Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 244/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 244/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-01-2015 în dosarul nr. 4336/87/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi 3784/2014)
DECIZIE Nr. 244/2015
Ședința publică de la 26 Ianuarie 2015
Completul constituit din:
PREȘEDINTE E. D. B.
Judecător M. P.
Grefier R. N. C.
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulate de apelantul-contestator R. I., împotriva sentinței civile nr. 319/20.03.2014 pronunțată de Tribunalul Teleorman – Secția Conflicte de Muncă; Asigurări Sociale; C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S. DE T. FEROVIAR DE CALATORI BUCUREȘTI, cauza având ca obiect: contestație decizie de concediere.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă apelantul-contestator R. I. prin avocat S. M., conform împuternicirii avocațiale aflate la fila 17 din dosarul de apel, intimata-reclamantă S. DE T. FEROVIAR DE CALATORI BUCUREȘTI prin consilier juridic C. M. cu delegație de reprezentare juridică nr. B.C._ /2014 la dosar.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează Curții că dosarul se află la al II-lea termen de judecată, la termenul anterior cauza a fost amânată pentru ca apelantul-contestator să i-a cunoștință de înscrisurile depuse la dosar, după care,
Intimata-reclamantă S. DE T. FEROVIAR DE CALATORI BUCUREȘTI, prin consilier juridic, având cuvântul invocă excepția nulității cererii de apel având în vedere indicarea greșită a sentinței civile apelate.
Apelantul-contestator R. I., prin avocat, având cuvântul precizează că este o simplă eroare materială și conform antetului se poate constat care sentința civilă se atacă.
Curtea, asupra excepției de nulitate a apelului invocată de intimata-pârâtă, având în vedere că este greșit indicat anul în care a fost pronunțată sentința, precum și indicativul instanței, precum și că nu s-a produs nici o vătămare prin indicarea eronată a sentinței, va respinge excepția de nulitate ca neîntemeiată.
Nemaifiind probe de administrat sau excepții de invocat, Curtea, în temeiul art. 392 Cod procedură civilă, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților pe cererile de apel.
Apelantul-contestator R. I., prin avocat, având cuvântul, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, a se avea în vedere că instanța de fond nu s-a pronunțat pe aspectul legalității deciziei de concediere acesta fiind un aspect prioritar înainte de a se pronunța pe temeinicie.
Arată că în motivele de apel a susținut faptul că decizia de concediere nu a fost motivată și că nu are o descriere detaliată a motivelor pentru care s-a ajuns la măsura concedierii. Instanța de fond a luat în considerare ce a fost scris de angajator în decizie, respectiv că a săvârșit o abatere gravă, motiv pentru care a fost și concediat, precizând că nu sunt descrise faptele care constituie o abatere gravă.
În raport de dispozițiile art. 79 din Codul muncii, arată că angajatorul chiar dacă vine ulterior și indică care este temeiul de drept în baza căruia a fost emisă decizia de concediere, arată că motivele nu pot fi ulterior completate emiterii deciziei conform articolului indicat, motiv pentru care ceea ce a completat contestatorul ulterior în fața instanței de fond în deciziei de concediere, nu pot fi avute în vedere.
Pe temeinicia cererii, arată că angajatorul a precizat că nu s-a completat formularul tipizat, solicitând a se reține că formularul nu s-a completat pentru faptul că asupra organului de control nu a existat un astfel de formular conform celui depus la dosar fila 37. Arată că tipizatul dacă exista și era prezentat contestatorului, se completa un proces-verbal de către organul de control prin care se preciza că acesta a refuzat completarea rubrici căreia îi revenea.
Arată că instanța de fond nu a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, nu a fost imparțială și a făcut aprecieri asupra unor aspecte cu care nu a fost învestită.
Față de cele învederate, depune la dosar concluzii scrise în susținerea celor precizate solicitând admiterea apelului, cu cheltuieli de judecată conform chitanței nr. 382/25.07.2014.
Intimata-reclamantă S. DE T. FEROVIAR DE CALATORI BUCUREȘTI, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită respingerea apelului, arată că instanța de fond a făcut o apreciere corectă a probelor administrate la Tribunalul Teleorman, potrivit art.49 din Codul de procedură civilă, cel care face o susținere în fața instanței trebuie să o și dovedească, menționând că apelantul nu a depus probe prin care să o dovedească ceea ce susține.
Solicită a se observa că în decizia de concediere se specifică fapta pentru care a fost sancționat precizând că raportul de cercetare nr.537 a fost efectuat în detaliul.
Arată că salariatul în temeiul unui contract de muncă este obligat să presteze angajatorului o activitate, având la dispoziție o gestiune de călătorie (procese-verbale, bilete eliberate în tren, etc.) pe care trebuie să le comercializeze în temeiul sarcinilor de serviciu prevăzute în fișa postului. În momentul în care se refuză în fața organelor de control punerea la dispoziție a gestiunii, arată că organul de control nu are altă putere decât de a consta și a scrie în carnetul de activitate al personalului de tren astfel cum s-a și procedat.
În carnetul de activitate al personalului de drept se precizează faptul că, la orice problemă întâmpinată se poate face raport de eveniment și în conținutul acestuia conform fișei de post în care se specifică faptul că la orice probleme apărută, respectiv orice problemă care ține de activitate a căii ferate se va proceda la întocmirea unui raport de evenimente.
Curtea cu privire la solicitarea apelantului-contestator de a se preciza cine se află în posesie acestui formular tipizat, reprezentantul părții intimate-pârâte arată că formularul tipizat se află în posesia organului de control, precizând că acest format a fost pus la dispoziția căii ferate prin Dispoziția 108/2014.
Intimata-reclamantă pentru cele învederate solicită respingerea apelului și menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile pronunțată de instanța de fond.
În temeiul art. 394 Cod procedură civilă, Curtea declară dezbaterile închise și reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:
- SOLUȚIA PRIMEI INSTANȚE
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman la data de 3 decembrie 2013 sub nr._, reclamantul R. I. a formulat, în contradictoriu cu pârâta S. de T. Feroviar de Călători București, contestație împotriva deciziei nr. S1/1689 din 29.05.2013 emisă de pârâtă, solicitând anularea deciziei de concediere, reintegrarea în funcția deținută anterior concedierii, conform art. 80 alin.2 din Codul muncii, obligarea pârâtei la acordarea unei despăgubiri egalE cu drepturile salariale majorate și a tuturor drepturilor salariale, indexate și actualizate ce i se cuvin până la reintegrarea efectivă deținută anterior concedierii, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr.319 din data de 20 martie 2014, pronunțată de Tribunalul Teleorman a fost respinsă, ca nefondată excepția tardivității emiterii deciziei nr. S1/1689/29.05.2013 invocată de reclamant și a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul R. I., împotriva pârâtei S. de T. Feroviar de Călători București, ca nefondată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că, reclamantul R. I. a fost angajatul pârâtei Societatea Națională de T. Feroviar „C.F.R. Călători” S.A. – S. de T. Feroviar de Călători București în funcția de șef de tren.
Prin decizia nr. S1/1689/29.05.2013 (fila 8) reclamantului i s-a desfăcut disciplinar contractul individual de muncă, în conformitate cu prevederile art. 61 lit. a) din Legea nr. 53/2003, republicată – Codul muncii, reținându-se că, la data de 25.04.2013, fiind de serviciu la trenul 1622, a refuzat să se supună controlului efectuat de organele de supracontrol din STFC B. – Serviciul Control Trenuri, în sensul că a refuzat să i se efectueze gestiunea și să completeze formularul tipizat pentru verificarea gestiunii, prezentând doar carnetul de activitate, faptă ce a fost apreciată ca reprezentând o abatere foarte gravă.
Cu privire la excepția tardivității emiterii deciziei de concediere, invocată de reclamant, pe considerentul că, deși pârâta a luat la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare la data de 26.04.2013, așa cum rezultă din adresa nr. 558/2/486 emisă la data de 26.04.2013 de STFC B. Serviciul Control Trenuri, transmisă prin fax către STFC București Serviciul Control Trenuri în aceeași zi, aceasta a procedat la emiterea deciziei de concediere abia la data de 29.05.2013, deci cu încălcarea prevederilor art. 252 alin. 1 din Codul muncii, Tribunalul constată că aceasta este neîntemeiată.
Astfel, potrivit art. 252 alin. (1) din Codul muncii, angajatorul dispune aplicarea sancțiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârșirii faptei.
Prin Decizia nr. 16/12.11.2012 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 817/05.12.2012, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, admițând recursurile în interesul legii declarate de Avocatul Poporului și procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, în interpretarea și aplicarea art. 252 alin. (1) din Codul muncii, republicat, momentul de la care începe să curgă termenul de 30 de zile calendaristice pentru aplicarea sancțiunii disciplinare este data înregistrării raportului final al cercetării disciplinare prealabile la registratura unității.
Or, analizând înscrisurile depuse de pârâtă la dosarul cauzei, respectiv raportul de cercetare nr. S_ /2012 (fila 58), Tribunalul a constatat că acesta a fost înregistrat la registratura pârâtei sub nr. 537/29.05.2013, iar decizia de sancționare a fost emisă în aceeași zi, așa încât nu se poate reține că aceasta a fost emisă cu nerespectarea termenului prevăzut de art. 252 alin. (1) din Codul muncii, republicat.
Ca atare, excepția invocată a fost respinsă ca nefondată.
În ceea ce privește fondul cauzei, instanța a constatat că măsura dispusă prin decizia nr. S1/1689/29.05.2013 este legală și temeinică.
Astfel, din mențiunile carnetului de activitate al reclamantului (fila 24), rezultă că organele de supracontrol, la data de 25.04.2013, au constatat că reclamantul a încasat o anumită sumă de bani de la un călător în schimbul transportului a 2 bagaje în fața organelor de supracontrol, iar după plecarea trenului, organele de supracontrol s-au legitimat și au solicitat șefului de tren verificarea gestiunii și a imprimatelor din dotare pe formular tipizat.
Din aceleași mențiuni rezultă că șeful de tren a refuzat verificarea gestiunii și în acel moment a aruncat suma de bani primită pe fereastra compartimentului de serviciu, în prezența șefului serviciu CT B. L. I. și a conductorului de tren S. I., precum și faptul că, la verificarea vagoanelor 1, 2, 3 și 5, nu s-au depistat nereguli comerciale în sarcina personalului de tren, aceste aspecte fiind consemnate de către organele de supracontrol în adresa nr. S58/_ (fila 59).
Prin decizia de sancționare s-a reținut că, la data de 25.04.2013, fiind de serviciu la trenul 1622, reclamantul a refuzat să se supună controlului efectuat de organele de supracontrol din STFC B. – Serviciul Control Trenuri, în sensul că a refuzat să i se efectueze gestiunea și să completeze formularul tipizat pentru verificarea gestiunii, prezentând doar carnetul de activitate, precum și faptul că fapta contravine prevederilor Cap. 2, pct. 2.1.23 din Fișa Postului, Cap. III, art. 9 lit. l) din Dispoziția 66 din 05.09.2011 și art. 9 pct. 3 din regulamentul pentru circulația trenurilor și manevra vehiculelor feroviare.
Ca urmare, apreciindu-se că fapta vizând refuzul reclamantului de a se supune controlului se încadrează în categoria abaterilor grave potrivit Anexei 1 pct. 7 din Dispoziția SNTFC nr. 36, prin decizia contestată s-a dispus concedierea disciplinară a acestuia.
Prin contestația formulată, reclamantul a arătat că nu se face vinovat de abaterea disciplinară pentru care a fost sancționat, deoarece după prezentarea organelor de supracontrol a dat raportul, a prezentat acestora carnetul de activitate, a dat declarație scrisă de început de control în care a evidențiat situația din sectorul său de activitate, iar din mențiunile înscrise în carnetul de activitate, cu ocazia controlului rezultă că activitatea sa a fost verificată de organele de supracontrol fără a se constata nereguli comerciale.
Susținerile reclamantului nu pot fi primite întrucât constatarea organelor de control vizând absența neregulilor comerciale, se referă la verificarea vagoanelor 1, 2, 3, 4 și 5, deci la verificarea legitimațiilor de călători și nu la refuzul reclamantului de a efectua gestiunea și de a completa formularul tipizat pentru verificarea gestiunii.
Pe de altă parte, împrejurarea că reclamantul nu a uzat de posibilitatea legală acordată de art. 9 din Instrucțiunile din carnetul de activitate și nu a întocmit raport de eveniment pentru a justifica înscrierile efectuate de organele de supracontrol, nu poate susține decât realitatea consemnărilor organelor de supracontrol, cu atât mai mult cu cât la pct. 2.1.39 din fișa postului este înscrisă obligația privind întocmirea unui raport de eveniment ori de câte ori apar probleme, pagube sau degradări la vagoane ce se înaintează șefului de tură de la comanda personalului pentru luare la cunoștință sub semnătură, iar la pct. 2.1.40 este înscrisă obligația de a se aduce la cunoștința conducerii stației prin raport de eveniment orice neregulă, orice problemă și orice neajuns depistate în timpul serviciului.
În plus, situația de fapt expusă în carnetul de activitate se coroborează cu cele consemnate în adresa nr. S58/_ emisă de STFC B., Serviciul Control Trenuri și parțial cu declarația conductorului de tren S. I. care recunoaște existența unor discuții ce s-au purtat între reclamant și organele de supracontrol, astfel că susținerile acestuia în sensul că nu se face vinovat se săvârșirea faptei reținute în sarcina sa nu pot fi primite.
De altfel, este de observat că reclamantul justifică refuzul de efectuare a gestiunii și de completare a formularului tipizat pentru verificarea gestiunii pe împrejurarea că organele de control nu au avut intenția de a-i verifica gestiunea întrucât nu au procedat în modalitatea descrisă de acesta, respectiv aceștia nu au barat cu dată, nr. de legitimație și semnătură rubricile din carnetul de activitate unde avea evidențiată gestiunea.
Însă, în condițiile în care înscrisurile depuse de reclamant prin serviciul Registratură la data de 18.03.2014, nu fac dovada că modalitatea de control prezentată este conformă cu reglementările și metodologia de lucru a SNTFC București, susținerile reclamantului pe acest aspect urmează a fi înlăturate, cu atât mai mult cu cât ceea ce i se impută reclamantului este faptul că a refuzat să completeze formularul tipizat pentru verificarea gestiunii și nu refuzul de a pune la dispoziția organelor de supracontrol carnetul de activitate.
Prin urmare, cum art. 247 alin (2) din Codul muncii, republicat definește abaterea disciplinară ca fiind „o faptă în legătură cu munca și care constă într-o acțiune sau inacțiune săvârșită cu vinovăție de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici” și având în vedere că răspunderea disciplinară intervine ori de câte ori persoana angajată încalcă, prin fapta săvârșită cu vinovăție, obligația de a respecta disciplina muncii, Tribunalul apreciază că refuzul reclamantului de a se supune controlului efectuat de organele de supracontrol constituie o împrejurare ce poate fi calificată drept o abatere gravă de la disciplina muncii.
În consecință, față de cele expuse și, cum potrivit art. 61 lit. a) din Codul Muncii, angajatorul are posibilitatea de a dispune concedierea pentru motive care țin de persoana salariatului, în cazul în care a săvârșit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplina muncii sau de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, CCM aplicabil sau regulamentul intern, Tribunalul a apreciat decizia contestată ca fiind legală și temeinică, prin fapta săvârșită reclamantul aducând atingere atât normelor referitoare la respectarea ordinelor și dispozițiilor interne, cât și a celor ce vizează drepturile și autoritatea organelor de supracontrol.
Ca atare, cererea având ca obiect anularea deciziei de concediere nr. S1/1689/29.05.2013 a fost respinsă ca nefondată, aceeași soluție urmând a primi și cererile accesorii vizând reintegrarea în funcția deținută anterior concedierii și obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egală cu drepturile salariale majorate și a tuturor drepturilor salariale, indexate și actualizate ce i se cuvin până la reintegrarea efectivă.
- APELUL FORMULAT DE R. I.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel în termen legal și motivat reclamantul R. I., criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea apelului, întemeiat în drept pe dispozițiile art.470 din Codul de procedură civilă, apelantul solicită admiterea apelului, și rejudecând cauza pe fond schimbarea în tot a sentinței apelate, cu consecința admiterii contestației, astfel cum a fost formulată.
Se arată în fapt că, prin cererea introductivă a solicitat instanței de judecată ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea deciziei nr. Șl/1689, emisă la data de 29.05.2013, de către Directorul Sucursalei de T. Feroviar de Călători București, D. L. C., reintegrarea pe postul avut anterior desfacerii contractului individual de muncă, obligarea intimatei la plata despăgubirilor calculate de la data emiterii deciziei de concediere până la efectivă reintegrare, reprezentând drepturi salariale indexate, majorate, precum și plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.
Din decizia de concediere nr. 1689/29.05.2013, emisă de către SNTFC CFR Călători SĂI S. de T. Feroviar de Călători București, reiese că a fost concediat pentru săvârșirea unei "abateri foarte grave" în baza dispozițiilor art. 61, lit. a), Codul muncii.
Cu toate că nulitatea deciziei de concediere pentru nerespectarea condițiilor de formă nu constituie o excepție procesuală în sensul art. 247, NCPC., ci un motiv de nelegalitate formală a deciziei, analiza legalității deciziei de sancționare disciplinară contestate prevalează examinării temeiniciei acesteia, astfel încât, instanță de fond vizând legalitatea deciziei, trebuia să procedeze judicios examinând mai întâi cerințele legale cerute pentru valabilitatea deciziei sub aspectul îndeplinirii condițiilor de forma și mai apoi de fond, după care constată dacă angajatorul a emis actul de sancționare cu sau fără respectarea acestora.
Chiar și în situația în care contestatorul nu contestă legalitatea deciziei de încetare a contractului individual de muncă, instanței de jurisdicție a muncii îi revine obligația procesuală de a cerceta măsură de formează obiectul contestați ei, în primul rând sub aspectul legalității emiterii ei, aspect ce primează față de temeinicia măsurii, fiind necesară cercetarea prioritară a întrunirii condițiilor de forma și de fond necesare pentru aprecierea validității deciziei.
Ipotetic, dacă instanță de fond s-ar fi pronunțat cu precădere pe aspectul formal al deciziei de concediere, nefiind o excepție procesuală în sensul dispozițiilor art. 247, NCPC, ci un motiv de nelegalitate formală a deciziei emise și contestate, instanței de fond nu i-ar fi revenit obligația de a pune în discuția părților aceasta conform principiului contradictorialității, prevăzut de art. 14, alin (5), NCPC, întrucât nu ar fi fost vătămate interesele procesuale în cauză.
Câtă vreme decizia de concediere nu reprezintă o formă procedurală, ci o măsură de dreptul muncii substanțial, iar nepunerea în discuție a motivului de nelegalitate a deciziei nu produce vreo vătămare a intereselor procesuale, câtă vreme acest motiv intrinsec de nulitate a deciziei nu poate fi complinit prin probe extrinseci acesteia în raport de dispozițiile art. 79, Codul muncii, ce interzice angajatorului să invoce în fața instanței în caz de concediere alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere, instanță de fond trebuia și putea să se pronunțe și asupra legalității din punct de vedere formal al deciziei.
Așadar, nici temeinicia măsurii luate cu încălcarea normelor legale prevăzute pentru valabila sa admitere nu poate înlătura nulitatea absolută a măsurii ca sancțiune procedurală ce lipsește de efecte juridice actul încheiat cu încălcarea normelor imperative prevăzute pentru valabilitatea sa, nici împrejurarea respectării de către angajator a obligațiilor ce îi reveneau în cazul concedierii, iar în concluzie, temeinicia măsurii nu poate salva de la nulitate decizia contestată în prezența cauza.
Angajatorului îi revine obligația de a menționa în cuprinsul deciziei de concediere elementele legale obligatorii prevăzute în art. 247-252 Codul muncii, iar potrivit dispozițiilor art. 272, Codul muncii, îi revine sarcina de a face proba legalității temeiniciei măsurii contestate, fiind obligat să depună dovezile în acest sens până la prima zi de înfățișare. Mai exact, angajatorului îi revenea obligația de a face în primul rând dovada legalității deciziei contestate, chiar dacă prin motivele contestației cu care a fost învestită prima instanță, nu se invocase nelegalitatea măsurii contestate.
În același context, subliniază că în considerentele Deciziei nr. 319/29.03.2007 (precum și în Deciziile nr. 389/2005, nr. 58/2007, 654/2007) Curtea Constituțională a statuat că " ... aplicarea sancțiunilor disciplinare și în mod special, încetarea raportului de muncă din voința unilaterală a angajatorului sunt permise cu respectarea unor condiții de fond și de forma riguros reglementate de legislația muncii, în scopul prevenirii eventualelor conduite abuzive ale angajatorului. Mențiunile și precizările pe care în mod obligatoriu trebuie să le conțină decizia de aplicare a sancțiunii disciplinare au rolul, în primul rând, de a-I informa concret și complet pe salariat cu privire la faptele, motivele și temeiurile de drept pentru care i se aplică sancțiunea, inclusiv cu privire la căile de atac și termenele în care are dreptul să constate temeinicia și legalitatea măsurilor dispuse din voința unilaterală a angajatorului.
Potrivit dispozițiilor art. 252 alin. 2, lit. a), Codul muncii, decizia de concediere trebuie să cuprindă sub sancțiunea nulității, descrierea faptei care constituie abatere disciplinară, iar la același art. 252, alin. (2) lit. c) Codul muncii, în decizie trebuie arătate motivele pentru care unitatea a înlăturat apărările formulate de contestator în timpul cercetării disciplinare prealabile.
Altfel spus, decizia trebuie să cuprindă motivarea în fapt, adică ce anume a determinat concedierea, în ce a constat abaterea sau abaterile repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern, descrierea acesteia (acestora), data comiterii și aceea a luării la cunoștință de cel în drept să emită decizia, precum și dovezile care atestă situațiile de fapt respective.
Prevederea având caracter imperativ, nemotivarea în fapt a deciziei de concediere atrage nulitatea acesteia.
În legătură cu motivele care determină concedierea, consideră că din decizia de concediere, nu rezultă o menționare a motivelor de fapt care au condus la concediere, deoarece, simpla mențiune că motivul concedierii îl constituie săvârșirea unor abateri foarte grave (refuzul efectuării gestiunii și de completare a formularului tipizat pentru verificarea gestiunii) și care sunt doar enunțate, fără a se indica:
- cine era de serviciu în data de 25.04.2013,
- cine au fost organele de supracontrol și funcția deținută,
- din ce înscris reiese refuzul de efectuare a gestiunii,
- unde a avut loc refuzul (în tren} pe peronul gării} stație,
-cauza refuzului de efectuare a gestiunii (s-a înmânat sau nu formularul tipizat/declarația de îngrădire a gestiunii în care se completează gestiunea),
- cauza refuzului de completare a formularului tipizat (lipsa acestuia și în sarcina cui cădea să-l aibă în posesie),
- denumirea formularului tipizat pentru verificarea gestiunii,
- care sunt bunurile ce fac parte din gestiune și care urmau să fie verificate, nu este îndestulătoare în sensul prevederilor art. 252, alin. 2, Iit. a), Codul muncii, ceea ce echivalează cu nedescrierea faptei pentru care a fost sancționat.
Este fără dubiu că intimata, deși în cuprinsul deciziei de concediere a arătat care este fapta ce constituie abatere disciplinară, nu a procedat la descrierea acesteia,: "Fiind de serviciu la trenul 1622 din data de 25.04.2013, refuza să se supună controlului efectuat de organe de supracontrol din STFC B. - Serviciul Control Trenuri, în sensul că refuză să i se efectueze gestiunea, refuza să completeze formularul tipizat pentru verificarea gestiunii, prezentând doar carnetul de activitate", după cum nu a arătat nici motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate în timpul cercetării prealabile.
Motivarea în fapt, în optica instanței supreme, înseamnă că situația de fapt trebuie indicată în materialitatea ei - în ce constă ea - și nu sub forma unor generalități sau afirmații vagi despre existența unor înscrisuri în care eventual s-ar regăsi indicii despre presupuse motive: "Motivațiile formulate de salariat pe durata cercetării au fost respinse ca nefondate, având în vedere adresa SCT B. nr. 558/2/486/26.04.2013 și obligația salariatului prevăzută în fișa postului la Cap. 2.1.23.".
Consideră că decizia de concediere este lovită de nulitate și din perspectiva nerespectării prevederilor art. 251, alin. (2), lit. c], Codul muncii, cu atât mai mult cu cât, în practica judecătorească s-a statuat că atât motivele care determina concedierea cât și motivele pentru care au fost înlăturate apărările cu prilejul cercetării prealabile, trebuie menționate expres în cuprinsul deciziei de concediere, nefiind posibilă completarea acestora cu acte exterioare.
În consecință, decizia de concediere trebuie să conțină în mod obligatoriu motivele care au determinat măsura (cât și celelalte elemente prevăzute de legiuitor), descrierea faptei ce constituie abatere disciplinară, căci mențiunile în cuprinsul ei privind dispoziții și note interne de constatare ale angajatorului, nu complinesc elementele ce trebuiau înscrise obligatoriu în conținutul său.
Referitor la raportul de cercetare disciplinară apreciază că este superficial, că nu a fost întocmit obiectiv de către comisia de anchetă pe baza unor probe care să demonstreze săvârșirea vreunei fapte cu vinovăție reprezentând abatere disciplinară gravă de la atribuțiile de serviciu, ci fundamentat pe afirmații și inserări ale prevederilor din fișa postului, Dispoziția nr. 66 din 05.09.2011 și Regulamentul pentru circulația trenurilor și manevra vehiculelor feroviare, ceea ce nu poate conduce la o individualizare a faptelor, din perspectiva art. 250, Codul muncii.
Chiar și în situația în care, actele invocate în decizie au fost aduse la cunoștință salariatului și au precedat momentul emiterii deciziei, nu se poate considera că sunt întrunite condițiile legii care au determinat concedierea. Arătarea faptelor abia în fața instanței cu ocazia soluționării contestației, nu înlocuiește omisiunea angajatorului, întrucât, fiind vorba de o nulitate absolută pentru nerespectarea cerințelor de forma ad validitatem, nu poate fi acoperită prin confirmare.
În ceea ce privește temeinicia deciziei de concediere, reiterează susținerile din concluziile scrise, subliniind faptul că instanță de fond, ori nu a înțeles exact ceea ce a expus oral și scris, ori cu intenție a motivat sub beneficiu de interpretare subiectivă motivele de nulitate invocate în baza cărora a fost concediat.
În conformitate cu prevederile art. 61 lit. a) din Codul muncii, concedierea disciplinară poate să intervină în cazul în care salariatul a săvârșit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern.
Prin urmare, angajatorul poate dispune concedierea disciplinară în cazul în săvârșirii cu vinovăție a unei singure fapte grave, ceea ce în teorie și practica judiciară s-a statuat că trebuie să fie o faptă care perturbă substanțial activitatea unității, în sensul în care, din analiza tuturor elementelor de fapt, rezultă că, în mod rezonabil menținerea în unitate a celui vinovat nu e posibilă, precum și în cazul încălcării repetate a obligațiilor de serviciu - situație ce presupune săvârșirea a cel puțin două abateri disciplinare, însă, dacă e întrunită această condiție, nu criteriul cantitativ, respectiv, numărul de abateri este hotărâtor, ci componenta lor calitativa.
Alegerea sancțiunii disciplinare ce urmează a fi aplicată salariatului, conform art. 250, alin. 1, Codul muncii, se face în funcție de gravitatea faptei, avându-se în vedere printre altele și consecințele abaterii disciplinare (art. 250,lit. c, Codul muncii).
De asemenea, textul de lege menționat pretinde aplicarea în plus și a altor criterii de apreciere a gravității faptei comise de salariat, anume, comportarea generală a acestuia la locul de muncă și eventualele sancțiuni disciplinare suferite anterior (art. 250, lit. d) și e), Codul muncii).
Intimata nu a pretins și nici nu a dovedit că ar mai fi fost sancționat disciplinar anterior deciziei de concediere sau că ar fi avut o comportare necorespunzătoare la serviciu, înainte de evenimentul care a generat litigiul. Dimpotrivă, la dosarul cauzei a fost un înscris numit TABEL cu sancțiunile pe ultimii doi ani aplicate subsemnatului în funcția de șef de tren, care demonstrează limpede că nu a mai avut nicio sancțiune.
Raportat la criteriile de individualizare prevăzute de norma legală anterior evocată, instanță de fond nu a apreciat în mod corect asupra gravității abaterii disciplinare reținute în sarcina sa, neavând relevanță faptul că nu a fost identificat în cauza vreun motiv de nulitate a deciziei de concediere contestate.
În ceea ce privește posibilitatea instanței de judecată de a proceda la înlocuirea sancțiunii disciplinare aplicate de către angajator, în jurisprudența Curților de Apel și teoria judiciară în materie, s-a statuat în repetate rânduri că în cazul admiterii contestației salariatului, instanță judecătorească poate stabili ea însăși aplicarea altei sancțiuni disciplinare (o sancțiune mai ușoară).
Este adevărat că nu există o listă de fapte care constituie abateri disciplinare, dar din practica judecătorească reiese că cele mai frecvente exemple de abateri, de natură a atrage concedierea disciplinară - fie din cauza gravității, fie din cauza repetării lor sunt: nerespectarea programului de lucru, lipsa nejustificată și repetată de la serviciu, întârzieri repetate, s. a., însă, în orice situație, angajatorul trebuie să probeze în instanță faptul ca abaterile disciplinare respective au produs un impact negativ asupra activității societății.
Calificarea faptelor ca abatere gravă se face ținând cont de specificul activității fiecăruia, cu precizarea ca în lege, art. 250 din Codul muncii, sunt menționate expres criteriile de stabilire a sancțiunii disciplinare. Or, din decizia de concediere rezultă că abaterea săvârșită se încadrează ca "abatere foarte gravă" conform Dispoziției nr. 36/2006 a Directorului General al SNTFC Anexa 1 pct. 7, neprecizând care este această abatere foarte gravă în sarcina personalului de tren.
Numai în raport de descrierea faptei pot fi reținute împrejurările concrete în care fapta a fost săvârșită, gradul de vinovăție, consecințele abaterii disciplinare, elemente în funcție de care instanța de judecată poate stabili dacă angajatorul a respectat criteriile obligatorii de individualizare a sancțiunii prevăzute de art. 250, Codul muncii.
Este criticabilă opinia instanței de fond care a reținut că organele de supracontrol, la data de 25.04.2013 "au constatat" că a încasat o sumă de bani în fața lor de la un călător în schimbul transportului a doua bagaje, în loc de au consemnat în carnetul de activitate, fapt ce dintr-un început dovedește părtinire și interpretarea în exces pro intimata a înscrisurilor depuse la dosarul cauzei.
Mai mult, faptele ce constituie abateri grave și doar menționate în decizia de concediere, sunt limitate la refuzul de a fi efectuată gestiunea și refuzul de a fi completat formularul tipizat pentru verificarea gestiunii și nu cu referire la alte fapte imputabile subsemnatului.
Pentru că fapta să fie încadrată în noțiunea de abatere disciplinară trebuia să se constate că a acționat cu vinovăție, căci în caz contrar, lipsa vinovăției atrage inadmisibilitatea sancționării disciplinare.
Obligația prevăzută în fișa postului, Cap. 2, pct. 2.1.23, de a da raportul despre problemele întâmpinate în timpul executării sarcinilor de serviciu și de a prezenta carnetul de activitate, au fost îndeplinite, fapt recunoscut și de către intimata.
Privitor la pct. 2.1.39 și 2.1.40 din fișa postului, instanță de fond este în eroare totală prin reținerea că nu a întocmit raport de eveniment conform art. 9 din carnetul de activitate, întrucât, după cum a susținut și în răspunsul la întâmpinare, prin raportul de eveniment aduce la cunoștință mențiunea făcută în carnetul de activitate de către organele de control, indiferent că o consideră abuziva sau nu, raport care nu are drept scop justificarea înscrierilor efectuate de organele de control. Obligația de a aduce la cunoștința conducerii stației prin raport de eveniment orice neregulă, orice problemă și orice neajuns depistate în timpul serviciului, nu înseamnă că poate preîntâmpina o potențială sancțiune întocmind raport de eveniment în care ar consemna apărări împotriva mențiunilor făcute de organele de control.
Ceea ce consideră că se impune a fi supus atenției, este faptul că instanța nu a reținut că formularul tipizat despre care intimata a susținut că se face vinovat pentru necompletarea lui, este întotdeauna în posesia organelor de control, este completat la rubrica “Declarațiile de îngrădire a gestiunii" de către salariatul supus verificării de gestiune și în care acesta declară suma de bani personali înscriși în carnetul de activitate și bilețele în alb, iar procesul-verbal de verificare a gestiunii este completat de către organele de control.
Motivul real pentru care nu a completat formularul tipizat este că organele de control nu numai că nu au solicitat verificarea de gestiune, caz în care aveau obligația de a înmâna formularul tipizat spre completare, dar nici nu l-au avut asupra lor.
Dovada era extrem de simplă în situația în care organele de control cereau efectuarea verificării gestiunii, anume că, în cazul refuzului, acest aspect trebuia consemnat și semnat atât de organele de control cât și de martori, ba mai mult, formularul tipizat trebuia prezentat la unitatea STFC B. - Serviciul Control Trenuri și înregistrat în forma în care se găsea la data de respectivă.
Instanță de fond a înlăturat în mod nejustificat valoarea probantă a actelor depuse la dosar și imparțialitatea demonstrată prin aprecieri față de aspecte cu care nu a fost investită, conduc la interpretări distorsionate ale textului de lege pe care legiuitorul l-a edictat cu scopul de a fi respectat.
- ANALIZA APELULUI
Analizând apelul declarat, potrivit dispozițiilor art.477 C.pr.civ., în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
- Primul motiv de apel privește nemotivarea corespunzătoare a deciziei contestate.
Sub acest aspect, Curtea reține că în decizia contestată se prevăd următoarele: “faptele care constituie abateri disciplinare sunt: Fiind de serviciu la trenul 1622 din data de 25.04.2013, refuză să se supună controlului efectuat de organe de supracontrol din STFC B. – Serviciul Control Trenuri, în sensul că refuză să i se efectueze gestiunea, refuză să completeze formularul tipizat pentru verificarea gestiunii, prezentând doar carnetul de activitate.”
Prin art. 252 alin. 2 lit. a din Codul Muncii, legiuitorul a instituit obligativitatea motivării în fapt a deciziei de concediere, lipsa acestor mențiuni obligatorii fiind sancționată cu nulitatea absolută - (Sub sancțiunea nulității absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu: a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară).
În concret, dispozițiile menționate stabilesc obligația angajatorului de a menționa în cuprinsul deciziei de sancționare suficiente motive și informații pe baza cărora salariatul să poată aprecia legalitatea și temeinicia măsurii și să poată decide asupra contestării sale în justiție.
În speță, descrierea faptei este suficientă pentru a îndeplini condițiile impuse de lege, în sensul că se poate identifica fapta - respectiv refuzul reclamantului de a i se efectua gestiunea, la cererea organelor de supracontrol, în data de 25.04.2013 - și pe baza acestor date se poate efectua o analiză a realității faptelor reținute în sarcina apelantului reclamant.
Eventualele date și circumstanțe invocate prin cererea de apel, care nu au fost descrise, nu sunt apte să modifice conținutul abaterii disciplinare; Curtea reține de asemenea că descrierea faptei nu trebuie să fie exhaustivă.
Astfel, s-a susținut de către apelant că în decizie trebuia să se menționeze: cine era de serviciu în data de 25.04.2013 (mențiune, de altfel, existentă), cine au fost organele de supracontrol și funcția deținută, din ce înscris reiese refuzul de efectuare a gestiunii, unde a avut loc refuzul (în tren, pe peronul gării, în stație, cauza refuzului de efectuare a gestiunii (s-a înmânat sau nu formularul tipizat/declarația de îngrădire a gestiunii în care se completează gestiunea), cauza refuzului de completare a formularului tipizat (lipsa acestuia și în sarcina cui cădea să-l aibă în posesie), denumirea formularului tipizat pentru verificarea gestiunii, care sunt bunurile ce fac parte din gestiune și care urmau să fie verificate. Aceste circumstanțe nu sunt esențiale pentru identificarea faptei și a contextului în care s-a stabilit sancțiunea, ci numai în măsura în care s-ar face dovada că, de exemplu, nu a existat un control efectuat de organe abilitate în acest sens, ori nu a existat un refuz de efectuare a gestiunii, ar putea prezenta relevanță.
2. În al doilea rând, apelantul a susținut că raportul de cercetare s-a efectuat superficial, făcându-se trimitere la afirmații și dispoziții legale, fără însă a exista mijloace de probă.
Curtea reține că susținerile sunt neîntemeiate. Astfel, forma raportului de cercetare disciplinară nu produce efecte asupra legalității deciziei de concediere, în condițiile în care cercetarea disciplinară a fost realizată în mod corespunzător.
Potrivit art. 251 alin. 1 și 2 din Codul muncii, sub sancțiunea nulității absolute, nicio măsură, cu excepția celei prevăzute la art. 248 alin. 1 lit. a, nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări prealabile. În vederea realizării cercetării disciplinare, salariatul va fi convocat în scris (…).
În speță, în cadrul cercetării disciplinare au fost analizate declarațiile apelantului reclamant, legal convocat (fila 65), mențiunile scrise ale organelor de control, declarațiile personalului din tren (fila 66 din dosarul de fond). În consecință, s-a realizat cercetarea disciplinară, conform dispozițiilor legale.
- Al treilea motiv de apel privește individualizarea sancțiunii disciplinare, respectiv desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.
Potrivit art. 250 din Codul muncii, angajatorul stabilește sancțiunea disciplinară aplicabilă în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârșite de salariat, avându-se în vedere următoarele: a) împrejurările în care fapta a fost săvârșită; b) gradul de vinovăție a salariatului; c) consecințele abaterii disciplinare; d) comportarea generală în serviciu a salariatului; e) eventualele sancțiuni disciplinare suferite anterior de către acesta.
Față de aceste dispoziții, Curtea reține că împrejurările în care fapta a fost săvârșită (refuzul de a se efectua gestiunea în prezența organelor de supracontrol, în condițiile existenței unor indicii cu privire la încasarea de către apelantul reclamant a unor sume de bani necuvenite pentru transportul unor bagaje), vinovăția salariatului, precum și consecințele abaterii disciplinare (imposibilitatea stabilirii existenței / inexistenței unor diferențe de bani între sumele existente în posesia apelantului la . sumele existente în posesia acestuia la momentul efectuării controlului cu consecințe asupra stabilirii onestității angajatului) conturează necesitatea aplicării unei sancțiuni grave, precum cea aplicată, ponderea împrejurării privind comportamentul în serviciu nefiind în măsură să înlăture gravitatea faptei.
În consecință, sancțiunea disciplinară – desfacerea contractului individual de muncă – este proporțională cu gravitatea faptei.
- Ultima critică privește interpretarea greșită a probelor, arătându-se că nu a existat vinovăție în condițiile în care nu s-a solicitat efectuarea gestiunii iar organele de supracontrol nu aveau asupra lor formularul tipizat ce trebuia completat cu ocazia verificării gestiunii.
Curtea reține că prima instanță a realizat o interpretare corectă a probelor.
Apelantul susține că nu a existat un refuz de efectuare a gestiunii întrucât o asemenea solicitare nu a existat, și nu s-a urmat procedura ce implica completarea unui formular tipizat, respectiv consemnarea refuzului în respectivul formular. Din probele administrate în cauză nu rezultă că refuzul de verificare a gestiunii trebuia consemnat în respectivul formular tipizat (aflat la fila 37 din dosar), acesta neconținând o rubrică în acest sens.
De asemenea, din mențiunile din carnetul de activitate (conform cărora s-a refuzat de către apelant verificarea gestiunii), coroborate cu prezumția simplă ce rezultă din faptul că în cererea de chemare în judecată nu s-a negat clar existența refuzului de verificare a gestiunii și s-a susținut că organele de supracontrol nu au avut această intenție, Curtea reține vinovăția apelantului reclamant în săvârșirea faptei imputate.
Pentru aceste considerente, în baza art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge apelul ca nefundat.
Față de dispozițiile art. 453 Cod procedură civilă, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de apelant, va fi respinsă ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de apelantul-contestator R. I., cu domiciliul în V., ., .. A, ., CNP:_ împotriva sentinței civile nr. 319/20.03.2014 pronunțată de Tribunalul Teleorman – Secția Conflicte de Muncă; Asigurări Sociale; C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S. DE T. FEROVIAR DE CALATORI BUCUREȘTI cu sediul în București, sector 1, . Nord, nr. 1 – 3.
Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de apelant.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 26 Ianuarie 2015.
Președinte, E. D. B. | Judecător, M. P. | |
Grefier, R. N. C. |
R.C. 02 Februarie 2015
Red. B.E.D./07.04.2015
Tehnored. S.Ș./4 ex./17.02.2015
Jud. fond.:M. A. G.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 503/2015.... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 2414/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
