Recurs. procedura insolvenţei. cerere antrenare răspundere. netemeinicia cererii prin care se impută pârâtului aducerea societăţii în stare de insolvenţă prin fapte săvârşite ulterior deschiderii procedurii de insolvenţă
| Comentarii |
|
Curtea de Apel ORADEA Decizie nr. 61 din data de 12.04.2016
Recurs. Procedura insolvenței. Cerere antrenare răspundere. Netemeinicia cererii prin care se impută pârâtului aducerea societății în stare de insolvență prin fapte săvârșite ulterior deschiderii procedurii de insolvență
- art. 138 din Legea nr. 85/2006
Decizia nr. 61/C/2016 - R din 12.04.2016
Dosar nr. 9830/111/C/2011/a1-R
Prin Sentința nr.72/F din 20 ianuarie 2016, pronunțată de Tribunalul B., a fost respinsă ca nefondată cererea formulată de creditorul D. G. R. F. P. C.-N., prin A. J. F. P. B., în contradictoriu cu pârâta B. A.
Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reținut că prin Sentința nr. 368/F/15.02.2012, a fost confirmat planul de reorganizare a debitorului S.C. G. C. S.R.L. Ulterior, ca urmare a nerespectării lui, prin Sentința nr. 82/28.01.2015, s-a dispus deschiderea procedurii de faliment față de debitor.
Potrivit art. 138 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 85/2006, răspunderea poate fi antrenată dacă persoanele indicate au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăți. Textul legal impune întrunirea a două condiții: continuarea activității persoanei juridice care duce în mod vădit la încetare de plăți și realizarea unui profit personal în urma acestei activități.
Ulterior confirmării planului de reorganizare activitatea debitorului s-a desfășurat în limitele stabilite în cuprinsul acestuia, posibilitățile pârâtei de a decide luarea unei anumite decizii cu impact major asupra evoluției acestuia fiind aproape imposibilă. Eșecul planului nu este consecința unui management defectuos care ar fi urmărit numai protejarea interesului personal al pârâtei, la baza derulării activității stând, în cele din urmă, voința creditorilor exprimată cu prilejul votării planului de reorganizare.
Judecătorul sindic a apreciat că nu se poate reține intenția pârâtei de a continua activitatea exclusiv în interes personal, astfel încât a respins cererea ca nefondată.
Împotriva hotărârii pronunțate de judecătorul sindic a formulat recurs D. G. R. F. P. C. N. - prin A. J. F. P. B., solicitând instanței casarea hotărârii recurate, în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii patrimoniale.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta arată că sentința atacată este nelegală și netemeinică, având în vedere că din verificarea documentelor contabile depuse de către debitoare la organul fiscal rezultă că în perioada de insolvență între data de 11.08.2011 și 15.02.2012, societatea debitoare a declarat către bugetul consolidat suma de 111.910 lei din care a achitat numai suma de 65.504 lei. Prin urmare, sub directa supraveghere a administratorului special și a celui judiciar, debitoarea a creat un plus de datorie la bugetul de stat în sumă totală de 46.406 lei.
După aprobarea planului la data de 15.02.2015 și până la zi, debitoarea datorează către bugetul consolidat al statului suma de 861.801 lei din care a achitat suma de 358.493 lei, generându-se astfel o nouă datorie în valoare totală de 503.308 lei.
La data de 28 mai 2015, debitoarea datorează suma de 1.174.584 lei către bugetul consolidat față de 623.991 cât era cuprinsă în declarația inițială, datoria crescând cu 43,5 %.
Apreciază astfel că, în prezenta speță, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit persoana juridică la încetare de plăți, a determinat prejudicierea creditorilor și a recurentei de față, creanță care a reprezentat partea nerecuperată de la debitoare astfel că cererea de antrenare a răspunderii personale a fostului administrator al societății este una întemeiată, motivat și de faptul că în perioada de reorganizare, societatea a generat pierderi constant și care au dus în mod evident la încetarea de plăți.
Recursul nu a fost motivat în drept.
Intimata debitoare și intimata pârâtă au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.
În recurs nu au fost solicitate și administrate probe.
Examinând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate de recurenta creditoare, precum și din oficiu, asupra motivelor de ordine publică, cu luarea în considerare a apărărilor intimaților, a actelor dosarului și probelor administrate în primă instanță, curtea de apel a constatat că acesta nu este fondat, urmând să fie respins, pentru următoarele considerente:
Reclamanta recurentă solicită antrenarea răspunderii materiale a pârâtei întrucât aceasta ar fi dispus, după intrarea societății în insolvență - la data de 11.08.2011, după confirmarea planului de reorganizare de către judecătorul - sindic - la data de 15.02.2012, și după intrarea în faliment a societății debitoare - la data de 28.01.2015, continuarea activității în interes personal, în condițiile în care societatea debitoare a continuat să acumuleze datorii mari la bugetul de stat.
Cererea privind antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâtei a fost formulată la data de 06.08.2016, după intrarea societății în faliment, iar din cuprinsul său rezultă, așa cum s-a reținut mai sus, că se impută pârâtei fapte petrecute ulterior intrării societății în insolvență, pe parcursul perioadei de observație, a derulării planului de reorganizare și după trecerea în faliment.
Întrucât faptele imputate pârâtului sunt ulterioare intrării în insolvență a debitoarei, Curtea de apel a constatat că aceste fapte nu au fost în măsură să conducă la apariția stării de insolvență a debitoarei, între acestea și starea de insolvență neexistând nici un raport de cauzalitate. De asemenea, pârâta nu se poate face vinovată de aducerea societății în stare de insolvență prin fapte săvârșite mult ulterior apariției stării de insolvență. Din chiar cuprinsul dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 și din enumerarea făcută de acest text de lege rezultă că faptele pentru care poate fi antrenată răspunderea pe care o reglementează trebuie să fie fapte anterioare apariției stării de insolvență, prevăzând că aceste fapte trebuie să fie cauza insolvenței. Or, nu pot fi cauza insolvenței fapte săvârșite mult după apariția stării de insolvență. În același sens sunt și dispozițiile art. 59 din același act normativ, text la care art. 138 face trimitere.
În aceste condiții, Curtea de apel a considerat că nu există raport de cauzalitate între faptele imputate pârâtei și starea de insolvență a debitorului sau prejudiciul creditorilor, după cum nu există nici vinovăția pârâtei în apariția stării de insolvență a debitoarei, în cauză nefiind îndeplinite nici condițiile răspunderii civile delictuale și nici cele prevăzute de art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Pe de altă parte, așa cum corect arată intimata pârâtă, aceasta nu a mai îndeplinit calitatea de administrator al societății din anul 2014, iar după intrarea societății în reorganizare, activitatea acesteia s-a desfășurat conform planului de reorganizare, posibilitatea pârâtei de a dispune luarea unor măsuri contrar planului fiind imposibilă.
Pentru motivele mai sus reținute, Curtea de apel a constatat că Sentința atacată cu recurs este legală și temeinică, astfel că a fost menținută, respingându-se ca nefondat recursul formulat.
| ← Deschiderea procedurii insolvenței. calitatea de creditor... | Apel. procedura insolvenţei. acţiune în anulare transferuri... → |
|---|
