Obligaţie de a face. Decizia nr. 4789/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4789/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 03-12-2015 în dosarul nr. 4789/2015
Dosar nr._ (Număr în format vechi_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.4789
Ședința publică din data de 03 decembrie 2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – L. H.
JUDECĂTOR - P. A.
GREFIER - C. F. C.
Pe rol fiind soluționarea cererii de apel formulate de apelanta-pârâtă U. BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr.3047/30._, pronunțată de Tribunalul București – Secția a-VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul-reclamant S. UNIVERSITAS AL UNIVERSITĂȚII BUCUREȘTI pentru membrii săi de sindicat S. P. J., C. E., H. R., M. M. C., D. I. A., A. E. D., D. A. I., P. M. D. și S. C. L., și intimatul chemat în garanție M. EDUCAȚIEI NAȚIONAL, având ca obiect - drepturi bănești.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din data de 19 noiembrie 2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării soluției la data de 03 decembrie 2015, când a decis următoarele
CURTEA,
Constată că prin sentinței civile nr.3047/30._, pronunțată de Tribunalul București – Secția a-VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._ s-au dispus următoarele:
Respinge excepția prescripției dreptului la acțiune.
Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei M. Educației Naționale.
Respinge acțiunea în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Admite în parte acțiunea precizată de reclamantul S. Universitas al Universității București pentru membrii săi de sindicat D. I. A. și A. E. D. în contradictoriu cu pârâta U. București.
Obligă pârâta U. București să plătească reclamantelor D. I. A. și A. E. D. diferența dintre drepturile salariale cuvenite conform OUG 15/2008, astfel cum a fost aprobată și modificată prin Legea 221/2008, calculate prin aplicarea coeficientului de multiplicare 1,000: 400 lei, și cele efectiv încasate, proporțional cu perioada efectiv lucrată, corespunzător intervalului 01.10._10, actualizată cu rata inflației la data plății efective.
Respinge acțiunea cu privire la acest capăt de cerere față de ceilalți reclamanți S. P. J., C. Elenă, H. R., M. M. C., ca neîntemeiată.
Respinge capătul de cerere având ca obiect plata diferențelor aferente reducerii cu 25% a drepturilor salariale ca neîntemeiat.
Respinge ca inadmisibilă cererea de chemare în garanție a Ministerului Educației Naționale, formulată de pârâta U. București.
Pentru a pronunța această sentință Tribunalul a reținut în esență următoarele:
Potrivit adeverinței nr._/31.07.2014 (fila 5) reclamanții din prezența cauză au calitatea de salariați ai instituției de învățământ pârâtă.
Demersul procesual de față are ca finalitate recuperarea de către reclamanți a diferenței dintre drepturile salariale efectiv încasate și cele cuvenite în temeiul Legii nr. 221/2008 prin aplicarea coeficientului de multiplicare 1,000: 400 lei, pe perioada 01.10._10, precum și restituirea diferențelor salariale decurgând din reducerea cu 25% a drepturilor salariale conform Legii nr. 118/2010, pentru perioada iulie-septembrie 2010.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. Educației Naționale, instanța a constata că această entitate nu justifică legitimare procesuală în cauză, din perspectiva modului în care a fost configurată cererea de chemare în judecată, prin care reclamanții tind la obligarea în solidar a pârâților la plata unor drepturi salariale. Or, este indiscutabil faptul că reclamanții, în calitatea lor de personal didactic auxiliar nu se regăsesc în raporturi juridice directe cu ministerul de resort, ci doar cu instituția de învățământ la care sunt angajați, numai de la aceasta putând pretinde plata unor drepturi salariale.
Deopotrivă, pârâtul M.E.N nu are calitate procesuală pasivă nici din perspectiva stabilirii în sarcina acestuia a obligației de a aloca fondurile necesare plății drepturilor salariale clamate în cauză (deși reclamanții nu au învestit instanța cu un astfel de petit), întrucât, astfel cum s-a reținut în partea introductivă a prezenței hotărâri, în contextul respingerii ca inadmisibile a cererii de chemare în garanție formulată de pârâta U. București în contra M.E.N., fondurile alocate de M. Educației Naționale către instituția de învățământ, în cadrul finanțării de bază complementare și suplimentare nu sunt destinate plății drepturilor salariale ale personalului contractual al Universității.
În consecință, instanța a admis excepția calității procesuale pasive a pârâtei M. Educației Naționale și a respins acțiunea în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța a apreciat că este neîntemeiată.
Astfel, prin Legea 221/2008 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 15/2008 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învățământ, s-a prevăzut la articolul unic pct. 3, faptul că pentru funcțiile didactice prevăzute în anexele nr. 1.2, 2 și 3, valoarea coeficientului de multiplicare 1,000 este, pentru perioada 01 octombrie - 31 decembrie 2008, de 400 lei, aceasta reprezentând valoarea de referință pentru creșterile salariale ulterioare.
Din conținutul acestei reglementări, rezultă că, începând cu 01 octombrie 2008, drepturile salariale ale personalului didactic și didactic auxiliar se impuneau a fi calculate prin utilizarea acestui coeficient de multiplicare.
În realitate, astfel cum rezultă din adeverința produsă în cauză, reclamanții nu au fost remunerați în concordanță cu actul normativ mai sus enunțat.
În acest sens, prin OUG nr. 136/2008, s-a prevăzută că în perioada octombrie-decembrie 2008, valoarea coeficientului de multiplicare 1,000 a salariilor personalului didactic din învățământ este 299,933 lei, pentru funcțiile didactice prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2008, aprobată cu modificări prin Legea nr. 221/2008.
Prin decizia nr. 1221/2008 pronunțată de Curtea Constituțională, s-a constatat că dispozițiile OUG nr. 136/2008 sunt neconstituționale, instanța de contencios constituțional reținând faptul că, fundamentul adoptării acestei ordonanțe de urgență l-a reprezentat intenția de contracarare a unei măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării personalului din învățământ adoptată de Parlament.
În continuare, prin OUG nr. 151/2008, s-a prevăzut același coeficient de multiplicare de 299,933 lei iar prin decizia nr. 842/2009, Curtea Constituțională a statuat în sensul că dispozițiile art. 1 pct. 2 și 3 din OUG nr. 151/2008 sunt neconstituționale.
Prin Decizia nr. 989/2009, au fost declarate neconstituționale și dispozițiile art. 2 și art. 3 din OUG nr. 1/2009, reținându-se că acest din urmă act normativ continuă abordarea cuprinsă în dispozițiile OUG nr. 151/2008, considerentele arătate cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 1 pct. 2 și 3 ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 151/2008 fiind aplicabile mutatis mutandis și cu privire la situația creată prin adoptarea art. 2 și 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2009.
Subsecvent, au fost adoptate OUG nr. 31/2009 și OUG nr. 41/2009 iar prin deciziile nr. 105/2010 și nr. 124/2010, Curtea Constituțională a respins ca devenite inadmisibile excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 și art. 3 din OUG nr. 31/2009, respectiv a art. 2 din OUG nr. 41/2009, pe considerentul că, după sesizarea Curții, OG nr. 15/2008 a fost abrogată expres prin Legea nr. 330/2009, astfel încât OUG nr. 31/2009 și OUG nr. 41/2009, ca acte modificatoare, sunt și ele abrogate. În cuprinsul deciziei 124/2010, Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 41/2009 erau oricum afectate de vicii de neconstituționalitate, întrucât modificau niște dispoziții legale declarate neconstituționale prin Decizia nr. 842 din 02 iunie 2009, respectiv, prin Decizia nr. 989 din 30 iunie 2009. Curtea reamintește considerentele de principiu din Decizia nr. 983 din 30 iunie 2009, unde a reținut că nici modificarea sau completarea dispoziției legale criticate de către legiuitorul ordinar sau delegat nu poate acoperi neconstituționalitatea constatată de către Curtea Constituțională, actele normative succesive de modificare sau completare fiind lovite de același viciu de neconstituționalitate în măsura în care confirmă soluția legislativă declarată neconstituțională din punct de vedere intrinsec sau extrinsec. O atare soluție se impune și pentru că viciul de neconstituționalitate stabilit de instanța de contencios constituțional trebuie eliminat, și nu perpetuat prin actele normative succesive de modificare și completare.
În cazul de față, Guvernul, în calitate de legiuitor delegat, prin Ordonanța de urgență nr. 41/2009, a persistat în hotărârea să de a nu lua în considerare prevederile Legii nr. 221/2008, reducând majorările salariale stabilite de Parlament.
În aceste condiții, instanța a apreciat că termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 268 lit. c) C. muncii nu și-a început cursul decât de la data de 27.04.2010, când a fost publicată în Monitorul Oficial decizia nr. 124/2010 a Curții Constituționale, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a art. 2 din OUG nr. 41/2009, până la acel moment drepturile pretinse de reclamanți fiind negate succesiv prin ordonanțe emise de Guvern, reclamanții neavând efectiv posibilitatea de a pretinde aceste drepturi, anterior datei menționate.
În ceea ce privește diferențele salariale decurgând din diminuarea cu 25 % operată în temeiul Legii nr. 118/2010, aferente perioadei iulie-septembrie 2010, instanța a constatat că sunt formulate în interiorul termenului general de prescripție de 3 ani, prin raportare la data introducerii acțiunii inițiale (ce a format obiectul dosarului nr._ ), și anume 26.02.2013.
Pentru aceste considerente, instanța a respins excepția prescripției dreptului la acțiune.
Pe fondul cauzei, instanța a constatat că pretențiile duse judecății sunt parțial întemeiate, și anume în privința reclamanților D. I. A. și A. E. D., în privința capătului de cerere având ca obiect diferențele salariale cuvenite conform OG nr. 15/2008.
Astfel, aspectul litigios a fost tranșat prin decizia nr. 3/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție asupra recursului în interesul legii, conform căreia ca efect al deciziilor Curții Constituționale prin care au fost declarate neconstituționale ordonanțele de urgență ale Guvernului nr. 136/2008, nr. 151/2008 și nr. 1/2009, dispozițiile OG nr. 15/2008, astfel cum a fost aprobată și modificată prin Legea nr. 221/2008, constituie temei legal pentru diferența dintre drepturile salariale cuvenite funcțiilor didactice potrivit acestui act normativ și drepturile salariale efectiv încasate, cu începere de la 01 octombrie 2008 și până la 31 decembrie 2009.
În acest context, și în lumina dispozițiilor art. 3307 alin. 4 C.p. civ., instanța a constatat că sunt justificate pretențiile reclamantei deduse prezentei judecăți, având ca obiect diferențele de drepturi salariale pentru perioada ulterioară datei de 31 decembrie 2009, întrucât, deși OUG nr. 15/2008 a fost abrogată începând cu 01.01.2010, prin Legea nr. 330/2009, cu toate acestea, potrivit art. 30 alin. 5 din Legea nr. 330/2009, se prevede că în anul 2010, personalul aflat în funcție la 31 decembrie 2009 își va păstra salariul avut, fără a fi afectat de măsurile de reducere a cheltuielilor de personal din luna decembrie 2009, noul salariu de bază, fiind cel corespunzător funcțiilor din luna decembrie 2009, la care se adaugă sporurile care se introduc în acesta, potrivit anexelor la prezența lege.
Totodată, potrivit art. 5 alin. 6 din OUG nr. 1/2010, reîncadrarea personalului didactic din învățământ la data de 01 ianuarie 2010 se face luând în calcul salariile de bază la data de 31 decembrie 2009, stabilite în conformitate cu prevederile OUG nr. 41/2009 privind unele măsuri în domeniul salarizării personalului din sectorul bugetar pentru perioada mai-decembrie 2009, aprobată prin Legea nr. 300/2009.
Prin decizia 877/2011, Curtea Constituțională a respins ca devenită inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. 6 din OUG nr. 1/2010, reținând că textul legal criticat a fost abrogat prin dispozițiile art. 39 lit. x) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și nu produce efecte juridice asemenea celor învederate Curții de către autorii excepției de neconstituționalitate. Însă această situație nu se datorează normei abrogatoare, ci faptului că, prin Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii care viza aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2008 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 15/2008 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învățământ, stabilind că acestea se aplică pe toată perioada cuprinsă între 01 octombrie 2008 și 31 decembrie 2009, astfel încât reîncadrarea personalului didactic din învățământ la data de 01 ianuarie 2010 se va face pe coeficienții și salariul avut în plată la 31 decembrie 2009, stabilit în conformitate cu Legea nr. 221/2008, și nu cu Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 41/2009. O atare interpretare, departe de a constitui o ingerință în sfera de competență a puterii legiuitoare, reprezintă o aplicare corectă a deciziilor Curții Constituționale pronunțate în materia salarizării personalului din învățământ (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 124 din 09 februarie 2010, Decizia nr. 983 din 30 iunie 2009 sau Decizia nr. 989 din 30 iunie 2009).
Prin urmare, începând cu 01 ianuarie 2010, reclamanții au dreptul la un salariu lunar calculat în raport cu salariul de bază din luna decembrie 2009, iar acesta din urmă trebuie stabilit în conformitate cu prevederile OG nr. 15/2008, aprobată cu modificări prin Legea nr.221/2008, deci prin aplicarea coeficientului de multiplicare 1,000: 400 lei.
În același sens a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție, în decizia nr. 11/2012, pronunțată asupra recursului în interesul legii, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. 6 din OUG nr. 1/2010 și art. 30 din Legea nr. 330/2009, și anume că personalul didactic din învățământul aflat în funcție la data de 31.12.2009 are dreptul, începând cu 01.01.2010, la un salariu lunar calculat în raport cu salariul de bază din luna decembrie 2009, stabilit în conformitate cu prevederile OG nr. 15/2008.
Pentru aceste considerente, instanța a admis în parte acțiunea precizată și a obligat pârâta U. București să plătească reclamanților D. I. A. și A. E. D. diferența dintre drepturile salariale cuvenite conform OUG nr. 15/2008, astfel cum a fost aprobată și modificată prin Legea nr. 221/2008, calculate prin aplicarea coeficientului de multiplicare 1,000: 400 lei, și cele efectiv încasate, proporțional cu perioada efectiv lucrată, corespunzător intervalului 01.10._10, actualizată cu rata inflației la data plății efective, întrucât, în baza art. 1531 Noul Cod Civil, reclamanții au dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit, ce include și beneficiul de care au fost lipsiți.
Instanța a respins acțiunea în privința celorlalți reclamanți, observând din examinarea adeverinței nr._/31.07.2014, faptul că funcțiile deținute de aceștia nu se regăsesc printre cele didactice auxiliare prevăzute în anexa 3 a Legii nr. 221/2008.
În privința capătului de cerere având ca obiect plata diferențelor aferente reducerii cu 25% a drepturilor salariale în temeiul Legii nr. 118/2010, instanța a constatat că este neîntemeiat.
Astfel, în ceea ce privește presupusa încălcare dreptului de proprietate, din perspectiva art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța a constatat:
Potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, “Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului Statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”
În accepțiunea Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de „bun”, în sensul textului mai sus enunțat, are o semnificație juridică distinctă față de interpretările date în sistemele de drept interne, în sensul că nu privește doar proprietatea asupra bunurilor corporale ci și alte drepturi ori interese susceptibile de valoare economică.
Instanța a reținut că practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului este în sensul că este la latitudinea statului de a aprecia cuantumul drepturilor ce urmează a fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. Astfel, statul poate introduce, suspenda sau înceta plata unor anumite drepturi, prin edictarea unor modificări legislative adecvate. (Kechko v. Ucraina, dec. Din 8.02.2006)
În cauza Vilho Eskelinen și alții c Finlanda, Curtea a statuat că nu există un drept protejat de convenție la menținerea în plată a unui salariu într-un anumit cuantum.
În speță, nu se poate considera că reclamanții au fost lipsiți de proprietatea lor, în sensul art. 1 din Protocolul Adițional, dreptul acestora la salariu rămânând în vigoare, modificându-se numai cuantumul acestuia, cuantum care, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 118/2010 a fost diminuat cu 25%.
Prin urmare, deși dreptul la salariu este asimilabil dreptului de proprietate, cu toate acestea, cuantumul salariului cuvenit pentru viitor nu constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional.
Însă, tot în jurisprudența instanței europene în materia drepturilor omului, s-a cristalizat conceptul de speranță legitimă (cauza Pine Valley Developments și alții c. Irlandei), concept legitimat fie pe existența unei hotărâri judecătorești, chiar nedefinitive, prin care să fie recunoscut dreptul celui interesat, fie fondat de o manieră rezonabil justificată pe un act juridic având o bază juridică solidă și o incidență asupra drepturilor de proprietate (Strech c. Marii Britanii, 2003).
Prin urmare, când un interes patrimonial aparține categoriei juridice de, creanță”, el poate fi considerat ca, valoare patrimonială” și implicit ca, speranță legitimă” dacă are o bază suficientă în dreptul intern, reprezentată de o dispoziție legală sau dacă existența să este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (cauza Kopecky c/a Slovacia, Hotărâre din 28 septembrie 2004).
În cauză, salariul reclamanților a fost recunoscut și calculat în temeiul unor dispoziții legale (Legea nr. 330/2009) având, deci, o bază suficientă în dreptul intern, de natură să le confere acestora o așteptare legitimă cu privire la dobândirea și exercitarea drepturilor salariale.
În consecință, modificarea dispozițiilor legale privind modalitatea de stabilire a drepturilor salariale, prin . Legii nr. 118/2010, reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților.
Pentru ca această ingerință să nu constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 Adițional, trebuie să respecte anumite limite ce au fost trasate prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, în cauza Sporrong și Lonnroth c Suediei (1982), s-a statuat că o măsură care reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să fie justificată de o cauză de utilitate publică sau de un scop legitim de interes general și să asigure un just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului. În special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între scopul vizat și mijloacele folosite (Pressos Compania Naviera SA și alții c. Belgiei, 20 noiembrie 1995).
În cauza de față, ingerința analizată este prevăzută de un act normativ (Legea nr. 118/2010) și este justificată de un scop legitim de interes general, constând în necesitatea adoptării unor măsuri legislative în vederea restabilirii echilibrului bugetar, în contextul crizei economice.
În ceea ce privește raportul rezonabil de proporționalitate între interesele generale vizate și interesul particular ocrotit, trebuie verificat dacă prin reducerea drepturilor salariale în temeiul Legii nr. 118/2010, a fost adusă o atingere de natură să afecteze însăși substanța dreptului la salariu. În acest sens, testul de proporționalitate constă în a analiza dacă reclamanții au fost lipsiți în totalitate de mijloacele de subzistență (Azinas c. Cipru) ori dacă măsura este discriminatorie (Kjartan Asmundsson c. Islandei).
Instanța a constatat că reclamanții nu au administrat vreo probă din care să rezulte că prin reducerea salariului cu 25%, au fost lipsiți de mijloace de subzistență.
Totodată, măsura reducerii cu 25% a salariilor, justificată de rațiuni de politică bugetară, este incidentă tuturor categoriilor de personal bugetar, în același cuantum și mod.
Este de menționat faptul că la elaborarea politicilor sale bugetare, statul se bucură de o marjă largă de apreciere, prin jurisprudența să constantă, Curtea statuând că, în ce privește cunoașterea directă a societății și a nevoilor acesteia, autoritățile naționale sunt mai bine plasate decât judecătorii internaționali în aprecierea „interesului public”, revenindu-le așadar în primul rând acestora să aprecieze asupra existenței unei probleme de interes public. De aceea, în acest domeniu, ca și în altele ce fac obiect de protecție a Convenției, autoritățile naționale dispun de o anumită marjă de apreciere. În plus, noțiunea de „interes public” este în mod necesar pasibilă de o interpretare extensivă. (The former king of Greece vs. Greece, Application no._/94). Totodată, Curtea a constatat că nu este rolul său de a verifica în ce măsură existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei. (Wieczorek c. Poloniei, hotărâre din 08 decembrie 2009, sau Mellacher c. Austriei, hotărâre din 19 decembrie 1989).
În aceste condiții, instanța a reținut că nu a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție
În același sens s-a pronunțat recent Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin decizia de inadmisibilitate pronunțată la data de 6 decembrie 2011 în cauzele F. Mihăies împotriva României (cererea nr._/11) și A. G. Sentes împotriva României (cererea nr._/11), prin care a constatat neîncălcarea de către Statul român a dispozițiilor articolului 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, sub aspectul reducerii cu 25% a salariilor, ca urmare a aplicării Legii nr.118/2010.
În consecință, instanța a respins capătul de cerere având ca obiect plata diferențelor aferente reducerii cu 25% a drepturilor salariale ca neîntemeiat.
Instanța a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în garanție a Ministerului Educației Naționale formulate de pârâta U. București, prin raportare la considerentele expuse în partea introductivă a prezenței hotărâri, în contextul dezbaterii admisibilității în principiu a acestei cereri incidentale.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel apelanta-pârâtă U. București, prin care a solicitat admiterea apelului așa cum a fost formulat și modificarea sentinței atacate în sensul admiterii în parte a excepției dreptului material la acțiune pentru perioada 01.10._15 și pe cale de consecință respingerea acțiunii pentru această perioadă ca fiind prescrisă.
În motivarea cererii de apel se arată că prin acțiunea înregistrată la data de 26.02.2013, pe rolul Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr._ reclamantul S. Universitas al Universității din București a chemat în judecată pârâta U. din București și M. Educației Naționale - chemat în garanție, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună obligarea apelantei la calculul și plata diferențelor de drepturi salariale neacordate, așa cum au rezultat din neaplicarea O.G. nr. 15/2008, aprobată și modificată prin dispozițiile Legii nr. 221/2008, reprezentând diferența dintre drepturile efectiv încasate și cele cuvenite membrilor Sindicatului Universitas, începând cu data de 01.10.2008 până la data de 31.12.2009 (până la data efectivă a plății - sume actualizate cu indicele de inflație, cu cheltuieli de judecată). Ulterior, prin răspunsul la întâmpinare reclamantul a precizat că perioada pentru care se solicită drepturile salariale este practic 01.10._10.
La data de 12.05.2014 din dosarul nr._ a fost disjunsă cererea care a făcut obiectul prezentului dosar și a fost înregistrată sub nr._ .
Pârâta U. din București a formulat întâmpinare prin care a invocat prescrierea dreptului material la acțiune în raport de prevederile art. 268 alin. (1) lit. c din Codul muncii potrivit cărora, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv plata unor drepturi salariale neacordate, acțiunea putea fi formulată în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Instanța de fond prin sentința civilă nr. 3047/30.03.2015 pronunțată în dosarul nr._ a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune considerând că termenul de prescripție nu poate curge mai devreme de data publicării deciziei nr. 124/2010 a Curții Constituționale în Monitorul Oficial, Partea I nr. 272 din 27.04.2010.
În prezența cauză este vorba despre o excepție absolută, ce poate fi invocată în orice stare a pricinii. În acest sens vin și statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție în Decizia nr. 1/17.02.2014 pronunțată în recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de Colegiul de conducere al Curții de Apel C. în dosarul nr. 20/2013, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 283 din 17.04.2014, potrivit cu care "în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil și ale art. 6 alin. (4), art. 2512 și art. 2513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, stabilește că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 01 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 01 octombrie 2011.
Prin prezenta acțiune introdusă la data de 26._ și disjunsă la data de 12.05.2014 s-au solicitat drepturi salariale pentru perioada 01.10._10, deci pentru o perioadă anterioară intrării în vigoare a Noului Cod civil, care a schimbat natura juridică a prescripției extinctive.
Potrivit art. 268 alin. (1) lit. c) C. muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
În consecință, având în vedere că acțiunea a fost introdusă la instanță la data de 26.02.2013, acțiunea este prescrisă pentru perioada 01.10._10.
În apel nu s-au administrat probei noi.
Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului prin care a fost invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate cât și din perspectiva dispozițiilor art. 479 alin. (1) teza I și art. 476 alin. (1) C. pr. civ. potrivit cărora apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept, pentru considerentele ce se vor arăta Curtea, în temeiul art. 480 alin. (2) C. pr. civ. va admite apelul; va schimba în parte sentința atacată; va admite excepția prescripției dreptului material la acțiune; va respinge acțiunea ca fiind prescrisă pentru intervalul 01.10._10. și va menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
Curtea constată și reține că instanța de fond a respins în mod greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la drepturile salariale cuvenite în temeiul Legii nr. 221/2008 prin aplicarea coeficientului de multiplicare 1,000-400 lei, prin invocarea în acest sens a faptului că termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii a început să curgă la data de 27.04.2010 când a fost publicată în Monitorul Oficial decizia nr.124/2010 a Curții Constituționale prin care a fost respinsă ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a art. 2 din OUG nr. 41/2009.
Cursul prescripției dreptului material la acțiunea este supus în prezenta cauză reglementării Decretului nr.167/1958 care stabilește condițiile în care se naște, se întrerupe și se suspendă dreptul material la acțiune, după cum urmează:
În ceea ce privește începerea cursului prescripției, art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 statuează următoarele: ”Prescripția începe sa curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită”.
În ceea ce privește întreruperea cursului prescripției, această instituție este reglementată de dispozițiile art. 16 din același act normativ care menționează următoarele ipoteze: ” Prescripția se întrerupe:
a)prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția. În raporturile dintre organizațiile socialiste, recunoașterea nu întrerupe curgerea prescripției;
b)prin introducerea unei cereri de chemare în judecata ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanța judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent;
c) printr-un act începător de executare.
Prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecata sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea”.
De asemenea, cazurile de suspendare a termenului de prescripție sunt reglementate de dispozițiile art. 13 din Decretul nr. 167/1958 după cum urmează: ” Cursul prescripției se suspendă:
a)cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forța majoră sa facă acte de întrerupere;
b)pe timpul cât creditorul sau debitorul face parte din Forțele Armate ale Republicii Populare Romane, iar acestea sunt puse pe picior de război;
c)până la rezolvarea reclamației administrative făcută de cel îndreptățit, cu privire la despăgubiri sau restituiri, în temeiul unui contract de transport sau de prestare a serviciilor de posta și telecomunicații, însă cel mai târziu până la expirarea unui termen de 3 luni socotit de la înregistrarea reclamației”.
Prin urmare, după cum se poate constata nu există niciun temei de drept reprezentat de publicarea unei decizii a Curții Constituționale de la care să înceapă să curgă cursul prescripției.
De asemenea, deciziile Curții Constituționale nu reprezintă cauze de întrerupere ori de suspendare a cursului prescripției și nici nu condiționează introducerea unei acțiuni de publicarea unei decizii.
În plus, Curtea reține că instanța de fond și-a motivat respingerea excepției prescripției prin raportare la o decizie a Curții Constituționale care a respins o excepție de neconstituționalitate ca fiind inadmisibilă, ceea ce cu atât mai mult nu are absolut nicio valoare juridică în condițiile în care din punct de vedere al efectelor pe care le produc, doar deciziile prin care se admit excepțiile de neconstituționalitate sunt obligatorii și produc efecte, conform Constituției României.
Or, în aceste condiții, Curtea constată că instanța de fond a interpretat în mod greșit faptul că termenul de prescripție a început să curgă de la data de 27.04.2010, în condițiile în care drepturile salariale au fost solicitate pentru intervalul de timp cuprins între 01.10._10.
În cauză, S. Universitar din U. București în numele membrilor de sindicat a formulat acțiunea la data de 26.02.2013 solicitând plata unor drepturi salariale pentru intervalul de timp cuprins între 01.10._10, ceea ce înseamnă că salariații acestui sindicat încasând lunar drepturile salariale cuvenite puteau constata în luna următoare în care avea loc plata acestora că ele nu sunt în cuantumul stabilit de lege, astfel că pentru plata salarială a fiecărei luni începea să curgă distinct un nou termen de prescripție de trei ani, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice care stabilește că plata salariilor în sectorul bugetar are loc între 5-15 ale lunii următoare în care s-a prestat muncă.
Prin urmare, Curtea reține că termenul de prescripție a început să curgă pentru drepturile salariale cuvenite pe luna octombrie 2008 dar plătite într-un cuantum mai mic odată cu data plații acestora, dar nu mai târziu de data de 15 ale lunii noiembrie 2008, astfel că termenul de prescripție de trei ani s-a împlinit cel mai târziu pentru drepturile neplătite ale lunii octombrie 2008 la data de 15 noiembrie 2011, în conformitate cu art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, și anume ”nu mai târziu de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune”.
În aceste condiții, apărarea intimatului-reclamant potrivit căruia termenul de prescripție a început să curgă la data de 31.12.2010 nu are absolut niciun temei legal, și pe cale de consecință nu poate fi reținută ca o apărare efectivă formulată de acesta față de excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către apelantul-pârât atât în fața instanței de fond, cât și în fața instanței de apel.
Față de aceste dispoziții legale privind începerea cursului prescripției prin raportare la data formulării acțiunii 26.02.2013 și reținând că drepturile deduse judecății sunt drepturi salariale care se prescriu în termen de 3 ani de la data la care s-a născut dreptul la acțiune potrivit art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, Curtea constată că drepturile salariale pentru intervalul octombrie 2008- ianuarie 2010 sunt prescrise, deoarece cererea de chemare în judecată a fost introdusă pe rolul instanței de fond la data de 26 februarie 2013, iar termenul de prescripție pentru luna ianuarie 2010 a început să curgă de la data plății drepturilor salariale, întrucât salariile în sectorul bugetar se plătesc în luna următoare celei în care s-a prestat munca, în intervalul 5-15 al lunii, astfel că drepturile salariale cuvenite și neplătite pentru intervalul de timp cuprins între octombrie 2008 – ianuarie 2010 sunt prescrise și vor fi respinse ca atare.
În ceea ce privește restul dispozițiilor sentinței atacate, Curtea având în vedere că acestea nu au fost criticate prin cererea de apel și nu s-a solicitat respingerea pretențiilor acordate de către instanța de fond pe un alt temei de fapt sau de drept, urmează a fi menținute. Cu alte cuvinte, drepturile salariale restante și neplătite pentru intervalul de timp cuprins între luna februarie 2010 și luna decembrie 2010 se cuvin membrilor de sindicat ai intimatului-reclamant pentru motivele reținute de instanța de fond.
Pentru toate aceste motive de fapt și de drept, Curtea, în temeiul art. 480 alin. (2) C. pr. civ. va admite apelul; va schimba în parte sentința atacată; va admite excepția prescripției dreptului material la acțiune; va respinge acțiunea ca fiind prescrisă pentru intervalul 01.10._10 și va menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelanta-pârâtă U. BUCUREȘTI, cu sediul în București, .. 36-46, sector 5, împotriva sentinței civile nr.3047/30._, pronunțată de Tribunalul București – Secția a-VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul-reclamant S. UNIVERSITAS AL UNIVERSITĂȚII BUCUREȘTI, cu sediul în București, .-92, sector 5 - pentru membrii săi de sindicat S. P. J., C. E., H. R., M. M. C., D. I. A., A. E. D., D. A. I., P. M. D. și S. C. L., și intimatul chemat în garanție M. EDUCAȚIEI NAȚIONAL, cu sediul în București, .. 28-30, sector 1.
Schimbă în parte sentința atacată.
Admite excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Respinge acțiunea ca fiind prescrisă pentru intervalul 01.10._10.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 03 decembrie 2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
L. H. P. A.
GREFIER,
C. F. C.
Red./ A.P./Dact./C.C.
5ex./16.12.2015
Judecător fond – B. L.
| ← Despăgubire. Decizia nr. 3736/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Anulare act. Decizia nr. 3717/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
