Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 847/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 847/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 06-03-2015 în dosarul nr. 45223/3/2012

Dosar nr._ (Număr în format vechi 8472/2014)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ

ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILĂ Nr.847

Ședința publică din data de 06.03.2015

Completul de judecată compus din:

PREȘEDINTE C. G. C.

Judecător D. E. O.

Judecător N. R. I.

Grefier N. C.

Pe rol, soluționarea recursurilor formulate de recurenta-reclamantă B. G. și recurenta-pârâtă ASOCIAȚIA ȘCOALA EUROPEANĂ BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr.7913 din data de 26.08.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr._ /LM/2012/a1, precum și a recursului formulat de recurenta B. G. împotriva sentinței civile nr.810 din data de 24.01.2014, pronunțată de aceeași instanță în dosarul nr._ /LM/2012, în contradictoriu cu intimata ASOCIAȚIA ȘCOALA EUROPEANĂ BUCUREȘTI, având ca obiect „contestație decizie de concediere”.

La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurenta-reclamantă prin avocat C. A., ce depune la dosar împuternicire avocațială emisă în baza contractului de asistență juridică nr._/2012, și recurenta-pârâtă prin avocat P. A. C., în baza împuternicirii avocațiale atașate la fila 38 a dosarului conexat.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Grefierul de ședință expune referatul cauzei, în cadrul căruia învederează instanței că intimata a depus la dosar, la data de 03.03.2015, prin serviciul registratură al acestei secții, întâmpinare la recursul formulat de recurenta B. G. împotriva sentinței civile nr.810/2014.

Curtea pune în discuția părților excepția nulității recursului formulat împotriva sentinței civile nr.810/2014, invocată prin întâmpinare.

Intimata Asociația Școala Europeană București, prin avocat, solicită admiterea excepției astfel cum a fost formulată, apreciind că recurenta nu s-a conformat dispozițiilor imperative ale art.302¹ și art.304 Cod procedură civilă, întrucât recursul nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor.

Recurenta B. G., prin avocat, solicită respingerea excepției apreciind că, în conformitate cu dispozițiile art.304¹ Cod procedură civilă, recursul este legal și poate fi admis.

Deliberând, Curtea respinge ca neîntemeiată excepția nulității recursului, constatând că în cauză sunt aplicabile prevederile art.304¹ Cod procedură civilă, potrivit cărora recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art.304, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele.

Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și, respectiv, combaterea motivelor de recurs.

Recurenta B. G., prin avocat, solicită admiterea recursului formulat împotriva sentinței civile nr.810/24.01.2014 și modificarea sentinței civile recurate în sensul obligării angajatorului la plata drepturilor salariale aferente perioadei 17-23 octombrie 2012 și a contravalorii bonurilor de masă aferente acestei perioade, precum și admiterea capătului de cerere privind obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, de la data emiterii deciziei de concediere și până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii ce se va pronunța în prezenta cauză.

Cu privire la recursul pe care l-a formulat împotriva sentinței civile nr.7913/26.08.2014, solicită admiterea acestuia astfel cum a fost formulat, modificarea sentinței civile recurate și obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, de la data emiterii deciziei de concediere și până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii ce se va pronunța în prezenta cauză, și nu până la data pronunțării primei sentințe cum a dispus instanța de fond. Apreciază că prin soluția dispusă de instanța de fond se realizează o nedreptate, făcându-se o discriminare între persoanele care solicită reintegrarea și persoanele care nu solicită reintegrarea în muncă. Într-adevăr art.80 alin.1 din Codul Muncii nu prevede până la ce dată va fi obligat angajatorul la plata acestor salarii însă, din practică se reține că în situația în care se solicită reintegrarea în muncă aceste despăgubiri vor fi acordate până la data reintegrării efective, iar în situația în care nu se solicită reintegrarea aceste salarii vor fi acordate până la data rămânerii definitive și irevocabile. Este absurd ca o instanță care s-a pronunțat în luna august 2014 să dispună obligarea angajatorului la plata acestor despăgubiri doar până în luna ianuarie, în condițiile în care în luna ianuarie nu exista o soluție în acest sens. Recurenta solicită să se aibă în vedere și dispozițiile art.80 alin.3 din Codul Muncii care prevăd că în situația în care nu se solicită reintegrarea contractul individual de muncă rămâne în vigoare până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii, contractul fiind în vigoare și la acest moment.

Recurenta Asociația Școala Europeană București, prin avocat, solicită admiterea recursului pe care l-a formulat împotriva sentinței civile nr.7913/2014 apreciind că se impune respingerea cererii de completare dispozitiv, având în vedere atât faptul că prin această sentință se încalcă principiul continuității instanței, cât și faptul că modul în care se completează dispozitivul hotărârii nu poate fi pus în executare. Arată că, în opinia sa, doar instanța de recurs în calitate de instanță de control judiciar poate modifica sentința inițială.

Cu privire la recursurile formulate de recurenta-reclamantă solicită respingerea acestora ca nefondate, având în vedere că reclamanta nu s-a mai prezentat la locul de muncă, prin urmare drepturile salariale și contravaloarea bunurilor de masă nu i se cuvin.

Cu privire la acordarea cheltuielile de judecată arată că le va solicita pe cale separată.

Recurenta B. G., prin avocat, solicită respingerea recursului formulat de recurenta Asociația Școala Europeană București împotriva sentinței civile nr.7913/2014, ca neîntemeiat. Cu privire la primul motiv de recurs, referitor la încălcarea principiului continuității completului, solicită să se constate că potrivit dispozițiilor legale schimbarea compunerii completului de judecată poate fi urmare a unor incidente procedurale, a unor măsuri pentru buna desfășurare a actului de justiție dar și a unor cauze administrative, în speță fiind vorba despre un incident procedural, respectiv faptul că doamna judecător G. A. V. se afla în concediul legal de odihnă, astfel cum rezultă din procesul-verbal atașat la fila 10 a dosarului de fond asociat. Cu privire la motivul de recurs referitor la nerespectarea principiului dezinvestirii instanței, solicită să se aibă în vedere dispozițiile art.80 alin.1 din Codul Muncii, care obligă judecătorul să dispună obligarea angajatorului la plata despăgubirii. Cu privire la presupusa inadmisibilitate a modificării substanțiale a dispozitivului solicită să se constate că dispozițiile legale prevăd că se poate solicita completarea dispozitivelor ori de câte ori instanța nu s-a pronunțat asupra unuia dintre capetele de cerere.

Solicită acordarea cheltuielilor de judecată conform chitanței pe care o depune la dosar.

Curtea reține cauza în pronunțare.

CURTEA,

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.810/24.01.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, s-a admis în parte acțiunea promovată de contestatoarea B. G. în contradictoriu cu intimata ASOCIAȚIA ȘCOALA EUROPEANĂ BUCUREȘTI.

A anulat decizia de concediere nr. 1130/23.10.2012.

A obligat pârâta să plătească reclamantei diferența de drepturi salariale cuvenite până la data de 17.10.2012 și contravaloarea tichetelor de masă corespunzătoare zilelor lucrate în luna octombrie 2012.

S-a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată.

A obligat pârâta să plătească reclamantei 2000 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că prin decizia nr. 1130/23.10.2012 reclamanta a fost sancționată disciplinar cu desfacerea contractului individual de muncă pentru nesocotirea clauzei de confidențialitate și absentarea nemotivată de la serviciu.

Decizia este nelegală întrucât nu conține descrierea faptelor ce au fost reținute ca abateri disciplinare. Pentru a aplica o sancțiune disciplinară, angajatorul trebuie să constate săvârșirea cu vinovăție de către salariatul său a unei fapte în legătură cu munca și care constă într-o acțiune sau inacțiune prin care au fost încălcate normele legale, regulamentul inter, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici. Aceste elemente (acțiune/inacțiune, vinovăție, încălcarea dispozițiilor legale/contractuale) trebuie să fie constatate și descrise prin însăși decizia de concediere, care nu poate fi completată cu alte motive de fapt sau de drept în caz de conflict de muncă (art. 79 C.muncii).

Or, în cazul reclamantei angajatorul nu a constatat în decizia emisă o acțiune/inacțiune a salariatei, nu a arătat în concret fapta reclamantei care a avut ca rezultat nesocotirea clauzei de confidențialitate și nu a arătat perioada absențelor nemotivate. Astfel, lipsește un element esențial al abaterilor disciplinare sancționate ce împiedică instanța să realizeze un control efectiv asupra legalității și temeiniciei deciziei disciplinare.

Totodată, angajatorul face trimitere la nesocotirea clauzei de confidențialitate asumată prin contractul individual de muncă. Conform art. m. pct. 2 lit. e) salariata are obligația de a respecta secretul de serviciu. De asemenea, Regulamentul de Ordine Interioară (ROI), art. 34.3 alin. 1 lit. k) și m) are în vedere secretul de serviciu. În absența cunoașterii faptei concrete pentru care reclamanta a fost sancționată nu se poate verifica dacă prin trimiterea la confidențialitate s-a avut în vedere secretul de serviciu. Oricum, o clauză de confidențialitate nu a fost identificată nici în contractul individual de muncă, nici în fișa postului, nici în ROI.

Raportându-se la fapta de a fi divulgat cuantumul primei încasate (faptă care, reamintim nu rezultă din decizia de concediere, ci din apărările pârâtei), aceasta nu intră în noțiunea de secret de serviciu astfel cum a fost avut în vedere de reclamantă în art. 34.3 alin. 1 lit. m) ROI.

În plus, se confirmă apărarea reclamantei în sensul în care nu a fost convocată în scris pentru efectuarea cercetării disciplinare, cu arătarea motivelor convocării. Procesul verbal de audieri la care face trimitere pârâta nu poartă semnătura reclamantei, astfel că susținerile privind recunoașterea abaterii disciplinare privitoare la nesocotirea clauzei de confidențialitate și acoperirea în acest fel a cauzei de nevalabilitate rezultată din neconvocarea scrisă la cercetarea disciplinară nu pot fi reținute.

În privința absențelor nemotivate, Tribunalul a constatat că nu a fost efectuată cercetarea disciplinară prealabilă.

Față de aceste lipsuri ale deciziei de concediere, suficiente pentru a se reține nelegalitatea acesteia, s-a dispus anularea actului angajatorului în temeiul art.251 alin. 1 și art. 252 alin. 2 lit. a) C.muncii.

Cu referire la decizia nr. 1129.1/23.10.2012 la care reclamanta se referă ca fiind adiacentă deciziei de concediere, Tribunalul a constatat că aceasta precede dispoziția de concediere. În mod retroactiv, la data de 23.10.2012, angajatorul a dispus suspendarea contractului individual de muncă al reclamantei pe perioada 17.10.2012-23._ în temeiul art. 51 alin. 2 C.muncii. Decizia este nelegală întrucât textul de lege invocat nu permite o asemenea măsură retroactivă. Legiuitorul dă posibilitatea angajatorului să suspende pentru viitor (și nu în mod retroactiv), contractul de muncă al salariatului care absentează, pentru a evita atragerea răspunderii sale contractuale în această perioadă, cât, în fapt, salariatul său nu prestează muncă. Apoi, nu există în Regulamentul de Ordine Interioară sau în contractul individual de muncă al salariatei dispoziții privind procedura suspendării contractului, astfel cum prevede textul art. 51 alin. 2 C.muncii.

În consecință, va fi reținută ca nelegală și decizia angajatorului nr. 1129.1/23.10.2012, cu consecința considerării perioadei 17.10.2012-23._ ca fiind o perioadă de activitate contractuală.

În ce privește drepturile salariale solicitate de reclamantă aferente lunii octombrie 2012, Tribunalul a reținut că aceasta a prestat muncă până la data de 17.10.2012, astfel că i se cuvin, corespunzător, drepturile salariale prevăzute în contractul individual de muncă și în Regulamentul de Ordine Interioară (art. c).

Pentru perioada 17-23.10.2012 reclamanta nu a combătut susținerile pârâtei în sensul în care nu a prestat muncă, absentând de la serviciu conform fișei colective de prezență și condicii de prezență (f.82-86). Cum salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat (art. 159 C.muncii), iar pe de altă parte, tichetele de masă se cuvin doar pentru zilele efectiv lucrate (art. 6 alin.1 din Legea nr. 142/1998), cererea reclamantei aferentă acestei perioade a fost respinsă ca neîntemeiată.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., a obligat pârâta să restituie reclamantei cheltuielile de judecată, respectiv suma de 2000 lei, reprezentând onorariu avocațial.

Prin sentința civilă nr.7913/26.08.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._ /a1, s-a admis cererea formulată de contestatoarea B. G. în contradictoriu cu intimata Asociația Școala Europeană București.

S-a dispus completarea dispozitivului sentinței civile nr.810/24.01.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în sensul obligării pârâtei la plata către reclamantă a despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate, precum și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii până la data de 24.01.2014.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul instanței cu nr._, reclamanta B. G. a solicitat, în contradictoriu cu intimata Asociația Școala Europeană București, anularea deciziei de concediere nr. 1130/23.10.2012, obligarea intimatei la plata diferenței dintre drepturile salariale ce se cuveneau contestatoarei, aferente perioadei lucrate din luna octombrie 2012, și cele acordate efectiv, precum și contravaloarea bonurilor de masa aferente zilelor lucrate din luna octombrie 2012, obligarea la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, de la data emiterii deciziei de concediere și până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii, precum și plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr.810/24.01.2014 a fost admisă în parte acțiunea, s-a anulat decizia de concediere nr. l 130/23.10.2012, s-a stabilit în sarcina pârâtei obligația de a-i plăti reclamantei diferența de drepturi salariale cuvenite până la data de 17.10.2012 și contravaloarea tichetelor de masă corespunzătoare zilelor lucrate în luna octombrie 2012, precum și cheltuielile de judecată în cuantum de 2000 lei, acțiunea fiind respinsă în rest ca neîntemeiată.

Cum în considerentele sentinței civile sunt expuse numai temeiurile ce au stat la baza respingerii cererii de plată a diferențelor de drepturi salariale și a contravalorii tichetelor de masă, aferente perioadei 17-23 octombrie 2012, iar considerentele fac corp comun cu dispozitivul hotărârii judecătorești, din care lipsește soluția pronunțată asupra capătului de cerere având ca obiect plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate, precum și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamanta de la data concedierii până la data pronunțării sentinței, rezultă că prin respingerea acțiunii în rest instanța nu a soluționat și cererea în pretenții cu titlu de despăgubiri calculate de la data concedierii până la data pronunțării.

Fiind vorba despre o omisiune de pronunțare asupra unui capăt de cerere, în temeiul art.2812 cod procedură civilă, instanța a admis cererea și s-a dispus completarea în acest sens a dispozitivului sentinței civile nr. 810/24.01.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale.

În litigiul ce a format obiectul dosarului nr._, prin emiterea unei decizii nelegale, intimata s-a aflat în culpă, astfel că, în baza art.80 alin. 1 din Codul muncii, aceasta trebuie să acopere prejudiciul produs reclamantei. Pentru aceste considerente, intimata a fost obligata la plata către reclamantă a despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate, precum și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceasta de la data concedierii până la data pronunțării hotărârii de anulare a deciziei de concediere, 24.01.2014.

Împotriva sentinței nr.810/24.01.2014 a declarat recurs motivat recurenta B. G..

În susținerea recursului a arătat că în fapt, recurenta a fost angajată în cadrul ASOCIAȚIEI SCOALĂ EUROPEANĂ BUCUREȘTI, în baza contractului individual de munca nr. 1955/03.12.2009, contract ce a fost amendat ulterior printr-o . acte adiționale. Postul ocupat era acela de „îngrijitor clădire", după cum este menționat în contractul individual de muncă.

La data de 03.10.2012, angajatorul paratei i-a fost acordată o primă pentru activitatea desfășurata în timpul verii la locația din .. 50, sector 1 București. A primit ca prima suma de 400 lei, fiind mulțumită de această primă, iar colegele sale G. R. și R. Zavaliche i-au comunicat ulterior ca ele au primit 600 lei.

Ulterior acestei discuții recurenta a fost chemată de către doamna director tehnic și administrativ A. Căpățâna ce i-a comunicat că a încălcat obligațiile ce îi revin și că, pentru binele său, ar trebui să își dea demisia ca să nu o dea ea afară.

În acel moment a încercat să îi explice că discuția purtată cu colegele sale a fost doar amicală și ca încetarea contractului de muncă pentru aceste considerente este o sancțiune mult prea aspră. Față de susținerile sale, doamna director i-a repetat că trebuie să își dea demisia, pentru că altfel urmează să le sancționeze și pe colegele acesteia și că acest lucru ar fi indicat în situația sa.

Întrucât a refuzat să își dea demisia, doamna director a început a avea un comportament vulcanic și agresiv, comportament ce s-a desfășurat pe parcursul mai multor zile, amenințând-o în permanență ca va fi dată afară.

La data de 25.10.2012, parata i-a comunicat decizia a cărei anulare o solicită împreună cu anexele acesteia, prin care i se aducea la cunoștința că s-a decis concedierea recurentei.

Instanța a admis în parte acțiunea formulată de către recurentă, a anulat decizia de concediere nr.1130/23.10.2012 a obligat pârâta să plătească reclamantei diferența de drepturi salariale cuvenite până la data de 17.10.2012 și contravaloarea tichetelor de masă corespunzătoare zilelor lucrate în luna octombrie 2012 și a obligat pârâta să plătească reclamantei 2.000 lei, cheltuieli de judecată. De asemenea, instanța a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată.

Recursul este întemeiat și urmează a fi admis pentru următoarele considerente:

În mod justificat, prin sentința civilă sus menționata, instanța a reținut că decizia de concediere a fost emisă în mod nelegal, motiv pentru care, în temeiul art. 251 alin. 1 și art. 252 alin. 2 lit. a) a dispus anularea deciziei de concediere.

Prin aceeași sentința, instanța a obligat pârâta să plătească reclamantei diferența de drepturi salariale cuvenite până la data de 17.10.2012, contravaloarea tichetelor de masă corespunzătoare zilelor lucrate în luna octombrie 2012 și a obligat pârâta să plătească reclamantei 2.000 lei, cheltuieli de judecată.

Totuși, prin sentința recurata, instanța a reținut că recurenta nu ar fi combătut susținerile paratei în sensul în care nu a prestat munca, absentând de la serviciu „conform fisei colective de prezența și condicii de prezența" respingând astfel cererea acesteia de obligare a angajatorului la plata diferenței dintre drepturile salariale ce se cuveneau recurentei, aferente perioadei 17-23 octombrie 2012 precum și a contravalorii bonurilor de masa aferente acestei perioade.

Mai mult decât atât, deși fața de nelegalitatea acesteia, instanța a dispus anularea deciziei de concediere, instanța a respins și capătul de cerere privind obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat subsemnata, de la data emiterii deciziei de concediere și până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii dispuse în cauza supusă judecații.

Or, soluția dispusă de către instanța cu privire la aceste două solicitări ale recurentei este nejustificată, câtă vreme aceste capete de cerere sunt întemeiate și se impunea admiterea acestora.

Cu privire la solicitarea obligării angajatorului la plata drepturilor salariale ce se cuveneau acesteia aferente perioadei 17-23 octombrie 2012 precum și contravaloarea bonurilor de masa aferente acestei perioade menționeaza următoarele:

Astfel cum a menționat și anterior, în sentința recurata instanța a reținut că recurenta nu ar fi combătut susținerile paratei în sensul în care nu a prestat munca, absentând de la serviciu „conform fisei colective de prezența și condicii de prezența" respingând astfel cererea acesteia de obligare a angajatorului la plata diferenței dintre drepturile salariale ce se cuveneau recurentei, aferente perioadei 17-23 octombrie 2012 precum și a contravalorii bonurilor de masa aferente acestei perioade.

Or, aceste rețineri nu sunt justificate, câtă vreme recurenta a făcut dovada caracterului de documente constituite pro-causa al înscrisurilor denumite fise colective de prezența și condica de prezența.

În acest sens, a învederat recurenta instanței că deși intimata a depus la dosarul cauzei un înscris denumit fisa colectivă de prezența, care, câtă vreme nu are o dată certa și a fost depus abia la al doilea termen de judecată (și numai la cererea instanței), putea fi întocmit de către intimata chiar înainte de acest termen, cu atât mai mult cu cât persoanele semnatare ale acestor documente încă mai desfășoară activitate salarială în cadrul intimatei.

De asemenea, în ceea ce privește condica de prezența depusă la dosarul cauzei pentru perioada 17-23 octombrie 2012, aceasta a fost întocmită pro causa. Astfel, a învederat instanței ca niciodată, în cadrul angajatorului nu se obișnuia a se semna o condică de prezența.

Susținerile recurentei sunt confirmate chiar și de reprezentantul convențional al angajatorului, care, la ultimul termen de judecată, acesta a susținut că nu poate prezenta condicile de prezența anterioare datei de 17.10.2012 întrucât, până la acea dată, nu s-au întocmit astfel de condici și numai după ce contestatoarea ar fi lipsit de la locul de muncă s-ar fi întocmit. Mai mult decât atât, deși instanța i-a pus în vedere să depună la dosarul cauzei condica de prezența aferenta întregii luni octombrie, angajatorul nu a înțeles să le depună nici pe cele anterioare datei de 17.10.2012 dar nici cele posterioare datei de 23.10.2012 (bineînțeles, pentru că acestea nu exista, și pentru că cele aferente perioadei 17-23 octombrie 2012 au fost constituite pro-causa).

În mod evident acestea au fost constituite pro causa având în vedere că:

- intimata a înțeles a le depune la dosarul cauzei abia la al 2-lea termen de judecată, după ce instanța i-a pus în vedere, pentru a doua oară acest lucru, deși proba se afla în sarcina acesteia, iar recurenta contestase susținerile intimatei;

- potrivit condicilor acestea au început a fi întocmite la data de 17.10.2012 ora 8.00. Or, câtă vreme recurenta a lucrat de Ia ora 12.00, cum este posibil ca la ora 8.00 când s-a luat decizia întocmirii acestora să se cunoască deja că urma să lipsească începând cu ora 12.00 din moment ce directorul tehnic susține că după ce a observat ca lipsește (adică după ora 12.00) a contactat telefonic, ocazie cu care se presupune că „i-ar fi comunicat că nu se va mai prezenta la locul de muncă"?!

Nu se pot lua în considerare susținerile intimatei, prin avocat, potrivit cărora nu au procedat la întocmirea unor astfel de condici până la acel moment, deși scoala activează de 13 ani, întrucât nu au avut astfel de probleme - respectiv lipsa vreunei persoane de la locul de muncă, întrucât este imposibil ca în 13 ani, într-o scoală cu 100 de angajați, nimeni, niciodată, să nu fi lipsit de la locul de muncă, indiferent de motiv.

Condicile de prezența nu sunt primele înscrisuri pe care intimata le-a constituit pro-causa în acest dosar:

Astfel, la primul termen de judecată, încuviințând pentru ambele părți doar proba cu înscrisuri, instanța a pus în vedere intimatei, încă o dată, să depună la dosarul cauzei dovada efectuării cercetării disciplinare, solicitând intimatei să depună în cadrul acestor documente dovada convocării la cercetarea disciplinară semnată de contestatoare, decizia constituirii comisiei de disciplină, și procesul verbal de audiere semnat de contestatoare. Or, deși lipsa acestui înscris (decizia de constituire a comisiei) ar fi dus de îndată la anularea deciziei de concediere, abia la al doilea termen de judecată intimată a înțeles a depune la dosarul cauzei Decizia de constituire a comisiei disciplinare, decizie ce purta același număr de înregistrare că procesul verbal de audiere nr. 1111/16.10.2012 (număr trecut cu pixul).

Or, în mod evident acest înscris a fost întocmit de către intimata, pro causa, ulterior datei înscrise în cuprinsul acesteia. Astfel, deși intimata a depus la dosarul cauzei Registrul de Intrare și Ieșire a corespondentei din luna respectivă, în care se menționează că înregistrase la nr. 111/16.10.2012 „Decizie Constituire Comisie Disciplinară + P.V. de audiere B. G" înscrisuri destinate doamnelor „Căpățâna A, M. și Pasalan" (persoanele ce făceau parte din comisia de disciplină) în mod evident aceste înscrisuri nu puteau fi înregistrate sub același număr pentru următoarele considerente:

În tot cuprinsul Registrului prezentat de către intimata nu se regăsesc, în cadrul niciunui număr, înregistrate doua înscrisuri, ci fiecare înscris poarta număr separat de înregistrare cu excepția celor două înscrisuri menționate); deși în procesul verbal de audiere se menționează că audiați alături de B. G. și R. G. și R. Zavaliche, din registrul de intrări/ieșiri rezulta audierea doar a contestatoarei, nemenționându-se și celelalte două persoane audiate, deși prin acest proces verbal s-au luat măsuri și împotriva acestora.

Este imposibil ca cele două înscrisuri să fi fost întocmite în același timp întrucât era obligatoriu ca acestea să fie întocmite la perioade de timp diferite. Astfel, era obligatoriu ca Decizia de constituire a comisiei de disciplină să se întocmească la o dată anterioară procesului verbal de audiere întrucât comisia disciplinară este aceea care după ce a fost întrunită procedează la întocmirea calendarului anchetelor, al audierilor și al administrării probelor. Ulterior, Comisia este cea care convoacă în scris salariatul precizându-i expres data, ora și locul în care trebuie să se prezinte în vederea desfășurării cercetării disciplinare prealabile. La data menționata în convocare, comisia ia act de prezența salariatului și îl audiază pe acesta dându-i posibilitatea de a formula și de a-și susține toate apărările în favoarea sa (în scris). De asemenea, comisia poate audia și martori (ceea ce, în speța ar fi fost important). Ulterior, comisia dezbate cazul și ca ultim act, întocmește referatul/procesul verbal de finalizare a cercetării ce conține propunerea de sancționare.

Or, în speța recurenta a observat că intimata înțelege să „întocmească" ambele documente în același timp. Cu alte cuvinte, în măsura în care aceste documente au fost întocmite în același timp atunci, rezulta în mod evident că angajatorul a procedat la efectuarea pseudo-cercetării disciplinare fără că anterior să fi constituit o comisie disciplinară.

Decizia de constituire a comisiei disciplinare a fost semnată de către Președintele Școlii Europene, care în perioada respectivă, oct. 2012 nu se afla în țară, fiind înlocuita de către Directorul Tehnic și Administrativ. Lipsa acesteia se poate observa din faptul că, atât procesul verbal de audiere cât și Decizia de concediere au fost semnate „cu bara" de către Directorul financiar L. M.. B. Astfel cum instanța a reținut în hotărârea recurata, intimata a dispus în mod retroactiv și nelegal, suspendarea contractului individual de munca pe perioada 17-23.10.2012. Având în vedere că legea permite posibilitatea angajatorului de a dispune suspendarea contractului individual numai pentru viitor, această decizie este nelegala și în mod evident a fost întocmită de către angajator ulterior emiterii deciziei de concediere, cu unicul scop de a-și preconstitui probe pentru a justifica măsura nelegala a concedierii.

În consecința, având în vedere caracterul de înscrisuri constituite pro-causa a fiselor colective de prezența și condicii de prezența, recurenta a solicitat instanței să admită recursul sub acest aspect și să oblige angajatorul la plata drepturilor salariale aferente perioadei 17-23 octombrie 2012 precum și contravaloarea bonurilor de masa aferente acestei perioade.

Cu privire la solicitarea obligării angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat recurenta, de la data emiterii deciziei de concediere și până Ia data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii dispuse în prezenta cauza, menționează următoarele:

Astfel cum s-a reținut și în sentința recurata, prin cererea de chemare în judecată recurenta a solicitat și obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceasta, de la data emiterii deciziei de concediere și până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii ce va fi dispusă în prezența cauza.

În conformitate cu dispozițiile art. 80 alin. 1 din Codul muncii, în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanța a dispus anularea ei și a obligat angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.

Prin excepție de la principiul disponibilității, în temeiul art. 80 alin. (1) din Codul muncii, în cazul admiterii cererii și anularii deciziei concedierii colective, instanța îl va obliga pe angajator la plata de despăgubiri, iar la solicitarea salariatului și la repunerea în situația anterioară, adică reintegrarea salariatului pe postul deținut anterior.

Prin admiterea contestației și anularea măsurii concedierii, efectele nulității retroactiveaza până la momentul emiterii acesteia, părțile fiind puse în situația anterioară printr-o ficțiune a legii prezumându-se existenta neîntrerupta a raporturilor de munca intre data concedierii și data pronunțării hotărârii judecătorești de anulare și în continuare până la reintegrarea efectivă (în același sens s-a pronunțat și Tribunalul București).

Or, deși recurenta a solicitat, ca o consecința a anularii deciziei de concediere, ca instanța să facă aplicația art. 80 alin. 1 din Codul muncii, respectiv să oblige angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceasta de la data emiterii deciziei de concediere și până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii ce va fi dispusă în prezenta cauza, instanța, în mod nejustificat, a respins, această cerere.

Faptul că aplicarea dispozițiilor art. 80 este imperativă, reiese și din deciziile nr. 290 din_ și nr. 1267 din_ ale Curții Constituționale (atașate) care, chemată a se pronunța asupra unei excepții de neconstituționalitate, a statuat ca „textul de lege criticat (n.n. art. 80, fost 78 din Codul muncii) are ca ipoteză concedierea unui salariat în mod netemeinic sau nelegal, fapt ce trebuie stabilit în cadrul unui proces desfășurat cu respectarea principiului contradictorialității și pe baza unui probatoriu pertinent și convingător.

Numai în urma stabilirii cu corectitudine a acestui fapt, instanța a dispus anularea măsurii de concediere și obligarea angajatorului în culpă la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul. Lipsirea salariatului de aceste drepturi reprezintă un prejudiciu efectiv suferit, indiferent dacă în perioada cuprinsă între data concedierii și cea a reîncadrării a realizat sau nu venituri din alte surse. Salariatul nu poate abuza de acest drept, întrucât beneficiază de el numai cu condiția stabilirii netemeiniciei sau a nelegalității măsurii de concediere luate unilateral de angajator.

În aceste condiții, Curtea a constatat că textul de lege examinat "nu conține nicio măsură de natură să îngrădească accesul liber la justiție ori posibilitatea ambelor părți de a se folosi de toate garanțiile și mijloacele procesuale, propunând și administrând probele necesare pentru susținerea și apărarea drepturilor și intereselor lor legitime, inclusiv exercitarea căilor legale de atac, care condiționează și asigură desfășurarea unui proces echitabil".

În decizia nr. 1267 din_ Curtea statuează ca „nulitatea unui act juridic aduce părțile în situația în care acestea au fost înainte de apariția acelui act, deci operează regula repunerii în situația anterioară (Decizia nr. 150 din 25 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 15 martie 2010). Repunerea în situația anterioară se poate realiza pe două căi specifice dreptului muncii, respectiv prin reintegrarea salariatului și plata de către angajator a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, sau numai prin plata acestor despăgubiri.

Astfel, anularea măsurii concedierii este însoțită în mod obligatoriu de plată despăgubirii menționate și. Facultativ, la solicitarea angajatului, de reintegrarea acestuia." Prin această măsura, „angajatorul nu suferă o pierdere patrimonială, ci își execută obligațiile bănești la care angajatul era îndrituit în lipsa actului nelegal/netemeinic al angajatorului. Obligarea Ia executarea contractului încălcat și obligațiile pecuniare care decurg din acest lucru nu reprezintă o pierdere patrimonială, ci constituie expresia protecției principiului securității raporturilor juridice civile, principiu inerent unui stat de drept."

Având în vedere toate aceste considerente, este evident faptul că soluția instanței de a respinge în rest, acțiunea, ca neîntemeiata este nelegala motiv pentru care se impune modificarea sentinței, în sensul admiterii capătului de cerere privind obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat recurenta, de la data emiterii deciziei de concediere și până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii dispuse în prezența cauza.

Pe cale de consecința, recurenta solicită următoarele:

- admiterea prezentului recurs astfel cum acesta a fost formulat;

- modificarea, în parte a sentinței recurate în sensul: obligării angajatorului la plata drepturilor salariale ce se cuveneau recurentei aferente perioadei 17-23 octombrie 2012 precum și contravaloarea bonurilor de masa aferente acestei perioade.

- admiterii capătului de cerere privind obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat recurenta, de la data emiterii deciziei de concediere și până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii dispuse în prezenta cauza.

-obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs.

Împotriva sentinței nr.7913/26.08.2014 au declarat recurs motivat în termen legal recurenta-reclamantă B. G. și recurenta-pârâtă ASOCIAȚIA ȘCOALA EUROPEANĂ BUCUREȘTI.

Prin recursul său, recurenta ASOCIAȚIA ȘCOALA EUROPEANĂ BUCUREȘTIa arătat că hotărârea nu a respectat principiului continuității completului de judecată.

Hotărârea s-a dat de alți judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii, motiv de casare prevăzut de art.304 pct.2 Cod procedura civilă (1865). Principiul continuității presupune că aceiași judecători vor face parte din completul de judecată într-o anumită faza procesuală până la dezinvestirea prin pronunțarea soluției în cauză.

Împreuna cu principiul repartizării aleatorii, principiul continuității reprezintă garanții ale dreptului la un proces echitabil, din prisma accesului la o instanța independenței imparțiala.

Încălcarea principiului fundamental al continuității este sancționată cu nulitatea absolută a hotărârii și poate fi invocată în cursul judecații.

Hotărârea nu a respectat principiului dezinvestirii, care presupune că, după ce a adoptat soluția, instanța numai poate reveni asupra acesteia inclusiv, prin aducerea unor argumente suplimentare sau prin motivare propriu-zisă pentru că puterea să jurisdicționala s-a epuizat.

Calea prevăzuta de dispozițiile art.281 indice 2 Cod procedura civilă vizează cazul în care instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere.

La speța, Tribunalul București - Secția a-VIII-a Conflicte de muncă și Asigurări Sociale prin sentința civilă nr.810/24.01.2014 s-a pronunțat asupra tuturor capetelor de cerere astfel:

- a admis în parte acțiunea promovată de contestatoarea B. G. în contradictoriu cu Asociația Scoală Europeană București;

- a anulat decizia de concediere nr.1130/23.10.2012;

- a obligat parata să plătească reclamantei diferența de drepturi salariale cuvenite până la data de 17.10.2012 și contravaloarea tichetelor de masa corespunzătoare zilelor lucrate în luna octombrie2012;

- s-a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată.

Pronunțând sentința civilă nr.810/2014, instanța a motivat în considerentele reținute, capetele de cerere referitoare la anularea deciziei de concediere precum și cele privind drepturile salariale și a bonurilor de masa aferente lunii octombrie 2012. Conform considerentelor, în ceea ce privește drepturile salariale solicitate de reclamanta aferente lunii octombrie 2012 Tribunalul a reținut ca pentru perioada 17-23 octombrie reclamanta nu a combătut susținerile paratei în sensul că nu a prestat munca, absentând de la serviciu conform fisei colective de prezența și condicii de prezența. Cum salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat iar tichetele de masa se cuvin numai pentru zilele efectiv lucrate, cererea reclamantei urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.

Pronunțând sentința civilă nr.810/2014, instanța nu a motivat capătul de cerere pe care l-a respins, respectiv obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și actualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata, de la data emiterii deciziei de concediere până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii ce va fi dispusă în cauză.

Lipsa motivării propriu-zise o acestui capăt de cerere nu putea fi suplinita prin pronunțarea unei încheieri de completare dispozitiv.

Admițând cererea de completare formulată de contestatoare, dispozitivul hotărârii s-a modificat substanțial, ceea este inadmisibil pe calea procedurala a completării hotărârii.

Or, așa cum recurenta a arătat anterior, dispozitivul dispune cu claritate: „respinge în rest, acțiunea ca neîntemeiata”.

În opinia recurentei, în mod just instanța a respins pretențiile reclamantei cu privire la despăgubiri întrucât B. G.:

- începând cu data de 17.10.2012, nu s-a mai prezentat la serviciu iar pe parcursul judecării cauzei nu a putut formula apărări în sensul justificării absentelor nemotivate;

- nu a solicitat reintegrarea în muncă.

Față de cele ce preced, recurenta a solicitat instanței să admită recursul, să caseze sentința civilă nr.7913/26.08.2014 pronunțata de Tribunalul București - Secția a-Vlll-a Conflicte de muncă și Asigurări sociale și pe fond să respingă cererea de completare dispozitiv formulată de contestatoarea B. G..

Prin recursul formulat recurenta B. G., a arătat că

recurenta-parata susține că, în cauză, ar fi incidente dispozițiile art. 304 punctul 2 din Codul de procedura civilă, considerând că s-ar fi încălcat principiul continuității completului de judecată.

Principiul continuității presupune că aceiași judecători vor face parte din completul de judecată la toate termenele de judecată într-o anumită fază procesuală, până la dezinvestirea prin pronunțarea soluției în cauză.

Excepțiile de la acest principiu trebuie să fie expres prevăzute de lege, iar aplicarea lor trebuie să se facă cu interpretarea strictă a normelor juridice. Astfel, schimbarea compunerii completului de judecată poate fi urmarea unor incidente procedurale (incompatibilitatea judecătorilor), a unor măsuri pentru bună desfășurare a justiției (conexarea dosarelor), dar și a unor cauze administrative (concediu, excludere din magistratură).

Cererea de completare a dispozitivului hotărârii judecătorești s-a soluționat cu celeritate, respectiv la termenul de judecata din data de 26.08.2014, dată la care doamna jud. G. A. V. (judecătorul care a pronunțat sentința 810/24.01.2014) se afla în concediu de odihnă.

Pentru aceste motive, incidentul procedural a fost soluționat în conformitate cu dispozițiile art. 98 alin 6 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor de judecată ce statuează ca în caz de absență, compunerea completului de judecată se va realiza prin participarea judecătorilor din planificarea de permanență, [...], întocmindu-se în acest sens un proces-verbal.

În consecința, la fila 10 din dosarul_ /al (fond) se regăsește procesul-verbal din prin care, avându-se în vedere incidentul procedural ivit s-a dispus înlocuirea președintelui de complet cu d-na Jud. C. C., aceasta fiind judecătorul aflat în planificarea de permanentă din data de 26.08.2014.

În consecința, în mod evident, înlocuirea președintelui completului de judecată s-a realizat în conformitate cu dispozițiile legale, motiv pentru care, în speța nu sunt incidente dispozițiile art. 304 punctul 2 din Codul de procedura civilă.

Cu privire la motivul de recurs privind nerespectarea principiului dezinvestirii:

Recurenta-parata susține că prin soluția pronunțata în cererea de completare a dispozitivului sentinței civile 810/24.01.2014, instanța ar fi încălcat principiul dezinvestirii, care presupune că, după adoptarea soluției, nu se mai poate reveni asupra acestuia, deoarece puterea jurisdicțională a instanței s-a epuizat.

Pentru a motiva aceste susțineri, recurenta-parata invoca faptul că, prin sintagma „respinge în rest acțiunea ca neîntemeiata" instanța de fond s-ar fi pronunțat asupra tuturor capetelor de cerere.

Mai susține recurenta-parata ca, în opinia acesteia, „în mod just instanța a respins pretențiile reclamantei cu privire la despăgubiri întrucât B. G.:

- începând cu data de 17.10.2012 nu s-a mai prezentat la serviciu iar pe parcursul judecării cauzei nu a putut formula apărări în sensul justificării absentelor nemotivate;

- nu a solicitat reintegrarea în muncă."

Or, astfel cum am arătat în cererea de completare a dispozitivului prin excepție de la principiul disponibilității, în temeiul art. 80 alin. (1) din Codul muncii, în cazul admiterii cererii și anularii deciziei concedierii colective, instanța îl va obliga pe angajator la plata de despăgubiri, iar la solicitarea salariatului și la reintegrarea pe postul deținut anterior.

Prin admiterea contestației și anularea măsurii concedierii, efectele nulității retroactiveaza până la momentul emiterii acesteia, părțile fiind puse în situația anterioară printr-o ficțiune a legii prezumându-se existenta neîntrerupta a raporturilor de munca intre data concedierii și data pronunțării hotărârii judecătorești.

Or, deși recurenta a solicitat în cererea inițiala ca, consecința a anularii deciziei de concediere, instanța să facă aplicația art. 80 alin. 1 din Codul muncii, respectiv să oblige angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data emiterii deciziei de concediere și până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii ce va fi dispusă în cauză, instanța a omis a se pronunța asupra acestui capăt de cerere.

Nu este justificată susținerea recurentei-parate potrivit căreia instanța ar fi înțeles să respingă acest capăt de cerere, atâta vreme cât, în realitate, în primul rând, instanța nu a motivat deloc o eventuală respingere a acestui capăt de cerere și, în al doilea rând, instanța de judecată nu avea această opțiune, întrucât, în temeiul legii, instanța de judecată este obligată ca, în măsura în care dispune anularea deciziei de concediere să dispună plata despăgubirii egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, de la data emiterii deciziei de concediere și până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii ce va fi dispusă în cauză.

În ceea ce privește presupusa inadmisibilitate a „modificării substanțiale a dispozitivului" pe calea cererii de completare, recurenta a menționat că, în conformitate cu dispozițiile art. 281 indice 2 Cod de procedura civilă dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii.

Or, din textul legal sus menționat nu rezultă în niciun caz că admisibilitatea formulării cererii de completare ar depinde de cât de mult sau cât de puțin s-ar modifica dispozitivul a cărui completare este cerută ci singura condiție este că instanța să nu se fi pronunțat pe capetele respective de cerere. Astfel, spre exemplu, chiar și în situația în care instanța ar fi fost investită cu soluționarea a 10 capete de cerere iar aceasta ar fi soluționat numai unul, cererea de completare a dispozitivului ar fi fost admisibila chiar dacă modifica (completă) substanțial dispozitivul.

În plus, prin admiterea cererii de completare, în realitate, dispozitivul hotărârii nu se modifică, ci doar se completează.

Pentru toate aceste considerente, având în vedere netemeinicia recursului formulat de către recurenta-parata, recurenta a solicitat instanței să dispună:

- respingerea recursului formulat de către recurenta-parata;

- admiterea recursului formulat de către recurentă;

- modificarea, în parte a sentinței recurate în sensul obligării angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamanta, de la data emiterii deciziei de concediere și până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii dispuse în prezenta cauza.

- obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea recursului.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:

Recursurile declarate împotriva sentinței nr.7913/26.08.2014 sunt nefondate.

Astfel, cât privește recursul Asociației, principiul continuității judecătorului a fost invocat atât în sensul inadmisibilității înlocuirii în procesul având ca obiect completarea hotărârii anterior pronunțate, cât și al neîndreptățirii de a se pronunța în cazul în care nu a participat la dezbateri.

Pentru primul motiv, Curtea învederează că înlocuirea judecătorului este posibilă, pentru situații de lipsă motivată din instanță, caz în care el va fi substituit valabil de judecătorul din planificarea de permanență din ziua procesului (astfel, atestările procesului verbal de înlocuire, pe motiv de concediu de odihnă a judecătorului titular, întocmit la 26.08.2014 și semnat de președintele secției –fila 10 ds._ /a1). Pentru cel de-al doilea motiv, regula procedurală are în vedere situația în care hotărârea ar fi dată de alt judecător decât cel în fața căruia s-au pus concluziile. O atare ipoteză este exclusă în speță, întrucât la termenul de dezbateri consemnate în practicaua sentinței din aceeași dată, 26.08.2014, la care ambele părți au participat, a fost prezent același judecător care a și semnat hotărârea.

Se reține în același sens, și că cererea de completare a unei hotărâri generează o cauză nouă în raport cu cea în care s-a pronunțat hotărârea ce se vrea completată ( chiar dacă sentința ce se va da face corp comun cu cea pronunțată anterior), așa încât continuitatea judecătorului care a luat parte la judecată (în înțelesul celui de-al doilea argument), se apreciază în contextul acestui nou dosar, independent de circumstanțele soluționării primului. Considerentul de ordin procedural apare cu atât mai întemeiat cu cât, într-adevăr, cererea de complinire a omisiunii este fondată, având în vedere că prin hotărârea inițială Tribunalul nu a dat nicio soluție capătului având ca obiect plata despăgubirilor, deși art.80 alin.(1) din Codul muncii o obliga imperativ la aceasta, chiar și în absența unei solicitări exprese a salariatului reclamant. Mențiunile dispozitivului nu pot fi considerate independent de motivele pe care le reflectă, ci ele se înțeleg unele prin altele, așa încât, dacă din analiza motivării rezultă omisiunea oricărei cercetări a capătului referitor la dezdăunări pentru drepturile de care salariatul a fost lipsit în perioada de aplicabilitate a deciziilor anulate judiciar, nu se poate presupune că și acesta a fost respins sub umbrela acoperitoare a mențiunii de „respingere în rest a acțiunii, ca neîntemeiate”, mai ales că atunci când a găsit o cerere neîntemeiată, fie și numai în parte, soluția de respingere a fost motivată ca atare. Din această perspectivă, este cert că dispoziția de „respingere în rest a acțiunii, ca neîntemeiate”, se referă doar la pretențiile apreciate expres ca nefondate, adică la cele având drept obiect plata drepturilor salariale și contravaloarea tichetelor de masă aferente perioadei 17-23 octombrie 2013, rămânând necercetat și nesoluționat capătul de cerere privitor la despăgubiri. Pentru aceste motive devine admisibilă și întemeiată procedura completării hotărârii prevăzute de art.281² Cod procedură civilă, cale legală ce nu presupune în niciun fel revenirea asupra soluției după dezînvestire, ci are ca premisă tocmai nesoluționarea unei cereri formulate în proces, de natura actului a cărui completare se pretinde.

Recursul reclamantei împotriva aceleiași sentințe este, de asemenea, nefondat.

El critică numai data până la care au fost acordate despăgubiri, considerând că aceasta trebuia să fie data rămânerii irevocabile a hotărârii, printr-o aplicare corespunzătoare a dispozițiilor art.80(3) din Codul muncii.

Or, pe de o parte, o instanță nu are competența să sancționeze efecte ale propriei hotărâri dincolo de data la care o pronunță. Mai mult, în speță, aceasta nu poate fi nici data soluționării cererii de completare, căci măsura era de natura și obiectul hotărârii inițiale, ale cărei consecințe în timp nu pot varia fără legătură cu datele speței, în funcție de comportamentul procedural al instanței, după cum ar omite sau nu să se pronunțe asupra respectivului capăt. Pe de altă parte, motivul limitării despăgubirilor la un moment cert determinat se află în chiar manifestarea de voință a reclamantei care anterior pronunțării hotărârii, la termenul de judecată din 04.07.2013, a declarat expres că nu solicită reintegrarea, caz în care pretenția de a curge despăgubiri și după data sentinței care anulând concedierea, i le acordă, este lipsită de cauză. În condițiile în care angajatorul nu a declarat recurs împotriva sentinței nr.810/24.01.2014, care a anulat concedierea (ceea ce constituie sursa plății acestor despăgubiri), ar fi în afara oricăror principii de bună-credință și echitate juridică, legitimarea dreptului salariatului de a declara recurs împotriva dispoziției de acordare a despăgubirilor, numai pentru a face ca acestea să curgă în continuare, până la pronunțarea soluției irevocabile, deși în calea de atac nu se schimbă nimic cu privire la situația de fapt referitoare la manifestarea voinței de a nu mai continua raporturile de muncă, de care depinde întinderea despăgubirilor. Astfel, și data exprimării voinței de a nu mai munci la fostul angajator, și valoarea despăgubirilor datorate în consecință, urmare a anulării concedierii neurmate de reintegrare, sunt determinabile cu certitudine la momentul pronunțării primei hotărâri, neatacate de angajator, ca singură parte care ar fi avut acest interes. Prin urmare, după data adoptării ei nu se mai pot cere despăgubiri în continuare, care nu sunt altceva decât echivalentul drepturilor de ordin salarial pe care angajatul este presupus că le-ar fi primit dacă nu ar fi fost împiedicat în mod nelegal, culpabil, de către angajator, să presteze activitate. Cum la momentul pronunțării hotărârii de anulare a concedierii, cu care face corp comun și hotărârea de completare, era certă voința angajatului de a nu mai fi reintegrat, cauza nemuncii nu mai poate fi pusă pe seama conduitei culpabile a angajatorului, ci se află în exercițiul libertății de a munci, cu corolarul său, interdicția muncii forțate, însă în acest caz, angajatul nu mai poate pretinde să fie plătit pentru o muncă pe care a declarat expres că nu o va mai desfășura, declarație sancționabilă juridic la data pronunțării hotărârii de anulare a concedierii.

În consecință, potrivit celor expuse, recursurile declarate de ambele părți împotriva sentinței civile nr.7913/26.08.2014 sunt nefondate și vor fi respinse ca atare, în aplicarea art.312(1) Cod procedură civilă.

Cât privește recursul declarat de reclamantă împotriva sentinței nr.810/24.01.2014, se constată în primul rând, că motivele acestuia nu puteau privi omisiunea de pronunțare săvârșită de instanță, soluționabilă exclusiv pe calea art.281² (de altfel soluționată prin sentință, la rândul său, atacată, conform celor anterior analizate și dispuse). De asemenea, sunt lipsite de obiect și interes criticile care reiterează nelegalitatea efectuării cercetării disciplinare, câtă vreme prima instanță și-a însușit și această poziție referitor la fapta de absentare nemotivată, sancționând integral decizia de concediere pe motive de nelegalitate.

Recursul este însă întemeiat în privința întinderii drepturilor salariale și a contravalorii tichetelor de masă, acordate în speță până la data de 17.10.2012, de la care, a reținut prima instanță, nu mai subzistă vreun temei până la momentul concedierii, pentru că reclamanta nu a negat că nu s-a mai prezentat la muncă. O atare constatare de fapt este corectă, necombătută propriu-zis nici în recurs, unde se contestă numai valabilitatea condicilor de prezență, ca mijloc de probă, însă ea nu mai poate fi cauza neacordării drepturilor pe perioada de absență, câtă vreme aceasta a făcut obiectul deciziei de concediere anulate, respectiv a fost acoperită, retrospectiv, de decizia de suspendare nr.1129/23.10.2012, cu efecte din 17.10.2012, la rândul său, constatată nelegală. Sancționarea prin sentința recurată, cu efecte retroactive, a valabilității celor două decizii, indiferent că aceasta s-a făcut pe motive de nelegalitate, iar nu de netemeinicie, lipsește pretinsa abatere de temei imputabil reclamantei, plasându-l pe acesta la angajatorul care a adoptat nelegal și decizia de suspendare a raporturilor în intervalul 17-23.10.2012, cu care a intenționat să justifice neacordarea drepturilor salariale în această perioadă, și decizia de concediere motivată, între altele, pe absența de la serviciu. Din această perspectivă, este irelevant că tichetele de masă se acordă numai pentru zilele efectiv lucrate, căci la fel stau lucrurile și în privința altor drepturi salariale, care, de principiu nu se cuvin decât în schimbul muncii propriu-zis prestate. Or, precum s-a mai spus, esențială în speță este invalidarea cauzei și a contextului procedural ce a stat la baza refuzului de salarizare (cu toate drepturile pe care ar fi presupus-o aceasta), ceea ce repune în drepturi salariatul, creându-i juridic o situație aidoma celei pe care ar fi fost îndreptățit s-o reclame dacă ar fi muncit în fapt.

Astfel, urmare a celor expuse, recursul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr.810/24.01.2014 va fi admis. Se va modifica în parte sentința atacată, în sensul de a obliga pe pârâtă să-i plătească și drepturile salariale și contravaloarea tichetelor de masă aferente intervalului 17-23.10.2012, menținând pentru rest hotărârea. În temeiul art.274 și 276 Cod procedură civilă, o va obliga pe intimata-recurentă Asociația Școala Europeană București să plătească recurentei-reclamante B. G. cheltuieli de judecată în valoare de 500 lei, parte din onorariul de avocat de 1000 lei avansat în calea de atac, proporțional cu partea admisă din pretențiile ce au făcut obiectul recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de pârâta Asociația Școala Europeană București împotriva sentinței civile nr.7913/26.08.2014, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de reclamanta B. G. împotriva sentinței civile nr.7913/26.08.2014, ca nefondat.

Admite recursul declarat de reclamanta B. G. împotriva sentinței civile nr.810/24.01.2014.

Modifică în parte sentința atacată, în sensul că obligă pe pârâtă să-i plătească drepturile salariale și contravaloarea tichetelor de masă aferente intervalului 17-23.10.2012.

Menține în rest sentința.

Obligă pe intimata-recurentă Asociația Școala Europeană București să plătească recurentei-reclamante B. G. cheltuieli de judecată în valoare de 500 lei, parte din onorariul de avocat avansat în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 06 martie 2015.

Președinte, Judecător, Judecător,

C. G. D. E. N. R.

C.O. I.

Grefier,

N. C.

Red.I.N.R/06.04.2015

Tehnored: C.C./2ex/11.03.2015

Jud.fond: G. A. V./C. C.

← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1199/2015. Curtea de Apel...		Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 580/2015.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1322/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 2427/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Acţiune în constatare. Decizia nr. 798/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligaţie de a face. Decizia nr. 1199/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI