Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 2427/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 2427/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-06-2015 în dosarul nr. 2751/120/2014

Dosar nr._ (Număr în format vechi 598/2015)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VII-A CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

Decizia civilă nr. 2427

Ședința publică din data de 18.06.2015

Completul constituit din:

PREȘEDINTE – E. L. U.

JUDECĂTOR - L. C. DOBRANIȘTE

GREFIER - F. V.

Pe rol fiind soluționarea cererii de apel formulată de apelantul-reclamant D. D. împotriva sentinței civile nr.2102/F din data de 19.11.2014, pronunțată de Tribunalul Ialomița – Secția Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „CFR MARFĂ” S.A., având ca obiect „drepturi bănești”.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 11.06.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când, Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării la data de 18.06.2015 și a dat următoarea decizie.

CURTEA,

Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.2102/F din data de 19.11.2014, pronunțată de Tribunalul Ialomița – Secția Civilă în dosarul nr._, s-a constatat autoritatea de lucru judecat pentru capătul de cerere privind acordarea diferențelor salariale pentru perioada 03._11.

S-a respins cererea reclamantului D. D., în contradictoriu cu pârâta S. Națională de Transport Feroviar Marfă „CFR MARFĂ” SA, ca intrată sub autoritate de lucru judecat pentru diferențelor salariale aferente perioadei 03._11 și ca neîntemeiate pentru restul pretențiilor.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că, prin sentința civilă nr. 809 pronunțată la data de 12.06.2014 de către Tribunalul Dâmbovița s-a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Dâmbovița în soluționarea cauzei, declinând competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul D. D., în contradictoriu cu pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR Marfă”SA, în favoarea Tribunalului Ialomița.

Pentru a se pronunța astfel s-a reținut că sub nr._ reclamanții: C. Ș., D. D., M. Ș., M. M., M. G., O. M., S. G., Tirziman M. au chemat în judecată pârâta SNTFM CFR Marfă SA pentru ca prin sentința ce se va pronunța să se constate încălcarea de către pârâtă a prevederilor contractului colectiv de muncă pe anii 2011- 2012, 2012-2014 încheiate la nivel de unitate și obligarea pârâtei la recalcularea valorii salariului individual și la plata către fiecare reclamant pentru perioada martie 2011 – decembrie 2012 a diferențelor lunare dintre drepturile salariale rezultate din aplicarea coeficienților de ierarhizare a claselor de salarizare, cuprinși în anexa 1 la CCM anii 2011 – 2012 și CCM 2012-2014 în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei.

În subsidiar, reclamanții au mai solicitat să se constate încălcarea de către pârâtă a art.1 din HG 1193/2010 și obligarea pârâtei la recalcularea valorii salariului individual și plata către fiecare reclamant pentru perioada 01.03.2011 – 31.12.2011 a diferențelor lunare dintre drepturile salariale rezultate din aplicarea coeficienților de ierarhizare a claselor de salarizare cuprinși în anexa 1 din CCM 2009 – 2010 și CCM 2011-2012 în raport de salariul minim brut pe țară garantat în plată de 670 lei conform art.1 din HG 1193/2010 și drepturile salariale efectiv plătite în perioada respectivă; să se constate încălcarea de către pârâtă a art.1 din HG 1225/2011 și obligarea pârâtei la recalcularea valorii salariului individual și plata către fiecare reclamant pentru perioada 01.01.2012 – 31.01.2013 a diferențelor lunare dintre drepturile salariale rezultate din aplicarea coeficienților de ierarhizare a claselor de salarizare cuprinși în anexa 1 din CCM 2011 – 2012 și CCM 2012-2014 în raport de salariul minim brut pe țară garantat în plată de 700 lei conform art.1 din HG 1225/2011 și drepturile salariale efectiv plătite în perioada respectivă; să se constate încălcarea de către pârâtă a art.1 din HG 23/2013 și să fie obligată la recalcularea salariului individual și la plata către fiecare reclamant pentru perioada 01.02.2013 – 30.06.2013 a diferențelor lunare dintre drepturile salariale rezultate din aplicarea coeficienților de ierarhizare a claselor de salarizare cuprinși în anexa 1 din CCM 2011 – 2012 și 2012-2014, în raport de salariul minim brut pe țară garantat în plată de 750 lei conform art.1 din HG 23/2013 și drepturile salariale efectiv plătite în perioada respectivă; să se constate încălcarea de către pârâtă a art.1 din HG 23/2013 și să fie obligată la recalcularea salariului individual și la plata către fiecare reclamant pentru perioada 01.07.2013 – 31.12.2013 a diferențelor lunare dintre drepturile salariale rezultate din aplicarea coeficienților de ierarhizare a claselor de salarizare cuprinși în anexa 1 din CCM 2011 – 2012 și 2012-2014, în raport de salariul minim brut pe țară garantat în plată de 750 lei conform art.1 din HG 23/2013 și drepturile salariale efectiv plătite în perioada respectivă;

- obligarea pârâtei la plata de daune interese constând în actualizarea sumei pe care o datorează cu rata inflației, la care se adaugă dobânda legală;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În dovedire s-a solicitat proba cu înscrisuri și orice alte probe utile cauzei.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta a invocat excepția nulității acțiunii pentru că cererea de chemare în judecată nu cuprinde mențiunile prevăzute de art.194 Codul de procedura civilă, respectiv semnătura sau mandatul de reprezentare al celui ce semnează acțiunea.

De asemenea, s-a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalul Dâmbovița pentru reclamanții: D. D. și S. G. care locuiesc în Ialomița și București. S-a mai invocat și excepția autorității de lucru judecat pentru reclamanții C. V., M. Ș., M. M., M. G., O. M. și Tirziman M. pentru capătul de cerere privind diferențele bănești aferente perioadei martie 2011 – 31.12.2011, pe rolul aceluiași tribunal existând și dosarul nr._ .

Excepția autorității de lucru judecat a fost invocată față de reclamantul D. D. cu privire la capătul de cerere referitor la acordarea diferențelor salariale pentru perioada martie 2011 – 31.12.2011 raportat la dosarul nr._ .

Pe fondul cauzei, pârâta a arătat în esență, că temeiul de drept pe care reclamanții își întemeiază pretențiile a încetat a mai produce efecte juridice din data de 31.12.2010.

Susținerile reclamanților privind formula de calcul pentru obținerea salariului de bază minim brut s-a aplicat doar pe perioada de valabilitate a contractului colectiv de muncă 2009 - 2010 aceasta devenind inaplicabilă de la data intrării în vigoare a CCM pe anul 2011.

Reclamanții au formulat răspuns la întâmpinare prin care au arătat în esență, că cererea de chemare în judecată este semnată de avocatul M. D., dovada calității de reprezentant fiind realizată prin împuternicirea avocațială nr.112/05.03.2014.

Cuantumul pretențiilor rezultă din diferența de salariu apărută ca urmare a faptului că pârâta nu a aplicat formula de calcul și coeficientul de ierarhizare la salariul minim de 700 lei corespunzător clasei 1 de salarizare prevăzut în anexa 1 din CCM 2011-2012, 2012-2014.

Cu privire la excepția necompetenței teritoriale, reclamanții au arătat că întrucât toți reclamanți, mai puțin D. D. și S. G. au domiciliul în județul Dâmbovița, sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale.

Nici excepțiile autorității de lucru judecat nu au fost apreciate fondate, deoarece între prezenta cauză și dosarele în raport de care s-a invocat această excepție, nu există identitate, perioadele pentru care se solicită plata diferențelor bănești, fiind diferite.

Examinând excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Dâmbovița, prin prisma dispozițiilor incidente în cauză, s-a constatat din cuprinsul copiei actului de identitate ., nr._ (fila 37 dosar) că reclamantul D. D. domiciliază în oraș Țăndărei, Șos. București, ., ..

Dreptul comun în materia conflictelor de muncă este reprezentat de art.269 Codul Muncii, care la alin.2 dispune în sensul că: cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. 1 se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Deși în litigiul de față, există o coparticipare procesuală, majoritatea reclamanților domiciliind pe raza județului Dâmbovița, nu atrage competența acestei instanței și cu privire la reclamantul D. D., în această situație, legea neprevăzând posibilitatea de a opera o prorogare legală de competență.

Pentru aceste considerente, Tribunalul Dâmbovița a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalul Dâmbovița și a dispus declinarea competenței în ceea ce îi privește pe reclamantul D. D., către Tribunalul Ialomița.

Cauza privind pe reclamantul D. D. în contradictoriu cu pârâta S. Națională de Transport Feroviar Marfă „CFR MARFĂ” SA a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomița sub același număr de dosar unic_ .

Pârâta a depus întâmpinare și la această instanță invocând pe cale de excepție autoritatea de lucru judecat asupra capătului de cerere privind acordarea diferențelor salariale pentru perioada 03._11, sens în care s-a anexat sentința civilă nr. 2133 din 15 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul Ialomița în dosarul civil nr._ .

În temeiul dispozițiilor art. 237 alin. pct. 1 coroborat cu art. 248 alin. 1 Cod procedură civilă, instanța s-a pronunțat cu prioritate asupra excepției autorității de lucru judecat, apreciind-o fondată întrucât:

Prin sentința civilă nr. 2133 din 15 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul Ialomița în dosarul civil nr._, definitivă prin respingerea apelului, s-a dispus:

„Respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă SNTFM CFR MARFĂ SA – București.

Admite în parte cererea formulată de reclamantul D. D. în contradictoriu cu S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „ CFR MARFĂ SA.

Obligă pârâta către reclamant la plata pentru perioada 18.04._10 a diferenței dintre drepturile salariale calculate în raport de valoarea salariului minim brut de 700 lei corespunzător clasei I de salarizare stabilit prin art. 41 alin 3 lit a din Contractul Colectiv de Muncă unic la nivel de ramură transporturi nr. 722 valabil pentru anii 2008- 2010 și sumele efectiv primite de către reclamant, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la plata plății efective .

Respinge capătul de cerere privind plata dobânzii legale.

Respinge capătul de cerere privind cheltuielile de judecată ca nedovedit.”

Prin sentința civilă nr. 2133 din 15 iulie 2013 s-a reținut că reclamantul D. D. în contradictoriu cu S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „ CFR MARFĂ „ SA a solicitat ca prin hotărâre judecătorească să se dispună obligarea pârâtei la plata pentru perioada 18.04._11 a diferenței dintre drepturile salariale calculate în raport de valoarea salariului minim brut de 700 lei corespunzător clasei 1 de salarizare stabilit prin art.41 alin.3 lit. a din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2011 și drepturile salariale efectiv plătite, diferență ce rezultă din faptul că în art.41 alin.3 lit. a din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2011; la plata de daune interese constând în actualizarea sumei pe care o datorează cu rata inflației și la care se adaugă dobânda legală; la plata cheltuielilor de judecată.

S-A statuat astfel că, excepția autorității de lucru judecat, excepție de fond, peremptorie și absolută face de prisos cercetarea în fond a pricinii, în prezenta cauză, pentru perioada 03._11, tribunalul constatând că pretențiile reclamantului aferente aceste perioade sunt identice cu cele din dosarul civil nr._, soluționat definitiv prin sentința civilă nr. 2133 din 15 iulie 2013 pronunțată de tribunalul Ialomița.

Faptul că instanța în dosarul civil nr._ a admis, în parte, cererea reclamantului, doar pentru perioada 18.04._10, acesta nu înseamnă că pentru cealaltă perioadă pentru care s-au respins pretențiile reclamantului nu ar fi autoritate de lucru judecat.

Pentru pretențiile reclamantului D. D. aferente perioadei 2011-2014 rămasă de judecat, instanța le-a respins ca neîntemeiate, pentru următoarele considerente:

În fapt, reclamantul este salariatul pârâtei în perioada aprilie 2013, potrivit actului adițional la contractul individual de muncă, încheiat la data de 16.03.2001, de la fila 23 dosarul declinat și a beneficiat de un salariu de încadrare de 1993 lei corespunzător clasei de salarizare avute 41 și indemnizație de conducere de 698 lei (adițional la contractul individual de muncă, încheiat la data de 16.03.2001, fila 21 verso dosarul declinat).

Pentru perioada 01.03.2011 – 31.12.2013 nivelul de salarizare corespunzător clasei 1 a fost stabilit prin anexa 1 la actul adițional nr.1713/21.04.2010 la CCM 2009 – 2010, prin anexa 1 la CCM 2011-2012 înregistrat sub nr.8776/16.02.2011 și anexa 1 la CCM 2012-2014 înregistrat sub nr.108/20.04.2012.

Din analiza comparativă a claselor de salarizare stabilite conform anexei 1 la actul adițional nr.1713/21.04.2010 cu salariile corespunzătoare claselor de salarizare stabilite conform anexei 1 la CCM 2011-2012 și 2012-2014 rezultă că pârâta a pus nivelul de salarizare corespunzător clasei 1 la 700 lei, la clasa 2 de salarizare 701 lei, iar de la clasa 3 la clasa 46 salariile corespunzătoare claselor de salarizare sunt identice cu cele din 2010.

Prin contractele colective de muncă părțile au negociat nu numai cuantumul salariului, ci și corespondența acestuia cu o clasă de salarizare, salariul de bază brut al reclamanților fiind stabilit prin raportare la clasa 1 de salarizare, folosindu-se formula de calcul indicată în anexa 1 la contractul colectiv de muncă la nivel de societate.

Potrivit art. 159 alin. 1 și 2 din Codul Muncii:” (1) Salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă.

(2) Pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani.”

Totodată art. 161 al aceluiași act normativ prevede:” Salariile se plătesc înaintea oricăror alte obligații bănești ale angajatorilor.”

Primele capete de cerere formulate de reclamant vizează plata diferențelor de salariu rezultate din majorările salariului minim brut garantat pe țară prevăzute de dispozițiile HG nr. 1193/2010, HG nr. 1225/2011, HG nr. 23/2013, instanța făcând referire doar la perioada 2011-2014, care nu este sub autoritate de lucru judecat.

Instanța a menționat actele normative privind garantarea salariului de bază minim brut pe țară:

Prin Hotărârea Guvernului nr. 1193/2010 pentru stabilirea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată se stabilește:

„ART. 1

Începând cu data de 1 ianuarie 2011, salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată se stabilește la 670 lei lunar, pentru un program complet de lucru de 170 de ore în medie pe lună în anul 2011, reprezentând 3,94 lei/oră.

ART. 3

(1) Stabilirea, pentru personalul încadrat prin încheierea unui contract individual de muncă, de salarii de bază sub nivelul celui prevăzut de art. 1 și 2 constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 1.000 lei la 2.000 lei.

(2) Constatarea contravenției și aplicarea sancțiunii prevăzute la alin. (1) se fac de către personalul Ministerului Muncii, Familiei și Egalității de Șanse, prin inspectoratele teritoriale de muncă județene și al municipiului București, împuternicit, după caz, prin ordin al ministrului muncii, familiei și protecției sociale.”

Hotărârea Guvernului nr. 1225/2011 stabilește începând cu data de 1 ianuarie 2012, salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată la 700 lei lunar, pentru un program complet de lucru de 169,333 de ore în medie pe lună în anul 2012 reprezentând 4,13 lei/oră. ART. 2 din același act normativ prevede că pentru personalul din sectorul bugetar, nivelul salariului de bază, potrivit încadrării, nu poate fi inferior nivelului salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată prevăzut la art. 1.

HG nr. 23/2013 stabilește un salariu minim brut pe țară garantat în plată la 750 lei lunar, pentru un program complet de lucru de 168,667 de ore în medie pe lună în anul 2013 reprezentând 4,44 lei/oră.

În temeiul dispozițiilor art. 254-255 din Codul de Procedură Civilă, prima instanță a încuviințat părților proba cu înscrisuri .

S-a reținut astfel că, potrivit CCM la nivel de unitate S. Națională de Transport Feroviar Marfă „CFR MARFĂ” SA pe anii 2011 și 2012, extrase din aceste CCM, filele 12-18 din dosarul declinat, deși se menționează coeficienții de ierarhizare ai claselor de ierarhizare, susținerile reclamantului privitoare la formula de calcul pentru obținerea salariului minim brut s-a aplicat doar pe perioada de valabilitate a CCM CFR MARFĂ SA 2009/2010, formula devenind inaplicabilă de la data intrării în vigoare a CCM CFR MARFĂ SA 2011. Potrivit CCM la nivel de unitate S. Națională de Transport Feroviar Marfă „CFR MARFĂ” SA pe anii 2011 și 2012, CAPITOLUL II – Sistemul de Salarizare, filele 13 și 17 din dosarul declinat, salariul personalului este confidențial și cuprinde:

-sporuri la salariul de bază

-adaosuri

-premii pentru obținerea unor rezultate deosebite în activitatea individuală. Formele de salarizare care se pot utiliza în subunitățile din cadrul CFR Marfă sunt următoarele:

a) în acord direct; b) în regie, c) în remiză exprimată prin cote din volumul încasărilor.

Prin urmare, pârâta în calitate de angajator al reclamantului este obligată să garanteze un salariu de bază lunar cel puțin egal cu salariu minim brut pe țară.

Prima instanță a constatat din toate aceste înscrisuri, inclusiv contractul individual de muncă al reclamantului și actele adiționale la acesta, cele care privesc individual pe reclamant, că niciodată salariul de bază al reclamantului nu a fost stabilit pe o grilă de salarizare, cu coeficienți specifici de salarizare și nu a fost acordat niciodată sub salariile de bază minime brute pe țară prevăzute de actele normative ce le reglementează.

De altfel, grila de salarizare – Anexa 1 la CCM la nivel de unitate „S. Națională de Transport Feroviar Marfă „CFR MARFĂ” SA pe anii 2011-2012, prevede doar 20 clase de salarizare și 46 de clase de salarizare la salarii de bază brute începând de la 700 lei la 3823 pentru ultima clasă de salarizare cum prevedea CCM la nivel de unitate pe 2009-2010.

Prin urmare, din punct de vedere al garantării salariul de bază minim brut pe țară, în contractele individuale de muncă privind pe reclamant sau colective de muncă aplicabile activității pârâtei, nu există clauze nelegale.

Niciunul dintre înscrisurile menționate mai sus ( contract individual de muncă, actele adiționale la acesta, etc. ) nu au fost contestate după emitere și comunicare, de către reclamant.

Întrucât, salariul de bază lunar stabilit prin contractul individual de muncă al reclamantului ( modificat prin actele adiționale la dosarul cauzei) se încadrează atât în prevederile CCM încheiat la nivel de unitate, în prevederile CCM Unic la nivel de G. de Unități Feroviare, precum și în toate prevederilor hotărârilor de guvern privind stabilirea salariului minim brut în România, pretențiile reclamantului nu au nici o justificare legală.

Pentru aceste considerente, acțiunea reclamantului D. D. formulată în contradictoriu cu pârâta S. Națională de Transport Feroviar Marfă „CFR MARFĂ” SA a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal și motivat, reclamantul D. D., considerând că hotărârea primei instanțe este netemeinică și nelegală, fiind dată cu aplicarea greșita a legii.

Apreciază apelantul că, în mod greșit prima instanța a admis excepția autorității de lucru judecat pentru pretențiile aferente perioadei 03._11, deoarece între prezentul dosar și dosarul nr._ soluționat prin sentința civilă nr.2133/05.07.2013 de Tribunalul Ialomița, nu există identitate de obiect și cauză.

În dosarul nr._ soluționat prin sentința civilă nr.2133/05.07.2013 de Tribunalul Ialomița a solicitat obligarea pârâtei la plata diferențelor salariale în temeiul art. 41 alin. 3 litera a, din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2011, iar în prezentul dosar și-a întemeiat acțiunea pe prevederile CCM la nivel de unitate și pe prevederile HG nr. 1193/2010, pentru perioada ianuarie-decembrie 2011.

Prima instanța nu a înțeles că pârâta a încălcat prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2011-2012 prevederile art. 40 alin. 2 lit. c din Codul Muncii, potrivit cărora: "angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile care decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractul individual de muncă".

În perioada 01.01._13, drepturile reclamanților au fost stabilite prin Anexa 1 la Actul adițional nr. 1713/22.04.2010 la CCM pe anii 2009-2010, prin Anexa 1 la Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pe anii 2011-2012 înregistrat sub nr.15 /16.02.2012 și prin Anexa 1 la CCM pe anii 2012-2014 înregistrat sub nr.108/20.04.2012.

Pentru perioada 01.01._11 nivelul de salarizare corespunzător clasei 1 a fost stabilit la 600 lei prin Anexa 1 Actul adițional nr. 1713/21.04.2010 la CCM pe anii 2009-2010.

Pentru perioada 16.02._12 nivelul de salarizare corespunzător clasei 1 a fost stabilit prin Anexa 1 la CCM pe anii 2011-2012 înregistrat sub nr.15/16.02.2011, în mod formal la 700 lei, însă fără aplicarea coeficienților de ierarhizare prevăzuți în grila de salarizare la salariul minim de 700 lei, ci la o valoare de 600 lei.

Pentru perioada 20.04._13 nivelul de salarizare corespunzător clasei 1 a fost stabilit în mod formal la 700 lei prin Anexa 1 la CCM pe anii 2012-2014 înregistrat sub nr.108/20.04.2012, însă fără aplicarea coeficienților de ierarhizare prevăzuți în grila de salarizare la salariul minim de 700 lei, ci la o valoare de 600 lei.

Tribunalul nu a sesizat că în realitate salariile angajaților au fost calculate prin luarea în considerare a unei valori de 600 lei corespunzător clasei 1 de salarizare și nu 700 lei așa cum rezultă din formula de calcul S clasa 1 xK.

Din analiza comparativă a salariilor corespunzătoare claselor de salarizare stabilite conform Anexei nr.1 din Actul adițional nr. 1713/21.04.2010 la CCM pe anii 2009-2010 încheiat la nivelul pârâtei, cu salariile corespunzătoare claselor de salarizare stabilite conform Anexei 1 Ia CCM pe anii 2011-2012, rezultă că pârâta a pus în mod formal nivelul de salarizare corespunzător clasei 1 Ia 700 Iei, la clasa 2 de salarizare 701 lei, iar de la clasa 3 la clasa 46 salariile corespunzătoare claselor de salarizare sunt identice cu cele din 2010.

Salariul de bază brut al reclamantului a fost stabilit prin raportare la clasa 1 de salarizare, folosindu-se formula de calcul S = Sclasa lxk indicata in Anexa 1 la contractul colectiv de munca la nivel de societate.

Salariul corespunzător fiecărei clase de salarizare se calculează, după formula S = S clasa lxk, care cuprinde și salariul de bază brut corespunzător clasei 1 de salarizare care coincide cu salariul de bază minim brut.

Art.7 din CCM încheiat la nivelul pârâtei, prevede: "Salariile de baza corespunzătoare fiecărei clase de salarizare se stabilesc în funcție de coeficienții de ierarhizare și formula de calcul din Anexa nr.1."

Potrivit Anexei 1: Salariul de bază brut corespunzător fiecărei clase de salarizare se va calcula după următoarea formulă: S = Sclasa 1 x k unde: S: salariul de bază brut corespunzător clasei 1 de salarizare respective; Sclasa 1: salariul de bază brut corespunzător clasei 1 de salarizare; K: coeficientul de ierarhizare a claselor de salarizare.

Prin CCM pe anii 2011-2012 înregistrat sub nr.15/16.02.2011 și CCM pe anii 2012-2014 înregistrat sub nr.108/20.04.2012, pârâta nu a modificat și art7 din CCM, astfel că salariul reclamantului se calculează tot după formula S=Sclasa lxk.

Pârâta nu a respectat aceste prevederi și a stabilit reclamanților un salariu de bază mai mic, așa cum rezultă din copia contractelor individuale de muncă ale acestora.

Prin contractele individuale de muncă, pârâta a stabilit cuantumul salariului, dar și corespondența acestuia cu o clasă de salarizare.

Acest aspect rezultă din actele adiționale la contractele individuale de muncă încheiate în anii 2011, 2012 și 2013, în care se precizează salariul de bază lunar brut și clasa de salarizare corespunzătoare.

Reclamantul D. D. a avut salariul de bază lunar brut de 1993 lei, corespunzător clasei 41 de salarizare, în perioada 01.01._13.

Dacă se împarte salariul de bază lunar brut de 1993 lei la coeficientul de ierarhizare 3,321 corespunzător clasei de salarizare 41, rezultă un salariu de bază minim de 600 lei corespunzător clasei 1 de salarizare și nu 700 lei. 1993 salariul de bază lunar brut: 3,321 coeficientul de ierarhizare = 600 lei salariu minim brut corespunzător clasei 1 de salarizare.

Aplicând formula de calcul S clasa 1=600 lei x K= 3,321 = 1993 lei salariu de bază lunar brut (3,321 reprezintă coeficientul de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare 41 pe care reclamantul a avut-o în anul 2011).

Dacă pârâta lua ca bază de calcul salariul de baza brut de 700 lei corespunzător clasei 1 de salarizare, înmulțit cu coeficientul de ierarhizare 3,321 corespunzător clasei de salarizare 41 pe care reclamantul a avut-o în perioada 2011-2013, prin aplicarea formulei de calcul din anexa 1 la CCM, pârâta trebuia să-i plătească un salariu de baza brut de 2325 lei/lună, la care se adaugă sporurile corespunzătoare de care a beneficiat în perioada respectivă (spor vechime 25% și spor muncă feroviară 7%, etc.).

Aplicând formula de calcul Sclasa 1=700 leix K=3,321 = 2.325 lei salariu de bază lunar brut, pentru calculul salariului de bază corespunzător flecarei clase de salarizare pârâta nu pornește de la salariul de bază minim brut de 700 lei corespunzător clasei 1 de salarizare prevăzut în anexa 1 din CCM pe anii 2011-2012 și 2012-2014 încheiate la nivelul pârâtei, ci de la o valoare de 600 lei.

Ori, între salariul reclamantului calculat prin luarea în considerare a unei valori de 600 lei pentru clasa 1 de salarizare înmulțit cu coeficientul de ierarhizare 3,321 corespunzător clasei de salarizare 41 pe care reclamantul a avut-o în perioada 2011-2013, prin aplicarea formulei de calcul din anexa 1 la CCM din care rezultă un salariu de bază brut de 1993 lei lună și salariul de care trebuia să beneficieze reclamantul dacă pârâta lua ca bază de calcul salariul de bază brut de 700 tei corespunzător clasei 1 de salarizare, înmulțit cu coeficientul de ierarhizare 3,321 corespunzător clasei de salarizare 41 pe care reclamantul a avut-o în perioada 2011-2013, prin aplicarea formulei de calcul din anexa 1 la CCM, pârâta trebuia să-i plătească un salariu de bază brut de 2.325 lei/lună, rezultă o diferență de 332 lei/lună (2.325 lei/lună-1.993 lei/lună — 332 lei/lună).

Prin urmare, în perioada 01.01._11reclamantul a fost prejudiciat în fiecare lună de suma de 332 lei, la care se adaugă sporurile corespunzătoare de care a beneficiat în perioada respectivă (spor vechime 25% și spor muncă feroviară 7%, etc.).

Diferența de salariu rezultă din faptul că pârâta nu a aplicat formula de calcul și coeficientul de ierarhizare existent în Anexa 1 la CCM 2011-2012 încheiat la nivelul pârâtei, la salariul minim brut pe țară de 700 lei corespunzător clasei 1 de salarizare.

Așa cum a arătat și rezultă din formula de calcul, salariul de bază minim este un element în stabilirea salariilor de bază corespunzătoare fiecărei clase de salarizare, obținut ca produs între coeficientul de ierarhizare convenit pentru fiecare clasa și valoarea salariului de bază minim pentru clasa 1 de salarizare.

Valoarea salariului de bază minim pentru clasa 1 de salarizare este importantă la determinarea salariului de bază pentru fiecare clasă de salarizare din cele 46 existente în CCM încheiat la nivelul pârâtei.

Din formula de calcul S – S clasa Ixk aparent lipsesc coeficienții de ierarhizare, dar în realitate au fost aplicați de către pârâta, însă prin luarea în considerare pentru clasa 1 de salarizare a unei valori de 600 lei și nu 700 lei.

Conform Capitolului ll din CCM pe anii 2011-2012; Categoriile de încadrare sau funcții se stabilesc in raport de cunoștințe, nivel de calificare si experiența, pe baza indicatoarelor tarifare de calificare.

Fiecărei categorii de încadrare sau funcții îi corespund clase de salarizare, conform Anexei nr.2.

În condițiile în care activitatea salariaților se diferențiază ierarhic, ca și importanță pentru angajator, este firesc ca și salarizarea să fie diferențiată prin aplicarea unor coeficienți de ierarhizare la salariul minim brut corespunzător clasei 1 de salarizare de 700 lei, stabilit prin Anexa 1 Ia CCM pe anii 2011-2012 și 2012-2014.

Salariul de bază reprezintă partea fixă și principală a salariului și elementul de referință în raport de care se calculează celelalte drepturi ale angajaților, luând în considerare, de regulă, nivelul studiilor, calificarea și pregătirea profesională, importanța postului, caracteristicile sarcinilor și competențelor profesionale, sporurile, indemnizațiile, etc., formând partea variabilă a salariului, care se plătește numai în raport de performanțele individuale ale fiecărui salariat.

Pârâta recunoaște că nu a aplicat formula de calcul și coeficientul de ierarhizare existent în CCM 2009-2010, la salariul minim de 700 lei corespunzător clasei 1 de salarizare prevăzut în Anexa 1 din CCM pe anii 2011-2012 încheiat la nivelul pârâtei, așa cum rezultă din Capitolul XI-Dispoziții finale din CCM pe anii 2011-2012 înregistrat sub nr.15/16.02.2011, conform cărora: "Părțile stabilesc că la următoarele discuții privind un nou CCM să se negocieze salariile de bază brute corespunzătoare fiecărei clase de salarizare conform formulei și a coeficienților de ierarhizare existenți în CCM 209-2010", în funcție de situația financiară a societății.

O asemenea condiție este prohibită de art. 40 alin. 2 lit. c din Codul Muncii, potrivit căruia "angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile care decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractul individual de muncă" și de art.132 alin. (4) din Legea nr.62/2011 a dialogului social, care prevede că, „contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la niveluri inferioare celor stabilite prin contractele colective de muncă aplicabile", fiind astfel caducă și inopozabilă salariaților.

Având în vedere caracterul sinalagmatic (art.1171 Noul Cod Civil), oneros (art. 1172 alin.1 din Noul Cod Civil) și comutativ ( art.1173 alin.1 din Noul Cod Civil) al contractului colectiv de muncă și dispozițiile exprese ale legii (art.1 lit.i din Legea nr.62/2011) potrivit cărora acest contract reglementează "drepturi" și "obligații," rezultă faptul că prevederile Contractelor colective de muncă nu pot stabili drepturi, a căror existență și întindere să depindă de un element aleatoriu, viitor și incert (în funcție de situația financiară a societății).

Această condiție este ilicită și imorală (art.1237 din Noul Cod Civil), deoarece este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unor norme legale imperative (art. 40 alin. 2 lit. c din Codul Muncii, art.132 alin.4 din Legea nr.62/2011).

Așa cum a arătat apelantul, nivelul de salarizare corespunzător clasei 1 a fost stabilit în mod formal la 700 lei prin Anexa 1 la CCM pe anii 2011-2012, dar în realitate salariile angajaților pârâtei au fost calculate prin luarea în considerare a unei valori de 600 lei pentru clasa 1 de salarizare și nu 700 lei, așa cum rezultă din formula de calcul S= Sclasa I x K.

În aceasta situație sunt aplicabile prevederile art. 1253 din Noul Cod Civil.

Pe de altă parte, aceasta clauză este ineficientă, deoarece pârâta n-a modificat și art.7 din CCM pe anii 2011-2012 și 2012-2014, astfel că salariul reclamantului se calculează tot după formula S = Sclasa 1 xk.

Dacă s-ar lua în considerare această clauză contractuală, în contractele individuale de muncă ale angajaților pârâtei, salariul de încadrare trebuia să fie stabilit în sumă fixă fără corespondență cu o anumită clasă de salarizare.

Aceasta nu este posibil, deoarece fiecare clasă de salarizare și coeficientul corespunzător acesteia a fost dobândită de fiecare angajat în decursul a 25-30 de ani de activitate prin examen susținut în fața comisiei de încadrare și promovare din subunitate.

Conform art.ll din CCM pe anii 2011-2012; Categoriile de încadrare sau funcții se stabilesc în raport de cunoștințe, nivel de calificare și experiență, pe baza indicatoarelor tarifare de calificare.

Art.12 fiecărei categorii de încadrare sau funcții îi corespund clase de salarizare, conform Anexei nr.2.

Art.29 din CCM pe anii 2011-2012 prevede că: Stabilirea clasei de salarizare în cadrul aceleiași funcții sau alteia echivalente, cu ocazia aplicării noului contract colectiv de muncă sau a unui act adițional care modifică salarizarea, se va face prin negociere individuală între conducătorul unității sau subunității cu competență de angajare și salariat, având în vedere propunerea conducătorului locului de muncă, în prezența reprezentantului salariatului. Raportat la aceste prevederi legale și contractuale, clasa de salarizare nu poate fi calculată fără un coeficient de ierarhizare deoarece, coeficientul de ierarhizare corespunzător fiecărei clase de salarizare face diferența între clasele de salarizare în funcție de nivelul studiilor, calificarea și pregătirea profesională, importanța postului, caracteristicile sarcinilor și competentelor profesionale.

Potrivit art. 1267 Noul Cod Civil: Clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăruia înțelesul ce rezulta din ansamblul contractului.

Prima instanța n-a sesizat că pârâta a încălcat prevederile contractelor colective de muncă la nivel de unitate pe anii 2011-2012 și 2012-2014 și a stabilit reclamantului un salariu de bază mai mic prin luarea în considerare a unei valori de 600 lei pentru clasa 1 de salarizare cu aplicarea coeficientului de ierarhizare prevăzut în Anexa nr.l din fiecare CCM și nu 700 lei pentru clasa 1 de salarizare.

Potrivit art. 40 alin. 2 lit. c din Codul Muncii: "angajatorul are obligația sa acorde salariaților toate drepturile care decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil si din contractul individual de munca".

Potrivit art.132 alin. (3) si (4) din Legea nr.62/2011 a dialogului social: „Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care sa stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil încheiat la nivel superior. Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la niveluri inferioare celor stabilite prin contractele colective de muncă aplicabile".

Potrivit art.236 alin.4 vechea reglementare și art. 229 alin.4 noua reglementare, din Codul muncii: numai Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților".

Pentru aceste motive reclamantul a formulat prezenta cerere de chemare în judecată și a solicitat obligarea pârâtei să recalculeze și plătească drepturile salariate prin luarea în considerare a unei valori de 700 lei corespunzător clasei 1 de salarizare și nu 600 lei, cum în mod nelegal a stabilit pârâta prin Contract colectiv de muncă pe anii 2011-2012 și 2012-2014.

Referitor la capetele de cerere subsidiare prin care s-a invocat aplicarea prevederilor art.1 din HG.nr.1193/ 2010, HG.1225/2011 și HG 23/2013 care stabilesc salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată de 670 lei, 700 lei, 750 lei, respectiv 800 lei și care trebuia avut în vedere la calcularea drepturilor salariale ale reclamanților în perioada respectivă, hotărârea este netemeinică și nelegală, fiind dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii.

În perioada 01.01._13, drepturile reclamanților au fost stabilite prin Anexa 1 la Actul adițional nr. 1713/22.04.2010 la Contractul colectiv de muncă pe anii 2009-2010, prin Anexa 1 la Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pe anii 2011-2012 înregistrat sub nr.15 /16.02.2012 și prin Anexa 1 la CCM pe anii 2012-2014 înregistrat sub nr.108/20.04.2012.

Salariul de bază brut al reclamanților a fost stabilit prin raportare la clasa 1 de salarizare folosindu-se formula de calcul S = Sclasa 1 x k indicata in Anexa 1 la contractul colectiv de munca la nivel de societate.

Salariul corespunzător fiecărei clase de salarizare se calculează, după formula S = Sclasa 1 x k, care cuprinde si salariul de baza brut corespunzător clasei 1 de salarizare care coincide cu salariul de baza minim brut.

Art.7 din CCM încheiat Ia nivelul pârâtei, prevede: "Salariile de baza corespunzătoare fiecărei clase de salarizare se stabilesc în funcție de coeficienții de ierarhizare și formulă de calcul din Anexa nr.1."

Potrivit Anexei 1: Salariul de bază brut corespunzător fiecărei clase de salarizare se va calcula după următoarea formula: S - Sclasa 1 x k unde: S: salariul de bază brut corespunzător clasei 1 de salarizare respective; Sclasa 1: salariul de baza brut corespunzător clasei 1 de salarizare; K: coeficientul de ierarhizare a claselor de salarizare.

Prin Contractele colective de muncă pe anii 2011-2012 și 2012-2014, pârâta nu a modificat și art.7 din CCM, astfel că salariul reclamantului se calculează tot după formula S - Sclasa lxk.

Din Anexa nr.1 care face parte integrantă din Contractele colective de muncă pe anii 2011-2012 și 2012-2014, rezultă că salariul brut minim stabilit pentru clasa 1 de salarizare este de 600 lei, sub nivelul de 670 lei, 700 lei, 750 lei, respectiv, 800 lei.

Odată cu ieșirea din vigoare a Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi nr. 722 la data de 31.12.2011, a dispărut temeiul convențional mai favorabil, iar prevederile CCM la nivel de unitate, în lipsa unui CCM la nivel superior, nu a respectat dispozițiile hotărârilor de guvern, dispoziții care, nu a făcut decât sa ridice pragul minim al salarizării, pentru toți salariații din țară.

Statul recunoaște existența devalorizării monedei naționale și ia măsuri pentru contracararea acestui fenomen prin indexarea periodică a salariilor.

Periodic, Guvernul dispune indexarea salariilor, ceea ce înseamnă că se urmărește menținerea puterii de cumpărare a salariatului care, nominal, ca urmare a indexării, primește mai multe bancnote, dar valoarea lor economică este aceeași cu cea inițială de la momentul stabilirii salarizării. Guvernul, prin acte normative succesive stabilește salariul minim brut pe tara garantat in plata pentru fiecare an.

Astfel, prin HG nr. 1051/2008, acesta a fost stabilit la 600 Iei lunar începând cu data de 1 ianuarie 2009, prin HG nr. 1193/2010 acesta a fost stabilit la 670 lei, prin HG nr. 1225/2011 s-a stabilit la 700 Iei, prin art.1 (1) din HG.23/2013 a fost stabilit la 750 lei, iar prin art.1 alin.2 din HG nr..23/2013 valoarea salariului minim brut pe țară a fost stabilită la 800 lei.

Prin aceste acte normative statul garantează în plată fiecărui salariat un salar minim brut de 670 lei în anul 2011, de 700 lei în anul 2012, de 750 lei și respectiv 800 lei în anul 2013, angajatorii având obligația să asigure salariaților acest salariu minim brut impus de lege, fără a avea posibilitatea stabilirii de salarii de baza mai mici de 670 lei, de 700 lei, de 750 lei, respectiv de 800 lei.

Prin urmare, indexarea nu reprezintă o valoare economică primită în plus de salariat, ci păstrarea aceleași valori economice a banilor primiți ca salariu.

Pârâta, nu au respectat dispozițiile hotărârilor de guvern, dispoziții care, nu au făcut decât să ridice pragul minim al salarizării, pentru toți salariații din țară.

În perioada 01.01._11 prin HG nr.1193/2010 valoarea salariului minim brut pe țară a fost stabilită la 670 lei.

Reclamantul D. D. a avut salariul de bază lunar brut de 1993 lei, corespunzător clasei 41 de salarizare, în perioada 01.01._13.

Dacă împărțim salariul de bază lunar brut de 1993 lei la coeficientul de ierarhizare 3,321 corespunzător clasei de salarizare 41, rezultă un salariu de bază minim de 600 lei corespunzător clasei 1 de salarizare și nu 670 lei. 1993 salariul de baza lunar brut: 3,321 coeficientul de ierarhizare = 600 lei salariu minim brut corespunzător clasei 1 de salarizare.

Aplicând formula de calcul Sclasa 1-600 lei x K~ 3,321 = 1993 lei salariu de bază lunar brut (3,321 reprezintă coeficientul de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare 41 pe care reclamantul a avut-o în anul 2011).

Dacă pârâta lua ca bază de calcul salariul de bază brut de 670 lei corespunzător clasei 1 de salarizare, înmulțit cu coeficientul de ierarhizare 3,321 corespunzător clasei de salarizare 41 pe care reclamantul a avut-o în perioada 2011-2013, prin aplicarea formulei de calcul din anexa 1 la CCM, pârâta trebuia să-i plătească un salariu de bază brut de 2225 lei/lună, la care se adaugă sporurile corespunzătoare de care a beneficiat în perioada respectivă (spor vechime 25% și spor muncă feroviară 7%, etc).

Aplicând formula de calcul Sclasa 1=670 lei x K=3,321 = 2.225 lei salariu de baza lunar brut.

Referitor la petitul 2 se arată următoarele:

În perioada 01.01._13 prin HG nr.1225/12._ valoarea salariului minim brut pe țară a fost stabilită la 700 lei.

Reclamantul D. D. a avut salariul de bază lunar brut de 1993 lei, corespunzător clasei 41 de salarizare, în perioada 01.01._13.

Aplicând formula de calcul Sclasa 1=700 lei x K= 3,321 = 2325 lei salariu de bază lunar brut.

Referitor la petitul 3 se arată următoarele.

În perioada 01.02._13 prin art.1 (l) din HG nr.23/2013 valoarea salariului minim brut pe țară a fost stabilită la 750 lei.

Reclamantul D. D. a avut salariul de bază lunar brut de 1993 lei, corespunzător clasei 41 de salarizare, în perioada 01.01._13.

Aplicând formula de calcul Sclasa 1=750 lei x K= 3,321= 2491lei salariu de bază lunar brut.

Referitor la petitul 4 se arată următoarele:.

În perioada 01.07._13 prin art.1 alin.2 din HG.23/2013, valoarea salariului minim brut pe țară a fost stabilită la 800 lei.

Reclamantul D. D. a avut salariul de bază lunar brut de 1993 lei, corespunzător clasei 41 de salarizare, in perioada 01.01._13.

Aplicând formula de calcul Sclasa 1=800 lei x K= 3,321 = 2657 lei salariu de bază lunar brut.

Diferența de salariu rezultă din faptul că pârâta nu a aplicat formula de calcul și coeficientul de ierarhizare existent în Anexa 1 la CCM 2011-2012 încheiat la nivelul pârâtei, la salariul minim brut pe țară de 800 lei corespunzător clasei 1 de salarizare.

Pentru calculul salariului de bază corespunzător fiecărei clase de salarizare, pârâta nu pornește de la salariul de bază minim brut garantat în plată, ci de la o valoare de 600 lei.

Acest cuantum a fost stabilit nelegal în condițiile în care pragul minim de salarizare este impus de Guvern prin act normativ superior contractului colectiv de muncă.

Solicită apelanta să se constate că nivelul de 600 lei corespundea Ia data de 01.04.2010, nivelului salariului minim brut garantat în plată, astfel cum acesta a fost stabilit prin HG nr. 1051/2008.

Pârâta a revenit în mod nelegal la salariul minim brut de 600 lei din moment ce prin art.1 din HG nr. 1193/2010 valoarea salariului minim brut pe țară a fost stabilită la 670 Iei, prin art. 1 din HG nr.1225/12.12.2011 valoarea salariului minim brut pe țară a fost stabilită la 700 lei și prin art.1 alin.1 și 2 din HG nr. 23/2013 valoarea salariului minim brut pe țară a fost stabilită la 750 lei, respectiv 800 lei.

Aceste cuantumuri au fost stabilite de Guvern cu respectarea condițiilor de consultare a patronatelor și sindicatelor, astfel încât aceste cuantumuri se impun și pârâtei în calitate de angajator.

Pârâta recunoaște că nu a aplicat formula de calcul și coeficientul de ierarhizare existent în CCM 2011-2012, la salariul minim de 670 lei, 700 lei, 750 lei, respectiv 800 lei, așa cum rezultă din Capitolul XI-Dispoziții finale din CCM pe anii 2011-2012 si 2012-2014, conform cărora: "Părțile stabilesc ca la următoarele discuții privind un nou CCM să se negocieze salariile de bază brute corespunzătoare fiecărei clase de salarizare conform formulei și a coeficienților de ierarhizare existenți în CCM2009-2010", în funcție de situația financiară a societății.

Prima instanța a nesocotit că pârâta condiționează aplicarea prevederilor art.1 din HG nr.1193/2010, prin care valoarea salariului minim brut pe țară a fost stabilită la 670 lei, ale art. 1 din HG nr.1225/12.12.2011 prin care valoarea salariului minim brut pe țară a fost stabilită la 700 lei și ale art.1și 2 din HG nr. 23/2013 prin care valoarea salariului minim brut pe țară a fost stabilită la 750 lei, respectiv 800 lei, de situația financiară a societății.

Având în vedere caracterul sinalagmatic (art.1171 Noul cod civil ), oneros (art.1172 alin.1 din Noul Cod Civil) și comutativ ( art. 1173 alin. 1 din Noul Cod Civil) al contractului colectiv de muncă și dispozițiile exprese ale legii (art.1 lit.i din Legea nr.62/2011) potrivit cărora acest contract reglementează "drepturi" și "obligații," rezultă faptul că prevederile Contractelor colective de muncă nu pot stabili drepturi, a căror existență și întindere să depindă de un element aleatoriu, viitor și incert (în funcție de situația financiară).O asemenea condiție este prohibită de art. 132 alin. (2) din Legea nr.62/2011 a dialogului potrivit cărora: "La încheierea contractelor colective de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile angajaților au un caracter minimal, fiind astfel caducă și inopozabilă salariaților.

Această condiție este ilicită și imorală (art. 1237 Noul Cod Civil), deoarece este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unor norme legale imperative (art. 40 alin. 2 lit. c din Codul Muncii, art. 132 alin.1 și 2 din Legea nr.62/2011, art.1din HG nr.1193/2010 prin care valoarea salariului minim brut pe țară a fost stabilită la 670 lei, ale art. 1 din HG nr.1225/12.12.2011 prin care valoarea salariului minim brut pe țară a fost stabilită la 700 lei și ale art.1 alin. si 2 din HG nr. 23/2013 prin care valoarea salariului minim brut pe țară a fost stabilită la 750 lei, respectiv 800 lei).

În aceasta situație sunt aplicabile prevederile art.1253 Noul Cod Civil.

Pe de altă parte, această clauză este ineficientă, deoarece pârâta nu a modificat și art. 7 din CCM pe anii 2011-2012 și 2012-2014, astfel că salariul reclamantului se calculează tot după formula S = Sclasa lxk.

Anexa 1 la CCM pe anii 2011-2012 și 2012-2014 referitoare la nivelul clasei 1 de salarizare, este direct relațională prin clauze contractuale exprese (art.2 alin. 4 teza a II- a, art.2 alin. 6 și prin art.8(I) din CCM) cu nivelul salariului minim brut pe economie garantat în plată și nivelul clasei 1 de salarizare nu putea să se situeze mai jos decât prevedea respectiva garanție ce opera, cu putere de lege, pe tot teritoriul statului român, cu privire la toți agenții economici care își desfășoară activitatea între granițele Statului Român.

În condițiile în care prin Anexa 1 la CCM s-a stabilit un salariu brut de numai 600 lei pentru clasa 1 de salarizare, (salariu inferior celui stabilit prin hotărâre de guvern clasa de salarizare în funcție de care se determină salariul de bază pentru fiecare clasă de salarizare din cele 46 existente în CCM încheiat la nivelul pârâtei, toți salariații pârâtei sunt prejudiciați.

Semnatarii CCM pe anii 2011-2012 și 2012-2014 au stabilit asupra

drepturilor salariate cu respectarea pragurilor minime impuse de actele normative superioare prin art.2 alin. 4 teza a II- a, prin art.2 alin. 6 și prin art.8(l) din aceleași contracte colective de muncă, art.2 alin. 4 teza a II- a din Contractele colective de muncă al CFR Marfa SA pe anii 2011-2012 și 2012-2014, potrivit cărora:

"În situațiile în care, în privința drepturilor ce decurg din contractul colectiv de muncă, intervin reglementari legale mai favorabile, ele vor face parte de drept din contract în condițiile prevăzute de acestea.

Art. 2 alin.6 din CCM pe anii 2011-2012 si 2012-2014 încheiate la nivelul pârâtei, prevede că: "În situațiile în care, în privința drepturilor ce decurg din contractul colectiv de muncă, intervin reglementari legale mai favorabile, ele vor face parte de drept din contract în condițiile prevăzute de acestea ".

Art.8(1) din CCM 2011-2012 si 2012 - 2014, statuează că: "Indexarea salariilor și modificarea tarifelor se face conform prevederilor legale".

Prevederile art.1 din HG nr.1193/2010 prin care valoarea salariului minim brut pe țară a fost stabilită la 670 lei, ale art. 1 din HG nr.1225/12.12.2011, prin care valoarea salariului minim brut pe țară a fost stabilită la 700 lei și ale art.1 și 2 din HG nr. 23/2013 prin care valoarea salariului minim brut pe țară a fost stabilită la 750 lei, respectiv 800 lei, trebuie corelate cu:

- prevederile art. 40 alin. 2 lit. c din Codul muncii, potrivit cărora: "angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile care decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractul individual de muncă";

- prevederile art.132 alin.1 din Legea nr.62/2011 potrivit cărora clauzele contractelor colective de muncă pot stabili drepturi și obligații numai in limitele și în condițiile prevăzute de lege.

- prevederile art.132 alin. (2) din Legea nr.62/2011 a dialogului social, potrivit cărora;

(2) La încheierea contractelor colective de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile angajaților au un caracter minimal;

- prevederile art. 164 alin.1și 2 din Codul muncii, care statuează: „(1) salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, corespunzător programului normal de muncă se stabilește prin hotărâre a Guvernului, după consultarea sindicatelor și a patronatelor.

(2) angajatorul nu poate stabili salarii de bază prin contractul individual de muncă sub salariul minim brut pe țară.”

În conformitate cu dispozițiile art.159 Codul muncii: „(1) Salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă", dar libertatea părților în stabilirea convențională a drepturilor salariate este, totuși, limitată de legiuitor care prin art.164 din Codul muncii a statuat:

- „(1) salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, corespunzător programului normal de muncă se stabilește prin hotărâre a Guvernului, după consultarea sindicatelor și a patronatelor...

-(2) angajatorul nu poate stabili salarii de bază prin contractul individual de muncă sub salariul minim brut orar pe țară.”

Prin urmare, prevederea cuprinsă în alin.(2) nu poate fi folosită de către angajator pentru a justifica calcularea și acordarea diferențiată a salariilor prin raportare la un salariu minim brut, altul decât cel stabilit prin hotărâre de guvern.

Prevederile art.132 alin. (1) si (2) din Legea nr.62/2011 a dialogului social au valoare de principiu în dreptul muncii, raportat la perioada în care se datorau drepturile solicitate, astfel încât nu puteau fi eludate prin inserarea unor prevederi contractuale în contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate, care tindeau a se interpune în aplicarea directă a acestui principiu care reflectă ordinea publică in domeniul pe care îl reglementează.

Așadar, raportat la dispozițiile legale și contractuale menționate, se impune ca salariul corespunzător clasei 1 de salarizare, să fie actualizat ori de cate ori guvernul emite o hotărâre în acest sens, așa cum este necesar ca salariul aflat sub sintagma "clasa 1 de salarizare, coeficientul de ierarhizare 1,000" din art.7 si anexa 1 la CCM la nivel de unitate să aibă aceeași întindere cu cel impus de Guvern prin hotărâre și Codul muncii prin capitolul II al Titlului IV prin sintagma: "salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată".

Potrivit art. 1267 din Noul Cod Civil: Clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăruia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului.

Prin urmare, pârâta nu putea stabili nivelul celui mai mic salariu (clasa l) în funcție de care se calculau toate celelalte clase de salarizare ( conform formulei de calcul S = Sclasa 1 x k indicată în Anexa 1 din CCM), la un nivel mai mic decât cel minim garantat în plată de statul pe teritoriul căruia își plătea salariații.

În această materie, prioritatea legii este evidentă, deoarece potrivit art.236 alin.4 vechea reglementare și art. 229 alin.4 noua reglementare din Codul muncii, numai: " Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților", iar în cuprinsul art.38 din același cod sunt indicate, într-o modalitate imperativă, limitele minimale ale acestor negocieri și sancțiunea renunțării la unele drepturi stabilite de lege în favoarea salariaților.

Prin întâmpinare, pârâta recunoaște că trebuie să aplice prevederile art.2 alin.4 si 6 din CCM și salariul de bază minim brut garantat în plată stabilit prin art.1 alin.1 și 2 din HG. nr.23/22.01.2013, însă le aplică diferențiat și discreționar fără nici o justificare.

Prin adresele nr.J2.2.1/368 din data de 26.02.2013, nr.J2.2.1/1149 din data de 26.06.2013, nr.J2.2.1/2249/23.12.2013, Directorul general al pârâtei dă ordin Sucursalelor de Marfă, Centrelor Zonale de Marfă, Centrului de întreținere și Reparații Vagoane să respecte prevederile art.2 alin.5 din CCM și să ia măsuri de modificare a tuturor contractelor individuale de muncă ce nu respectă prevederile art.1 alin.1 și 2 din HG. nr.23/22.01.2013, referitoare la salariul minim brut pe țară garantat în plată.

Conform acestor adrese, pârâta a aplicat prevederile art.1alin.1 și 2 din HG nr.23/22.01.2013 și a majorat în mod diferențiat și discriminatoriu numai salariile muncitorilor necalificați încadrați la clasele de salarizare 1-5, la 750 lei pentru perioada 01.02._13, respectiv muncitorilor necalificați încadrați la clasele de salarizare 1-7, la 800 lei pentru perioada 31.07._13, iar de la clasa 10 la clasa 46 salariile celorlalți salariați ai pârâtei au rămas nemodificate din anul 2010.

Pe de altă parte, prin adresele nr.J2.2.1/368/26.02.2013, nr.J2.2.1/1149/26.06.2013, nr.J2.2.1/2249/23.12.2013,pârâta a modificat unilateral Anexa 1 la CCM pe anii 2012-2014 înregistrat sub nr.108/20.04.2012, încălcând prevederile art.149 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, acesta constituind un motiv de nulitate a Anexei 1 la CCM pe anii 2012-2014.

Așadar, pârâta avea obligația să calculeze salariul reclamantului prin luarea în considerare a salariului minim brut pe țară și să înmulțească valoarea acestuia cu coeficientul de ierarhizare corespunzător fiecărei clase de salarizare, în caz contrar, norma, prin raportare la majoritatea salariaților, ar deveni inaplicabilă, lipsită de finalitate și în consecință căzută în desuetudine.

Împrejurarea că salariul reclamantului este superior nu poate fi folosită de societatea pârâta în a limita drepturile acestuia rezultate din aplicarea hotărârilor de guvern în condițiile în care, este de notorietate că majoritatea salariaților pe economie nu se constituie din cei cu salarii sub limita impusă de actul normativ (muncitori necalificați).

În mod greșit, prima instanța motivează că niciunul dintre înscrisurile menționate mai sus (contract individual de muncă, actele adiționale la acesta, etc) nu au fost contestate după emitere și comunicare, de către reclamant.

Dacă în contractul individual de muncă, dreptul salarial stipulat contravine unor dispoziții imperative ale legii sau ale unui act cu forța juridică superioară, clauza este inaplicabilă, fără a fi necesară constatarea nulității sale pe cale jurisdicțională, având în vedere următoarele prevederi legale:

Art.57 alin. 4 din Codul muncii stipulează că: În situația în care o clauză este afectată de nulitate, întrucât stabilește drepturi sau obligații pentru salariați, care contravin unor norme imperative sau contractelor colective de muncă aplicabile, aceasta este înlocuită de drept cu dispozițiile legale sau convenționale aplicabile, salariatul având dreptul la despăgubiri.

Pe de altă parte, art.37 din Codul muncii, consacră principiul negocierii individuale și colective a contractelor de muncă, iar în cuprinsul art.38 din același cod sunt indicate, într-o modalitate imperativă, limitele minimale ale acestor negocieri și sancțiunea renunțării la unele drepturi stabilite de lege în favoarea salariaților.

Art.170 din Codul muncii, statuează că: acceptarea fără rezerve a unei părți din drepturile salariale sau semnarea actelor de plată în astfel de situații nu poate avea semnificația unei renunțări din partea salariatului la drepturile salariale ce i se cuvin în integralitatea lor, potrivit dispozițiilor legale sau contractuale.

Drepturile salariale nu pot fi condiționate sub aspectul protejării lor prin instanță de inițierea unor litigii separate, ci, ineficiența unor prevederi contractuale nelegale poate fi invocată inclusiv pe cale incidentală sau indirect, cum este în prezenta cauză.

De altfel și în jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr.44/2007, Decizia nr.45/2007, Decizia nr.222/2008, Decizia nr.504/2009) s-a statuat că: "Este posibil ca efectele juridice ale unor clauze contractuale să continue ori să se producă după încetarea existenței contractelor. În asemenea situații pot fi contestate în justiție efectele juridice respective, dacă acestea sunt contrare drepturilor, libertăților sau intereselor legitime ale persoanei "

Astfel, dreptul de acces liber la justiție și dreptul la un proces echitabil nu sunt îngrădite. Toate aceste aspecte le-a arătat în mod detaliat prin cererea de chemare în judecată, răspunsul la întâmpinare, notele scrise depuse la dosarul cauzei, însă prima instanță n-a luat în considerare susținerile sale pronunțând o hotărâre netemeinică și nelegală.

Prin întâmpinarea formulată de către intimata-pârâtă s-a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Nu s-au propus noi dovezi în cauză, solicitându-se judecarea în lipsa părților conform art. 411 Cod Procedură Civilă.

Curtea, văzând prevederile art. 480 alineatul 1 Cod Procedură Civilă și apreciind că în raport de pretențiile deduse judecății, de probatoriul administrat și de normele juridice relevante, soluția primei instanțe este legală și temeinică, va respinge apelul ca nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Criticile exprimate în motivarea apelului nu pot fi primite, Tribunalul procedând corect atunci când a respins acțiunea cu care a fost sesizat.

Legal s-a admis excepția autorității de lucru judecat invocată de către pârâtă prin întâmpinarea formulată în cauză asupra capătului de cerere privind acordarea diferențelor salariale pentru perioada 03._11, raportat la conținutul în date al sentinței civile nr. 2133 din 15 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul Ialomița în dosarul civil nr._ .

Tribunalul, a procedat corect la analiza cu prioritate a excepției autorității de lucru judecat, invocate,în acord cu disp.art.248(1) din noul Cod civil,(potrivit cărora:”instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură,precum și a celor de fond care fac inutilă,în tot sau în parte,administrarea de probe noi ori,după caz,cercetarea în fond a cauzei”), excepție ce a fost soluționată cu legala interpretare a art.430 din noul Cod civil ce prevăd următoarele:

”(1)Hotărârea judecătorească ce soluționează,în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are,de la pronunțare autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.

(2)Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul,precum și considerentele pe care acestea se sprijină,inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă”.

Astfel, legal s-a statuat că s-a formulat o acțiune similară de reclamant, având același obiect și aceeași cauză acțiune soluționată prin sentința civilă nr. 2133 din 15 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul Ialomița.

Ori,obiectul celei de-a doua acțiuni este identic cu obiectul primei acțiuni sub aspectul pretențiilor aferente perioadei 03._11,întrucât s-a solicitat prioritar,ca prin hotărâre judecătorească să se dispună obligarea pârâtei la plata și pentru această perioadă a diferenței dintre drepturile salariale calculate în raport de valoarea salariului minim brut de 700 lei corespunzător clasei 1 de salarizare și drepturile salariale efectiv plătite,; la plata de daune interese constând în actualizarea sumei pe care o datorează cu rata inflației și la care se adaugă dobânda legală; la plata cheltuielilor de judecată.

Aceasta întrucât,salariului minim brut de 700 lei corespunzător clasei 1 de salarizare a fost stabilit prin CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010,ce a fost valabil până la data de 31.12.2010, așa cum rezultă din prevederile art.4 alin.1 și 2.

CCM-ul sus precizat nu este aplicabil până la data de 31 decembrie 2011. Conform art.4 alin.2 :"Dacă niciuna din părți nu denunță contractul cu 30 de zile înaintea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu mai mult de 12 luni".Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010, și-a încetat efectele în ce o privește pe pârâtă la data de 31.12.2010, urmare a denunțării unilaterale a contractului respectiv de către Confederația Națională a Patronatului Român..

Potrivit art. 4 alin. 2 din respectivul CCM, „dacă nici una din părți nu denunță contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu cu mai mult de 12 luni, respectiv încă un an calendaristic".

Or, notificarea de denunțare a CCM a fost transmisă părților contractante la data de 17.11.2010, respectându-se astfel întrutotul cerințele impuse de clauza de la art. 4 alin. 2 din contract. Ca atare, Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010 a încetat să mai aibă consecințe juridice de la data de 31.12.2010.

D. urmare ,prima instanță a apreciat cu interpretarea corectă a art.430 din Noul Cod civil că autoritatea de lucru judecat are la bază regula potrivit căreia o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată și că o constatare realizată într-o hotărâre judecătorească nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, aceasta în scopul de a realiza o administrare uniformă a justiției.

În aceste condiții, legal s-a conchis că între cele două judecăți există identitate de părți, obiect, cauză, scopul urmărit de reclamant fiind același în ambele acțiuni.

Ori,excepția de autoritate de lucru judecat interzice judecata repetată a aceleași pricini,efectul său fiind peremptoriu. D. urmare,constatând că în mod corect a fost soluționată această excepție,nu pot fi primite criticile invocate pe fondul cauzei formulate de apelant .

Pe fondul dreptului dedus judecății, rezultă din analiza susținerilor prezentate în cuprinsul acțiunii și reluate în motivarea căii de atac ce face obiectul prezentului proces, apelantul-reclamant pretinde că intimata-pârâtă, în calitate de angajator, avea obligația de a stabili salariul de bază minim brut la nivel de unitate (în raport de care se calculează salariul de bază minim brut al fiecărui angajat) prin raportare la prevederile HGR nr. 1193/2010, 1225/2011 și 23/2013.

Potrivit art. 1 din HGR nr. 1193/2010, „începând cu data de 1 ianuarie 2011, salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată se stabilește la 670 lei lunar, pentru un program complet de lucru de 170 de ore în medie pe lună în anul 2011 reprezentând 3,94 lei/oră”.

Art. 1 din HGR nr. 1225/2010 a statuat că „începând cu data de 1 ianuarie 2012 salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată se stabilește la 700 lei lunar, pentru un program complet de lucru de 169,333 ore în medie pe lună în anul 2012, reprezentând 4,13 lei/oră”.

În sfârșit, art. 1 din HGR nr. 23/2013 prevede:

„(1) Începând cu data de 1 februarie 2013, salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată se stabilește la 750 lei lunar, pentru un program complet de lucru de 168,667 ore în medie pe lună în anul 2013, reprezentând 4,44 lei/oră.

(2) Începând cu data de 1 iulie 2013, salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată se stabilește la 800 lei lunar, pentru un program complet de lucru de 168,667 ore în medie pe lună în anul 2013, reprezentând 4,74 lei/oră”.

După cum se observă, toate aceste HGR se referă la problematica „salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată”, sintagmă menționată în mod expres în cuprinsul art. 1 al acestor acte normative.

Dispozițiile acestor Hotărâri de Guvern trebuie coroborate cu cele ale art. 164 alin. 3 din Codul Muncii, în conformitate cu care „angajatorul este obligat să garanteze în plată un salariu brut lunar cel puțin egal cu salariul de bază minim brut pe țară”.

Din interpretarea gramaticală, logică și sistematică a acestor norme juridice se desprinde concluzia că în România, orice angajator are obligația să garanteze în plată un salariu brut lunar cel puțin egal cu salariul de bază minim brut pe țară, astfel cum acest salariu a fost determinat prin hotărârile de guvern menționate mai sus.

Deci, angajatorul are obligația de a asigura plata unui salariu brut lunar care nu poate fi mai mic decât salariul de bază minim brut pe țară stabilit prin HGR, iar nu îndatorirea de care vorbește apelantul-reclamant, anume aceea de a stabili salariul de bază minim brut la nivel de unitate prin raportare la prevederile HGR nr. 1193/2010, 1225/2011 și 23/2013.

Or, așa cum rezultă din analiza materialului probator administrat în cauză (înscrisuri), această obligație a fost respectată în cazul apelantului-reclamant în toată perioada de timp menționată în petitul acțiunii, intimata-pârâtă achitându-i un salariu brut lunar mai mare decât salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată și respectând în acest fel exigențele ce decurg din interpretarea prin coroborare a art. 164 alin. 3 din Codul Muncii și ale art. 1 din HGR nr. 1193/2010, 1225/2011 și 23/2013.

De altfel, în motivarea apelului se recunoaște faptul că salariul brut lunar al reclamantului din perioada dedusă judecații a fost superior salariului de bază minim brut pe țara stabilit de cele trei hotărâri de guvern (a se vedea fila 3 din dosarul C.).

După cum s-a relevat anterior, HGR nr. 1193/2010, 1225/2011 și 23/2013 reglementează aspectul salariului de bază minim brut pe țară ce trebuie garantat în plată, ceea ce diferă de noțiunea stabilirii salariului de bază minim brut la nivelul fiecărui angajator. Date fiind prevederile acestor acte normative și ale art. 164 din Codul Muncii, angajatorul are doar datoria de a plăti un salariul de bază minim brut egal cu cel fixat prin hotărâre de guvern ca fiind salariul minim brut pe țară.

Este adevărat că potrivit art. 164 alin. 2 din Codul Muncii, „angajatorul nu poate negocia și stabili salarii de bază prin contractul individual de muncă sub salariul de bază minim brut orar pe țară”. Însă, în cauză și această îndatorire este respectată, câtă vreme salariul lunar brut al autorului acțiunii a fost superior salariului de bază minim brut pe țara stabilit de cele trei hotărâri de guvern, așa cum s-a arătat mai sus.

Oricum, nici art. 164 alin. 2 din Codul Muncii nu impune vreo obligație în sarcina angajatorului privitor la stabilirea salariului bază minim brut la nivel de unitate, ci are în vedere doar ipoteza negocierii și stabilirii salariului de bază prin contractul individual de muncă.

Reclamantul urmărește de fapt recalcularea drepturile salariale pentru perioada indicată în cerere, în baza unui algoritm de calcul propriu, respectiv să se înmulțească coeficienții de ierarhizare prevăzuți pentru fiecare clasă de salarizare în grila de salarizare din anexa 1 a CCM pe unitate pe anii 2011-2012 și 2012-2013 cu salariul de bază minim brut pe țară și garantat în plata prevăzut prin hotărâri de guvern.

Acest mod de calcul nu are însă niciun fundament legal,cum a statuat Tribunalul București,întrucât nu există niciun act normativ în vigoare pe perioada reclamată care să oblige intimata-pârâtă să prevadă în CCM proprii un salariu minim de 670, 700 și 750 lei la care să se adauge coeficienți de ierarhizare aferenți clasei de salarizare, așa cum eronat pretinde apelantul-reclamant.

Cum, pretențiile principale sunt neîntemeiate, cererile accesorii vizând obligarea pârâtei la daune interese constând în actualizarea sumei pretins a fi datorate cu rata inflației, la care să se adauge și dobânda legală, sunt de asemenea neîntemeiate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.480 alin.1 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondată, cererea de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge apelul formulat de apelantul-reclamant D. D., domiciliat în Țăndărei, Șoseaua București, ., jud. Ialomița, CNP_, cu domiciliul procedural ales pentru comunicarea actelor de procedură la avocat M. D., cu sediul în B., .. 13, jud. B., împotriva sentinței civile nr.2102/F din data de 19.11.2014, pronunțată de Tribunalul Ialomița – Secția Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „CFR MARFĂ” S.A., cu sediul în București, .. 38, sector 1, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 18.06.2015.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, E. L. U. L. C. Dobraniște

GREFIER,

F. V.

Red.L.E.U.

Dact. Fl.V./4 ex./ 08.07.2015

Jud.fond:D. R.

← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr....		Acţiune în constatare. Decizia nr. 798/2015. Curtea de Apel... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Acţiune în răspundere patrimonială. Decizia nr. 2647/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 456/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 3271/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1322/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Acţiune în constatare. Decizia nr. 798/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligaţie de a face. Decizia nr. 1199/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 847/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI