Faliment declaratie de creanţă. cerere de repunere in termen.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 191A din data de 01.02.2018
Domeniu: Faliment Declaratie de creanță. Cerere de repunere in termen.
Chiar dacă ar aparține debitoarei sau administratorului judiciar culpa omisiunii notificării apelantului-contestator în legătură cu deschiderea procedurii insolvenței, acesta era ținut să respecte condițiile prevăzute de lege pentru apărarea dreptului său, respectiv să formuleze cererea de repunere în termen și declarația de creanță în maximum 15 zile de la încetarea împiedicării. Omisiunea de a proceda în acest fel este pe deplin imputabilă apelantului-reclamant, iar așteptarea unei notificări din partea administratorului judiciar nu este de natură a înlătura această imputabilitate, întrucât apelantul-contestator nu se poate prevala de necunoașterea dispozițiilor art.186 alin.1 Cpc, care reprezintă remediul pentru situații precum cea în care acesta se află.
art.7 alin.3 teza a II-a, art.28 alin.1 lit. c, art.61 din Legea nr. 85/2006,
art.186 alin.1 Cod procedură civilă 1865
(CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A VI-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 191 A din 01.02.2018)
I. Hotărârea primei instanțe:
Prin sentința civilă nr.5011/21.09.2017, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr.22547/3/2014/a9, instanța a respins cererea de repunere în termenul de declarare a creanței, formulată de contestator, și a respins contestația M P N împotriva tabelului creanțelor debitorului SC D SA.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut, cu privire la cererea pentru repunerea în termenul de înscriere în tabelul creanțelor, că prin încheierea de ședință din data de 28.07.2014 judecătorul-sindic a admis cererea debitorului SC D SA și a deschis procedura generală de insolvență față de acesta, în condițiile în care a fost declarată intenția de reorganizare a activității.
Administratorul judiciar desemnat a întocmit tabelul preliminar al obligațiilor, care a fost publicat în BPI nr.17861/09.10.2014, iar după soluționarea contestațiilor, la data de 25.05.2016, a fost întocmit și afișat la ușa instanței tabelul definitiv al creanțelor.
Prin sentința civilă nr.6614 din 27.10.2016, în baza art.107 alin.1 pct. B din Legea privind procedura insolvenței, judecătorul-sindic a dispus începerea procedurii de faliment împotriva debitorului SC D SA. Prin aceeași sentință a fixat termenul limită pentru depunerea creanțelor născute după data deschiderii procedurii la 12.12.2016.
Creditorul M P N a înregistrat declarația de creanță la data de 02.12.2015, mult peste termenul limită stabilit pentru depunerea declarațiilor de creanță născute anterior deschiderii procedurii (15.09.2014).
În conformitate cu prevederile art.7 alin.3 teza a doua din Legea nr.85/2006, pentru creditorii care nu au putut fi identificați în lista prevăzută la art.28 alin.1 lit.c, procedura notificării prevăzute la art.61 va fi considerată îndeplinită dacă a fost efectuată prin BPI .
S-a reținut că, în prezenta procedură, administratorul judiciar a notificat creditorii societății, astfel cum aceștia au fost indicați în lista prezentată de către debitor, anexată cererii sale de deschidere a procedurii, iar M P N nu este înscris în lista creditorilor.
Instanța a apreciat că nu poate fi reținută culpa debitorului în acest sens, având în vedere că nici decizia nr.15/2012 a Curții de Conturi și nici sentința civilă nr.312/07.10.2013 pronunțată de Tribunalul Neamț nu îi sunt opozabile, nefiind parte.
Așadar, se fac aplicabile prevederile art. 7 alin.3 mai sus menționate, iar notificarea creditorilor se socotește a fi îndeplinită la momentul publicării în Buletinul procedurilor de insolvență.
Chiar în situația în care s-ar reține că notificarea deschiderii procedurii nu s-a realizat în conformitate cu prevederile art.7 alin.3 din Legea nr.85/2006, apreciind că este culpa debitorului de a nu fi înscris în lista creditorilor și M P N, cu care avea relații contractuale, s-a reținut, în ceea ce privește cererea de repunere în termenul de declarare a creanței, că aceasta trebuie formulată în conformitate cu prevederile art.186 C.pr.civ., în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, respectiv de la data de 29.01.2015, dată la care, așa cum a arătat însuși contestatorul, Tribunalul Neamț a dispus suspendarea cauzei în dosarul nr.2908/103/2014, în temeiul art.36 din Legea nr.85/2006, tocmai pentru faptul că împotriva SC D SA a fost deschisă procedura de insolvență.
Așadar, cel târziu la 29.01.2015 contestatorul a luat cunoștință că debitorul său SC D SA se află în procedură de insolvență, având posibilitatea de a formula cererea de repunere în termen în 15 zile. Însă, contestatorul a formulat cererea la 02.12.2015, cu mult peste cele 15 zile prevăzute de C.pr.civ.
Pentru aceste motive, instanța a respins cererea de repunere în termen și, în consecință, a respins contestația formulată împotriva tabelului preliminar, constatând tardivitatea depunerii declarației de creanță.
II. Apelul declarat:
Împotriva acestei sentințe a declarat apel contestatorul M P N, solicitând modificarea sentinței în sensul admiterii contestației formulate.
În motivare, apelantul-contestator a redat prevederile art.22 Cpc, arătând că neincluderea sa pe lista creditorilor, cu consecința imposibilității depunerii declarației de creanță în termen, este culpa exclusivă a debitoarei, care avea cunoștință de existența creanței. Învederează că a luat cunoștință de starea de fapt a debitoarei ca urmare a pronunțării încheierii din 29.01.2015 de către Tribunalul Neamț în dosarul nr.2908/103/2014, prin care instanța a dispus suspendarea cauzei.
Arată că nu a fost notificat de către administratorul judiciar desemnat în conformitate cu dispozițiile art.7 alin.3 din Legea nr.85/2006, astfel că a procedat la înscrierea declarației de creanță la data de 02.12.2015, dată de la care a inițiat o corespondență cu administratorul judiciar iar, după aproximativ 2 ani, a fost înregistrată notificarea acestuia cu nr.14.841/30.05.2017, prin care a fost respinsă cererea ca fiind tardiv introdusă și, în subsidiar, pe motiv că creanța nu este certă, lichidă și exigibilă.
Mai arată că administratorul judiciar nu s-a ocupat de respectarea dispozițiilor art.20 alin.1 lit. c din Legea nr.85/2006, dând dovadă de rea-credință în gestionarea procedurii, prin nerespectarea interesului apelantului-contestator. Susține că, dând dovadă de bună-credință, a așteptat ca debitoarea să îi comunice în vreun fel poziția sa cu privire la înscrierea creanței în tabelul creditorilor, iar întârzierea acesteia l-a determinat să introducă declarația de creanță la data de 02.12.2015, astfel că termenul procedural a fost pierdut motivat de buna-credință de care a dat dovadă, nebănuind că nu va fi notificat, fiind indus în eroare.
Apelantul-contestator face trimitere și la prevederile art.42 alin.3 din Legea nr.85/2014, învederând că este de drept repus în termenul de depunere a declarației de creanță, prin depunerea cererii de creanță.
Apreciază că măsura de respingere a declarației sale de creanță este netemeinică și că deține o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva debitoarei, expunând, pe larg, relațiile contractuale dintre părți.
În drept, au fost invocate prevederile Legii nr.134/2010, Cpc, Legea nr.85/2006.
În probațiune, a solicitat proba cu înscrisuri.
III. Apărările formulate:
Intimata-debitoare, prin lichidator judiciar, a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității apelului iar, pe fond, a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
În motivare, intimata-debitoare a arătat, în esență, că cererea de apel este nulă prin raportare la prevederile art.470 alin.1 pct. b și c Cpc, întrucât sentința atacată nu se regăsește printre înscrisurile atașate cererii de apel, iar aceasta din urmă nu este motivată în fapt și în drept.
Pe fondul apelului, a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de repunere în termen, având în vedere că hotărârea din dosarul nr.2908/103/2014 a fost pronunțată de Tribunalul Neamț la data de 29.01.2015, iar cererea de admitere a creanței a fost depusă în decembrie 2015.
A mai arătat că apelantul-contestator nu a fost notificat cu privire la deschiderea procedurii insolvenței întrucât nu este recunoscut de debitoare ca fiind creditor.
Deopotrivă, a mai menționat că cererea de creanță este neîntemeiată.
În drept, întâmpinarea se întemeiază pe dispozițiile Legii nr.85/2006, ale noului Cod de procedură civilă.
În probațiune, a solicitat proba cu înscrisurile de la dosarul cauzei.
IV. Aspecte procedurale în apel:
La termenul de judecată din data de 01.02.2018, Curtea a respins ca neîntemeiată excepția nulității apelului, invocată de intimată prin întâmpinare, pentru considerentele expuse în practicaua prezentei decizii.
În apel a fost încuviințată și administrată proba cu înscrisurile depuse de apelantul-contestator.
V. Soluția instanței de apel:
Cercetând sentința civilă atacată prin prisma motivelor de apel invocate, Curtea constată că aceasta este legală și temeinică, iar apelul este nefondat.
Sub un prim aspect, Curtea remarcă faptul că procedura insolvenței din prezenta cauză este guvernată de dispozițiile Legii nr.85/2006, astfel că referirea apelantului-contestator la prevederile art.42 alin.3 din Legea nr.85/2014 sunt lipsite de fundament juridic, acest act normativ nefiind incident în speță.
Pe de altă parte, Curtea reține că nu este contestată în cauză împrejurarea că apelantul-contestator nu s-a regăsit în lista cu creditorii, întocmită de debitoare, și nu a fost notificat în legătură cu deschiderea procedurii insolvenței, situație în care în mod judicios prima instanță a evaluat cauza prin raportare la prevederile art.7 alin.3 din Legea nr.85/2006 și prin prisma cererii de repunere în termenul de declarare a creanței.
Conform art.7 alin.3 teza a II-a din Legea nr.85/2006, pentru creditorii care nu au putut fi identificați în lista prevăzută la art.28 alin.1 lit. c, procedura notificării prevăzute la art.61 va fi considerată îndeplinită dacă a fost efectuată prin BPI.
După cum reiese din înscrisurile depuse la dosar chiar de către apelantul-contestator, notificarea privind deschiderea procedurii insolvenței a fost publicată în BPI nr.14390 din 06.08.2014 (f.150 vol. I), astfel că, în temeiul textului legal anterior menționat, este opozabilă apelantului-contestator, acesta fiind ținut să respecte termenul de depunere a declarației de creanță, stabilit prin hotărârea de deschidere a procedurii insolvenței pentru data de 15.09.2014. Or, declarația de creanță a apelantului-contestator a fost înregistrată ulterior acestei date, respectiv la 02.12.2015 (f.13-15 dosar fond vol. I), fiind astfel tardivă și, consecutiv, în mod legal neînscrisă de către administratorul judiciar în tabelul de creanțe.
În ceea ce privește cererea de repunere în termen, Curtea constată că în mod legal prima instanță a socotit că această cerere nu a fost formulată în termenul legal.
Potrivit art.186 alin.1 Cpc, partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate, iar alineatul 2 al aceluiași text de lege prevede că în acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen.
În cauza de față, astfel cum reiese din chiar susținerile apelantului-contestator din cuprinsul cererii de apel, acesta a luat cunoștință despre deschiderea procedurii insolvenței debitoarei la data de 29.01.2015, când s-a dispus suspendarea judecății în dosarul nr.2908/103/2014 al Tribunalului Neamț. Prin urmare, apelantul-contestator trebuia să formuleze atât declarația de creanță, cât și cererea de repunere în termen, în maximum 15 zile de la această dată, când a încetat împiedicarea determinată de lipsa notificării. Or, astfel cum în mod judicios a reținut și prima instanță, acest termen nu a fost respectat, întrucât declarația de creanță a fost formulată abia la data de 02.12.2015, la mai mult de 10 luni de la încetarea împiedicării.
În ceea ce privește argumentele aduse de către apelantul-contestator în justificarea acestei întârzieri, Curtea le socotește nefondate. Chiar dacă ar aparține debitoarei sau administratorului judiciar culpa omisiunii notificării apelantului-contestator în legătură cu deschiderea procedurii insolvenței, acesta era ținut să respecte condițiile prevăzute de lege pentru apărarea dreptului său, respectiv să formuleze cererea de repunere în termen și declarația de creanță în maximum 15 zile de la încetarea împiedicării. Omisiunea de a proceda în acest fel este pe deplin imputabilă apelantului-reclamant, iar așteptarea unei notificări din partea administratorului judiciar nu este de natură a înlătura această imputabilitate, întrucât apelantul-contestator nu se poate prevala de necunoașterea dispozițiilor art.186 alin.1 Cpc, care reprezintă remediul pentru situații precum cea în care acesta se află.
Nu se poate reține nici că administratorul judiciar a încălcat prevederile legale care reglementează atribuțiile sale, acesta procedând în mod corect la respingerea cererii de creanță a apelantului, în condițiile în care aceasta a fost formulată după expirarea termenului stabilit în acest sens.
Deopotrivă, nu se poate aprecia nici că instanța a încălcat prevederile art.22 Cpc, întrucât aceasta a adoptat singura soluție posibilă raportat la pasivitatea de care apelantul-contestator a dat dovadă în perioada de la data luării la cunoștință despre starea de insolvență a debitoarei și până la depunerea declarației de creanță.
Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că în mod legal și temeinic prima instanță a respins cererea de repunere în termenul de declarare a creanței, precum și contestația formulată, apelul declarat de apelantul-contestator a fost respins ca nefondat, potrivit art.480 alin.1 Cpc.
| ← Faliment - procedura insolvenţei. insolvenţa prezumată.... | Societăţi comerciale - litigii cu profesionişti. societate... → |
|---|
