Despăgubire. Decizia nr. 1356/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii de dreptul muncii / 2015

Decizia nr. 1356/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 06-05-2015 în dosarul nr. 1356/2015

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE

DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

Dosar nr._ (Număr în format vechi 7984/2015)

DECIZIA CIVILĂ NR. 1356

Ședința publică de la 6 mai 2015

Curtea constituită din

PREȘEDINTE A.-C. B.

JUDECĂTOR F.-G. R.

JUDECĂTOR M. G.

GREFIER S. Ș.

Pe rol se află cererile de recurs formulate de recurenta-pârâtă S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A. și de recurenta-reclamantă U. S. Libere Feroviare Mișcare – Comercial București, în numele membrului de sindicat T. G., împotriva sentinței civile nr. 6445 din data de 02.06.2014 și a încheierilor de ședință din data de 05.05.2014 și 24.03.2014 pronunțate de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă U. S. Libere Feroviare Mișcare – Comercial București, în numele membrilor de sindicat D. T., Ș. S., Ș. I., G. C., I. N., B. C., E. G., S. N., G. M., D. I., B. Nicușor, D. M. și A. M., și cu intimații-reclamanți P. F., C. A. și M. R., cauza având ca obiect drepturi bănești.

La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurenta-pârâtă S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A., prin consilier juridic Alinta A., în baza delegației depusă la fila 31 dosar, lipsind recurenta-reclamantă U. S. Libere Feroviare Mișcare – Comercial București și intimații-reclamanți P. F., C. A. și M. R..

Procedura de citare a părților este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Recurenta-pârâtă, prin consilier juridic, solicită încuviințarea probei cu înscrisuri pentru a dovedi organizația sindicală în care sunt înscriși salariații și care putea să-i reprezinte din cauză. Depune la dosar, în copie, contractul individual de muncă nr. M 7.1.a/754/548/01.06.1999 încheiat cu E. G. și actul adițional nr. CZ 2.1/1028/ 926/04.05.2012 la acesta, contractul individual de muncă nr. M 7.1.a/ 754/515/01.06.1999 încheiat cu G. C. și actul adițional nr. CZ 2.1/1033/989/04.05.2012 la acesta, contractul individual de muncă nr. M 7.1.a/754/629/01.06.1999 încheiat cu S. N. și actul adițional nr. CZ 2.1/1028/944/04.05.2012 la acesta, contractul individual de muncă nr. M 7.1.a/754/685/01.06.1999 încheiat cu B. C. și actul adițional nr. CZ 2.1/1028/916/ 04.05.2012 la acesta, contractul individual de muncă nr. M 7.1.a/754/ 683/01.06.1999 încheiat cu G. M. și actul adițional nr. CZ 2.1/1028/958/04.05.2012 la acesta, contractul individual de muncă nr. M 7.1.a/754/_/ 01.06.1999 încheiat cu Ș. I. și contractul individual de muncă nr. M 7.1.a/754/_/01.06.1999 încheiat cu I. N.. De asemenea, depune la dosar o decizie civilă pronunțată de Curtea de Apel București cu titlu de jurisprudență.

Curtea, în temeiul art. 305 din Codul de procedură civilă, încuviințează proba cu înscrisuri solicitată de recurenta-pârâtă.

Nemaifiind cereri formulate sau probe de administrat, Curtea declară cauza în stare de judecată, în temeiul prevederilor art. 150 din Codul de procedură civilă, și acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor.

Recurenta-pârâtă S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A., prin consilier juridic, solicită admiterea recursului pe care l-a formulat, urmând să se constate că în mod greșit instanța de fond a respins excepția lipsei calității de reprezentant, având în vedere probele administrate la acest termen, precum și lipsa vreunei dovezi a Uniunii S. Libere Feroviare Mișcare – Comercial București în susținerea calității de reprezentant al salariaților. De altfel, a arătat și prin apărările de la fond că dispozițiile art. 28 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 prevăd o împuternicire scrisă dată de membrul de sindicat, în mod expres, sindicatului prin care aceasta face parte. Prin urmare, solicită admiterea recursului sub acest aspect, respectiv constatarea lipsei calității de reprezentant a Uniunii S. Libere Feroviare Mișcare – Comercial București pentru membrii de sindicat indicați.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, solicită să se constate că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției prescripției de 3 ani, invocată, în sensul că pentru perioada 01.10._09 se împlinise termenul de prescripție de 3 ani, având în vedere data introducerii acțiunii, respectiv 30.10.2012.

Pe fondul cauzei, solicită respingerea acțiunii, având în vedere cele învederate pe larg în cererea de recurs cu privire la aplicarea prevederilor contractelor colective de muncă.

Cu privire la recursul formulat de recurenta-reclamantă U. S. Libere Feroviare Mișcare – Comercial București, solicită respingerea acestuia ca fiind nefondat.

CURTEA,

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 30.10.2012 pe rolul Tribunalului Ialomița – Secția civilă, în dosarul nr._, reclamanta U. S. Libere Feroviare Mișcare - Comercial București, în numele membrilor de sindicat D. T., Ș. S., Ș. I., G. C., T. G., I. N., P. F., B. C., C. A., E. G., M. R., S. N., G. M., D. I., B. Nicușor, D. M. și A. M., a chemat în judecată pe pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A., solicitând obligarea acesteia să plătească fiecărui membru de sindicat reprezentat diferența dintre drepturile salariale cuvenite, calculate pe baza salariului de bază minim brut de 700 lei, corespunzător clasei 1 de salarizare, și drepturile salariale de care au beneficiat în perioada 01.10._10, precum și daune-interese constând în actualizarea sumelor datorate cu rata inflației la care se adaugă dobânda legală de la data nașterii dreptului și până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 3243 din data de 12.11.2012 pronunțată de Tribunalul Ialomița, în dosarul nr._, s-a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Ialomița și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată la data de 27.11.2012 pe rolul Tribunalului București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._ .

Prin sentința civilă nr. 6445 din data de 02.06.2014, Tribunalul București a admis cererea formulată de reclamanta U. S. Libere Feroviare Mișcare - Comercial București, în numele membrilor de sindicat D. T., Ș. S., Ș. I., G. C., I. N., B. C., E. G., S. N., G. M., D. I., B. Nicușor, D. M. și A. M.; a obligat pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A. să plătească fiecărui membru de sindicat în numele căruia s-a formulat acțiunea diferențele dintre drepturile salariale calculate în raport cu salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. (3) lit. a) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, și drepturile salariale efectiv plătite pentru perioada 01.10.2009 – 31.12.2010, sume actualizate cu rata inflației și la care se va plăti dobânda legală începând cu data introducerii cererii până la data plății efective.

În considerentele hotărârii s-a arătat faptul că reclamanții D. T., Ș. S., Ș. I., G. C., I. N., B. C., E. G., S. N., G. M., D. I., B. Nicușor, D. M. și A. M. au avut calitatea de angajați ai pârâtei S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A. în perioada 01.10.2009 – 31.12.2010, potrivit susținerilor ambelor părți, fiind totodată membri ai Uniunii S. Libere Feroviare Mișcare - Comercial București care a promovat acțiunea în numele lor.

Potrivit art. 41 alin. (3) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe perioada 2008-2010, înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr. 722/03/ 24.01.2008 și publicat în Monitorul Oficial al României, Partea V, nr. 3 din 11.02.2008, „a) Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta. b) Părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41 pct. (3) lit. a) pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41 pct. (1) din prezentul contract colectiv de muncă”.

Acest contract colectiv de muncă produce efecte, potrivit art. 11 lit. c) din Legea nr. 130/1996, în vigoare în perioada pentru care se pretind drepturile salariale, pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate transporturi. Or, la poziția 2 din anexa nr. 5 la Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, este menționată societatea națională pârâtă, fiind astfel lipsit de echivoc faptul că acest contact colectiv de muncă, datorită forței obligatorii a convenției părților, se impune pârâtei angajatoare.

În ceea ce privește valabilitatea Contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, s-a precizat că aceasta a durat până la data de 31.12.2010, încetarea contractului fiind consecința notificării denunțării lui de către organizația patronală semnatară, după cum se arată în adresa nr. 141/DDS/10.03.2011 a Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale.

S-a reținut, totodată, că, potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, „contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă la nivel superior”. De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 11 din Codul muncii, „clauzele contractului individual de muncă nu pot conține prevederi contrare sau drepturi sub nivelul minim stabilit prin acte normative ori prin contracte colective de muncă”.

Cu toate acestea, cu încălcarea teoriei cercurilor concentrice care leagă legea, contractul colectiv de muncă și contractul individual de muncă, prin Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul Societății Naționale de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A. pe anul 2009 - 2010, înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București sub nr. 2584/04.06.2009, s-a stabilit că salariul minim negociat în cadrul societății este de 570 lei, majorat ulterior la 600 lei prin actul adițional la contract, înregistrat sub nr. 1713/21.04.2010.

Această chestiune juridică a fost, de altfel, tranșată în mod irevocabil, ca urmare a respingerii recursului, prin sentința civilă nr. 652 din data de 08.05.2012 pronunțată de Tribunalul B. prin care s-a constatat nulitatea absolută a anexei 1 la Contractul colectiv de muncă pentru anul 2009 – 2010 încheiat la nivelul Societății Naționale de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A.

Față de aceste motive, având în vedere prevederile art. 57 alin. (4) și art. 38 din Codul muncii, republicat, reclamanții au dreptul la o despăgubire constând în diferența dintre drepturile salariale calculate în raport cu salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. (3) lit. a) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe perioada 2008-2010 și drepturile salariale efectiv plătite pentru perioada 01.10.2009 – 31.12.2010.

Pentru repararea prejudiciului suferit de creditori prin lipsirea de folosința sumelor de bani cuvenite, ca urmare a îndeplinirii de către pârâtă cu întârziere a obligației de plată, în temeiul art. 1522 din Codul civil aprobat prin Legea nr. 287/2009, pârâta a fost obligată și la plata dobânzii legale, începând cu data introducerii acțiunii, 26.10.2012 (data predării la oficiul poștal) și până la plata efectivă.

De asemenea, pentru acoperirea prejudiciului suferit de creditori prin devalorizarea monedei naționale între momentul scadenței creanței și data plății efective a acesteia de către debitor, Tribunalul a admis și cererea de actualizare cu rata inflației a sumelor datorate de pârâtă.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A. la data de 07.11.2014 și reclamanta U. S. Libere Feroviare Mișcare - Comercial București, în numele membrului de sindicat T. G., la data de 06.11.2014, ambele cereri fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 10.11.2014, în dosarul nr._ .

Prin cererea de recurs formulată de pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A., întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 și art. 3041 din Codul de procedură civilă, s-a susținut nelegalitatea încheierii de ședință din data de 05.05.2014 și a sentinței civile nr. 6445 din data de 02.06.2014 pronunțată de Tribunalul București, solicitându-se admiterea recursului și modificarea sentinței recurate, în sensul admiterii excepțiilor și respingerii cererii.

Astfel, în temeiul art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, arată recurenta-pârâtă că instanța de fond a respins în mod greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune și a apreciat că în cauză este aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani. Or, acțiunea formulată de sindicat se întemeiază pe prevederile contractului colectiv de muncă, situație în care sunt aplicabile prevederile art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, republicat, potrivit căruia cererile privind soluționarea unui conflict de muncă, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune. Acest termen de prescripție este stabilit la 6 luni în considerarea faptului că orice conflict colectiv de muncă trebuie să-și găsească soluționarea într-un termen rezonabil, în acord cu principiul statuat în art. 21 din Constituția României.

Contractul colectiv de muncă produce efecte numai în perioada pentru care a fost încheiat. Contractul colectiv de muncă este un contract cu caracter general, permanent și obligatoriu pe perioada sa de valabilitate. Astfel, orice conflict colectiv în legătură cu executarea contractului colectiv de muncă, ca și conflict de drepturi, este în strânsă legătură cu perioada de valabilitate, termenul legal de prescripție al dreptului la acțiune fiind determinat și prin prisma acestui aspect.

Or, normele juridice aplicabile sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune sunt cele care pleacă de la izvorul drepturilor solicitate, astfel că pentru neexecutarea contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia termenul de prescripție este de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.

Mai susține recurenta-pârâtă că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra termenului de prescripție de 3 ani, pentru perioada 01.10._09, având în vedere data introducerii acțiunii, 29.10.2012.

În ceea ce privește excepția lipsei calității de reprezentant a Uniunii S. Libere Feroviare Mișcare - Comercial București, consideră recurenta că în mod greșit a fost respinsă de către instanța de fond.

Astfel, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 28 din Legea nr. 62/2011, potrivit cărora „(2) În exercitarea atribuțiilor prevăzute la alin. (1), organizațiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune în justiție în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora. Acțiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizația sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunță la judecată în mod expres. (3) În exercitarea atribuțiilor prevăzute de alin. (1) și (2), organizațiile sindicale au calitate procesuală activă”. De asemenea, potrivit art. 216 din Codul muncii, republicat, „Sindicatele se pot asocia în mod liber, în condițiile legii, în federații, confederații sau uniuni teritoriale”, iar potrivit art. 41 alin. (4) din Legea nr. 62/2011, „Federațiile sau confederațiile sindicale pot constitui din sindicatele componente uniuni sindicale teritoriale”.

Se desprinde concluzia că uniunea, federațiile și confederațiile sindicale au ca membri sindicate și nu salariați persoane fizice, iar un sindicat are ca membri salariații.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 din Codul de procedură civilă, a susținut recurenta-pârâtă că în mod greșit prima instanță a admis cererea de obligare la plata diferențelor de drepturi salariale, fără a avea în vedere dispozitivul sentinței civile nr. 652 din data de 08.05.2012 pronunțată de Tribunalul B. prin care s-a constatat nulitatea absolută a anexei 1 la Contractul colectiv de muncă pe anul 2009 – 2010 care cuprindea coeficienții de ierarhizare pentru clasele de salarizare din cadrul societății, valoarea salariului minim brut, precum și formula de calcul al salariului pentru fiecare clasă de salarizare. Urmare acestei hotărâri, societatea nu mai are coeficienți de ierarhizare negociați și nici un nivel minim al salariului pentru perioada în litigiu, nemaiexistând formula de calcul care să permită folosirea unui salariu minim brut de 700 lei. Aplicarea art. 41 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, în integralitatea sa, ar face ca salariul maxim la nivelul C.F.R. Marfă să fie de 1.400 lei, cu coeficientul maxim de ierarhizare 2, aplicabil numai funcțiilor ce presupun studii superioare.

Aplicarea clauzei din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, referitoare Ia salariul de bază minim brut, nu poate însemna preluarea doar a unuia dintre elementele de calcul, făcându-se abstracție de reglementarea de ansamblu a clauzelor contractuale. În realitate, se dorește aplicarea cumulată a dispozițiilor celor mai favorabile din ambele contracte colective de muncă, ceea ce echivalează cu lex terția și încălcarea algoritmului de caicul convenit de partenerii sociali în cadrul negocierilor purtate la cele două niveluri. În cazul de față, nu se poate vorbi despre o reglementare mai favorabilă în Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, analizând trunchiat dispozițiile art. 41 alin. (3), doar prin raportare la salariul de bază minim brut, fără a lua în calcul și coeficienții de ierarhizare din același contract.

În considerarea dispozițiilor art. 3041 din Codul de procedură civilă, a susținut recurenta-pârâtă că acțiunea formulată de sindicat este neîntemeiată.

Astfel, prin dispozițiile art. 9 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 se acordă părților posibilitatea de a deroga de la cuantumul de 700 de lei prevăzut de art. 41 alin. (3) din contract, prin posibilitatea de a negocia salariul.

În cazul C.F.R. Marfă, fondul de salarii este limitat la suma aprobată prin hotărâre de Guvern, societatea respectând și dispozițiile H.G. nr. 1051/2008 prin care se stabilește salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată. Or, este evident că instanța de fond în mod greșit nu a avut în vedere și faptul că societății i-a revenit obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anilor 2009 și 2010, aprobate prin H.G. nr. 28/2010 și H.G. nr. 311/2010, așa cum prevăd dispozițiile O.U.G. nr. 79/2008 privind întărirea disciplinei economico-financiare și alte dispoziții cu caracter financiar.

Mai arată recurenta-pârâtă că constatarea nulității absolute a anexei 1 la contractul colectiv de muncă pe anul 2009 – 2010, nulitate ce produce efecte atât pentru viitor, cât și pentru trecut, atrage aplicabilitatea salariului negociat prin contractele individuale de muncă.

În aceste condiții, salariul de bază minim brut de 700 lei, prevăzut la art. 41 alin. (3) lit. a) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 se aplică la coeficienții minimi de ierarhizare din art. 41 alin. (1) din același contract, ceea ce determină venituri mult mai mici ale salariaților din C.F.R. Marfă decât cele negociate prin contractele individuale de muncă.

De altfel, art. 37 din Codul muncii, republicat, prevede: „Drepturile și obligațiile privind relațiile de muncă dintre angajator și salariat se stabilesc potrivit legii, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de muncă”.

Din acest punct de vedere, acțiunea formulată de sindicat are ca obiect, în fapt, o renegociere a salariului Ia nivel de unitate comparativ cu cel de la nivel superior, ceea ce este inadmisibil pentru că ar institui în sarcina angajatorului o obligație pentru care lipsește temeiul juridic.

Mai mult, potrivit dispozițiilor art. 40 alin. (2) din Codul muncii, republicat, „angajatorului îi revin, în principal, următoarele obligații: (...) c) să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă”. Prin urmare, pentru a se putea pronunța în cauză o soluție judicioasă trebuie analizate și clauzele contractelor colective de muncă încheiate la nivel inferior celui de ramură, dar și clauzele contractelor individuale de muncă încheiate de societate cu salariații membrii de sindicat.

Aplicarea prevederilor legale privind raportul de muncă, precum și a clauzelor contractului colectiv de muncă sunt posibile numai prin încheierea valabilă și executarea contractului individual de muncă, acesta fiind instrumentul principal pentru exercitarea dreptului la muncă. În acest sens, art. 157 alin. (1) din Codul muncii, în forma în vigoare la data faptelor cauzei, prevede că salariile se stabilesc prin negocieri individuale sau/și colective între angajator și salariați sau reprezentanți ai acestora, de unde rezultă că salariile individuale se stabilesc prin negociere între fiecare salariat și angajator, încheindu-se astfel contractul individual de muncă. Prin contractele colective de muncă nu se stabilesc salarii individuale, ci doar valorile minime ale acestora sub care nu se pot negocia salariile individuale.

Astfel, la art. 7 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate se prevede că salariile de bază corespunzătoare fiecărei clase de salarizare se stabilesc în funcție de coeficienții de salarizare și de formula de calcul din anexa nr. 1, iar în această anexă se precizează că Sclasa 1, la care se aplică coeficientul de ierarhizare, este salariul de bază corespunzător clasei 1 de salarizare. Prin urmare, nu se menționează că Sclasa 1 este salariul de bază minim brut, ci este definit ca salariul de bază corespunzător clasei 1 de salarizare, la care se aplică, potrivit clasei de salarizare, coeficienții din anexa nr. 1.

În aceste condiții, prin contractele individuale de muncă se respectă dispozițiile art. 11 din Codul muncii întrucât drepturile nu sunt inferioare nici minimelor prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, nici celor prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură. Or, pentru perioada 2009-2010, în contractele individuale de muncă ale salariaților reclamanți se prevedea un salariu mai mare de 700 lei, fiind evidentă lipsa de temei a cererii de chemare în judecată.

Mai critică recurenta-pârâtă și dispoziția primei instanțe de obligare a societății la plata dobânzii legale și a actualizării drepturilor cu rata inflației. Astfel, potrivit art. 1 și art. 8 din O.G. nr. 13/2011, părțile sunt libere să stabilească în convenții rata dobânzii pentru întârzierea la plata a unei obligații bănești. Dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești poate fi acordată dacă obligația este purtătoare de dobânzi potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale.

Or, în contractul colectiv de muncă în baza căruia reclamanții solicită drepturile părțile semnatare nu au prevăzut obligația de a plăti dobânzi. În dreptul muncii, plata dobânzii legale nu este admisibilă dacă părțile contractante (angajatorul și angajatul) nu au stipulat în contractul individual de muncă o astfel de clauză.

În plus, un cumul al celor două forme de penalitate (dobânda legală și actualizarea cu rata inflației) duce la repararea de două ori a aceluiași prejudiciu. Aceasta pentru că dobânda legală cuprinde și rata inflației, deci, și despăgubirea cuvenită pentru prejudiciul cauzat prin deprecierea monedei naționale în perioada dintre data exigibilității creanței și data plății. Prin recunoașterea dobânzii legale se dă expresie principiului reparării integrale a prejudiciului cauzat.

Dobânda legală nu se raportează la una din subdiviziunile prejudiciului, ci la tot prejudiciul, având menirea de a lua în calcul și eventuala inflație, dar și beneficiul nerealizat echivalent lipsei de folosință.

Un prim argument în acest sens sunt dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 13/2011, potrivit cărora „În cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii și/sau penalizatoare, după caz, și în absența stipulației exprese a nivelului acestora de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea”. Reiese în mod evident că legea prevede doar obligația de plată a dobânzii legale, iar soluția instanței de fond de a obliga în același timp la actualizarea cu rata inflației, pe lângă acest preț al prejudiciului, înseamnă a adăuga la lege.

Un al doilea argument este dat de raportarea dobânzii legale Ia dobânda de referință a Băncii Naționale a României, dobândă care prin definiție ia în calcul și inflația. Astfel dobânda legală are deja în vedere acoperirea prejudiciului efectiv - devalorizarea capitalului cu rata inflației.

În al treilea rând, pentru a identifica eroarea silogismului logic ce a condus la concluzia că dobânda legală nu acoperă și prejudicial efectiv, prin reducere la absurd, în cazul valorizării monetare (deflație), nu ar fi suficient se acorde doar dobânda legală, ci să se scadă și valoarea capitalului cu valoarea indicelui de deflație.

Prin cererea de recurs formulată de reclamanta U. S. Libere Feroviare Mișcare - Comercial București, în numele membrului de sindicat T. G., întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041 din Codul de procedură civilă, se solicită admiterea recursului împotriva încheierii de ședință din data de 24.03.2014 și respingerea excepției lipsei dovezii calității de reprezentant a sindicatului pentru dl. T. G. și, pe cale de consecință, modificarea în parte a sentinței civile nr. 6445 din data de 02.06.2014 pronunțată de Tribunalul București, în dosarul nr._, în sensul admiterii acțiunii și pentru acest membru de sindicat.

Astfel, arată recurenta-reclamantă că, la termenul de judecată din data de 24.03.2014, prima instanță a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a sindicatului pentru o parte din salariați printre care se găsea și dl. T. G., pe motiv că acesta nu este salariatul societății pârâte și nici membru de sindicat.

Or, din adeverința nr. RU 2.3/2623/30.10.2014 eliberată de S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A. - Serviciul Gestiune Personal, Salarizare reiese în mod clar și indubitabil faptul că dl. T. G. este salariatul pârâtei încă din data de 22.07.2002 și este încă salariat al acesteia „cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată, cu normă întreagă”. Prin acest act pârâta recunoaște în mod expres calitatea de salariat, cu toate că la judecata de fond a contestat această calitate prin invocarea excepției.

De asemenea, pe lângă recunoașterea expresă a recurentei reclamante că domnul T. G. este membrul de sindicat, dovezi ale acestei calități sunt actele adiționale la contractul individual de muncă unde fiecare salariat completează denumirea organizației sindicale din care face parte.

Au fost anexate cererii de recurs următoarele înscrisuri: adeverința nr. RU 2.3/2623/30.10.2014 eliberată de S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A. - Serviciul Gestiune Personal, Salarizare; actul adițional nr. 846 din 08.08.2014 la contractul individual de muncă nr. M.7.1.A/1887/19.07.2002; actul adițional nr. 485 din 25.03.2014 la contractul individual de muncă nr. M.7.1.A/ 1887/19.07.2002; actul adițional nr. 98 din 31.01.2014 la contractul individual de muncă nr. M.7.1.A/1887/19.07.2002; actul adițional nr. 492 din 28.03.2013 la contractul individual de muncă nr. M.7.1.A/1887/ 19.07.2002.

Prin întâmpinarea formulată la data de 27.01.2015, recurenta reclamantă U. S. Libere Feroviare Mișcare - Comercial București a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A. împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond ca fiind nefondat.

Examinând motivele de recurs față de hotărârea recurată și probele administrate în cauză, cercetând pricina sub toate aspectele invocate după cum dispune art. 3041 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente:

Deși recurenta-pârâtă S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A. indică drept temei al recursului dispozițiile art. 304 pct. 8 din Codul de procedură civilă, acestea nu sunt aplicabile cauzei întrucât nu se realizează situația în care instanța de fond, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, ar fi schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Din expunerea criticilor de nelegalitate aduse hotărârii supuse controlului jurisdicțional, Curtea reține incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, invocate de asemenea ca temei al recursului pârâtei, pe baza cărora se va analiza temeiul legal al hotărârii, modul de aplicare a normelor de drept cuprinse în acte normative sau în contractele colective de muncă care au și valoare de reglementare, fiind izvor de drept, incidente asupra pretențiilor bănești formulate de recurenta-reclamantă U. S. Libere Feroviare Mișcare - Comercial București, în numele membrilor de sindicat. Acest din urmă motiv de recurs va fi avut în vedere și la analiza criticii de nelegalitate a hotărârii în discuție formulată de recurenta-reclamantă față de soluția dată excepției lipsei dovezii calității de reprezentant pentru un salariat în numele căruia a formulat acțiunea pendinte.

În esență, Curtea reține faptul că prin încheierea de ședință din data de 24.03.2014 prima instanță a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a Uniunii S. Libere Feroviare Mișcare - Comercial București pentru membrii de sindicat C. A., M. R., P. F. și T. G., excepție ridicată de societatea pârâtă prin întâmpinare. Măsura luată a fost justificată pe situația de fapt a încetării raporturilor de muncă a acestor salariați cu societatea națională pârâtă anterior formulării acțiunii, prin concedierea colectivă din iunie 2011, conform deciziilor depuse la dosar, ceea ce înlătură aplicarea dispozițiilor art. 28 alin. (2) din Legea dialogului social nr. 62/2011.

În recursul declarat de U. S. Libere Feroviare Mișcare - Comercial București s-a susținut că excepția a fost greșit admisă față de membrul de sindicat T. G., persoană care are stabilit și în prezent un raport de muncă cu societatea națională pârâtă, după cum rezultă din adeverința nr. RU 2.3/2623/30.10.2014 eliberată de S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A. - Serviciul Gestiune Personal, Salarizare, dar și din actele adiționale nr. 846 din 08.08.2014, nr. 485 din 25.03.2014, nr. 98 din 31.01.2014 și nr. 492 din 28.03.2013 pe care acesta le-a încheiat cu angajatorul la contractul individual de muncă nr. M.7.1.A/1887/19.07.2002.

În atare situație, Curtea consideră că U. S. Libere Feroviare Mișcare - Comercial București are calitatea de reprezentant pentru salariatul T. G., calitate recunoscută atât de organizația sindicală prin cererea dedusă judecății, cât și de salariat care a menționat în actele adiționale la contractul individual de muncă încheiate cu angajatorul, arătate anterior, că este membru al U.S.L.F.M.C. și consimte la reținerea lunară a cotizației sindicale de 1% din drepturile salariale. Consecința juridică este aceea a respingerii excepției lipsei dovezii calității de reprezentant pe temeiul art. 28 alin. (2) din Legea dialogului social nr. 62/2011, urmare admiterii recursului declarat de U. S. Libere Feroviare Mișcare - Comercial București împotriva sentinței de fond și a încheierii de ședință din data de 24.03.2014, în temeiul art. 312 alin. (3) din Codul de procedură civilă, și examinării pe fond a cererii formulate de organizația sindicală reclamantă în numele acestuia, soluția fiind aceeași cu cea pronunțată de Tribunalul București pentru ceilalți membrii de sindicat, astfel cum rămâne irevocabilă prin decizia de față.

În legătură cu dovada calității de reprezentant al Uniunii S. Libere Feroviare Mișcare - Comercial București pentru membrii de sindicat față de care Tribunalul București a analizat cauza de fond, considerând implicit că această dovadă de reprezentant subzistă, sunt formulate critici în recurs de către recurenta-pârâtă S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A., în sensul că uniunea sindicală este constituită, conform art. 41 alin. (4) din Legea nr. 62/2011, din federații sau confederații sindicale, iar drepturile salariaților pot fi apărate numai de organizațiile sindicale din care aceștia fac parte, conform art. 28 din Legea nr. 62/2011.

Deși aceste aspecte au fost ridicate prin întâmpinarea formulată la judecata de fond și nu au fost soluționate de prima instanță, fiind reiterate în recurs, Curtea consideră că se subsumează excepției lipsei dovezii calității de reprezentat al organizației sindicale pentru salariații în numele cărora a fost formulată acțiunea în justiție și la va examina ca atare.

Astfel, se constată că U. S. Libere Feroviare Mișcare - Comercial București a dobândit personalitate juridică prin înscrierea în registrul special ținut la Judecătoria Sectorului 1 București, urmare pronunțării sentinței civile nr. 68 din data de 01.04.1994, în dosarul nr. 54/PJ/1994. În această hotărâre, depusă la dosarul de fond, se consemnează acordarea personalității juridice sindicatului, în temeiul art. 1 și următoarele din Legea nr. 54/1991. Ulterior, prin sentința civilă nr._ din data de 13.12.2011 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în dosarul nr._/299/2011, s-a luat act de modificările intervenite în statutul uniunii și în compunerea organelor de conducere.

Rezultă din aceste hotărâri judecătorești faptul că U. S. Libere Feroviare Mișcare - Comercial București are statut juridic de organizație sindicală, în ciuda denumirii sale care face referire la o uniune sindicală, astfel că are calitatea legală, conferită de art. 28 din Legea nr. 62/2011, de a reprezenta în instanță pe salariații care sunt membri. O dovadă contrară, în sensul că recurenta-reclamantă are statut juridic de uniune sindicală teritorială, conform art. 41 alin. (4) din Legea nr. 62/2011, nu a fost produsă în cauză, astfel că susținerile recurentei-pârâte vor fi înlăturate. În plus, prin înscrisurile depuse la dosar în recurs, la termenul de judecată din 06.05.2015, se dovedește faptul că salariații E. G., S. N., B. C. și G. M. sunt membri ai U.S.L.F.M.C. și consimt la reținerea lunară a cotizației sindicale de 1% din drepturile salariale, după cum se menționează la clauza M din actele adiționale semnate în anul 2014 la contractele lor individuale de muncă. Or, o astfel de prevedere contractuală dovedește indirect statutul de organizație sindicală a recurentei-reclamante.

În ceea ce privește celelalte critici formulate de recurenta-pârâtă S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A., acestea vizează, mai întâi, soluțiile de respingere a excepțiilor prescripției dreptului la acțiune întemeiate pe dispozițiile art. 268 alin. (1) lit. c) și lit. e) din Codul muncii, republicat, soluții dispuse prin încheierea de ședință din data de 05.05.2014.

Curtea reține că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost respinsă de instanța de fond pe considerentul că drepturile bănești pretinse în cauză au natura juridică a drepturilor salariale, supuse termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, republicat, iar nu termenului de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, republicat.

În esență, s-a susținut în recurs că este aplicabil termenul de prescripție de 6 luni datorită faptului că diferențele de drepturi salariale pretinse au drept temei juridic un contract colectiv de muncă, iar obiectul conflictului de muncă nu este plata drepturilor salariale, ci obligarea angajatorului de a respecta o clauză a contractului colectiv de muncă.

Curtea consideră corectă soluția primei instanțe de respingere a excepției, critica recurentei-pârâte pentru greșita aplicare a dispozițiilor legale în materie fiind neîntemeiată.

Astfel, art. 268 alin. (1) din Codul muncii, republicat, prevede: „Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate: (...) c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator; (...) e) în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia”.

Concluzia incidenței termenului de prescripție de 3 ani este justificată plecând de la criteriul după care legiuitorul a stabilit termene de prescripție diferite în materia litigiilor de muncă, adică obiectul cererii. Ori, în cauză, obiectul cererii, astfel cum a fost formulat de partea reclamantă, este obligarea angajatorului pârât la plata unor diferențe de drepturi salariale neacordate, aplicarea clauzelor unui contract colectiv de muncă încheiat la nivelul ramurii de activitate, mai favorabile salariaților față de cele cuprinse în contractul colectiv încheiat la nivelul unității, fiind doar un argument invocat în susținerea cererii. De asemenea, faptul că drepturile pretinse de sindicatul reclamant, în numele membrilor de sindicat, au izvorul juridic în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul ramurii de activitate nu atrage automat aplicabilitatea termenului de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, republicat, întrucât părțile nu se găsesc în situația juridică a neexecutării contractului colectiv de muncă, ci în situația executării lui, ridicându-se problema clauzei mai favorabile cu privire la drepturile bănești recunoscute salariaților prin negocierile dintre partenerii sociali la nivelul inferior și la cel superior.

Nici susținerile recurentei-pârâte asupra nesoluționării excepției prescripției dreptului la acțiune de 3 ani pentru drepturile salariale aferente perioadei 01.10.2009 – 29.10.2009 nu sunt fondate câtă vreme în încheierea de ședință din data de 05.05.2014 este consemnată soluția respingerii acestei excepții și considerentele potrivit cărora termenul de 3 ani a fost respectat la data înregistrării acțiunii, 30.10.2012, pentru drepturile salariale ale lunii octombrie 2009 cu scadență în luna noiembrie 2009.

În ceea ce privește fondul cauzei, este de reținut faptul că sindicatul reclamant a învestit instanța de judecată cu un conflict de muncă având ca obiect obligarea angajatorului la plata diferențelor dintre drepturile salariale calculate pe baza salariului de bază minim brut de 700 lei, corespunzător clasei 1 de salarizare, conform art. 41 alin. (3) lit. a) din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, și drepturile salariale efectiv plătite membrilor de sindicat reprezentați pentru perioada 01.10._10. Motivele de fapt ale pretenției deduse judecății au fost nerespectarea acestor drepturi salariale în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul angajatorului și, implicit, în contractele individuale de muncă.

Curtea reține faptul că S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A. a încheiat cu sindicatele reprezentative din unitate Contractul colectiv de muncă pe anul 2009-2010, înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București sub nr. 2584/04.06.2009 care prevede la art. 7: „Salariile de bază corespunzătoare fiecărei clase de salarizare se stabilesc în funcție de coeficienții de ierarhizare și de formula de calcul din anexa nr. 1”. Rezultă din anexă că la nivelul unității salariul de bază brut corespunzător coeficientului de ierarhizare al clasei 1 de salarizare a fost negociat la 570 lei, valabil de la data de 01.12.2009, de când se pretind drepturi în cauză, până la data de 21.04.2010 când a fost modificat la 600 lei prin actul adițional înregistrat sub nr. 1713 la contractul colectiv de muncă. Această ultimă valoare a salariului de bază s-a aplicat până la data de 31.12.2010.

În același timp, însă, în art. 41 alin. (3) lit. a) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 se prevedea: „Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta”.

Așadar, problema de drept ridicată în cauza pendinte este aceea a elementului salariu de bază din alcătuirea salariilor lunare ale membrilor de sindicat pentru perioada analizată.

Soluția primei instanțe de a dispune plata drepturilor salariale cuvenite membrilor de sindicat, calculate prin aplicarea salariului de bază de 700 lei la coeficientul de ierarhizare al funcțiilor ocupate de aceștia, a fost criticată în recurs de societatea națională angajatoare pentru nerespectarea legii, în sensul art. 241 din Codul muncii. În acest fel, se susține că un contract colectiv de muncă se aplică prin totalitatea prevederilor sale, iar nu trunchiat prin unele articole.

Curtea va înlătura aceste considerații întrucât conflictul dintre prevederile celor două contracte colective de muncă încheiate la nivel de unitate și la nivel de ramură de activitate, asupra salariului de bază corespunzător clasei 1 de salarizare, a fost lămurit prin sentința civilă nr. 652/08.05.2012 pronunțată de Tribunalul B., în dosarul nr._, prin care s-a admis acțiunea formulată de Sindicatul Mecanicilor și Reparatorilor de Locomotivă din Depoul C.F. B. și, în consecință, s-a constatat nulitatea absolută a anexei nr. 1 la Contractul colectiv de muncă pe anul 2009-2010 încheiat la nivelul Societății Naționale de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A. Sentința a rămas irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 2015 R/25.10.2012 pronunțată de Curtea de Apel B..

Efectele juridice produse de această hotărâre judecătorească în privința litigiului pendinte pot fi lămurite pornind de la dispozițiile legale în materie și de la regimul juridic general al sancțiunii nulității absolute a actului juridic civil.

Astfel, art. 24 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, în forma în vigoare la data executării contractului, prevede: „(1) Clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate. (2) Nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanța judecătorească competentă, la cererea părții interesate. (3) În cazul constatării nulității unor clauze de către instanța judecătorească, partea interesată poate cere renegocierea drepturilor respective. (4) Până la renegocierea drepturilor, cauzele a căror nulitate a fost constatată sunt înlocuite cu prevederile mai favorabile cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, după caz.” În ceea ce privește cazurile de nelegalitate a încheierii contractului colectiv de muncă care pot duce la sancțiunea nulității, acestea sunt prevăzute de art. 8 din Legea nr. 130/1996, republicată, în sensul că „(1) Clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele și în condițiile prevăzute de prezenta lege. (2) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior. (3) Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă. (4) La încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal”.

Coroborând aceste prevederi, rezultă că nulitatea unei clauze din contractul colectiv de muncă intervine atunci când respectiva clauză conține drepturi la un nivel inferior celui prevăzut în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.

În cauză, Tribunalul B. a făcut aplicarea acestor norme de drept, constatând că în Contractul colectiv de muncă pe anul 2009-2010 al Societății Naționale de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A., înregistrat la data de 04.06.2009, s-a prevăzut o valoare a coeficientului 1,000 de ierarhizare de 570 lei, inferioară salariului de bază minim brut de 700 lei prevăzut de art. 41 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010. Sensul nulității absolute a anexei nr. 1 din Contractul colectiv de muncă la nivelul unității recurente este lămurit de considerentele sentinței pronunțate de Tribunalul B., anume aceea de înlocuire a valorii coeficientului 1,000 de ierarhizare cu valoarea mai favorabilă negociată la nivelul ramurii de activitate, nicidecum de înlăturare completă a anexei nr. 1, ceea ce ar însemna înlăturarea tuturor elementelor pe baza cărora se alcătuiește salariul de bază al angajaților societății naționale recurente.

În ceea ce privește efectul nulității absolute dispuse în baza art. 24 din Legea nr. 130/1996, republicată, Curtea consideră că retroactivează până la momentul încheierii actului, conform principiului general în materia efectelor nulității absolute a actului juridic civil. Aceasta înseamnă că, încă de la . Contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul unității pentru anul 2009-2010, anume 04.06.2009, valoarea coeficientului 1 de ierarhizare este de 700 lei, astfel că prima instanță în mod corect a acordat drepturile salariale pretinse de membrii de sindicat reclamanți în perioada de valabilitate a contractului, dar în termenul de prescripție de 3 ani, începând cu data de 01.10.2009. În consecință, motivul de recurs formulat de recurenta-pârâtă în aceste limite este nefondat.

Fondat este, însă, motivul de recurs referitor la pretențiile incidentale constând în plata dobânzii legale și actualizarea debitului cu rata inflației de la data introducerii acțiunii până la data plății efective.

Astfel, potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii, în forma în vigoare în perioada pentru care se solicită drepturile bănești, angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului, în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. Or, prejudiciul încercat de salariații reclamanți prin neplata salariului de bază în cuantumul legal datorat fost reparat de instanță prin obligarea societății pârâte să plătească sumele de bani corespunzătoare pentru perioada în litigiu. Capătul de cerere accesoriu trebuie soluționat respectând principiul afirmat de legiuitor, adică principiul răspunderii civile contractuale care își are izvorul în cauza de față în contractul individual de muncă.

În aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului, se datorează celui păgubit atât executarea obligației de a da suma de bani, cât și dobânda legală, conform art. 1088 din Codul civil din 1864. Potrivit acestui din urmă text de lege, la obligațiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț, de fidejusiune și societate. Aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul să fie ținut de a justifica vreo pagubă; nu sunt debite decât în ziua cererii de chemare în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept.

Prin urmare, dobânda legală este datorată numai din ziua introducerii cererii de chemare în judecată, pe această dată debitorul fiind considerat pus în întârziere. Sub acest aspect, hotărârea primei instanțe este corectă și legală.

Alta este situația juridică pentru perioada cuprinsă între data scadenței lunare a obligației de plată a salariului de bază și data punerii debitorului în întârziere, adică data formulării cererii de chemare în judecată. Pentru această perioadă, salariații-reclamanți pot solicita doar acoperirea prejudiciului suferit prin devalorizare monetară pentru că numai în acest fel se asigură creditorului echivalentul cantității de monedă la zi de care ar fi beneficiat dacă sporul salarial ar fi fost plătit la scadența lunară. Acest echivalent al cantității de monedă este asigurat prin actualizarea sumei datorate cu rata inflației.

În concluzie, pe temeiurile arătate, recurenta-pârâtă nu datorează salariaților reclamanți diferențele de drepturi salariale actualizate cu rata inflației după data formulării cererii, în condițiile art. 104 din Codul de procedură civilă, sens în care hotărârea primei instanțe va fi modificată.

Față de considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (3) din Codul de procedură civilă, Curtea va admite recursurile și va modifica în parte sentința recurată, în sensul că va obliga pârâta să plătească și membrului de sindicat T. G. diferența de drepturi salariale, actualizate cu rata inflației de la data scadenței și până la data introducerii acțiunii, 26.10.2012 și cu dobânda legală de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective, va respinge cererea de actualizare cu rata inflației a diferenței drepturilor salariale cuvenite celorlalți membri de sindicat după data introducerii acțiunii, 26.10.2012, menținând restul dispozițiilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile formulate de recurenta-pârâtă S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A. și de recurenta-reclamantă U. S. Libere Feroviare Mișcare – Comercial București, în numele membrului de sindicat T. G., împotriva sentinței civile nr. 6445 din data de 02.06.2014 și a încheierilor de ședință din data de 05.05.2014 și 24.03.2014 pronunțate de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă U. S. Libere Feroviare Mișcare – Comercial București, în numele membrilor de sindicat D. T., Ș. S., Ș. I., G. C., I. N., B. C., E. G., S. N., G. M., D. I., B. Nicușor, D. M. și A. M., și cu intimații-reclamanți P. F., C. A. și M. R..

Modifică în parte sentința recurată, în sensul că:

Obligă pârâta să plătească și membrului de sindicat T. G. diferența de drepturi salariale calculate în raport cu salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. (3) lit. a) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel ramură transporturi pentru anul 2008 – 2010, pentru perioada octombrie_10, actualizate cu rata inflației de la data scadenței și până la data introducerii acțiunii, 26.10.2012, și cu dobânda legală de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective.

Respinge cererea de actualizare cu rata inflației a diferenței drepturilor salariale cuvenite celorlalți membri de sindicat după data introducerii acțiunii, 26.10.2012.

Menține restul dispozițiilor.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 6 mai 2015.

Președinte, Judecător, Judecător,

A.-C. B. F.-G. R. M. G.

Grefier,

S. Ș.

Red./tehn. B.A.C.

Tehn. D.A.M./2 ex./13.05.2015

Tribunalul București

Judecător fond F. I.-V.

← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr....  Despăgubire. Decizia nr. 3317/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Despăgubire. Decizia nr. 1356/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI