Legea nr. 85/2006, art. 7 alin. 3. Jurisprudență Faliment
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BUCUREŞTI Hotărâre nr. 526 din data de 08.03.2013
Textul art. 7 alin. 3 din Legea nr. 85/2006 referitor la notificarea deschiderii procedurii insolvenței față de creditorii care nu sunt identificați în lista depusă de debitor nu face nici o distincție cu privire la creditorii ce intră în domeniul de aplicabilitate al aceste reguli, astfel încât și creditorii cu creanțe garantate sunt ținuți de obligația de a verifica Buletinul procedurilor de insolvență.
- Legea nr. 85/2006, art. 7 alin. 3
(CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A VI-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 526 din 08.03.2013)
Constată că prin sentința civilă nr.4151/F din 21.12.2012 a Tribunalului Ialomița a fost respinsă cererea de repunere în termenul de depunere a contestației formulată de contestatoarea SC ZYX O SRL, a fost admisă excepția invocată de lichidatorul judiciar privind tardivitatea formulării contestațiilor de creditoarele BCR SA București și SC ZYX O SRL și au fost respinse ca tardive contestațiile creditoarelor arătate.
Pentru a decide astfel judecătorul-sindic a constatat că la 05.11.2012 BCR SA București a formulat contestație împotriva hotărârii administratorului judiciar Cabinet Individual de Insolvență G V, ce administrează procedura de insolvență a debitoarei SC AM T SRL, de a respinge cererea de înscriere în tabelul creanțelor a sumei totale de 825.049,32 lei, solicitând să se admită contestația și să se dispună înscrierea BCR SA la masa credală, cu repunerea în termenul de înscriere, la categoria creanțe garantate, a creanței de 825.049,32 lei; sub motiv că administratorul judiciar nu a notificat-o pe contestatoare, astfel că se impune repunerea în termenul de înregistrare a cererii de creanță și înscrierea BCR SA București în tabelul creditorilor cu creanța de 825.049,32 lei existentă la 04.15.2012.
Judecătorul-sindic a mai constatat că administratorul judiciar a depus întâmpinare, invocând excepția tardivității contestației și, pe fond, a solicitat respingerea contestației ca neîntemeiată, sub motiv că notificarea deschiderii procedurii de insolvență a fost publicată în Buletinul Procedurilor de Insolvență și că a fost întocmit tabelul preliminar al creanțelor pe baza declarațiilor de creanță depuse la dosarul cauzei, între acestea nu figura și cea a contestatoarei, tabelul fiind publicat în Buletinul Procedurilor de Insolvență nr.7461/24.05.2012, iar contestatoarea nu a formulat contestație împotriva tabelului preliminar al creanțelor, astfel că a fost întocmit și tabelul definitiv al creanțelor, publicat în Buletinul Procedurilor de Insolvență nr.12615/14.09.2012, iar în Buletinul Procedurilor de Insolvență nr.13341/28.09.2012 a fost notificată deschiderea procedurii falimentului prin sentința civilă nr.1989/07.09.2012, astfel că, în această fază a procedurii a fost formulată contestația din 05.11.2012; că prin adresa nr.1344/15.10.2012 lichidatorul judiciar a solicitat creditoarei BCR SA să-i comunice cuantumul creditului în perioada 04.05.2012 - 07.09.2012, iar în urma răspunsului dat, lichidatorul judiciar a admis parțial cererea, înscriind creanța din perioada de observație, înscriind-o cu suma de 31.503,47 lei, că în urma admiterii în parte a cererii de creanță și a comunicării făcută de lichidatorul judiciar prin adresanr.1376/25.10.2012 BCR SA a formulat contestație, solicitând înscrierea în tabelul definitiv a întregii creanțe de 825.049,32 lei, existentă la 04.05.2012, invocând dispozițiile art.73 din Legea nr.85/2006, respectiv art.103 Cod procedură civilă; că, în consecință, în această fază nu poate fi admisă contestația, având în vedere că nu a fost contestat tabelul preliminar și nici tabelul definitiv în termenul prevăzut de lege.
Judecătorul-sindic a mai constatat că la dosar au fost depuse note scrise de contestatoare, prin care se susține că excepția tardivității depunerii contestației invocată de lichidator nu este întemeiată, având în vedere că BCR SA nu a fost notificată cu privire la deschiderea procedurii de insolvență și că ea nu poate fi asimilată cu un creditor ce nu poate fi identificat, astfel că dispozițiile art.7 alin.3 din Legea nr.85/2006 nu-i sunt aplicabile.
Analizând contestația judecătorul-sindic a luat în discuție cererea de repunere în termenul de declarare a creanțelor formulată de creditoarea BCR SA București.
Judecătorul-sindic a decis că administratorul judiciar a notificat deschiderea procedurii insolvenței prin publicarea în Buletinul Procedurilor de Insolvență nr.7461/24.05.2012 în condițiile în care administratorul social nu a depus lista creditorilor astfel că tabelul preliminar a fost întocmit pe baza declarațiilor de creanță depuse de creditorii notificați în această modalitate, tabel publicat în Buletinul Procedurilor de Insolvență din 26.07.2012 (fila 21).
În drept, judecătorul-sindic a constatat că potrivit dispozițiilor art.7 alin.3 din Legea nr.85/2006, pentru creditorii care nu au putut fi identificați în lista creditorilor, procedura notificării prevăzută la art.61 din aceeași lege este considerată îndeplinită dacă a fost efectuată prin Buletinul Procedurilor de Insolvență; că astfel cererea de creanță depusă de contestatoarea BCR SA la 27.09.2012 este neîntemeiată și la fel cererea de repunere în termenul de declarare a creanței, având în vedere că nu a fost dovedită existența unei împrejurări mai presus de voința contestatoarei pentru a depune cererea cel puțin până la data definitivării tabelului de creanțe, respectiv 10.08.2012. Judecătorul-sindic a observat că, contestatoarea nu a contestat nici tabelul preliminar al creanței în termenul legal de 5 zile de la publicare și nu a dovedit nici existența unor motive întemeiate de repunere în termenul de formulare a contestației.
În concluzie, judecătorul-sindic a decis respingerea cererii de repunere în termen formulată de contestatoarea BCR SA, admiterea excepției tardivității contestației împotriva tabelului preliminar și respingerea acesteia ca tardiv formulată.
La 22.01.2013 BCR SA a declarat recurs, criticând soluția instanței de fond ca nelegală.
Se susține că greșit instanța de fond a reținut că BCR SA a formulat contestația nr.17863/01.11.2012 împotriva tabelului preliminar, în realitate era formată împotriva soluției dată de lichidatorul judiciar de admitere în parte a cererii de creanță și înscrierea sumei în cuantum de 31.503,47 lei.
În speță ar fi aplicabile, susține recurenta, dispozițiile prevăzute de art.304 pct.8 Cod procedură civilă, deoarece instanța a interpretat greșit actul dedus judecății, schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia deoarece judecătorul-sindic nu a observat că la data publicării tabelului preliminar al creanțelor BCR SA nu avea calitate în acel moment, astfel că ea a formulat cerere de repunere în termenul de depunere a cererii de creanță.
Se mai susține că cererea de repunere în termen este fundamentată pe faptul că BCR SA nu a fost notificată de administratorul judiciar, deși creditoarea trebuia să fie identificată în lista prevăzută în art.28 alin.1 lit.c) din legea insolvenței, căci orice creditor trebuie să fie notat în evidențele contabile ale societății, creditoarea BCR SA nu poate fi asimilată cu un creditor care nu a putut fi identificat de debitoare sau de administratorul judiciar, acesta nefiindu-i aplicabile dispozițiile art.7 alin.3 din Legea nr.85/2006.
Lichidatorul judiciar trebuia să consulte arhiva electronică de garanții reale imobiliare, situațiile financiare depuse la direcția finanțelor, registrul comerțului și orice alte informații cu privire la bunurile societății, ocazie cu care acesta putea să constate că debitoarea avea un contract de creanță cu BCR SA.
Dispozițiile art.7 alin.3 din Legea nr.85/2006 au valoarea unei prezumții legale relative ce poate fi răsturnată cu orice mijloc de probă. Având în vedere și faptul că art.76 din Legea nr.85/2006 nu oferă niciun remediu procesual creditorului care nu a depus declarația de creanță în termenul limită stabilit în hotărârea de deschiderea procedurii insolvenței, fără să fie în culpă, singura posibilitate de remediere a acestei situații este repunerea în termen reglementată prin art.103 Cod procedură civilă, iar cererea de repunere în termen formulată de BCR SA respectă procedura prevăzută de teza finală a celui din urmă text. Noțiunea de împrejurare mai presus de voința părții trebuie să fie tratată într-un sens mai larg decât cel dat prin conexiunea cu forța majoră, fiind mai degrabă apropiat de cazul fortuit.
Recurenta susține că starea de fapt conform căreia lichidatorul judiciar nu s-a aflat în posesia documentelor contabile ale debitoarei este asimilată unei împrejurări mai presus de voința creditorului BCR SA de a afla situația reală a debitoarei. Prin urmare prezumția prevăzută de art.7 alin.3 din Legea nr.85/2006 conform căreia creditorul a avut cunoștință despre starea de insolvență a debitoarei de la data publicării notificării privind deschiderea procedurii generale de insolvență în Buletinul Procedurilor de Insolvență este răsturnată și pe această cale creditoarea BCR SA trebuie să fie repusă în termen.
În concluzie se solicită admiterea recursului, schimbarea în tot a sentinței, în sensul repunerii BCR SA în termenul de înregistrare a cererii de creanță și, pe cale de consecință, înscrierea acesteia în tabelul creditorilor cu suma de 825.049,32 lei.
Recursul nu este fondat.
Nu este fondată critica recurentei, încadrată corect de aceasta în motivul prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, nu însă și în motivul prevăzut de art.304 pct.8 Cod procedură civilă.
Cu privire la încadrarea în motivul de recurs, Curtea observă că recurenta a invocat și art.304 pct.8 Cod procedură civilă, susținând că instanța de fond ar fi omis să analizeze cererea de repunere în termenul de declarare a creanței și că prin aceasta ea ar fi interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
Curtea reamintește că motivul prevăzut de art.304 pct.8 Cod procedură civilă vizează interpretarea unui act juridic dedus judecății, adică o piesă de bază din dosar care fundamentează dreptul uneia dintre părți. În speță recurenta nu se referă la un astfel de document ci la o interpretare greșită a cererii de învestire a instanței, respectiv a cererii de repunere în termen. O astfel de cenzură nu face obiectul motivului prevăzut de art.304 pct.8 Cod procedură civilă.
Verificând recursul în temeiul art.304 pct.9 Cod procedură civilă, Curtea observă că nu poate fi reținută critica recurentei privind omisiunea judecătorului de soluționare a cererii de repunere în termenul de declarare a creanței. Din această sentință rezultă că judecătorul-sindic a luat în discuție, cu prioritate, cererea de repunere în termenul de declarare a creanței, pe care a respins-o pe motivul că BCR SA a fost notificată cu privire la deschiderea procedurii insolvenței prin procedura publicării notificării arătate în Buletinul Procedurilor de Insolvență nr.7461 din 24.05.2012 în care era menționat termenul limită până la care trebuia depusă cererea de înscriere a creanței, făcând trimitere la filele 18-19 dosar. Judecătorul-sindic a argumentat aplicabilitatea regulii privind notificarea prin procedura publicării în Buletinul Procedurilor de Insolvență pe situația de fapt din dosarul cauzei relevată de faptul că administratorul social nu a depus lista creditorilor, motiv pentru care tabloul creanțelor a fost întocmit numai pe baza cererilor creditorilor notificați prin procedura arătată mai sus.
Judecătorul-sindic a mai observat că BCR SA nu a dovedit că sunt întrunite condițiile prevăzute de art.103 Cod procedură civilă, respectiv că a fost împiedicată dintr-o împrejurare mai presus de voința sa să depună cererea până la termenul din 10.08.2012, data când a fost definitivat tabelul de creanțe, ea depunând cererea la 27.09.2012, mult peste termenul arătat.
Judecătorul-sindic a concluzionat că BCR SA trebuia să respecte termenul limită de depunere a creanțelor menționat în notificarea publicată, respectiv 08.06.2012.
Curtea reține deci că judecătorul-sindic a verificat cererea contestatoarei de repunere în termenul de depunere a creanței.
Curtea mai observă că nu poate fi reținută teza recurentei potrivit căreia acesteia nu i-ar fi aplicabilă regula prevăzută de art.7 alin.3 din Legea nr.85/2006 pe motiv că ea nu ar putea să fie considerată o creditoare ce nu este destul de vizibilă prin natura și importanța creanței sale, în așa fel încât să nu fie înscrisă în actele contabile și să poată fi astfel identificată de administratorul judiciar în ipoteza desfășurării procedurii insolvenței și că în ultimă instanță ea putea fi identificată din verificarea registrelor altor instituții, cum ar fi arhiva electronică de garanții reale mobiliare, registrele direcției finanțelor publice, registrul comerțului, etc.
Curtea reamintește că textul art.7 alin.3 din Legea nr.85/2006 nu face nicio distincție cu privire la creditorii ce intră în domeniul de aplicabilitate al acestei reguli. Dacă am admite ipoteza recurentei ar însemna că toate băncile sunt creditoare privilegiate, ele nefiind ținute de obligația verificării Buletinului Procedurilor de Insolvență pentru ca pe această cale să formuleze, când este cazul, cerere de declarare a creanțelor. În plus, Curtea reamintește că nu există nicio obligație legală în sarcina administratorului judiciar de a verifica registrele arătate. Dacă ar exista o astfel de obligație legală, ar fi scuzabilă omisiunea recurentei de a depune cererea de declarare a creanței în termenul prevăzut în notificare. Nu există o astfel de obligație legală și deci recurenta nu se poate prevala de încălcarea legii de către administratorul judiciar.
Un alt motiv invocat de recurentă pentru repunerea în termen este imposibilitatea creditoarei de a cunoaște că administratorul judiciar nu s-a aflat în posesia documentelor contabile ale debitoarei, această situație fiind o împrejurare mai presus de voința sa, care a împiedicat-o să depună cererea de declarare a creanței în termenul prevăzut în notificare.
Curtea constată că ipoteza invocată de recurentă este cea care fundamentează regula art.7 alin.3. Rațiunea textului arătat este aceea că ori de câte ori nu este posibilă identificarea creditorilor în actele contabile, indiferent de motive, creditorii sunt notificați prin publicarea notificării în Buletinul Procedurilor de Insolvență. Indirect acest text obligă pe creditori să verifice Buletinul Procedurilor de Insolvență pentru a se putea înscrie în procedura de insolvență atunci când este creditor al unei societăți față de care a fost deschisă procedura insolvenței. Este o regulă legală prin care este organizată procedura insolvenței și creditorul care omite să facă verificarea buletinului procedurii insolvenței nu se poate scuza prevalându-se tocmai de rațiunea pentru care textul art.7 alin.3 o obliga să verifice procedura insolvenței.
Văzând și dispozițiile art.312 alin.1 Cod procedură civilă s-a respins recursul ca nefondat.
| ← Acţiune în angajarea răspunderii patrimoniale întemeiată pe... | Legea nr. 31/1990, art. 117 şi art. 1171 alin. 3.... → |
|---|
