat că acestea din urmă privesc servicii de comunicaţii electronice între utilizatori finali şi furnizori, precum şi proceduri extrajudiciare de soluţionare a litigiilor menţionate, instanţa de trimitere referindu-se, pe de altă parte, în mod expres, la considerentul (47) al Directivei privind serviciul universal şi la art. 34 din aceasta.
29. Prin urmare, trebuie să se concluzioneze că întrebarea adresată are ca obiect interpretarea dreptului Uniunii şi că o astfel de interpretare se dovedeşte necesară pentru soluţionarea acţiunilor principale.
30. In consecinţă, întrebarea preliminară trebuie declarată admisibilă.
Cu privire la fond
31. Cu titlu introductiv, trebuie să se sublinieze că întrebarea adresată de instanţa de trimitere nu se raportează numai la Directiva privind serviciul universal, la Recomandarea 98/257 şi la dreptul la o protecţie jurisdicţională efectivă consacrat de art. 6 din Convenţia europeană, ci şi la Directiva 1999/44 şi la Recomandarea 2001/310.
32. In ceea ce priveşte Directiva 1999/44, serviciile de comunicaţii nefiind incluse, potrivit art. 1 din aceasta, în domeniul de aplicare al acestei directive, trebuie să se constate că aceasta nu este aplicabilă cauzelor principale.
33. In raport cu Recomandarea 2001/310, trebuie să se amintească faptul că, în temeiul considerentului (47) al Directivei privind serviciul universal, cu ocazia punerii la dispoziţie a procedurilor pentru soluţionarea litigiilor prevăzute de aceasta, statele membre ar trebui să ia pe deplin în considerare Recomandarea 98/257.
34. Or, potrivit celui de al nouălea considerent al acestei din urmă recomandări, domeniul său de aplicare este limitat la procedurile care, independent de denumirea lor, conduc la o soluţionare a litigiului prin intervenţia activă a unei terţe persoane care propune sau impune o soluţie, fară a avea totuşi în vedere procedurile care, precum cele prevăzute de Recomandarea 2001/310, se limitează la o încercare de apropiere a părţilor pentru a le convinge să găsească o soluţie de comun acord.
35. Trebuie, aşadar, să se constate că procedurile de soluţionare a litigiilor prevăzute de Directiva privind serviciul universal nu trebuie să se limiteze la o încercare de apropiere a părţilor pentru a le convinge să găsească o soluţie de comun acord, dar trebuie să conducă la o soluţionare a litigiilor prin intervenţia activă a unei terţe persoane care propune sau impune o soluţie.
36. In cauzele principale, procedura extrajudiciară obligatorie prevăzută de reglementarea naţională în discuţie nu se limitează să apropie părţile, ci le propune acestora o soluţie, prin intervenţia activă a unui organism de conciliere. Prin urmare, trebuie să se constate că nici Recomandarea 2001/310 nu este aplicabilă acţiunilor principale.
37. în consecinţă, întrebarea instanţei de trimitere trebuie să fie înţeleasă ca urmărind să afle, în esenţă, dacă art. 34 din Directiva privind serviciul universal şi principiul protecţiei jurisdicţionale efective trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia litigiile în materie de servicii de comunicaţii electronice între utilizatorii finali şi furnizorii acestor servicii, referitoare la drepturile conferite de această directivă, trebuie să facă obiectul unei încercări obligatorii de conciliere extrajudiciară ca o condiţie de admisibilitate a acţiunilor în justiţie.
Cu privire la art. 34 din Directiva privind serviciul universal
38. In temeiul art. 34 din Directiva privind serviciul universal, statele membre au obligaţia să asigure punerea la dispoziţie a unor proceduri extrajudiciare transparente, simple şi ieftine carc permit o soluţionare echitabilă şi rapidă a litigiilor care implică consumatori şi referitoare la aspecte prevăzute în accastă directivă. Procedurile menţionate nu aduc atingere procedurilor judiciare de drept intern.
39. Astfel cum s-a subliniat la pct. 33 din prezenta hotărâre, cu ocazia punerii la dispoziţie a procedurilor extrajudiciare menţionate, statele membre ar trebui să ia pe deplin în considerare Recomandarea 98/257.
40. în această privinţă, trebuie amintit că din jurisprudenţa Curţii rezultă că, deşi recomandările nu sunt destinate să producă efecte obligatorii şi nu sunt în măsură să creeze drepturi pe care particularii le pot invoca în faţa unei instanţe naţionale, acestea nu sunt totuşi lipsite de efect juridic. Astfel, instanţele naţionale trebuie să ia în considerare recomandările în vederea soluţionării litigiilor care le sunt deduse judecăţii, mai ales atunci când acestea clarifică interpretarea dispoziţiilor naţionale adoptate în scopul de a asigura punerea lor în aplicare sau atunci când au drept obiect completarea dispoziţiilor Uniunii Europene cu caracter obligatoriu (a se vedea Hotărârea din 13 decembrie 1989, Grimaldi, C-322/88, Rec., p. 4407, pct. 7, 16 şi 18, precum şi Hotărârea din 11 septembrie 2003, Altair Chimica, C-207/01, Rec., p. 1-8875, pct. 41).
41. Cu toate acestea, trebuie să se constate că nici Directiva privind serviciul universal, nici Recomandarea 98/257 nu prevăd modalităţile sau caracteristicile specifice procedurilor extrajudiciare care trebuie să fie aplicate, cu excepţia elementelor citate la art. 34 din directiva menţionată şi amintite la pct. 38 din prezenta hotărâre, precum şi a principiilor independenţei, transparenţei, contradicto-rialităţii, eficacităţii, legalităţii, libertăţii şi reprezentării, enunţate de Recomandarea 98/257.
42. Printre elementele şi principiile sus-menţionate, trebuie să se observe că niciunul dintre acestea nu permite să se concluzioneze în sensul unei limitări a competenţelor statelor membre în ceea ce priveşte posibilitatea de a stabili caracterul obligatoriu al procedurilor extrajudiciare de soluţionare a litigiilor.
43. In acest sens, trebuie subliniat că, în conformitate cu alin. (4) al art. 34 din Directiva privind serviciul universal, precum şi cu principiul libertăţii prevăzut la pct. VI din Recomandarea 98/257, singura condiţie impusă în această privinţă este menţinerea dreptului de a sesiza instanţele competente pentru soluţionarea judiciară a litigiilor.
44. In consecinţă, dat fiind că Directiva privind serviciul universal nu dezvoltă mai mult modalităţile sau caracteristicile procedurilor prevăzute la art. 34, revine statelor membre obligaţia de a reglementa modalităţile procedurilor menţionate, inclusiv caracterul lor obligatoriu, cu respectarea efectului util al acestei directive.
45. In această privinţă, trebuie să se constate că art. 34 alin. (1) din Directiva privind serviciul universal stabileşte drept obiectiv pentru statele membre instituirea unor proceduri extrajudiciare pentru soluţionarea litigiilor nerezolvate, care implică consumatori
şi referitoare la aspecte prevăzute în directiva menţionată. In aceste condiţii, faptul că o reglementare naţională, precum cea în discuţie în acţiunile principale, nu numai că a instituit o procedură de conciliere extrajudiciară, ci, în plus, a făcut obligatorie recurgerea la aceasta anterior sesizării unui organ jurisdicţional nu este de natură să compromită realizarea obiectivului menţionat mai sus. Dimpotrivă, o astfel de reglementare, prin faptul că garantează caracterul sistematic al recurgerii la o procedură extrajudiciară de soluţionare a litigiilor, urmăreşte consolidarea efectului util al Directivei privind serviciul universal.
46. Cu toate acestea, în măsura în care instituirea unei proceduri obligatorii de încercare de conciliere constituie o condiţie de admisibilitate a acţiunilor în justiţie, trebuie să se examineze dacă aceasta este compatibilă cu dreptul la o protecţie jurisdicţională efectivă.
Cu privire la principiile echivalenţei şi efectivităţii, precum şi la principiul protecţiei jurisdicţionale efective
47. In primul rând, conform unei jurisprudenţe constante, în lipsa unei reglementări a Uniunii în materie, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru atributia de a desemna instantele
y i
competente şi de a prevedea modalităţile procedurale aplicabile acţiunilor destinate să asigure protecţia drepturilor conferite justiţia-bililor de dreptul Uniunii, statele membre având însă responsabilitatea de a asigura, în fiecare caz, o protecţie efectivă a acestor drepturi (a se vedea Hotărârea din 15 aprilie 2008, Impact, C-268/06, Rep., p. 1-2483, pct. 44 şi 45, precum şi Hotărârea Mono Car Styling, citată anterior, pct. 48).
48. In acest sens, astfel cum rezultă dintr-o jurisprudenţă consacrată, modalităţile procedurale aplicabile acţiunilor destinate să asigure protecţia drepturilor conferite justiţiabililor de dreptul Uniunii nu trebuie să fie mai puţin favorabile decât cele aplicabile unor acţiuni similare de drept intern (principiul echivalenţei) şi nu trebuie să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică comunitară (principiul efectivităţii) (a se vedea Hotărârea Impact, citată anterior, pct. 46 şi jurisprudenţa citată).
49. Aceste cerinţe privind echivalenţa şi efectivitatea exprimă obligaţia generală a statelor membre de a asigura protecţia juris-dicţională a drepturilor conferite justiţiabililor de dreptul Uniunii. Acestea se aplică atât pe planul desemnării instanţelor competente să judece acţiuni întemeiate pe acest drept, cât şi în ceea ce priveşte definirea modalităţilor procedurale (a se vedea Hotărârea Impact, citată anterior, pct. 47 şi 48, precum şi Hotărârea din 29 octombrie
2009, Pontin, C-63/08, Rep., p. 1-10467, pct. 44).
50. In cauzele principale, rezultă că principiul echivalenţei este respectat.
51. Astfel, pe de o parte, instanţa de trimitere nu a invocat niciun element privind o eventuală nerespectare a principiului echivalenţei. Pe de altă parte, guvernul italian a confirmat în cadrul şedinţei că norma naţională în discuţie în acţiunile principale se aplică fară distincţie atât acţiunilor întemeiate pe încălcarea dreptului Uniunii, cât şi celor întemeiate pe nerespectarea dreptului intern în materie de comunicaţii electronice.
52. în ceea ce priveşte principiul efectivităţii, este, desigur, adevărat că faptul de a impune punerea în aplicare în prealabil a unei proceduri de conciliere extrajudiciare ca o condiţie de admisibilitate a unei acţiuni în justiţie afectează exercitarea drepturilor conferite particularilor de Directiva privind serviciul universal.
53. Cu toate acestea, diferite elemente fac că rezulte că o procedură obligatorie de conciliere, precum cea în cauză în acţiunea principală, nu este de natură să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite justiţiabililor de directiva respectivă.
54. Astfel, în primul rând, rezultatul procedurii de conciliere nu este obligatoriu în privinţa părţilor în cauză şi nu afectează, aşadar, dreptul lor la o acţiune în justiţie.
55. în al doilea rând, procedura de conciliere nu determină, în condiţii normale, o întârziere substanţială pentru introducerea unei acţiuni în justiţie. Astfel, termenul pentru încheierea procedurii de conciliere este de 30 de zile de la data depunerii cererii, iar după expirarea acestui termen, părţile pot introduce o acţiune în justiţie chiar dacă procedura nu s-a încheiat.
56. In al treilea rând, prescrierea drepturilor este suspendată pe parcursul duratei procedurii de conciliere.
57. în al patrulea rând, cheltuielile legate de proccdura de con-
ciliere în faţa Co.re.com sunt inexistente. In ceea ce priveşte procedurile de conciliere în faţa altor organisme, dosarul prezentat Curţii nu conţine nicio indicaţie potrivit căreia aceste cheltuieli ar fi importante.
58. Cu toate acestea, exercitarea drepturilor conferite de Directiva privind serviciul universal ar putea să devină practic imposibilă sau excesiv de dificilă pentru anumiţi justiţiabili, şi în special pentru cei care nu dispun de acces la internet, dacă nu s-ar putea accede la proccdura de conciliere decât pe calc electronică. Revine instanţei de trimitere să verifice dacă aceasta este situaţia, în special având în vedere dispoziţia de la art. 13 alin. (1) din Regulamentul de soluţionare.
59. De asemenea, revine acestei instanţe să verifice dacă, în cazuri excepţionale în care sunt necesare măsuri provizorii, procedura de conciliere fie permite, fie nu împiedică adoptarea acestor măsuri.
60. In aceste condiţii, trebuie să se ia în considerare că reglementarea naţională în cauză în acţiunea principală respectă principiul efectivităţii în măsura în care calea electronică nu constituie unicul mijloc de acces la procedura de conciliere şi în măsura în care sunt posibile măsuri provizorii în cazurile excepţionale în care urgenţa situaţiei le impune.
61. In al doilea rând, trebuie amintit că principiul protecţiei jurisdicţionale efective constituie un principiu general al dreptului Uniunii care decurge din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre şi care a fost consacrat la art. 6 şi art. 13 din Convenţia europeană, acest principiu fiind de altfel reafirmat la art. 47 din
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (a se vedea Hotărârea Mono Car Styling, citată anterior, pct. 47 şi jurisprudenţa citată).
62. In această privinţă, în cauzele principale în discuţie nu se contestă faptul că, prin condiţionarea admisibilităţii acţiunilor în justiţie introduse în materia serviciilor de comunicaţii electronice de punerea în aplicare a unei încercări obligatorii de conciliere, reglementarea naţională în cauză introduce o etapă suplimentară pentru accesul la instanţă. Această condiţie ar putea să afecteze principiul protecţiei jurisdicţionale efective.
63. Cu toate acestea, dintr-o jurisprudenţă constantă rezultă că drepturile fundamentale nu constituie prerogative absolute, ci pot să cuprindă restricţii, cu condiţia ca acestea să răspundă efectiv unor obiective de interes general urmărite de măsura în cauză şi să nu implice, din perspectiva scopului urmărit, o intervenţie disproporţionată şi intolerabilă care ar aduce atingere însuşi conţinutului drepturilor astfel garantate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iunie 2006, Dokter şi alţii, C-28/05, Rec., p. 1-5431, pct. 75 şi jurisprudenţa citată, precum şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Fogarty împotriva Regatului Unit din 21 noiembrie 2001, Recueil des arrets et decisions2001-XI, § 33).
64. Or, astfel cum a subliniat guvernul italian în cadrul şedinţei, trebuie să se constate mai întâi că dispoziţiile naţionale în cauză vizează o soluţionare mai rapidă şi mai puţin costisitoare a litigiilor în materie de comunicaţii electronice, precum şi o degrevare a instanţelor şi urmăresc, în consecinţă, obiective de interes general legitime.
65. In continuare, rezultă că impunerea unei proceduri de soluţionare extrajudiciară, precum cea prevăzută în reglementarea naţională în cauză în acţiunea principală, nu este, în raport cu modalităţile precise de funcţionare a procedurii respective, menţionate la pct. 54-57 din prezenta hotărâre, disproporţionată în raport cu obiectivele urmărite. Astfel, pe de o parte, precum a constatat avocatul general la pct. 47 din concluzii, nu există o alternativă mai puţin constrângătoare la punerea în aplicare a unei proceduri obligatorii, introducerea unei proceduri de soluţionare extrajudiciară pur facultative neconstituind un motiv la fel de eficace pentru a atinge obiectivele menţionate. Pe de altă parte, nu există o disproporţie vădită între aceste obiective şi eventualele inconveniente cauzate de caracterul obligatoriu al procedurii de conciliere extrajudiciare.
66. Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se considere că procedura naţională în cauză în acţiunile principale respectă de asemenea principiul protecţiei jurisdicţionale efective, sub rezerva condiţiilor menţionate la pct. 58 şi 59 din prezenta hotărâre.
67. In consecinţă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată
că:
- Articolul 34 din Directiva privind serviciul universal trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia litigiile în materie de servicii de comunicaţii electronice între utilizatorii finali şi furnizorii acestor servicii, referitoare la drepturi conferite de această directivă, trebuie să facă obiectul unei încercări obligatorii de conciliere extrajudiciară ca o condiţie de admisibilitate a acţiunilor în justiţie.
- Nici principiile echivalenţei şi al efectivităţii, nici principiul protecţiei jurisdicţionale efective nu se opun unei reglementări naţionale care impune, pentru astfel de litigii, punerea în aplicare în prealabil a unei proceduri de conciliere extrajudiciară atunci când această procedură nu conduce la o decizie obligatorie în privinţa părţilor, nu determină o întârziere substanţială pentru introducerea unei acţiuni în justiţie, suspendă prescrierea drepturilor în cauză şi nu generează cheltuieli sau generează cheltuieli reduse pentru părţi, în măsura în care totuşi calea electronică nu constituie unicul mijloc de acces la procedura de conciliere şi sunt posibile măsuri provizorii în cazurile excepţionale în care urgenta situatiei le impune.
(...)
Competenţa judiciară şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.
Contract de credit imobiliar încheiat de un consumator care are cetătenia unui stat membru cu o bancă stabilită în alt stat membru. Legislaţie a unui stat membru care, în cazul în care domiciliul consumatorului nu este cunoscut, permite formularea unei acţiuni împotriva sa la o instanţă din acest stat
1. Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială trebuie interpretat în sensul că aplicarea normelor prevăzute de acesta presupune ca situaţia în discuţie în litigiul cu care este sesizată o instanţă dintr-un stat membru să fie de natură să ridice probleme cu privire la stabilirea competenţei internaţionale a acestei instanţe. O astfel de situaţie există într-un caz precum cel în discuţie în acţiunea principală, în care o instanţă dintr-un stat membru este sesizată cu o acţiune introdusă împotriva unui resortisant al unui alt stat membru a cărui adresă nu este cunoscută de această instantă.
2. Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că:
- într-o situaţie în care un consumator, care este parte la un contract de împrumut imobiliar pe termen lung şi care are obligaţia de a informa cocontractantul cu privire la orice schimbare de adresă, renunţă la domiciliul său înainte de a se intro-
7 9
duce împotriva sa o acţiune privind încălcarea obligaţiilor contractuale, instanţele statului membru pe teritoriul căruia se află ultimul domiciliu cunoscut al consumatorului sunt competente, în temeiul art. 16 alin. (2) din regulamentul respectiv, să soluţioneze această acţiune în cazul în care nu reuşesc să stabilească, potrivit art. 59 din acelaşi regulament, domiciliul actual al pârâtului şi nici nu dispun de indicii doveditoare care să le permită să concluzioneze că acesta domiciliază efectiv în afara teritoriului Uniunii Europene;
- acest regulament nu se opune aplicării unei dispoziţii de drept procedural intern al unui stat membru care, ca urmare a preocupării de a evita o situaţie de denegare de dreptate, permite declanşarea de acţiuni în justiţie împotriva unei persoane cu domiciliul necunoscut, în cazul în care instanta sesizată cu
litigiul s-a asigurat, înainte de a se pronunţa, că toate demersurile impuse de principiile diligenţei şi bunei-credinţe au fost întreprinse pentru a-l găsi pe pârât.
C.J.U.E., Hot. din 17 noiembrie 2011 în cauza C-327/10, Hypotecnf banka a.s. împotriva Udo Mike Lindner,
(...)
Situaţia de fapt şi întrebările preliminare
20. Prin acţiunea înregistrată pe rolul instanţei de trimitere la 16 septembrie 2008, Hypotecni banka, o societate de drept ceh cu sediul în Praga (Republica Cehă), solicită obligarea domnului Lindner, resortisant german, la plata sumei de 4.383.584,60 CZK şi a dobânzilor de întârziere reprezentând restanţe la creditul ipotecar acordat acestuia din urmă în temeiul unui contract încheiat între părţi la 19 august 2005 (denumit în continuare „contractul”).
21. Potrivit art. VIII pct. 8 din contract, Hypotecni banka şi domnul Lindner au convenit, în raport cu dispoziţiile art. 89a din Codul de procedură civilă, că „instanţa de la locul în care banca are sediul, determinat pe baza sediului social înregistrat la registrul comerţului la momentul depunerii acţiunii, este competentă să judece orice litigii în legătură cu sau născute din [...] contract”.
22. Din decizia de trimitere rezultă că, la data încheierii contractului, domnul Lindner domicilia în Mariânske Lâzne (Republica Cehă); cu alte cuvinte, domiciliul consumatorului se situa la peste 150 de km depărtare de Praga unde se află „instanţa de la locul în care banca îşi are sediul” convenită de cocontractanţi.
23. Potrivit Hypotecni banka, aceasta a sesizat totuşi mai curând „instanţa competentă de la locul în care pârâtul are domiciliul” decât „instanţa de la locul în care banca are sediul”, întrucât, la data formulării acţiunii, aceasta nu a fost în măsură să depună în instanţă originalul contractului şi să îndeplinească astfel cerinţa legală pentru înregistrarea acţiunii la această din urmă instanţă, din motive independente de voinţa sa.
24. La 16 octombrie 2008, instanţa de trimitere a admis cererea şi a emis o somaţie de plată prin care, pe de o parte, pârâtul a fost obligat să îi plătească reclamantei suma solicitată cu dobânzile de întârziere şi, pe de altă parte, acesta a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată. Cu toate acestea, întrucât nu a fost posibil ca somaţia să îi fie comunicată personal pârâtului, astfel cum prevede art. 173 alin. (1) din Codul de procedură civilă, instanţa de trimitere a anulat somaţia prin decizia din 8 septembrie 2009.
25. întrucât pârâtul nu locuia la niciuna dintre adresele cunoscute de instanţa de trimitere şi dat fiind că aceasta nu a putut stabili o altă reşedinţă a pârâtului pe teritoriul Republicii Cehe, instanţa a acţionat în conformitate cu art. 29 alin. (3) din codul de procedură civilă şi, prin decizia din 3 iunie 2009, a desemnat un curator pentru pârâtul considerat persoană cu domiciliul necunoscut.
26. Prin memoriul din 26 octombrie 2009, care a reprezentat primul act de procedură efectuat de curator în cauza cu care a fost sesizată instanţa de trimitere, acesta a ridicat obiecţii pe fond împotriva pretenţiilor formulate de Hypotecni banka în ceea ce priveşte dobânzile.
27. In aceste condiţii, Okresni soud v Chebu a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii următoarele întrebări preliminare:
„1) Un element transfrontalier în sensul art. 81 (fostul articol 65) din tratat, care este una dintre condiţiile de aplicare a Regulamentului [nr. 44/2001], se poate întemeia pe faptul că una dintre părţile la o procedură judiciară este resortisant al unui alt stat decât cel în care se desfăşoară procedura [...]?
2) Regulamentul [nr. 44/2001] se opune aplicării unei dispoziţii de drept naţional care permite declanşarea de acţiuni în justiţie împotriva unor persoane cu domiciliul necunoscut?
3) In cazul unui răspuns negativ la a doua întrebare, susţinerile unui curator numit din oficiu pentru pârât pot fi considerate o recunoaştere de către pârât a competenţei instanţei locale, în sensul art. 24 din Regulamentul [nr. 44/2001], chiar şi atunci când obiectul litigiului este o cerere întemeiată pe un contract încheiat cu un consumator, iar instanţele Republicii Cehe nu sunt competente să soluţioneze acţiunea potrivit art. 16 alin. (2) din [acest] regulament?
4) O convenţie privind competenţa teritorială a unei anumite instanţe poate fi interpretată în sensul că stabileşte competenţa internaţională a instanţei respective, conform art. 17 pct. 3 din Regulamentul [nr. 44/2001 ], iar în cazul unui răspuns afirmativ, această interpretare se aplică şi atunci când convenţia privind competenţa teritorială este lovită de nulitate, întrucât încalcă art. 6 alin. (1) din Directiva [93/13] privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii?”
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la prima întrebare
28. Prin intermediul primei întrebări, instanţa de trimitere solicită, în esenţă, să se stabilească dacă Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că sunt îndeplinite condiţiile de aplicare a normelor de competenţă prevăzute de acesta în cazul în care una dintre părţile la o procedură judiciară este resortisant al unui alt stat membru decât cel în care se desfăşoară această procedură.
29. In această privinţă, trebuie precizat de la început că, la fel ca în cazul Convenţiei din 27 septembrie 1968 privind competenţa judiciară şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială (JO 1972, L 299, p. 32, Ediţie specială, 19/vol. 10, p. 3), astfel cum a fost modificată prin convenţiile succesive privind aderarea noilor state membre la această convenţie (denumită în continuare „Convenţia de la Bruxelles”), a cărei interpretare este valabilă şi în ceea ce priveşte Regulamentul nr. 44/2001 atunci când dispoziţiile acestor instrumente ale Uniunii pot fi calificate ca fiind echivalente (Hotărârea din 16 iulie 2009, Zuid-Chemie, C-189/08, Rep., p. I-6917, pct. 18), pentru aplicarea normelor privind competenţa din regulamentul respectiv trebuie să existe un element de extraneitate.
30. Astfel cum Curtea a avut deja ocazia să statueze cu privire la Convenţia de la Bruxelles, caracterul internaţional al unui raport juridic poate decurge din împrejurarea că situaţia în discuţic într-un litigiu este de natură să ridice probleme referitoare la stabilirea competenţei instanţelor în ordinea internaţională (Hotărârea din 1 martie 2005, Owusu, C-281/02, Rec., p. 1-1383, pct. 26).
31. Este adevărat că naţionalitatea străină a unei părţi în litigiu nu este avută în vedere de normele de competenţă prevăzute de Regulamentul nr. 44/2001. Cu toate acestea, astfel cum a arătat avocatul general la pct. 65 din concluzii, trebuie să se facă distincţie între problema privind condiţiile în care trebuie să se aplice normele de competenţă din acest regulament, pe de o parte, şi problema privind criteriile în temeiul cărora competenţa internaţională este reglementată conform acestor norme, pe de altă parte.
32. Or, este evident că, în circumstanţe precum celc din acţiunea principală, naţionalitatea străină a pârâtului poate ridica probleme în ceea cc priveşte stabilirea competenţei internaţionale a instanţei sesizate.
33. Astfel, într-o situaţie precum cca în discuţie în acţiunea principală, instanţele statului membru a cărui naţionalitate o are pârâtul s-ar putea considera de asemenea competente chiar în lipsa
unei adrese cunoscute a acestuia din urmă în statul respectiv. In aceste împrejurări, aplicarea normelor uniforme de competenţă prevăzute de Regulamentul nr. 44/2001 în locul celor în vigoare în diferitele state membre ar fi conformă cu cerinţa imperativă a securităţii juridice şi cu obiectivul acestui regulament, care urmăreşte să asigure, pe cât posibil, protecţia pârâţilor domiciliaţi pe teritoriul Uniunii Europene.
34. Rezultă că, într-o situaţie precum cea în discuţie în acţiunea principală, în care pârâtul are naţionalitate străină şi nu are domiciliul cunoscut în statul pe teritoriul căruia se află instanţa sesizată cu acţiunea, pot fi aplicate normele de competenţă din Regulamentul nr. 44/2001.
35. Având în vedere consideraţiile precedente, se impune să se răspundă la prima întrebare că Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că aplicarea normelor de competenţă prevăzute de acesta presupune ca situaţia în discuţie în litigiul cu care este sesizată o instanţă dintr-un stat membru să fie de natură să ridice probleme cu privire la stabilirea competenţei internaţionale a acestei instanţe. O astfel de situaţie există într-un caz precum cel în discuţie în acţiunea principală, în care o instanţă dintr-un stat membru este sesizată cu o acţiune introdusă împotriva unui resortisant al unui alt stat membru a cărui adresă nu este cunoscută de această instanţă.
Cu privire la a doua întrebare
36. Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanţa de trimitere solicită să se stabilească dacă Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că se opune aplicării unei dispoziţii a legislaţiei interne a unui stat membru care permite declanşarea de acţiuni în justiţie împotriva unor persoane cu domiciliul necunoscut.
37. Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie subliniat de la început că Regulamentul nr. 44/2001, precum Convenţia de la Bruxelles, nu are ca obiect unificarea tuturor normelor de procedură ale statelor membre, ci reglementarea competenţei jurisdicţionale în vederea soluţionării litigiilor în materie civilă şi comercială în relaţiile dintre aceste state şi facilitarea executării hotărârilor judecătoreşti (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 februarie 2004, DFDS Torline, C-18/02, Rec., p. 1-1417, pct. 23).
38. întrucât în Regulamentul nr. 44/2001 nu există o dispoziţie care să definească în mod expres competenţa jurisdicţională într-o situaţie precum cea în cauză în acţiunea principală, în care domiciliul pârâtului nu este cunoscut, trebuie verificat cu titlu introductiv dacă şi, eventual, în temeiul cărei prevederi se poate aplica totuşi acest regulament şi dacă este posibil să se desprindă din regulament un criteriu care să permită stabilirea unei competenţe jurisdicţionale.
39. Astfel, întrucât acţiunea principală se referă la o acţiune introdusă împotriva consumatorului de către cealaltă parte la contract, trebuie amintit că art. 16 alin. (2) din regulamentul respectiv prevede că o astfel de acţiune poate fi introdusă numai înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia consumatorul îşi are domiciliul.
40. Astfel, în cazul în care o instanţă naţională este sesizată cu o acţiune introdusă împotriva unui consumator, aceasta trebuie să verifice, mai întâi, dacă pârâtul domiciliază pe teritoriul statului membru al acesteia, aplicând, în conformitate cu art. 59 alin. (1) din Regulamentul nr. 44/2001, propria legislaţie.
41. In continuare, dacă instanţa respectivă ajunge, precum în acţiunea principală, la concluzia că pârâtul din acţiunea principală nu domiciliază pe teritoriul statului ei membru, trebuie să verifice în acest caz dacă acesta din urmă este domiciliat în alt stat membru.
In acest sens, instanţa aplică, în conformitate cu art. 59 alin. (2) din regulamentul respectiv, legislaţia acestui ultim stat membru.
42. In sfârşit, dacă instanţa naţională, pe de o parte, nu poate stabili domiciliul consumatorului şi, pe de altă parte, nici nu dispune de indicii doveditoare care să îi permită să concluzioneze că acesta domiciliază efectiv în afara teritoriului Uniunii, ipoteză în care ar fi aplicabil art. 4 din Regulamentul nr. 44/2001, trebuie să se verifice dacă art. 16 alin. (2) din regulament poate fi interpretat în sensul că, într-un caz precum cel în discuţie, norma privind competenţa instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia se află domiciliul consumatorului, enunţată în această din urmă dispoziţie, priveşte de asemenea ultimul domiciliu cunoscut al consumatorului.
43. Or, o astfel de situaţie pare să corespundă logicii regulamentului respectiv şi se înscrie în sistemul prevăzut de acesta.
44. Astfel, aceasta este, mai întâi, conformă cu obiectivul, urmărit de Regulamentul nr. 44/2001, de a consolida protecţia juridică a persoanelor stabilite în Uniune, permiţând atât reclamantului să identifice cu uşurinţă instanţa pe care o poate sesiza, cât şi pârâtului să prevadă în mod rezonabil instanţa în faţa căreia poate fi acţionat în justiţie (a se vedea în special Hotărârea din 25 octombrie
2011, eDate Advertising şi alţii, C-509/09 şi C-161/10, nepublicată încă în Repertoriu, pct. 50).
45. Soluţia respectivă permite apoi, prin aplicarea cu preferinţă a normelor uniforme prevăzute de Regulamentul nr. 44/2001 în raport cu aplicarea normelor naţionale divergente, să se evite ca imposibilitatea de a localiza domiciliul actual al pârâtului să împiedice identificarea instanţei competente şi să îl priveze astfel pe reclamant de dreptul său la o acţiune în justiţie. O astfel de situaţie poate interveni în special într-un caz precum cel în discuţie în acţiunea principală, în care un consumator ce ar urma să fie acţionat, în temeiul art. 16 alin. (2) din regulamentul respectiv, în faţa instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia acesta domiciliază a renunţat la domiciliul său înainte de introducerea acţiunii împotriva sa.
46. In sfârşit, criteriul ultimului domiciliu cunoscut al consumatorului permite, în contextul aplicării art. 16 alin. (2) din Regulamentul nr. 44/2001, să se asigure un just echilibru între drepturile reclamantului şi drepturile pârâtului în special într-un caz precum cel din acţiunea principală în care acesta din urmă avea obligaţia de a-1 informa pe cocontractantul său cu privire la orice schimbare de adresă care ar interveni ulterior semnării contractului de împrumut imobiliar pe termen lung.
47. Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se considere că, într-o situaţie precum cea în discuţie în acţiunea principală, în care un consumator, care este parte la un contract de împrumut imobiliar pe termen lung şi care are obligaţia de a informa cocontractantul cu privire la orice schimbare de adresă, renunţă la domiciliul său înainte de a se introduce împotriva sa o acţiune privind încălcarea obligaţiilor contractuale, instanţele statului membru pe teritoriul căruia se află ultimul domiciliu cunoscut al consumatorului sunt competente, în temeiul art. 16 alin. (2) din Regulamentul nr. 44/2001, să soluţioneze acţiunea respectivă în cazul în care nu reuşesc să stabilească, potrivit art. 59 din acelaşi regulament, domiciliul actual al pârâtului şi nici nu dispun de indicii doveditoare care să le permită să concluzioneze că acesta domiciliază efectiv în afara teritoriului Uniunii.
48. Faţă de aceste precizări, în ceea ce priveşte cerinţele care trebuie respectate în cadrul procedurii în curs, trebuie amintit că ansamblul dispoziţiilor Regulamentului nr. 44/2001 exprimă intenţia de a asigura ca, în cadrul obiectivelor acestuia, procedurile care conduc la pronunţarea hotărârilor judecătoreşti să se desfăşoare cu respectarea dreptului la apărare (a se vedea Hotărârea din 21 mai 1980, Denilauler, 125/79, Rec., p. 1553, pct. 13, şi Hotărârea din 2 aprilie 2009, Gambazzi, C-394/07, Rep., p. 1-2563, pct. 23).
49. Cu toate acestea, cerinţa respectării dreptului la apărare, astfel cum este enunţată şi la art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie aplicată concomitent cu respectarea dreptului reclamantului de a sesiza o instanţă care să se pronunţe cu privire la temeinicia cererilor sale.
50. în acest sens, Curtea a statuat la pct. 29 din Hotărârea Gambazzi, citată anterior, că drepturile fundamentale, cum este respectarea dreptului la apărare, nu constituie prerogative absolute, ci pot conţine restricţii. Totuşi, acestea trebuie să răspundă efectiv unor obiective de interes general urmărite de măsura în cauză şi să nu constituie, în raport cu scopul urmărit, o încălcare disproporţionată a drepturilor menţionate.
51. în această privinţă, trebuie amintit că s-a stabilit deja de către Curte că preocuparea de a evita situaţiile de denegare de dreptate cu care s-ar confrunta un reclamant ca urmare a imposibilităţii de a localiza pârâtul constituie un astfel de obiectiv de interes general (a se vedea în acest sens Hotărârea Gambazzi, citată anterior, pct. 31-33), instanţei de trimitere revenindu-i sarcina să verifice dacă acest obicctiv este urmărit efectiv prin dispoziţia naţională în discuţie.
52. în ceea ce priveşte cerinţa referitoare la necesitatea de a evita o atingere disproporţionată adusă dreptului la apărare, trebuie menţionat că acest lucru este valabil în special cu privire la interpretarea art. 26 alin. (2) din Regulamentul nr. 44/2001. Această dispoziţie trebuie interpretată în sensul că o instanţă competentă potrivit regulamentului amintit nu poate continua în mod valabil procedura în cazul în care se constată că pârâtul nu a putut primi actul de sesizare a instanţei decât dacă au fost întreprinse toate demersurile pentru a-i permite acestuia să îşi pregătească apărarea, în acest sens, instanţa sesizată trebuie să se asigure că toate demersurile impuse de principiile diligenţei şi bunei-credinţe au fost întreprinse pentru a-1 găsi pe pârât.
53. Desigur, chiar dacă se respectă aceste condiţii, posibilitatea de a continua procedura fară ştirea pârâtului şi, precum în acţiunea principală, prin comunicarea acţiunii unui curator numit de instanţa sesizată restrânge dreptul la apărare al pârâtului. Această restricţie este totuşi justificată în raport cu dreptul unui reclamant la o protecţie efectivă dat fiind faptul că, în lipsa unei astfel de proceduri, acest drept ar rămâne lipsit de conţinut.
54. Astfel, spre deosebire de situaţia pârâtului care, în cazul în care a fost lipsit de posibilitatea de a-şi pregăti apărarea în mod eficient, îşi va putea valorifica dreptul la apărare opunându-se, potrivit art. 34 pct. 2 din Regulamentul nr. 44/2001, recunoaşterii hotărârii pronunţate împotriva sa (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iunie 1985, Debaecker şi Plouvier, 49/84, Rec., p. 1779, pct. 11), reclamantul riscă să fie lipsit de orice posibilitate de a formula o acţiune.
55. Se impune, prin urmare, să se răspundă la a doua întrebare că Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că
- într-o situaţie precum cea în discuţie în acţiunea principală, în care un consumator, care este parte la un contract de împrumut imobiliar pe termen lung şi care are obligaţia de a informa cocon-tractantul cu privire la orice schimbare de adresă, renunţă la domiciliul său înainte de a se introduce împotriva sa o acţiune privind încălcarea obligaţiilor contractuale, instanţele statului membru pe teritoriul căruia se află ultimul domiciliu cunoscut al consumatorului sunt competente, în temeiul art. 16 alin. (2) din regulamentul respectiv, să soluţioneze această acţiune în cazul în care nu reuşesc să stabilească, potrivit art. 59 din acelaşi regulament, domiciliul actual al pârâtului şi nici nu dispun de indicii doveditoare care să le permită să concluzioneze că acesta domiciliază efectiv în afara teritoriului Uniunii;
- acest regulament nu se opune aplicării unei dispoziţii de drept procedural intern al unui stat membru care, ca urmare a preocupării de a evita o situaţie de denegare de dreptate, permite declanşarea de acţiuni în justiţie împotriva unei persoane cu domiciliul necunoscut, în cazul în care instanţa sesizată cu litigiul s-a asigurat, înainte de a se pronunţa, că toate demersurile impuse de principiile diligenţei şi bunei-credinţe au fost întreprinse pentru a-1 găsi pe pârât.
56. Având în vedere răspunsurile la prima şi la a doua întrebare, nu este necesar să se răspundă la a treia şi la a patra întrebare.
(...)
Directiva 93/13/CEE. Contracte încheiate cu consumatorii.
Clauze care definesc obiectul principal al contractului. Controlul jurisdicţional al caracterului lor abuziv. Excludere. Dispoziţii naţionale mai stricte pentru a asigura consumatorului un nivel de protecţie mai ridicat
1. Articolul 4 alin. (2) şi art. 8 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naţionale care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil.
2. Articolul 2 CE, art. 3 alin. (1) lit. (g) CE şi art. 4 alin. (1) CE nu se opun unei interpretări a art. 4 alin. (2) şi a art. 8 din Directiva 93/13 potrivit căreia statele membre pot adopta o reglementare naţională care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil.
C.J.U.E., Hot. din 3 iunie 2010 în cauza C-484/08, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociacion de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc),(...)
Situaţia de fapt şi întrebările preliminare
10. Din decizia de trimitere reiese că respectivele contracte de credit cu rată a dobânzii variabilă destinate pentru cumpărarea de locuinţe, încheiate între Caja de Madrid şi clienţii acesteia, cuprind o clauză scrisă, introdusă în prealabil într-un contract-tip, în temeiul căreia rata dobânzii nominale prevăzută de contract, variabilă în mod periodic conform unui indice de referinţă stabilit, trebuie rotunjită, începând cu prima revizuire, la un sfert de punct procentual superior (denumită în continuare „clauza de rotunjire”).
11. La 28 iulie 2000, Ausbanc a formulat o acţiune prin care urmărea, în special, să obţină înlăturarea clauzei de rotunjire din contractele de crcdit menţionate, precum şi încetarea utilizării acesteia pentru viitor. Prin hotărârea din 11 septembrie 2001, Juzgado de Primera Instancia de Madrid a admis acţiunea, considerând că respectiva clauză de rotunjire era abuzivă şi, aşadar, nulă, conform legislaţiei naţionale care a transpus directiva.
12. Caja de Madrid a declarat apel împotriva acestei hotărâri la Audiencia Provincial de Madrid, care, la 10 octombrie 2002, a pronunţat o hotărâre prin care confirmă sentinţa primei instanţe.
13. La 27 noiembrie 2002, Caja de Madrid a declarat recurs împotriva acestei hotărâri la Tribunal Supremo.
14. Potrivit Tribunal Supremo, clauza de rotunjire poate constitui un element esenţial al unui contract de credit bancar precum cel în cauză în acţiunea principală. Or, având în vedere că art. 4 alin. (2) din directivă exclude ca aprecierea caracterului abuziv să se refere la o clauză privind, în special, obiectul contractului, o clauză precum cea în cauză în acţiunea principală nu ar putea, în principiu, să facă obiectul unei aprecieri a caracterului abuziv al acesteia.
15. Cu toate acestea, Tribunal Supremo arată de asemenea că, întrucât Regatul Spaniei nu a transpus în ordinea sa juridică respectivul articol 4 alin. (2), legislaţia spaniolă supune întregul contract unei asemenea aprecieri.
16. In aceste condiţii, Tribunal Supremo a decis să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 8 din [directivă] trebuie să fie interpretat în sensul că un stat membru poate prevedea în legislaţia sa şi în beneficiul consumatorilor un control al caracterului abuziv al acelor clauze care, conform art. 4 alin. (2) din [directivă], nu sunt supuse controlului?
2) In consecinţă, art. 4 alin. (2) coroborat cu art. 8 din [directivă] se opune ca un stat membru să prevadă în ordinea sa internă şi în beneficiul consumatorilor un control al caracterului abuziv al clauzelor care se referă la «definirea obiectului [principal] al contractului» sau la «caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte», chiar dacă sunt redactate în mod clar şi inteligibil?
3) Ar fi compatibilă cu art. 2 CE, cu art. 3 alin. (1) lit. (g) CE şi cu art. 4 alin. (1) CE o interpretare a art. 8 şi a art. 4 alin. (2) din [directivă] care să permită unui stat membru un control judiciar al caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în contractele încheiate cu consumatorii şi redactate în mod clar şi inteligibil, care definesc obiectul principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte?”
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la admisibilitate
17. Ausbanc, guvernul spaniol şi Comisia Comunităţilor Europene contestă admisibilitatea cererii de pronunţare a unei hotărâri preliminare pe motivul că aceasta nu ar fi utilă pentru soluţionarea
litigiului cu care instanţa de trimitere a fost sesizată. In această privinţă, arată că respectiva clauză de rotunjire în cauză în acţiunea principală nu s-ar referi la obiectul principal al contractului în discuţie, ci ar constitui un element accesoriu al contractului, astfel încât art. 4 alin. (2) din directivă nu ar fi aplicabil acţiunii principale.
18. In această privinţă, trebuie amintit de la bun început că, în temeiul unei jurisprudenţe constante, în cadrul unei proceduri prevăzute la art. 267 TFUE, întemeiată pe o separare clară a funcţiilor între instanţele naţionale şi Curte, instanţa naţională este singura competentă să constate şi să aprecieze faptele din acţiunea principală, precum şi să interpreteze şi să aplice dreptul naţional. De asemenea, este numai de competenţa instanţei naţionale, care este sesizată cu soluţionarea litigiului şi care trebuie să îşi asume responsabilitatea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunţată, să aprecieze, în raport cu particularităţile cauzei, atât necesitatea, cât şi pertinenţa întrebărilor pe care le adresează Curţii.
In consecinţă, întrucât întrebările adresate au ca obiect interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunţe (a se vedea Hotărârea din 12 aprilie 2005, Keller, C-145/03, Rec., p. 1-2529, pct. 33, Hotărârea din 18 iulie 2007, Lucchini, C-l 19/05, Rep., p. 1-6199, pct. 43, precum şi Hotărârea din 11 septembrie 2008, Eckelkamp şi alţii, C-l 1/07, Rep., p. 1-6845, pct. 27 şi 32).
19. Aşadar, deşi Curtea a hotărât de asemenea că, în împrejurări excepţionale, este îndreptăţită să analizeze condiţiile în care este sesizată de instanţa naţională în scopul de a-şi verifica propria competenţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 decembrie 1981, Foglia, 244/80, Rec., p. 3045, pct. 21, şi Hotărârea din 19 noiembrie 2009, Filipiak, C-314/08, Rep., p. 1-11049, pct. 41), refuzul de a se pronunţa cu privire la o întrebare preliminară adresată de o instanţă naţională este posibil, în special, numai dacă este evident că dispoziţia din dreptul Uniunii supusă interpretării Curţii nu este aplicabilă (a se vedea Hotărârea din 5 decembrie 1996, Reisdorf, C-85/95, Rec., p. 1-6257, pct. 16, şi Hotărârea din 1 octombrie 2009, Woningstichting Sint Servatius, C-567/07, Rep., p. 1-9021, pct. 43).
20. Or, nu aceasta este situaţia în speţă.
21. Astfel, în decizia de trimitere, Tribunal Supremo ridică problema conţinutului obligaţiilor care revin statelor membre în temeiul directivei, în ceea ce priveşte sfera controlului jurisdicţional privind caracterul abuziv al anumitor clauze contractuale care, în opinia aceluiaşi Tribunal Supremo, ar intra sub incidenţa art. 4 alin. (2) din directivă.
22. Deşi această apreciere a Tribunal Supremo nu este împărtăşită de toate părţile, nu reiese - în orice caz, nu într-un mod evident - că dispoziţia menţionată a directivei nu este aplicabilă în cauza principală.
23. Trebuie să se constate că, în aceste condiţii, Curtea este competentă să se pronunţe cu privire la întrebările preliminare care îi sunt adresate de instanţa de trimitere şi că, prin urmare, cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare trebuie declarată admisibilă.
Cu privire la fond
Cu privire la prima şi la a doua întrebare
24. Prin intermediul primelor două întrebări, care trebuie examinate împreună, instanţa de trimitere solicită, în esenţă, să se stabilească dacă art. 4 alin. (2) şi art. 8 din directivă se opun ca un stat membru să prevadă în ordinea sa internă şi în beneficiul consumatorilor un control al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil.
25. Caja de Madrid susţine că art. 8 din directivă nu permite statelor membre să introducă, prin intermediul măsurilor de transpunere, sau să menţină, în lipsa unor asemenea măsuri, o reglementare naţională contrară art. 4 alin. (2) din directivă. Astfel, această dispoziţie ar delimita în mod obligatoriu domeniul de aplicare al sistemului de protecţie prevăzut de directivă, excluzând în acest mod orice posibilitate pentru statele membre de a deroga de la aceasta, chiar şi în scopul adoptării unei reglementări naţionale mai favorabile consumatorilor.
26. In schimb, celelalte persoane interesate care au prezentat observaţii arată că art. 4 alin. (2) şi art. 8 din directivă nu se opun unei atare posibilităţi. Astfel, acestea consideră că adoptarea sau menţinerea unei asemenea reglementări naţionale depinde de dreptul statelor membre de a institui, în domeniul reglementat de directivă, mecanisme mai stricte de protecţie a consumatorilor.
27. Pentru a răspunde la întrebările adresate, trebuie să se amintească faptul că, potrivit unei jurisprudenţe constante, sistemul de protecţie pus în aplicare de directivă se întemeiază pe ideea că, în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, consumatorul se află într-o situaţie de inferioritate faţă de vânzător sau furnizor, situaţie care îl determină să adere la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fară a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (Hotărârea din 27 iunie 2000, Oceano Grupo Editorial şi Salvat Editores, C-240/98-C-244/98, Rec., p. 1-4941, pct. 25, precum şi Hotărârea din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro, C-168/05, Rec., p. 1-10421, pct. 25).
28. Cu toate acestea, astfel cum prevede în mod expres al doisprczccclea considerent al său, dircctiva nu a realizat decât o armonizare parţială şi minimală a legislaţiilor interne referitoare la clauzele abuzive, recunoscând totodată statelor membre posibilitatea de a asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecţie decât cel pe care aceasta îl prevede.
29. Astfel, art. 8 din directivă prevede în mod expres posibilitatea statelor membre de a „adopta sau [de a] menţine cele mai stricte dispoziţii compatibile cu tratatul în domeniul reglementat de [...] directivă, pentru a asigura consumatorului un nivel maxim de protecţie”.
30. Este necesar, aşadar, să se verifice dacă aplicabilitatea art. 8 din directivă se extinde la întregul domeniu reglementat de aceasta, şi, prin urmare, la art. 4 alin. (2) din directivă, sau dacă, astfel cum susţine Caja de Madrid, această ultimă dispoziţie este exclusă din domeniul de aplicare al respectivului articol 8.
31. Or, în această privinţă, trebuie să se constate că art. 4 alin. (2) din directivă prevede doar că „aprecierea caracterului abuziv” nu se referă la clauzele avute în vedere de această dispoziţie, în măsura în care aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil.
32. Prin urmare, din însuşi textul art. 4 alin. (2) din directivă rezultă că această dispoziţie, astfel cum a subliniat avocatul general la pct. 74 din concluzii, nu poate fi considerată ca stabilind domeniul de aplicare material al directivei. Dimpotrivă, clauzele vizate de respectivul articol 4 alin. (2), care aparţin domeniului reglementat de directivă, sunt exceptate totuşi de la aprecierea caracterului lor abuziv numai în măsura în care instanţa naţională competentă consideră, în urma unei analize de la caz la caz, că acestea au fost redactate de vânzător sau furnizor în mod clar şi inteligibil.
33. In plus, din jurisprudenţa Curţii reiese că art. 3 alin. (1) şi art. 4 alin. (1) din directivă definesc, în ansamblul lor, criteriile generale care permit aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractuale supuse dispoziţiilor directivei (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 mai 2002, Comisia/Suedia, C-478/99, Rec., p. I-4147, pct. 11 şi 17, precum şi Hotărârea din 1 aprilie 2004, Freiburger Kommunalbauten, C-237/02, Rec., p. 1-3403, pct. 18, 19 şi 21).
34. Din aceeaşi perspectivă, art. 4 alin. (2) din directivă are în vedere, astfel cum a subliniat avocatul general la pct. 75 din concluzii, numai stabilirea modalităţilor şi a sferei controlului de fond al clauzelor contractuale, ce nu au făcut obiectul unei negocieri individuale, care descriu prestaţiile esenţiale ale contractelor încheiate între vânzător sau furnizor şi un consumator.
35. Rezultă că respectivele clauze vizate de art. 4 alin. (2) aparţin domeniului reglementat de directivă şi, în consecinţă, art. 8 din aceasta se aplică şi art. 4 alin. (2).
36. O asemenea concluzie nu poate fi pusă în discuţie de argumentele invocate de Caja de Madrid, potrivit cărora, după cum rezultă în special din Hotărârea din 10 mai 2001, Comisia/Ţările de Jos (C-l44/99, Rec., p. 1-3541), art. 4 alin. (2) din directivă ar avea un caracter imperativ şi obligatoriu pentru statele membre, astfel încât acestea nu ar putea să invoce art. 8 din directivă pentru a adopta sau pentru a menţine în ordinea lor juridică internă dispoziţii care pot modifica domeniul de aplicare al acesteia.
37. In această privinţă, trebuie să se sublinieze că aceste argu-
mente rezultă dintr-o lectură eronată a hotărârii menţionate. In această hotărâre, Curtea a hotărât că Regatul Ţărilor de Jos nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul directivei nu pentru faptul că nu a transpus art. 4 alin. (2) din directivă, ci doar pentru că a asigurat o transpunere incompletă a acestuia, astfel încât reglementarea naţională în cauză nu era în măsură să atingă rezultatele avute în vedere de această dispoziţie.
38. Astfel, reglementarea menţionată excludea orice posibilitate de control jurisdicţional al clauzelor care descriau prestaţiile esenţiale ale contractelor încheiate între vânzător sau furnizor şi un consumator, chiar şi în situaţia în care modul de redactare a acestor clauze era obscur şi ambiguu, astfel încât consumatorul era împiedicat în mod absolut să invoce caracterul abuziv al unei clauze referitoare la definirea obiectului contractului şi la caracterul adecvat al preţului faţă de serviciile sau de bunurile furnizate.
39. Prin urmare, nu se poate deduce în niciun caz din Hotărârea Comisia/Ţările de Jos, citată anterior, că, în opinia Curţii, art. 4 alin. (2) din directivă constituia o dispoziţie imperativă şi coercitivă, care trebuia transpusă în mod obligatoriu ca atare de către statele membre. Dimpotrivă, Curtea s-a limitat să hotărască în sensul că, în scopul garantării obiectivelor de protecţie a consumatorilor urmărite de directivă, orice transpunere a respectivului articol 4 alin. (2) trebuia să fie completă, astfel încât interdicţia de a aprecia caracterul abuziv al clauzelor să se refere exclusiv la cele care sunt redactate în mod clar şi inteligibil.
40. Din toate cele de mai sus reiese că statele membre nu pot fi împiedicate să menţină sau să adopte, cu privire la totalitatea domeniului reglementat de directivă, inclusiv art. 4 alin. (2) din aceasta, norme mai stricte decât cele prevăzute de directivă, cu condiţia ca acestea să asigure consumatorilor un nivel de protecţie mai ridicat.
41. Or, în ceea ce priveşte reglementarea spaniolă în cauză în acţiunea principală, trebuie să se sublinieze că, după cum reiese din dosarul depus la Curte, Legea 7/1998 nu a transpus în dreptul intern art. 4 alin. (2) din directivă.
42. Rezultă că, astfel cum a subliniat Tribunal Supremo, în ordinea juridică spaniolă, o instanţă naţională poate în orice situaţie să aprecieze, în cadrul unui litigiu referitor la un contract încheiat între un vânzător sau furnizor şi un consumator, caracterul abuziv al unei clauze care nu a fost negociată individual, care priveşte în special obiectul principal al contractului menţionat, chiar în ipotezele în care această clauză a fost redactată în mod prealabil de vânzător sau furnizor în mod clar şi inteligibil.
43. în aceste condiţii, trebuie să se constate că, prin autorizarea posibilităţii unui control jurisdicţional complet al caracterului abuziv al clauzelor, precum cele vizate la art. 4 alin. (2) din directivă, prevăzute într-un contract încheiat între un vânzător sau furnizor şi un consumator, reglementarea spaniolă în cauză în acţiunea principală permite să se asigure consumatorului, în conformitate cu art. 8 din directivă, un nivel de protecţie efectivă mai ridicat decât cel stabilit de aceasta.
44. în lumina acestor consideraţii, trebuie să se răspundă la prima şi la a doua întrebare că art. 4 alin. (2) şi art. 8 din directivă trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naţionale, precum cea în cauză în acţiunea principală, care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil.
Cu privire la a treia întrebare
45. Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanţa de trimitere solicită să se stabilească dacă art. 2 CE, art. 3 alin. (1) lit. (g) CE şi art. 4 alin. (1) CE se opun unei interpretări a art. 4 alin. (2) şi a art. 8 din directivă potrivit căreia statele membre pot adopta o reglementare naţională care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil.
46. Or, cu privire la art. 2 CE şi la art. 4 alin. (1) CE, trebuie să se constate că, potrivit unei jurisprudenţe constante, aceste dispoziţii prevăd obiective şi principii generale care sunt aplicate în mod necesar coroborat cu capitolele respective din Tratatul CE destinate să pună în aplicare aceste principii şi obiective. Acestea nu pot, aşadar, prin ele însele, să aibă ca efect instituirea, în sarcina statelor membre, a unor obligaţii juridice clare şi necondiţionate (a se vedea în acest sens, în ceea ce priveşte art. 2 CE, Hotărârea din 24 ianuarie 1991, Alsthom Atlantique, C-339/89, Rec., p. 1-107, pct. 9, şi, cu privire la art. 4 alin. (1) CE, Hotărârea din 3 octombrie 2000, Echirolles Distribution, C-9/99, Rec., p. 1-8207, pct. 25).
47. De asemenea, nici art. 3 alin. (1) lit. (g) CE nu poate să producă singur obligaţii juridice în sarcina statelor membre. Astfel, această dispoziţie se limitează să prevadă, aşa cum Curtea a avut deja ocazia să clarifice, un obiectiv care trebuie totuşi să fie precizat în alte dispoziţii ale tratatului, în special în cele referitoare la normele de concurenţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 noiembrie 1993, Nederlandsche Banden-Industrie-Michelin/Comi-sia, 322/81, Rec., p. 3461, pct. 29, şi Hotărârea Alsthom Atlantique, citată anterior, pct. 10).
48. In plus, trebuie să se constate că indicaţiile care figurează în decizia de trimitere nu permit Curţii să delimiteze în mod clar dispoziţiile din tratat referitoare la normele de concurenţă a căror interpretare ar fi utilă soluţionării acţiunii principale.
49. In lumina tuturor acestor consideraţii, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că art. 2 CE, art. 3 alin. (1) lit. (g) CE şi art. 4 alin. (1) CE nu se opun unei interpretări a art. 4 alin. (2) şi a art. 8 din directivă potrivit căreia statele membre pot adopta o reglementare naţională care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil.
(...)
Protecţia consumatorilor. Directiva 93/13/CEE. Clauze abuzive.
Directiva 2008/48/CE. Directiva 87/102. Contracte de credit de consum. Dobânda anuală efectivă. Procedură de arbitraj. Hotărâre arbitrală. Posibilitatea instantei naţionale de a examina din oficiu caracterul abuziv eventual al anumitor clauze
1. Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii impune unei instanţe naţionale, sesizată cu executarea silită a unei hotărâri arbitrale care a dobândit autoritate de lucru judecat şi care a fost pronunţată în lipsa consumatorului, să aprecieze, chiar din oficiu, caracterul abuziv al penalităţii prevăzute în contractul de credit încheiat între un furnizor de servicii financiare şi un consumator, penalitate ce a fost aplicată în hotărârea menţionată, în cazul în care această instanţă dispune de elementele referitoare la situaţia de drept şi de fapt necesare în acest scop, iar, potrivit normelor de procedură naţionale, instanţa menţionată poate să procedeze la o asemenea apreciere în cadrul unor proceduri similare întemeiate pe dreptul naţional.
2. Revine instantei naţionale în cauză, având în vedere toate împrejurările care însoţesc încheierea contractului, obligaţia de a stabili dacă o clauză dintr-un contract de credit, care prevede
în sarcina consumatorului, potrivit constatărilor efectuate de această instanţă, o penalitate într-un cuantum disproporţionat de mare, trebuie considerată abuzivă în sensul articolelor 3 şi 4 din Directiva 93/13. în cazul unui răspuns afirmativ, revine acestei instante sarcina de a stabili toate consecinţele care
9 9
decurg din aceasta potrivit dreptului intern pentru a se asigura că respectiva clauză nu creează obligaţii pentru consumator.
3. în împrejurări precum cele din acţiunea principală, lipsa menţionării dobânzii anuale efective într-un contract de credit
de consum, menţionare ce are o importanţă esenţială în contextul Directivei 87/102/CEE a Consiliului din 22 decembrie 1986 de apropiere a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ale statelor membre privind creditul de consum, astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/7/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 februarie 1998, poate constitui un element decisiv în cadrul analizei de către o instanţă naţională a aspectului dacă o clauză dintr-un contract de credit de consum, referitoare la costul acestuia, în care nu figurează o asemenea menţiune, este redactată în mod clar şi inteligibil în sensul art. 4 din Directiva 93/13. în cazul în care nu aceasta este situaţia, instanţa respectivă, având în vedere toate împrejurările care însoţesc încheierea contractului în cauză, are posibilitatea de a aprecia, chiar din oficiu, dacă omiterea menţionării dobânzii anuale efective în clauza privind costul respectivului credit poate conferi acestei clauze un caracter abuziv în sensul art. 3 şi art. 4 din Directiva 93/13. Cu toate acestea, în pofida posibilităţii acordate de a aprecia contractul respectiv din perspectiva Directivei 93/13, Directiva 87/102 trebuie interpretată în sensul că permite instanţei naţionale să aplice din oficiu dispoziţiile care transpun în dreptul intern art. 4 din această ultimă directivă şi care prevăd că lipsa menţionării dobânzii anuale efective într-un contract de credit de consum are drept consecinţă faptul că creditul aprobat este considerat scutit de dobânzi şi de costuri.
C.J.U.E., Ordonanţa din 16 noiembrie 2010 în cauza C-76/10, Pohotovosf s.r.o. împotriva Iveta Korckovskâ,
(...)
Acţiunea principală şi întrebările preliminare
23. Doamna Korckovskâ, persoană cu handicap care beneficiază de o pensie de invaliditate în cuantum lunar de aproximativ 370 de
euro, a contractat cu Pohotovost’, la 26 februarie 2008, un credit ale cărui condiţii generale erau următoarele. Suma împrumutată era de 20.000 SKK (663,88 euro) şi costurile aferente creditului erau de
19.120 SKK. (634,67 euro). Doamna Korckovskâ era obligată să ramburseze principalul şi costurile într-o perioadă de un an, conform ratelor lunare de 3.260 SKK (108,21 euro). Potrivit instanţei de trimitere, DAE pentru acest credit era, aşadar, de 95,6%, dar nu era menţionată deloc ca atare în condiţiile generale ale creditelor acordate de societatea Pohotovost’, şi nici în contractul de credit încheiat.
24. Conform art. 4 din aceste condiţii generale, în cazul în care debitorul nu plăteşte integral două rate lunare consecutive, datoria devine imediat exigibilă în totalitate. în plus, într-o asemenea situaţie, art. 6 din condiţiile generale menţionate prevede plata de dobânzi de întârziere zilnice în valoare de 0,25% din suma datorată şi care curg începând cu data la care datoria este exigibilă până în ziua rambursării definitive a acesteia. O asemenea penalitate ar corespunde, aşadar, unei dobânzi de 91,25% pe an. Or, instanţa de trimitere subliniază în această privinţă că, potrivit legislaţiei slovace, penalităţile prevăzute în cauzele civile sub forma unor dobânzi de întârziere nu trebuie să depăşească dobânzile de referinţă ale Băncii Centrale Europene, care sunt stabilite în prezent la 1%, majorate cu 8%, ceea cc înseamnă 9% în total.
25. Articolul 17 din aceleaşi condiţii generale prevede că litigiile ce rezultă dintr-un contract de crcdit sunt soluţionate fie la Bratislava de Stâly rozhodcovsky sud (Curtea de arbitraj), fie de o instanţă naţională competentă, la alegerea părţii contractante care
formulează o acţiune. In plus, potrivit art. 19 din acestea, toate raporturile dintre creditor şi debitor sunt reglementate de dispoziţiile Codului comercial, şi nu de cele ale Codului civil. Instanţa de trimitere adaugă că contractul din acţiunea principală cuprindea un mandat acordat unui avocat pentru a o reprezenta pe doamna Korckovskâ.
26. Ca urmare a faptului că doamna Korckovskâ nu a plătit două rate lunare consecutive, Pohotovost’ a sesizat, la 9 octombrie 2008, Stâly rozhodcovsky sud, care a pronunţat, la 3 noiembrie 2008, o hotărâre arbitrală prin care obliga partea interesată să plătească acestei societăţi, printre altele, o sumă de 48.820 SKK (1.620,53 euro), precum şi dobânzi de întârziere în cuantum de
39.120 SKK (1.298,55 euro) şi cheltuieli de judecată de 9.928 SKK (329,55 euro). Această hotărâre a dobândit autoritate de lucru judecat la 15 decembrie 2008 şi a devenit executorie la 18 decembrie 2008.
27. în baza hotărârii menţionate, un executor judecătoresc a solicitat la 9 martie 2009 Okresny sud Starâ Cubovna (Tribunalul teritorial din Starâ Cubovna) acordarea unei autorizaţii de punere în executare pentru o sumă de 3.467 de euro. Prin ordonanţa din 31 iulie 2009, această instanţă a suspendat procedura de executare invocând o atingere adusă moralităţii în ceea ce priveşte cheltuielile reprezentantului legal al reclamantei în procedura de executare, care depăşeau suma de 94,61 euro, şi în ceea ce priveşte obţinerea de dobânzi de întârziere care reprezintă 0,25% pe zi dintr-o sumă de 1.298,52 euro, care curg de la 21 iulie 2008 până la data stingerii datoriei.
28. Pohotovost’ a formulat la 26 august 2009 o acţiune împotriva acestei ordonanţe la Krajsky sud v Presove (Curtea regională din
Presov). In sprijinul doamnei Korckovskâ, Asociâcia spotrebitel’skych subjektov Slovenska (asociaţia slovacă a consumatorilor, denumită în continuare „Asociâcia”) a fost autorizată să depună un memoriu în care, în special, informa această instanţă cu privire la numărul ridicat de proceduri de executare intentate în Slovacia de Pohotovost’. Or, Asociâcia apreciază că condiţiile generale ale împrumuturilor acordate de această societate conţin clauze abuzive şi constituie practici comerciale neloiale, astfel încât a recomandat instanţei de trimitere să sesizeze Curtea în temeiul art. 267 TFUE.
29. Apreciind în plus că plângerea depusă de Asociâcia cuprinde fapte cu privire la care trebuie să se sesizeze din oficiu, Krajsky sud v Presove a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii următoarele întrebări preliminare:
„1) a) Exprimarea în procente a costului total suportat de consumator ([DAE]) este atât de importantă încât, în cazul în care nu este stipulată în contract, nu se poate considera că costul creditului de consum a fost indicat în termeni transparenţi şi suficient de clari?
b) Cadrul protecţiei consumatorului, astfel cum este prevăzut de
Directiva 93/13[ ], permite să fie calificată drept abuzivă şi o
clauză dintr-un contract de credit de consum referitoare la cost, pentru motivul că aceasta nu este suficient de transparentă şi de inteligibilă, atunci când procentajul costului total al creditului de consum nu este indicat în contract şi când preţul este exprimat numai printr-o sumă de bani reprezentând diferite cheltuieli prevăzute, pe de o parte, în contract, iar pe de altă parte, în condiţiile generale de vânzare?
2) a) Directiva 93/13[___] trebuie interpretată în sensul că o
instanţă naţională sesizată cu executarea silită a unei hotărâri arbi-trale care a dobândit autoritate de lucru judecat şi care a fost pronunţată în lipsa consumatorului este obligată, din momentul în care dispune de elemente referitoare la situaţia de drept şi de fapt necesare în acest scop, să aprecieze chiar din oficiu caracterul disproporţionat al penalităţii prevăzute în contractul de credit încheiat între un furnizor de servicii financiare şi un consumator, în cazul în care, potrivit normelor de procedură naţionale, această instanţă poate să procedeze la o apreciere de acest tip în cadrul unor proceduri similare întemeiate pe dreptul naţional?
b) In cazul unei clauze penale disproporţionate prevăzute în eventualitatea neîndeplinirii obligaţiilor consumatorului, sarcina de a acţiona în consecinţă, potrivit dreptului naţional, astfel încât această clauză să nu fie opozabilă consumatorului în discuţie, revine instanţei naţionale?
c) Clauza în care este prevăzută pentru fiecare zi de întârziere o penalitate de 0,25% din valoarea creditului, ceea ce înseamnă 91,25% pe an, poate fi calificată drept abuzivă având în vedere caracterul disproporţionat al penalităţii?
3) Cadrul protecţiei consumatorului rezultat din aplicarea normelor Uniunii (Directiva 93/13[...], Directiva 2008/48[___] de abrogare a Directivei 87/102[___]) în ceea ce priveşte contractele de crcdit
de consum permite instanţei, în cazul în care dispoziţiile privind protecţia consumatorului au fost eludate în temeiul contractului şi atunci când a fost formulată deja o cerere de punere în executare a unei decizii adoptate în temeiul unei hotărâri arbitrale, să suspende executarea sau să autorizeze executarea pe cheltuiala creditorului, numai până la concurenţa sumei restante din creditul acordat, cu condiţia ca normele de drept naţional să îi permită să procedeze la o astfel de apreciere cu privire la hotărârea arbitrală şi să dispună de elemente necesare referitoare la situaţia de drept şi de fapt?”
Cu privire la întrebările preliminare
30. în temeiul art. 104 alin. (3) primul paragraf din Regulamentul său de procedură, atunci când răspunsul la o întrebare formulată cu titlu preliminar poate fi în mod clar dedus din juris-prudenţă, Curtea, după ascultarea avocatului general, poate oricând să se pronunţe prin ordonanţă motivată.
31. Curtea apreciază că aceasta este situaţia în prezenta cauză.
Cu privire la admisibilitate
32. Pohotovost’ susţine în observaţiile scrise, pe de o parte, că răspunsurile la anumite întrebări preliminare pot fi date prin intermediul unei ordonanţe adoptate în temeiul art. 104 alin. (3) din Regulamentul de procedură. Pe de altă parte, aceasta susţine, în special, că prima şi a treia întrebare nu privesc interpretarea dreptului Uniunii şi că, în general, instanţa de trimitere nu a respectat obligaţia care îi revine de a soluţiona problemele de drept naţional înainte de sesizarea Curţii prin mecanismul prevăzut la art. 267 TFUE.
33. In această privinţă, este suficient să se amintească faptul că, chiar dacă poate fi avantajos, în funcţie de împrejurări, ca problemele de drept naţional pur să fie soluţionate la momentul trimiterii la Curte, instanţele naţionale au cea mai largă posibilitate de a sesiza Curtea în măsura în care consideră că o cauză pendinte ridică probleme privind interpretarea sau aprecierea validităţii dispoziţiilor dreptului Uniunii care necesită pronunţarea unei decizii de către acestea (Hotărârea din 22 iunie 2010, Melki şi Abdeli, C-188/10 şi C-189/10, nepublicată încă în Repertoriu, pct. 41 şi jurisprudenţa citată).
34. în ceea ce priveşte întrebările preliminare formulate de instanţa de trimitere, trebuie să se constate că acestea privesc interpretarea dreptului Uniunii.
35. Prin urmare, trebuie să se răspundă la aceste întrebări adresate de Krajsky sud v Presove.
Cu privire la a doua întrebare lit. a)
36. Prin intermediul celei de a doua întrebări lit. a), care trebuie examinată în primul rând, instanţa de trimitere solicită să se stabilească dacă, în temeiul Directivei 93/13, o instanţă naţională sesizată cu executarea silită a unei hotărâri arbitrale care a dobândit autoritate de lucru judecat şi care a fost pronunţată în lipsa consumatorului este obligată, din momentul în care dispune de elementele referitoare la situaţia de drept şi de fapt necesare în acest scop, să aprecieze, chiar din oficiu, caracterul abuziv al unei penalităţi prevăzute în contractul de credit încheiat între un furnizor de servicii financiare şi un consumator, penalitate care a fost aplicată în hotărârea menţionată, în cazul în care, potrivit normelor de procedură naţionale, această instanţă poate să procedeze la o asemenea apreciere în cadrul unor proceduri similare întemeiate pe dreptul naţional.
37. Potrivit unei jurisprudenţe constante, sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau un furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fară a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (Hotărârea din 27 iunie 2000, Oceano Grupo Editorial şi Salvat Editores, C-240/98-C-244/98, Rec., p. 1-4941, pct. 25, precum şi Hotărârea din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro, C-l68/05, Rec., p. 1-10421, pct. 25).
38. Având în vedere o asemenea situaţie de inferioritate, art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 prevede că clauzele abuzive nu creează obligaţii pentru consumator. Astfel cum rezultă din jurisprudenţă, este vorba despre o dispoziţie imperativă care urmăreşte să substituie echilibrului formal pe care îl instituie contractul între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părţi (Hotărârea Mostaza Claro, citată anterior, pct. 36, şi Hotărârea din 4 iunie 2009, Pannon GSM, C-243/08, Rep., p. 1-4713, pct. 25).
39. Pentru a asigura protecţia urmărită de Directiva 93/13, Curtea a subliniat de asemenea, în mai multe ocazii, că situaţia de inegalitate care există între consumator şi vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor la contract (Hotărârea Oceano Grupo Editorial şi Salvat Editores, citată anterior, pct. 27, Hotărârea Mostaza Claro, citată anterior, pct. 26, precum şi Hotărârea din 6 octombrie 2009, Asturcom Telecomunicaciones, C-40/08, Rep., p. 1-9579, pct. 31).
40. In lumina acestor principii, Curtea a hotărât că instanţa naţională este obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale (Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones, citată anterior, pct. 32).
41. Posibilitatea instantei de a examina din oficiu caracterul
abuziv al unei clauze reprezintă un mijloc adecvat atât pentru a atinge rezultatul prevăzut la art. 6 din Directiva 93/13, şi anume faptul ca respectivele clauze abuzive să nu creeze obligaţii pentru un consumator individual, cât şi pentru a contribui la realizarea obiectivului prevăzut la art. 7 din această directivă, din moment ce o astfel de examinare poate avea un efect disuasiv care contribuie la încetarea folosirii clauzelor abuzive în contractele încheiate de un comerciant cu consumatorii (Hotărârea din 21 noiembrie 2002, Cofidis, C-473/00, Rec., p. 1-10875, pct. 32, şi Hotărârea Mostaza Claro, citată anterior, pct. 27).
42. Dreptul astfel recunoscut instanţei a fost considerat necesar pentru a se asigura o protecţie efectivă a consumatorului, având în vedere în special riscul destul de important ca acesta să nu îşi cunoască drepturile sau să întâmpine dificultăţi în exercitarea acestora (Hotărârile citate anterior Cofidis, pct. 33, precum şi Mostaza Claro, pct. 28).
43. Protecţia pe care directiva menţionată o conferă consumatorilor se aplică astfel şi în ipotezele în care consumatorul, care a încheiat cu un vânzător sau cu un furnizor un contract ce conţine o clauză abuzivă, se abţine să invoce caracterul abuziv al acestei clauze fie pentru că acesta nu îşi cunoaşte drepturile, fie pentru că este descurajat să le invoce din cauza cheltuielilor pe care le-ar implica o acţiune în justiţie (Hotărârea Cofidis, citată anterior, pct. 34).
44. O asemenea protecţie se justifică cu atât mai mult atunci când, astfel cum instanţa de trimitere pare să aprecieze în cererea sa de pronunţare a unei hotărâri preliminare, contractul de credit în cauză în acţiunea principală cuprinde un mandat acordat unui avocat ales de creditor şi carc trebuie să îl reprezinte pe consumatorul debitor, acesta neputând alege să fie reprezentat de un alt avocat decât dacă achită o penalitate contractuală de 15% din cuantumul creditului.
45. Desigur, potrivit jurisprudenţei Curţii, dreptul Uniunii nu impune unei instanţe naţionale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei decizii, de exemplu, o hotărâre arbitrală, chiar dacă aceasta ar permite remedierea unei încălcări a unei dispoziţii de drept al Uniunii, indiferent de natura acesteia, prin decizia în cauză (Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones, citată anterior, pct. 37).
46. In această privinţă, Curtea a avut deja ocazia de a preciza că, pentru a garanta atât stabilitatea dreptului şi a raporturilor juridice, cât şi o bună administrare a justiţiei, este necesar ca hotărârile judecătoreşti devenite definitive după epuizarea căilor de atac disponibile sau după expirarea termenelor de exercitare a acestor căi de atac să nu mai poată fi contestate (Hotărârea Asturcom Telecomu-nicaciones, citată anterior, pct. 36 şi jurisprudenţa citată).
47. De aceea, în lipsa unei reglementări a Uniunii în materie, modalităţile de punere în aplicare a principiului autorităţii de lucru judecat aparţin ordinii juridice interne a statelor membre în temeiul principiului autonomiei procedurale a acestora. Totuşi, aceste modalităţi nu trebuie să fie mai puţin favorabile decât cele aplicabile unor situaţii similare din dreptul intern (principiul echivalenţei), şi nici să fie reglementate astfel încât să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivităţii) (Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones, citată anterior, pct. 38).
48. Cu privire la principiul echivalenţei, acesta impune ca acele condiţii stabilite de dreptul naţional pentru invocarea din oficiu a unei norme de drept al Uniunii să nu fie mai puţin favorabile decât cele care reglementează aplicarea din oficiu a unor norme de acelaşi rang de drept intern (Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones, citată anterior, pct. 49 şi jurisprudenţa citată).
49. Or, în această privinţă, trebuie precizat că art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 constituie o dispoziţie cu caracter imperativ. Trebuie arătat în plus că, potrivit jurisprudenţei Curţii, această directivă, în ansamblul său, constituie o măsură indispensabilă pentru aduccrca la îndeplinire a misiunilor încredinţate Uniunii Europene şi, în particular, pentru creşterea nivelului şi a calităţii vieţii în ansamblul acesteia din urmă (a se vedea Hotărârile citate anterior Mostaza Claro, pct. 37, precum şi Asturcom Telecomunicaciones, pct. 51).
50. Astfel, dată fiind natura şi importanţa interesului public pe care se întemeiază protecţia pe care Directiva 93/13 o asigură consumatorilor, art. 6 din aceasta trebuie să fie considerat o normă echivalentă cu normele naţionale care ocupă, în cadrul ordinii juridice interne, rangul de norme de ordine publică (Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones, citată anterior, pct. 52).
51. Rezultă de aici în special că, în cazul în care instanţa naţională sesizată cu o acţiune prin care se urmăreşte executarea silită a unei sentinţe arbitrale definitive trebuie, potrivit normelor de procedură interne, să aprecieze din oficiu dacă o clauză arbitrală este contrară normelor naţionale de ordine publică, aceasta este de asemenea obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al acestei clauze potrivit art. 6 din directiva menţionată, de îndată ce dispune de elementele de drept şi de fapt necesare în acest sens (a se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior Pannon GSM, pct. 32, precum şi Asturcom Telecomunicaciones, pct. 53).
52. In acţiunea principală, potrivit indicaţiilor furnizate de instanţa de trimitere, se constată că reglementarea naţională privind procedura arbitrală impune instanţei să pună capăt executării unei prestaţii prevăzute de o hotărâre arbitrală atunci când o asemenea prestaţie este interzisă prin lege sau în situaţia în care este contrară bunelor moravuri. Pe de altă parte, această instanţă consideră că orice clauză abuzivă cuprinsă într-un contract încheiat cu un consumator ar fi, potrivit dreptului naţional, contrară bunelor moravuri, deoarece respectiva clauză ar crea în detrimentul acestuia, în pofida cerinţei de bună-credinţă, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile vânzătorului sau furnizorului şi cele ale consumatorului respectiv.
53. La fel ca în contextul cauzei în care s-a pronunţat Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones, citată anterior, într-o situaţie precum cea din acţiunea principală, în care instanţa sesizată cu executarea unei hotărâri arbitrale poate pune capăt, chiar din oficiu, aplicării acestei hotărâri arbitrale în situaţia în care aceasta din urmă impune părţii în cauză o prestaţie imposibilă din punct de vedere material, interzisă de lege sau contrară bunelor moravuri, această instanţă este astfel obligată, din momentul în care dispune de elementele privind situaţia de drept şi de fapt necesare în acest scop, să aprecieze, chiar din oficiu, în cadrul procedurii de executare, caracterul abuziv al penalităţii prevăzute de un contract de credit încheiat între un furnizor de servicii financiare şi un consumator.
54. Prin urmare, trebuie să se răspundă la a doua întrebare lit. a) că Directiva 93/13 impune unei instanţe naţionale, sesizată cu executarea silită a unei hotărâri arbitrale care a dobândit autoritate de lucru judecat şi care a fost pronunţată în lipsa consumatorului, să aprecieze, chiar din oficiu, caracterul abuziv al penalităţii prevăzute în contractul de credit încheiat între un furnizor de servicii financiare şi un consumator, penalitate ce a fost aplicată în hotărârea menţionată, în cazul în care această instanţă dispune de elementele referitoare la situaţia de drept şi de fapt necesare în acest scop, iar, potrivit normelor de procedură naţionale, instanţa menţionată poate să procedeze la o asemenea apreciere în cadrul unor proceduri similare întemeiate pe dreptul naţional.
Cu privire la a doua întrebare lit. b) şi c)
55. Prin intermediul celei de a doua întrebări lit. b) şi c), instanţa de trimitere solicită să se stabilească dacă, pe de o parte, o clauză cuprinsă într-un contract de credit care prevede, în caz de neplată din partea consumatorului, o penalitate zilnică de 0,25 % din cuantumul creditului, ceea ce înseamnă 91,25% din această sumă pe an, poate fi calificată drept abuzivă în sensul art. 3 şi art. 4 din Directiva 93/13 având în vedere caracterul disproporţionat al acesteia şi dacă, pe de altă parte, în cazul unui răspuns afirmativ, revine instanţei naţionale care constată acest caracter disproporţionat obligaţia de a pronunţa inopozabilitatea unei asemenea clauze faţă de consumator.
56. în această privinţă, trebuie să se constate că, referindu-se la noţiunile de bună-credinţă şi de dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, art. 3 din Directiva 93/13 nu defineşte decât în mod abstract elementele care conferă un caracter abuziv unei clauze contractuale care nu s-a negociat individual (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 mai 2002, Comisia/Suedia, C-478/99, Rec., p. 1-4147, pct. 17, precum şi Hotărârea din 1 aprilie 2004, Freiburger Kommunalbauten, C-237/02, Rec., p. 1-3403, pct. 19).
57. Articolul 3 alin. (2) din directiva menţionată prevede totuşi că se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar consumatorul, din acest motiv, nu a avut posibilitatea de a influenţa conţinutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune, ceea ce pare a fi cazul în acţiunea principală.
58. Anexa la care face trimitere art. 3 alin. (3) din Directiva 93/13 conţine o listă orientativă şi neexhaustivă a clauzelor ce pot fi considerate abuzive, printre care figurează, la pct. 1 lit. (e) din anexa menţionată, cele „care au ca obiect sau ca efect solicitarea de la orice consumator care nu şi-a îndeplinit obligaţia să plătească o sumă disproporţionat de mare drept compensaţie”.
59. In ceea ce priveşte problema dacă o anumită clauză contractuală are sau nu are un caracter abuziv, art. 4 din Directiva 93/13 arată că răspunsul trebuie formulat luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul şi raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate împrejurările care însoţesc încheierea contractului. Este necesar să se amintească faptul că, în acest context, trebuie apreciate şi consecinţele pe care clauza menţionată le poate avea în cadrul legislaţiei aplicabile contractului, ceea ce implică o examinare a sistemului juridic naţional (Hotărârea Freiburger Kommunalbauten, citată anterior, pct. 21).
60. Rezultă că, în cadrul exercitării competenţei de interpretare a dreptului Uniunii care îi este conferită de art. 267 TFUE, Curtea poate să interpreteze criteriile generale utilizate de legiuitorul Uniunii
pentru a defini noţiunea de clauză abuzivă. In schimb, aceasta nu se poate pronunţa asupra aplicării acestor criterii generale unei anumite clauzc care trebuie examinată în funcţie de împrejurările proprii cauzei, astfel încât revine instanţei naţionale obligaţia de a stabili dacă o clauză contractuală precum cea din speţă, care prevede, potrivit constatărilor efectuate de instanţa de trimitere, o despăgubire într-un cuantum disproporţionat de mare, trebuie considerată abuzivă având în vedere toate împrejurările care însoţesc încheierea contractului (a se vedea în acest sens Hotărârea Freiburger Kommunalbauten, citată anterior, pct. 22 şi 25).
61. Prin urmare, în cazul în care această instanţă ajunge la concluzia că respectiva clauză din speţă este abuzivă în sensul Directivei 93/13, trebuie amintit că, potrivit art. 6 alin. (1) din această directivă, o asemenea clauză, în conformitate cu legislaţia internă, nu creează obligaţii pentru consumator şi că, în plus, în temeiul aceleiaşi dispoziţii, instanţa menţionată va trebui să aprecieze dacă contractul poate exista fară această eventuală clauză abuzivă.
62. într-o asemenea situaţie, revine, aşadar, acestei instanţe sarcina de a stabili toate consecinţele care decurg de aici potrivit dreptului intern pentru a se asigura că respectiva clauză nu creează obligaţii pentru consumator (a se vedea în acest sens Asturcom Telecomunicaciones, citată anterior, pct. 59).
63. Ţinând seama de cele de mai sus, trebuie să se răspundă la a doua întrebare lit. b) şi c) că revine instanţei naţionale în cauză, având în vedere toate împrejurările care însoţesc încheierea contractului, obligaţia de a stabili dacă o clauză dintr-un contract de credit precum cea din speţă, care prevede în sarcina consumatorului, potrivit constatărilor efectuate de această instanţă, o penalitate într-un cuantum disproporţionat de mare, trebuie considerată abuzi-
vă în sensul art. 3 şi art. 4 din Directiva 93/13. In cazul unui răspuns afirmativ, revine acestei instanţe sarcina de a stabili toate consecinţele care decurg din aceasta potrivit dreptului intern pentru a se asigura că respectiva clauză nu creează obligaţii pentru consumator.
Cu privire la prima întrebare
64. Prin intermediul primei întrebări formulate, instanţa de trimitere solicită, în esenţă, să se stabilească dacă menţionarea DAE în contractul de credit de consum, astfel cum este prevăzută la art. 4 alin. (2) lit. (a) din Directiva 87/102, constituie o informaţie esenţială în acest tip de contract şi, în consecinţă, dacă lipsa unei asemenea menţiuni permite să se considere că, în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, clauzele acestui contract nu sunt exprimate în mod clar şi inteligibil, astfel încât clauza privind costul acestui credit va putea, aşadar, să facă obiectul unei aprecieri din partea acestei instanţe cu privire la caracterul posibil abuziv în sensul art. 3 din această ultimă directivă.
65. Cu titlu introductiv, trebuie subliniat că, ţinând seama de data încheierii contractului de împrumut în cauză în acţiunea principală şi de precizările menţionate la pct. 11 al prezentei ordonanţe, trebuie să se răspundă la prezenta întrebare preliminară din perspectiva Directivei 87/102, şi nu din cea a Directivei 2008/48.
66. In această privinţă, Curtea s-a pronunţat deja în sensul că obiectivul urmărit de Directiva 87/102 constă în a asigura respectarea unei norme minime de protecţie a consumatorilor în domeniul creditului de consum (Hotărârea din 4 octombrie 2007, Rampion şi Godard, C-429/05, Rep., p. 1-8017, pct. 47, precum şi Hotărârea din 23 aprilie 2009, Scarpelli, C-509/07, Rep., p. 1-3311, pct. 25). Astfel, după cum rezultă din art. 15 şi din al douăzeci şi cincilea considerent al acesteia, potrivit cărora directiva menţionată nu împiedică statele membre să menţină sau să adopte dispoziţii mai stricte pentru protecţia consumatorilor, Directiva 87/102 nu prevede decât un nivel minim de armonizare a dispoziţiilor naţionale privind creditul de consum (Hotărârea Rampion şi Godard, citată anterior, pct. 18).
67. Curtea a constatat în mai multe rânduri că, astfel cum rezultă din considerentele acesteia, Directiva 87/102 a fost adoptată cu dubla finalitate de a asigura, pe de o parte, crearea unei pieţe comune a creditului de consum (al treilea - al cincilea considerent) şi, pe de altă parte, protecţia consumatorilor ce contractează astfel de credite (al şaselea, al şaptelea şi al nouălea considerent) (Hotărârea din 23 martie 2000, Berliner Kindl Brauerei, C-208/98, Rec., p. 1-1741, pct. 20, şi Hotărârea din 4 martie 2004, Cofinoga, C-264/02, Rec., p. 1-2157, pct. 25).
68. Din această perspectivă a protecţiei consumatorului împotriva condiţiilor de creditare inechitabile şi pentru a-i permite să cunoască pe deplin condiţiile executării ulterioare a contractului subscris, art. 4 din Directiva 87/102 impune ca, la încheierea contractului, debitorul să fie în posesia tuturor elementelor care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale (Hotărârea Berliner Kindl Brauerei, citată anterior, pct. 21).
69. Articolul 4 alin. (1) şi (2) din Directiva 87/102 prevede că contractul de credit trebuie întocmit în scris şi că acest document trebuie să cuprindă menţiunea DAE, precum şi condiţiile potrivit cărora aceasta din urmă poate fi modificată. Articolul la din această directivă prevede modalităţile de calculare a DAE şi precizează, la alin. (4) lit. (a) al acestuia, că ea trebuie calculată „în momentul încheierii contractului” (a se vedea în acest sens Hotărârea Cofinoga, citată anterior, pct. 23).
70. Această informare a consumatorului asupra costului global al creditului, sub forma unei dobânzi calculate potrivit unei formule matematice unice, are, aşadar, o importanţă esenţială. Pe de o parte, această informaţie, care trebuie comunicată, potrivit art. 3 din Directiva 87/102, din etapa publicităţii, contribuie la transparenţa contractului în sensul că permite consumatorului să compare ofertele de creditare. Pe de altă parte, ea permite consumatorului să aprecieze întinderea obligaţiei sale (Hotărârea Cofinoga, citată anterior, pct. 26).
71. Prin urmare, într-o situaţie precum cea din acţiunea principală, lipsa menţionării DAE în contractul de credit în cauză, menţionare ce are o importanţă esenţială în contextul Directivei 87/102, poate fi un element decisiv în cadrul analizei de către o instanţă naţională a aspectului dacă o clauză dintr-un contract de împrumut, referitoare la costul acestuia, în care nu figurează o asemenea menţiune, este redactată în mod clar şi inteligibil în sensul art. 4 din Directiva 93/13.
72. In cazul în care nu aceasta este situatia, o instantă naţională este competentă să aprecieze caracterul abuziv al unei asemenea clauze în sensul art. 3 din Directiva 93/13. Astfel, chiar dacă această clauză poate fi analizată ca fiind sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul menţionat, trebuie amintit că, deşi clauzele prevăzute la art. 4 alin. (2) din această directivă intră în domeniul reglementat de Directiva 93/13, nu sunt scutite totuşi de aprecierea caracterului lor abuziv decât în măsura în care instanţa naţională competentă consideră, în urma unei analize de la caz la caz, că acestea au fost redactate de vânzător sau furnizor în mod clar şi inteligibil (a se vedea Hotărârea din 3 iunie 2010, Caja de Ahorros y Monte de Picdad de Madrid, C-484/08, nepublicată încă în Repertoriu, pct. 32).
73. In acţiunea principală, o examinare a caracterului abuziv al clauzei din contractul de împrumut care omite menţionarea DAE ar putea astfel să fie avută în vedere în raport cu Directiva 93/13 şi, în această privinţă, astfel cum s-a constatat la pct. 53 din prezenta ordonanţă, instanţa naţională are posibilitatea de a aprecia din
oficiu o asemenea clauză. Intr-o asemenea situaţie, astfel cum s-a amintit la pct. 60 din prezenta ordonanţă, revine instanţei de trimitere obligaţia de a aprecia dacă, având în vedere toate împrejurările care însoţesc încheierea contractului în cauză în acţiunea principală, omiterea DAE într-o clauză dintr-un contract de credit de consum, referitoare la costul acestui credit, poate conferi clauzei menţionate un caracter abuziv în sensul art. 3 şi art. 4 din Directiva 93/13.
74. Cu toate acestea, din informaţiile furnizate de instanţa de trimitere rezultă că, potrivit art. 4 din Legea nr. 258/2001, lege privind transpunerea Directivei 87/102, contractul de credit de consum trebuie să cuprindă menţionarea DAE, iar în lipsa unei asemenea menţiuni, crcditul aprobat este considcrat scutit de dobânzi şi de costuri.
75. Or, art. 14 din directiva menţionată impune statelor membre să se asigure că contractele de credit nu derogă, în detrimentul consumatorului, de la dispoziţiile legislaţiei interne de punere în aplicare sau corespondente prezentei directive.
76. Prin urmare, în împrejurări precum cele din acţiunea principală, fară să fie necesară o examinare din perspectiva Directivei 93/13 a caracterului abuziv al clauzei care omite menţionarea DAE, Directiva 87/102 trebuie interpretată în sensul că permite instanţei naţionale să aplice din oficiu dispoziţiile care transpun în dreptul intern art. 4 din această ultimă directivă şi care prevăd că lipsa menţionării DAE într-un contract de credit de consum are drept consecinţă faptul că creditul aprobat este considerat scutit de dobânzi şi de costuri [a se vedea, prin analogie, în ceea ce priveşte art. 11 alin. (2) din Directiva 87/102, Hotărârea Rampion şi Go-dard, citată anterior, pct. 69].
77. Prin urmare, trebuie să se răspundă la prima întrebare că, în împrejurări precum cele din acţiunea principală, lipsa menţionării
DAE într-un contract de crcdit de consum, menţionare ce are o importanţă esenţială în contextul Directivei 87/102, poate constitui un element decisiv în cadrul analizei de către o instanţă naţională a aspectului dacă o clauză dintr-un contract de credit de consum, referitoare la costul acestuia, în care nu figurează o asemenea menţiune, este redactată în mod clar şi inteligibil în sensul art. 4 din
Directiva 93/13. In cazul în care nu aceasta este situaţia, instanţa respectivă, având în vedere toate împrejurările care însoţesc încheierea contractului în cauză, are posibilitatea de a aprecia, chiar din oficiu, dacă omiterea menţionării DAE în clauza privind costul respectivului credit poate conferi acestei clauze un caracter abuziv în sensul art. 3 şi art. 4 din Directiva 93/13. Cu toate acestea, în pofida posibilităţii acordate de a aprecia contractul respectiv din perspectiva Directivei 93/13, Directiva 87/102 trebuie interpretată în sensul că permite instanţei naţionale să aplice din oficiu dispoziţiile care transpun în dreptul intern art. 4 din această ultimă directivă şi care prevăd că lipsa menţionării DAE într-un contract de credit de consum are drept consecinţă faptul că creditul aprobat este considerat scutit de dobânzi şi de costuri.
Cu privire la a treia întrebare
78. Prin intermediul acestei întrebări, instanţa de trimitere solicită să se stabilească dacă, în împrejurări precum cele din acţiunea principală şi în măsura în care ajunge la concluzia că dispoziţiile Directivelor 87/102 şi 93/13 nu au fost respectate, are competenţa, în temeiul reglementării Uniunii referitoare la protecţia consumatorilor, să pună capăt sau să limiteze executarea unei hotărâri arbitrale definitive adoptate în temeiul unei clauze com-promisorii prevăzute de contractul de împrumut.
79. în această privinţă, trebuie amintit că, în cadrul art. 267 TFUE, Curtea nu este competentă să aplice normele de drept al Uniunii unei speţe determinate, ci numai să se pronunţe asupra interpretării tratatului şi a actelor adoptate de instituţiile Uniunii (Hotărârea din 6 octombrie 2005, MyTravel, C-291/03, Rec., p. 1-8477, pct. 43 şi jurisprudenţa citată).
80. Or, prin prezenta întrebare, instanţa de trimitere încearcă să obţină din partea Curţii să precizeze dacă, în împrejurări precum cele din acţiunea principală, ţinând seama de răspunsurile furnizate de Curte la prima şi la a doua întrebare, aceasta poate, în temeiul dreptului Uniunii şi al legislaţiei naţionale, să limiteze executarea hotărârii arbitrale definitive în cauză în acţiunea principală numai la suma datorată în continuare în temeiul creditului de consum.
81. Având în vedere că, răspunzând la o asemenea întrebare, Curtea s-ar pronunţa asupra aplicării concrete la situaţia de fapt din cauză a normelor de drept interpretate în cadrul primelor două întrebări şi că, în orice caz, instanţa de trimitere dispune, pe baza răspunsurilor furnizate la întrebările menţionate, de elementele de interpretare necesare soluţionării litigiului cu care este sesizată, nu este necesar să se răspundă la prezenta întrebare.
(...)
Directiva 93/13/CEE. Articolul 3 alin. (1) şi (3). Articolele 6 şi 7.
Contracte încheiate cu consumatorii. Clauze abuzive. Modificare unilaterală a clauzelor contractului de către vânzător sau de către furnizor. Acţiune
în încetare formulată în interes public, în numele consumatorilor, de un organism desemnat de legislaţia naţională. Constatarea caracterului abuziv al clauzei. Efecte juridice
1. Este de competenţa instanţei de trimitere care se pronunţă în cadrul procedurii în încetare, iniţiată în interes public, în numele consumatorilor, de un organism desemnat de legislaţia naţională, să aprecieze, în raport cu art. 3 alin. (1) şi (3) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, caracterul abuziv al unei clauze care figurează în condiţiile generale ale contractelor încheiate cu consumatorii prin care un vânzător sau un furnizor prevede o modificare unilaterală a costurilor aferente serviciului care trebuie furnizat, fără a descrie însă în mod explicit modalitatea în care sunt stabilite respectivele costuri şi fără a indica un motiv întemeiat pentru această modificare. In cadrul acestei aprecieri, instanţa menţionată va trebui să verifice în special dacă, ţinând seama de toate clauzele care figurează în condiţiile generale ale contractelor încheiate cu consumatorii din care face parte clauza în litigiu, precum şi de legislaţia naţională care prevede drepturile şi obligaţiile care s-ar putea adăuga celor prevăzute de condiţiile generale în cauză, sunt specificate într-un limbaj clar şi inteligibil metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variaţii şi, după caz, dacă consumatorii au dreptul să pună capăt contractului.
2. Articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 coroborat cu art. 7 alin. (1) şi (2) din aceasta trebuie interpretat în sensul că:
- nu se opune posibilităţii ca constatarea nulităţii unei clauze abuzive care figurează în condiţiile generale ale contractelor încheiate cu consumatorii, efectuată în cadrul unei acţiuni în încetare, mentionată la art. 7 din directivă, formulate
» 7 » 7 împotriva unui vânzător sau a unui furnizor în interes public şi în numele consumatorilor de un organism desemnat de legislaţia naţională, să producă, în conformitate cu această legislaţie, efecte fată de toti consumatorii care au încheiat cu res-» 1 * * pectivul vânzător sau furnizor un contract căruia îi sunt aplicabile aceleaşi condiţii generale, inclusiv faţă de consumatorii care nu erau părţi la procedura în încetare;
- în cazul în care caracterul abuziv al unei clauze din condiţiile generale ale contractelor a fost constatat în cadrul unei astfel de proceduri, instanţele naţionale sunt obligate, şi în viitor, să stabilească din oficiu toate consecinţele prevăzute de dreptul naţional care decurg din această constatare pentru ca respectiva clauză să nu creeze obligaţii pentru consumatorii care au încheiat cu respectivul vânzător sau furnizor un contract căruia i se aplică aceleaşi condiţii generale.
C.J.U.E., Hot. din 26 aprilie 2012 în cauza C-472/10, Nemzeti Fogyasztovedelmi Hatosâg împotriva In vitei Tâvkozlesi Zrt,(...)
Acţiunea principală şi întrebările preliminare
17. NFH contestă, în cadrul unei acţiuni în interes public, practica societăţii Invitel de a cere, în cadrul contractelor pe durată determinată cunoscute sub numele de „contracte de fidelitate” şi ulterior încheierii acestora, ca consumatorul să suporte costuri care nu fuseseră iniţial convenite de către părţi.
18. Astfel cum reiese din dosar, Invitel, în calitate de operator de telefonie fixă, a introdus în condiţiile generale ale contractelor (denumite în continuare „CG”), în vigoare începând cu 1 ianuarie 2008, o clauză care prevedea „cheltuieli de mandat”, reprezentate de costurile aplicate în cazul plăţii facturilor prin mandat poştal. Potrivit respectivei clauze, „în cazul în care abonatul plăteşte factura prin mandat poştal, prestatorul de servicii are dreptul să factureze costurile suplimentare rezultate (precum costurile poştale)”.
In plus, CG nu conţineau nicio dispoziţie care să precizeze modul în care erau calculate aceste cheltuieli de mandat.
19. NFH a primit numeroase plângeri din partea consumatorilor, pe baza cărora a considerat că clauza care figura în CG menţionată la punctul precedent era abuzivă în sensul art. 209 din Codul civil.
întrucât Invitel a refuzat să modifice această clauză, NFH a sesizat Pest Megyei Birosâg, solicitând ca acesta să declare nulitatea clauzei contestate, ca urmare a caracterului abuziv al acesteia, şi să dispună rambursarea automată şi retroactivă a sumelor percepute în mod nejustificat de la abonaţi, facturate drept „cheltuieli de mandat”. Instanţa sesizată a considerat însă că soluţionarea litigiului depindea de interpretarea unor dispoziţii ale dreptului Uniunii.
20. In aceste condiţii, Pest Megyei Birosâg a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 6 alin. (1) din directivă [...] poate fi interpretat în sensul că o clauză contractuală abuzivă nu creează obligaţii pentru consumator în cazul în care un organism legal desemnat şi autorizat în acest sens solicită, în numele consumatorilor, prin intermediul unei acţiuni în interes public {actio popularis), declararea nulităţii respectivei clauze abuzive care figurează într-un contract încheiat cu consumatorii?
în cazul formulării unei acţiuni în interes public, în situaţia în care este pronunţată o hotărâre în favoarea unor consumatori care nu sunt parte la proces sau în care se interzice utilizarea unei condiţii generale a contractului abuzive, art. 6 alin. (1) din directivă [...] poate fi interpretat în sensul că respectiva clauză abuzivă care figurează în contractele încheiate cu consumatorii nu creează obligaţii pentru niciunul dintre consumatorii afectaţi şi nici pentru viitor, astfel încât instanţa trebuie să aplice din oficiu consecinţele juridice corespunzătoare?
2) Articolul 3 alin. (1) din directivă [...] coroborat cu pct. 1 lit. (j) şi cu pct. 2 lit. (d) din anexa la directivă, aplicabilă în conformitate cu art. 3 alin. (3) din aceasta, poate fi interpretat în sensul că, în cazul în care vânzătorul sau furnizorul prevede o modificare unilaterală a condiţiilor contractuale fără a descrie în mod explicit metoda în conformitate cu care variază preţurile şi fără a preciza în contract un motiv întemeiat pentru aceasta, clauza contractuală respectivă este abuzivă ipso iu re?”
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la a doua întrebare
21. Prin intermediul celei de a doua întrebări, care trebuie analizată mai întâi, instanţa de trimitere solicită, în esenţă, să se stabilească dacă, în raport cu pct. 1 lit. (j) şi cu pct. 2 lit. (d) din anexa la directivă, art. 3 alin. (1) şi (3) din aceasta trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care un vânzător sau un furnizor prevede, într-o clauză care figurează în CG ale contractelor încheiate cu consumatorii, o modificare unilaterală a costurilor aferente serviciului care trebuie furnizat, fară a descrie însă în mod explicit modalitatea în care sunt stabilite respectivele costuri şi fară a indica un motiv întemeiat pentru această modificare, respectiva clauză este abuzivă.
22. In această privinţă, este important de amintit că sunt de competenţa Curţii interpretarea noţiunii „clauză abuzivă”, menţionată la art. 3 alin. (1) din directivă şi în anexa la aceasta, precum şi criteriile pe care instanţa naţională poate sau trebuie să le aplice la examinarea unei clauze contractuale în raport cu dispoziţiile directivei, avându-se în vedere că este de competenţa instanţei menţionate să se pronunţe, ţinând cont de aceste criterii, asupra calificării concrete a unei clauze contractuale specifice în funcţie de împrejurările proprii fiecărei speţe (Hotărârea din 9 noiembrie
2010, VB Penzugyi Lizing, C-137/08, nepublicată încă în Repertoriu, pct. 44). Rezultă că, în cadrul răspunsului său, Curtea trebuie să se limiteze la a oferi instanţei de trimitere indicaţii de care aceasta din urmă trebuie să ţină seama pentru a aprecia caracterul abuziv al clauzei în discuţie.
23. In conformitate cu art. 4 alin. (2) din directivă, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil. Această excludere nu se poate însă aplica în cazul unei clauze referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului.
24. In ceea ce priveşte o clauză contractuală care prevede o modificare a costului total al serviciului care trebuie furnizat consumatorului, este necesar să se sublinieze că, în raport cu pct. 1 lit. (j) şi (1) şi cu pct. 2 lit. (b) şi (d) din anexa la directivă, trebuie în special să fie indicată metoda în conformitate cu care variază respectivul cost sau motivul acestei variaţii, consumatorul având dreptul să pună capăt contractului.
25. Anexa menţionată, la care face trimitere art. 3 alin. (3) din directivă, nu conţine decât o listă orientativă şi neexhaustivă a clauzelor care pot fi considerate abuzive (a se vedea Hotărârea din 4 iunie 2009, Pannon GSM, C-243/08, Rep., p. 1-4713, pct. 37 şi
38, Hotărârea VB Penziigyi Lizing, citată anterior, pct. 42, precum şi Ordonanţa din 16 noiembrie 2010, Pohotovost’, C-76/10, nepublicată încă în Repertoriu, pct. 56 şi 58).
26. Chiar dacă caracterul abuziv al unei clauze în litigiu nu poate fi stabilit în mod automat numai pe baza conţinutului anexei în cauză, acesta din urmă constituie totuşi un element esenţial pe care se poate întemeia aprecierea instanţei competente cu privire la
caracterul abuziv al acestei clauze. In speţă, analiza dispoziţiilor anexei la directivă, menţionate la pct. 24 din prezenta hotărâre, permite să se constate că, în vederea aprecierii caracterului abuziv al unei clauze precum cea în discuţie în acţiunea principală, este pertinent în special aspectul dacă erau specificate metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variaţii şi dacă consumatorii aveau dreptul să pună capăt contractului.
27. In plus, pe de o parte, astfel cum reiese din cuprinsul celui de al douăzecilea considerent al directivei menţionate, consumatorul trebuie să aibă efectiv ocazia de a analiza toate clauzele care figurează în CG şi consecinţele respectivelor clauze. Pe de altă parte, obligaţia de a formula clauzele într-un limbaj clar şi inteligibil este prevăzută la art. 5 din directivă.
28. In consecinţă, în contextul aprecierii caracterului „abuziv” în sensul art. 3 din directivă, prezintă o importanţă esenţială posibilitatea consumatorului de a prevedea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, modificările CG pe care le poate efectua un vânzător sau un furnizor în ceea ce priveşte costurile aferente serviciului care trebuie furnizat.
29. Atunci când anumite aspecte ale metodei în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sunt specificate de actele cu putere de lege sau de normele administrative obligatorii în sensul art. 1 alin. (2) din directivă sau atunci când respectivele acte prevăd dreptul consumatorului de a pune capăt contractului, este esenţial ca respectivul consumator să fie informat de vânzător sau de furnizor cu privire la aceste acte.
30. Este de competenţa instanţei naţionale care se pronunţă în cadrul procedurii în încetare, iniţiată în interes public, în numele consumatorilor, de un organism desemnat de legislaţia naţională, să aprecieze, în raport cu art. 3 alin. (1) şi (3) din directivă, caracterul abuziv al unei clauze precum cea în discuţie în acţiunea principală.
In cadrul acestei aprecieri, instanţa menţionată va trebui să verifice în special dacă, ţinând seama de toate clauzele care figurează în CG ale contractelor încheiate cu consumatorii din care face parte clauza în litigiu, precum şi de legislaţia naţională care prevede drepturile şi obligaţiile care s-ar putea adăuga celor prevăzute de CG în cauză, sunt specificate într-un limbaj clar şi inteligibil metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variaţii şi, după caz, dacă consumatorii au dreptul să pună capăt contractului.
31. Ţinând seama de consideraţiile de mai sus, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că este de competenţa instanţei naţionale care se pronunţă în cadrul procedurii în încetare, iniţiată în interes public, în numele consumatorilor, de un organism desemnat de legislaţia naţională, să aprecieze, în raport cu art. 3 alin. (1) şi (3) din directivă, caracterul abuziv al unei clauze care figurează în CG ale contractelor încheiate cu consumatorii prin care un vânzător sau un furnizor prevede o modificare unilaterală a costurilor aferente serviciului care trebuie furnizat, fără a descrie însă în mod explicit modalitatea în care sunt stabilite respectivele costuri şi fară
# A
a indica un motiv întemeiat pentru această modificare. In cadrul acestei aprecieri, instanţa menţionată va trebui să verifice în special dacă, ţinând seama de toate clauzele care figurează în CG ale contractelor încheiate cu consumatorii din care face parte clauza în litigiu, precum şi de legislaţia naţională care prevede drepturile şi obligaţiile care s-ar putea adăuga celor prevăzute de CG în cauză, sunt specificate într-un limbaj clar şi inteligibil metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variaţii şi, după caz, dacă consumatorii au dreptul să pună capăt contractului.
Cu privire la prima întrebare
32. Prin intermediul primei întrebări, instanţa de trimitere solicită, în esenţă, să se stabilească, pe de o parte, dacă art. 6 alin. (1) din directivă coroborat cu art. 7 alin. (1) şi (2) din aceasta trebuie interpretat în sensul că nu se opune posibilităţii ca constatarea nulităţii unei clauze abuzive care figurează în CG ale contractelor încheiate cu consumatorii, efectuată în cadrul unei acţiuni în încetare, menţionată la art. 7 din directivă, formulate împotriva unui vânzător sau a unui furnizor în interes public şi în numele consumatorilor de un organism desemnat de legislaţia naţională, să producă, în conformitate cu această legislaţie, efecte faţă de toţi consumatorii care au încheiat un contract căruia îi sunt aplicabile aceleaşi CG, inclusiv faţă de persoanele care nu erau părţi la procedura în încetare, şi, pe de altă parte, dacă instanţele naţionale sunt obligate, şi în viitor, să stabilească din oficiu toate consecinţele care decurg, potrivit dreptului naţional, din constatarea nulităţii.
33. Pentru a răspunde la prima parte a acestei întrebări, este important să fie amintit, cu titlu introductiv, că sistemul de protecţie pus în aplicare prin directivă se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fară a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (Hotărârea din 15 martie
2012, Perenicovâ şi Perenic, C-453/10, nepublicată încă în Repertoriu, pct. 27 şi jurisprudenţa citată).
34. în ceea ce priveşte acţiunile care implică un consumator individual, Curtea a stabilit că, având în vedere o astfel de situaţie de inferioritate, art. 6 alin. (1) din directivă obligă statele membre să prevadă că o clauză abuzivă „nu creează obligaţii pentru consumator, în condiţiile stabilite de legislaţiile naţionale”. După cum rezultă din jurisprudenţă, este vorba despre o dispoziţie imperativă care urmăreşte să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor printr-un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părţi (Hotărârea Perenicovâ şi Perenic, citată anterior, pct. 28 şi jurisprudenţa citată).
35. în ceea ce priveşte acţiunile în încetare formulate în interes public, precum cea în discuţie în acţiunea principală, trebuie subliniat că, deşi directiva nu urmăreşte să armonizeze sancţiunile aplicabile în cazul unei recunoaşteri a caracterului abuziv al unei clauze în cadrul respectivelor acţiuni, art. 7 alin. (1) din directivă obligă totuşi statele membre să se asigure că există mijloace adecvate şi eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
36. Astfel cum reiese din cuprinsul alin. (2) al acestei dispoziţii, mijloacele sus-menţionate includ posibilitatea ca persoanele sau organizaţiile care au un interes legitim în protecţia consumatorilor să introducă o acţiune în justiţie pentru a se stabili dacă clauzele elaborate pentru a fi utilizate în general sunt abuzive şi să obţină, în acest caz, interzicerea lor (a se vedea Hotărârea din 24 ianuarie 2002, Comisia/Italia, C-372/99, Rec., p. 1-819, pct. 14).
37. In această privinţă, este important de adăugat că, caracterul preventiv şi scopul de descurajare al acţiunilor în încetare, precum şi independenţa lor faţă de orice conflict individual concrct determină posibilitatea exercitării unor astfel de acţiuni chiar dacă clauzele a căror interzicere este cerută nu ar fi fost utilizate în contracte specifice (a se vedea Hotărârea Comisia/Italia, citată anterior, pct. 15).
38. Realizarea efectivă a scopului menţionat necesită, astfel cum a subliniat în esenţă avocatul general la pct. 51 din concluzii, ca clauzele din CG ale contractelor încheiate cu consumatorii care au fost declarate abuzive în cadrul unei acţiuni în încetare îndreptate împotriva vânzătorului sau a furnizorului implicat, precum cea în discuţie în acţiunea principală, să nu fie obligatorii nici pentru consumatorii care sunt parte la procedura în încetare, nici pentru cei care au încheiat cu acest vânzător sau furnizor un contract căruia i se aplică acelcaşi CG.
39. In acţiunea principală, legislaţia naţională prevede că declararea de către o instanţă a nulităţii unei clauze abuzive care figurează în CG ale contractelor încheiate cu consumatorii se aplică oricărui consumator care a încheiat un contract cu un vânzător sau cu un furnizor care utilizează respectiva clauză. Astfel cum reiese din elementele cuprinse în dosarul acţiunii principale, obiectul litigiului priveşte utilizarea de către operatorul economic în cauză a unor condiţii generale care conţin clauza contestată în cadrul unor
contracte încheiate cu mai mulţi consumatori. In această privinţă, este important să se constate că, astfel cum a arătat avocatul general la pct. 57-61 din concluzii, o legislaţie naţională precum cea menţionată în cadrul prezentului punct îndeplineşte cerinţele art. 6 alin. (1) coroborat cu art. 7 alin. (1) şi (2) din directivă.
40. Astfel, aplicarea sancţiunii nulităţii unei clauze abuzive în raport cu toţi consumatorii care au încheiat un contract căruia i se aplică aceleaşi CG garantează că respectiva clauză nu este obligatorie pentru aceşti consumatori, fară a exclude însă alte tipuri de sancţiuni adecvate şi eficiente prevăzute de legislaţiile naţionale.
41. In ceea ce priveşte a doua parte a primei întrebări, referitoare la consecinţele pe care trebuie să le stabilească instanţele naţionale ca urmare a constatării, în cadrul unei acţiuni în încetare, a caracterului abuziv al unei clauze care figurează în CG ale contractelor încheiate cu consumatorii, trebuie amintit încă de la început că posibilitatea instanţei naţionale de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale reprezintă un mijloc adecvat pentru a contribui la realizarea obiectivului prevăzut la art. 7 din directivă (a se vedea Hotărârea din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro, C-l68/05, Rec., p. 1-10421, pct. 27 şi jurisprudenţa citată). Natura şi importanţa interesului public pe care se întemeiază protecţia garantată de directivă consumatorilor justifică, în plus, obligaţia instanţei menţionate de a analiza din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale (a se vedea Hotărârea Mostaza Claro, citată anterior, pct. 38).
42. Instanţele naţionale care constată caracterul abuziv al unei clauze din cadrul CG sunt obligate, în temeiul art. 6 alin. (1) din directivă, să deducă toate consecinţele care decurg de aici potrivit dreptului naşional pentru a se asigura că respectiva clauză nu creează obligaţii pentru consumatori (a se vedea Hotărârea Perenicovâ şi Perenic, citată anterior, pct. 30 şi jurisprudenţa citată).
43. Prin urmare, în cazul în care caracterul abuziv al unei clauze care figurează în CG ale contractelor încheiate cu consumatorii a fost constatat în cadrul unei acţiuni în încetare precum cea în discuţie în acţiunea principală, instanţele naţionale sunt obligate, şi în viitor, să stabilească din oficiu toate consecinţele prevăzute de dreptul naţional care decurg din această constatare pentru ca respectiva clauză să nu creeze obligaţii pentru consumatorii care au încheiat un contract căruia i se aplică aceleaşi CG.
44. Având în vedere aceste consideraţii, trebuie să se răspundă la prima întrebare că art. 6 alin. (1) din directivă coroborat cu art. 7 alin. (1) şi (2) din aceasta trebuie interpretat în sensul că:
- nu se opune posibilităţii ca constatarea nulităţii unei clauze abuzive care figurează în CG ale contractelor încheiate cu consumatorii, efectuată în cadrul unei acţiuni în încetare, menţionată la art. 7 din directivă, formulate împotriva unui vânzător sau a unui furnizor în interes public şi în numele consumatorilor de un organism desemnat de legislaţia naţională, să producă, în conformitate cu această legislaţie, efecte faţă de toţi consumatorii care au încheiat cu respectivul vânzător sau furnizor un contract căruia îi sunt aplicabile aceleaşi CG, inclusiv faţă de consumatorii care nu erau părţi la procedura în încetare;
- în cazul în care caracterul abuziv al unei clauze din CG a fost constatat în cadrul unei astfel de proceduri, instanţele naţionale sunt obligate, şi în viitor, să stabilească din oficiu toate consecinţele prevăzute de dreptul naţional care decurg din această constatare pentru ca respectiva clauză să nu creeze obligaţii pentru consumatorii care au încheiat cu respectivul vânzător sau furnizor un contract căruia i se aplică aceleaşi CG.
| ← Jurisprudenta arbitraj comercial | Sesizarea instanţei judecătoreşti de către ANPC, privind... → |
|---|
