Obligaţie de a face. Decizia nr. 4938/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4938/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-12-2015 în dosarul nr. 4938/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi_ )
Decizia civilă nr.4938
Ședința publică din data de la 9 decembrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE: R. F. G.
JUDECĂTOR: B. A. C.
GREFIER: B. M.
Pe rol se află cererea de apel formulată de apelanta-intimată S.C. B. O. S.A. împotriva sentinței civile nr.3359 din data de 06.04.2015 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-contestator T. R. P., cauza având ca obiect contestație împotriva deciziei de concediere.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns: apelanta-intimată S.C. B. O. S.A., prin avocați C. D., cu împuternicire avocațială depusă la dosar-fila 31, emisă în baza contractului de asistență juridică nr._/2015 și A. P.-C., cu împuternicire avocațială depusă la dosar-fila 32, emisă în baza contractului de asistență juridică nr._/10.07.2015 și intimatul-contestator T. R. P., personal și asistat de avocat C. R. P., cu împuternicire avocațială depusă la dosar-fila 11, emisă în baza contractului de asistență juridică nr._/22.09.2015.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință care învederează Curții că la data de 21.10.2015, apelanta-intimată S.C. B. O. S.A. a depus la dosar prin serviciul „registratură” al acestei secții, răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-contestator T. R. P..
Intimatul-contestator, prin avocat, depune la dosar notificarea nr.111/08.12.2015 privind încetarea contractului individual de muncă înregistrat sub nr.71/11.01.1993 emisă de societatea apelantă, un exemplar al acesteia fiind comunicată părții apelante-intimate, prin avocat.
Apelanta-intimată, prin avocat, solicită a se lua act de faptul că înscrisul la care partea intimată-contestatoare a făcut referire nu are nicio legătura cu cauza dedusă judecății.
Curtea primește la dosar înscrisul la care partea intimată-contestatoare, prin avocat, a făcut referire, cu precizarea că nu-l va avea în vedere la momentul deliberării, fiind emis ulterior sentinței atacate și pentru că nu vizează decizia supusă analizei instanței de control judiciar, după care acordă părților cuvântul asupra cererii de probatorii.
Apelanta-intimată, prin avocat C. D., precizează că, suplimentar, nu are de propus nicio altă probă în afara celor administrate la judecata de fond a cauzei. Cu toate acestea, arată că înțelege să readucă în discuției proba testimonială solicitată în fața instanței de fond care nu a dorit încuviințarea celor 4 martori propuși spre a fi audiați și în acest sens, solicită încuviințarea a doi martori pe situația de fapt.
Intimatul-contestator, prin avocat, solicită a se avea în vedere că prin cererea de apel dedusă judecății nu au fost solicitate probe, pe de o parte, iar pe de alta, neîncuviințarea probei testimoniale de către instanța de fond nu constituie un motiv de apel, cu atât mai mult cu cât încheierea de ședință prin care a fost respinsă proba testimonială nu a fost atacată. Prin urmare, solicită respingerea acestei probe.
Apelanta-intimată, prin avocat C. D., arată că proba solicitată a fost cerută și la judecata de fond a cauzei, însă nu a fost încuviințată.
Curtea, din oficiu, pune în discuția părților aplicabilitatea dispozițiilor art.470 lit. d) alin.(3) din Codul de procedură civilă.
Apelanta-intimată, prin avocat C. D., arată că într-adevăr solicitarea de încuviințare a probei testimoniale nu a fost menționată în cererea de apel, însă prevederile codul de procedură civilă fac referire la anumite excepții. În atare situație și pentru aflarea adevărului și pentru o mai bună înțelegere a situației de fapt, consideră că ar fi utilă administrarea acestei probe prin audierea a doi martori.
Intimatul-contestator, prin avocat, reiterează solicitarea de respingere a acestei probe pentru aceleași argumente susținute anterior.
Curtea după deliberare, în raport de prevederile art.470 alin.(3) din Codul de procedură civilă, decade partea apelantă-intimată din proba testimonială, întrucât aceasta nu a fost indicată în cererea de apel dedusă judecății.
Nemaifiind cereri de formulat și incidente de soluționat, în temeiul art. 392 din Codul de procedură civilă, Curtea deschide dezbaterile asupra cererii de apel.
Apelanta-intimată, prin avocat, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat și soluționând pre fond cauza, respingerea contestației ca fiind neîntemeiată.
În susținerea apelului, arată că a criticat hotărârea pronunțată de instanța de fond sub două aspecte, primul vizând netemeinicia acesteia în raport de situația de fapt care relevă foarte clar care sunt faptele și ceea ce s-a întâmplat în realitate în cadrul societății apelante. Așa fiind, arată că în cadrul societății apelante a fost adoptată o hotărâre a adunării generale a acționarilor care a fost prezentată de către noul consiliu de atât la Registrul Comerțului cât și la Monitorul Oficial al României, fiind publicată ca atare, iar consiliul de administrație nou învestit de către adunarea generală a acționarilor, ca organ suprem al societății, s-a prezentat la sediul acesteia pentru a intra în administrare, astfel cum prevăd dispozițiile legale. Or, la momentul prezentării la sediul societății, noul consiliu de administrație a fost întâmpinat de vechiul consiliu împreună cu directorul tehnic administrativ, păstrătorul cheilor de acces, care s-au baricadat timp de o lună de zile în sediul societății tocmai pentru nu a permite accesul noului consiliu de administrație în sediul societății, aspecte ce rezultă din actul de constatare a situației de fapt încheiat de către executorul judecătoresc aflat la dosarul cauzei, cum și din procesele-verbale încheiate la un interval de timp de o lună și jumătate cu ocazia predării întregii documentații, moment în care vechiul consiliu de administrație a părăsit sediul societății. Sub acest aspect a înțeles să solicite la judecata de fond a cauzei proba testimonială tocmai pentru a dovedit momentul la care noul consiliu de administrație a încercat să intre în sediul societății și poziția directorului tehnic care a refuzat cu desăvârșire accesul acestuia în societate, noul consiliu fiind îndepărtat prin folosirea anumitor substanțe. Pe aceste aspecte nici măcar contestatorul nu invocă argumente cu privire la netemeinicia deciziei de concediere, cum de altfel nici prin apărările formulate în faza procesuală a apelului pe cale de întâmpinare.
În același context, susține că toată această situație se datorează faptului că la data emiterii deciziei de concediere (17.10.2014), noul consiliu de administrație nu a procedat la convocarea fostului director tehnic administrativ în vederea efectuării cercetării prealabile disciplinare. Cum dispozițiile Codului muncii prevede un text de lege în acest sens, respectiv o normă imperativă, totuși consideră că trebuie avut în vedere scopul normei și de ce legiuitorul a creat dispozițiile art.251 din Codul muncii, dispoziții care, în opinia sa, a fost creat pentru a da posibilitatea angajatorului de a se apăra față de acuzațiile care i se aduc. Or, în cauza de față nu poate fi vorba de așa ceva, câtă vreme exista un consiliu de administrație, numit, care se afla în fața societății și un director tehnic administrativ care se găsea în sediul societății și care nu permitea noului consiliu accesul în societate pentru a putea avea acces la aparatura necesară în scopul numirii unei comisii și a convocării salariatului la cercetarea disciplinară, aspecte care conduc la o imposibilitate obiectivă a societății de a efectua respectiva cercetare prealabilă disciplinară.
Așa fiind și în ipoteza în care noua conducere a societății ar fi efectuat această cercetare disciplinară, atunci s-ar fi ridicat anumite întrebări cu privire la rezultatul acesteia, la apărările contestatorului, atât din postura de fost președinte al consiliului de administrație, în sensul că acesta nu ar fi trebuit să părăsească societatea, cât și din calitatea de păstrător al cheilor de acces și care prin blocarea ușile de acces a interzis salariaților intrare/ieșirea în/din societate timp de o lună și jumătate. De asemenea, arată că s-ar fi ridicat și întrebarea referitoare la care ar fi fost lucrul care ar fi fost schimbat și care ar fi fost apărările și situația de fapt care ar fi condus la concluzia existenței unor alte chestiuni decât cele reținute în decizia de concediere sau alte sancțiuni în raport de cele susținute și apărările făcute de directorul administrativ. Or, toate acestea, în realitate, nu există.
Față de cele susținute și în raport de situația de fapt descrisă, consideră că se poate constata cu ușurință existența unei situații obiective pentru care cercetarea disciplinară nu a avut loc, iar toate aceste aspecte nu pot conduce de plano la nulitatea deciziei. Chiar dacă litigiul de față se poartă pe tărâmul dreptului muncii în care se impune respectare unei proceduri formaliste, totuși consideră că nu se poate respecta condiția de formă înaintea celei de fond, atâta vreme cât în cauza de față au avut loc anumite abuzuri, în urma cărora au fost formulate un număr de 3 plângeri la organele de poliție împotriva directorului administrativ, motivat de faptul că nu a permis conducerii societății să își îndeplinească atribuțiile de serviciu pentru care fusese mandatată.
Având cuvântul doamna avocat A. P. C. pentru apelanta-intimată, arată că în legătură cu situația de fapt nu înțelege să mai aducă alte completări, având în vedere că aceasta a fost notorie la vremea respectivă, iar ceea ce a susținut în fața instanței de control judiciar colegul său se regăsește tocmai în atitudinea de insubordonare gravă a angajatului și respectiv a angajaților în momentul de față.
De asemenea, arată că instanța de fond, la momentul deliberării, a mai analizat și o condiție formală a deciziei de concediere, respectiv neindicarea prevederilor din statutul de personal al societății. Or, angajatorul în raportul de muncă ope legis, dispune de o prerogativă disciplinară care se reflectă tocmai în păstrarea normalității raportului de muncă, în sensul că în momentul în care angajatul depășește această normalitate în limitele legii, angajatorul are obligația de a lua o măsură tocmai pentru a nu destabiliza activitatea societății.
Așa fiind, consideră că situația de fapt relevată în speța dedusă judecății a dus la o destabilizare extraordinară a funcționării societății cauzată și de fapta săvârșită de angajatul de la momentul respectiv, iar acest argument vine în plus în scopul înțelegerii fondului. În această situație, apreciază că fondul problemei deduse judecății ar fi trebuit să fie privită de către instanța de judecată ca fiind prevalentă formei, întrucât, într-adevăr, este o cauză de nulitate nerespectarea convocării salariatului la efectuarea cercetării disciplinare prealabile. Or, această convocare nu putea fi înmânată salariatului de vreme ce acesta era imposibil de contactat, fiind închis în spatele ușilor de acces. Mai mult, partea contestatoare nu a părăsit sediul societății decât în mod informal, în sensul că acesta a stat timp de o lună de zile împreună cu fostul director general încuiat la propriu în clădirea societății, sub paza unor agenți de pază remunerații din surse proprii, întrucât aceștia nu erau angajații societății.
În atare situație, consideră că angajatorul s-a aflat în imposibilitate de a proceda la convocarea salariatului la efectuarea cercetării prealabile disciplinare pentru a acoperi această lipsă, atâta vreme cât înmânarea convocării nu putea fi făcută la sediul societății întrucât nu ar fi ajuns în posesia contestatorului, având în vedere că nicio persoană nu se putea apropia de acel spațiu, cum de altfel nu putea fi comunicată nici la domiciliul său, dat fiind faptul că salariatul era baricadat în sediul societății. În plus, față de toate acestea, susține că în urma pronunțării hotărârii de către instanța de fond angajatorul a procedat la reintegrarea salariatului său, însă acesta nu s-a prezentat la locul de muncă, motivat de faptul că se află în incapacitate temporară de muncă, în condițiile în care la ultima ședință a adunării generale a societății, contestatorul cu probleme grave de sănătate, fiind în concediu medical, a participat împreună cu reprezentații convenționali ai celor două părți litigante la ședința mai sus menționată care a durat nu mai puține de 13 ore. Așa fiind și solicitând reintegrarea, care de altfel a și obținut-o, cum după însănătoșire, respectiv după expirarea celor 200 de zile de concediu medical, nu a înțeles să se prezinte la locul de muncă, ci a dorit acordarea unui concediu de odihnă.
Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, în raport de situația de forță majoră în care s-a aflat angajatorul.
Intimatul-contestator, prin avocat, solicită respingerea apelului declarat de apelanta-intimată S.C. B. O. S.A. ca nefondat și menținerea sentinței civile atacate ca fiind temeinică și legală.
În replică, cu privire la cele susținute de către partea adversă referitoare la starea de sănătate a contestatorului, solicită a se reține că acesta a suferit o intervenție chirurgicală majoră care a condus la afectarea capacității temporară de muncă, dar nu și cea de a participa la o ședință a adunării generale unde a avut posibilitatea de a sta în picioare sau pe un scaun, pe de o parte, iar pe de alta, această intervenție a condus la acordarea unor concedii medicale.
Cât privește hotărârea adunării generale a acționarilor prin care s-a luat măsura schimbării organelor de conducere din 19.09.2015, arată că aceasta a fost anulată de către Tribunalul București ca urmare a constatării nulității absolute.
Cu privire la dispozițiile art.251 din Codul muncii prin care se precizează că nu se poate dispune concedierea unui salariat fără a se efectua o cercetare prealabilă disciplinară, arată că partea apelantă susține că în Codul muncii există anumite excepții de la aplicarea acestui text de lege și anume, existența unei imposibilități obiective atunci când nu i se poate comunica fizic salariatului concediat convocarea la cercetarea disciplinară. Total eronat, având în vedere că textul de lege mai sus menționat stipulează în mod clar că angajatorul are obligația de a convoca salariatul la efectuarea cercetării disciplinare, ceea ce însemnă expedierea unei notificări cu privire la stabilirea datei când are loc cercetarea disciplinară. Or, în cauza de față nu a existat nicio imposibilitate obiectivă a societății apelante de a notifica contestatorul, prin intermediul serviciului poștal sau printr-un executor judecătoresc, în vederea efectuării cercetării disciplinare, iar dovada clară în acest sens constă în faptul că în data de 23.09.2014 conducerea societății apelante nou aleasă în mod nelegal, în data de 19.09.2014 a trimis în mod repetat notificări prin executorul judecătoresc către toți salariații societății pentru a li se aduce la cunoștință schimbarea organelor de conducere. Mai mult, așa cum s-a afirmat la acest termen de judecată, în aceeași perioadă au fost formulate plângeri la organele de poliție. Prin urmare, consideră că, așa cum au fost întocmite anumite documente, societatea apelantă a avut posibilitatea de a întocmi și o notificare către contestator în vederea convocării acestuia la cercetarea prealabilă disciplinară pentru a se complini dispozițiile imperative ale art.251 din Codul muncii.
Referitor la cel de al doilea argument pentru care prima instanță a dispus anularea deciziei de concediere, arată că acesta constă în faptul că în cuprinsul deciziei contestate nu au fost invocate textele legale pretins încălcate de către salariat. Sub acest aspect, solicită a se reține susținerile părții adverse de la acest termen de judecată potrivit cărora angajatorul nu ar fi avut nicio posibilitate de a convoca salariatul la cercetarea disciplinară și că, chiar dacă ar fi procedat la întocmirea acestei convocări totuși ce ar fi putu face decât să acorde salariatului dreptul să se apere.
Cu privire la alegații părții adverse privind baricadarea contestatorului în sediul societății, refuzul acestuia de a permite accesul noii conduceri în sediul societății, consideră că acestea nu pot fi reținute întrucât nu coincid realității. Cum litigiul dedus judecății se poartă pe tărâmul dreptului muncii, consideră că angajatorul avea obligația de a da posibilitatea salariatului concediat să se apere față de acuzațiile care i se aduc, având în vedere că acesta este și scopul unei cercetări disciplinare, pe de o parte, iar pe de alta, acest fapt nu s-a întâmplat în cauza de față.
Mai mult decât atât, solicită a se observa că în decizia de concediere contestată nu se arată în concret care sunt obligațiile încălcate de către salariat și cum în speța de față nu a existat o cercetare disciplinară, nu s-a întocmit o notificare în vederea convocării salariatului la cercetarea disciplinară, cum de altfel nu a existat nicio excepție de la aplicabilitatea prevederilor art.251 din Codul muncii, apreciază că în cauză se impune respingerea apelului ca nefondat.
Cheltuielile de judecată vor fi solicitate pe cale separată.
Apelanta-intimata, prin avocat C. D., în replică, arată că în pledoaria susținută nu a invocat o imposibilitate obiectivă de a proceda la convocarea salariatului la cercetarea disciplinară, ci o imposibilitate obiectivă de a ține această cercetare, întrucât un angajator pentru a desfășura o cercetare disciplinară are nevoie de numirea unei comisii de cercetare disciplinară. În cauza de față este vorba de o societate baricadată de către directorul tehnic, pe când directorul general se afla în fața sediului societății. Așa fiind, consideră că de aici a apărut problema dedusă judecății cum de altfel și scopul normei care vine în înfrângerea textului de lege, având în vedere că angajatorul nu avea unde să își desfășoare această cercetare disciplinară.
Intimatul-contestator, prin avocat, în contrareplică, arată că acest argument este acum invocat în fața instanței de apel, nefiind invocat și la judecata de fond a cauzei, iar ceea ce s-a invocat până la acest moment constă în imposibilitatea de a notifica salariatul la convocarea acestuia la cercetarea disciplinară. Mai mult, angajații societății apelante sunt în continuare angajați ai acesteia, indiferent unde pretinde conducerea societății că se aflau.
Cu privire la argumentul invocat la acest moment referitor la imposibilitatea desfășurării convocării disciplinare, apreciată că acesta este unul nou, iar raționamentul este unul simplu, respectiv acela că nu s-a întocmit o convocare. Or, înainte de a se discuta dacă această convocare se putea ține trebuie verificat cu prioritate aspectul întocmirii convocării care, în realitate, nu s-a făcut, fără a exista vreun motiv întemeiat.
Curtea în temeiul art. 394 din Codul de procedură civilă, închide dezbaterile.
CURTEA,
Prin cererea înregistrată la data de 12.11.2014, pe rolul Tribunalului Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, contestatorul T. R. P. a formulat în contradictoriu cu intimata B. O. SA contestație împotriva deciziei de concediere nr. 01-RU/17.10.2014, solicitând anularea acesteia, repunerea părților în situația anterioară emiterii actului atacat, prin reintegrarea sa pe funcția de Director administrativ și obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în lipsa deciziei de concediere.
Prin sentința civilă nr.3359 din data de 06.04.2015 pronunțată de Tribunalul București, s-a admis contestația formulată de contestatorul T. R. P. în contradictoriu cu intimata B. O. S.A.; a fost anulată Decizia nr. 01-RU/17.10.2014 emisă de intimată; a fost obligată intimata să reintegreze contestatorul în funcția avută anterior concedierii, aceea de „Director administrativ”; a fost obligată intimata la plata către contestator a unei despăgubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul de la data concedierii și până la reintegrarea efectivă.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că între părțile din prezenta cauză au existat raporturi de muncă încă din anul 1993, iar începând cu data de 01.06.2011, contestatorul T. R. P. a ocupat funcția de director tehnic administrativ la ., astfel cum rezultă din actul adițional nr. 8/01.06.2011 la contractul individual de muncă nr. 71 din 11.01.1993.
Prin decizia nr. 01/ RU/17.10.2014, intimata a dispus concedierea contestatorului, începând cu data de 17.10.2014, în temeiul dispozițiilor art.61 lit. a Codul muncii.
Prin decizia de concediere contestată s-a reținut că, deși a fost notificat începând cu data de 23.09.2014 despre schimbările în conducerea societății, salariatul – Director administrativ, s-a opus în mod nelegal intrării conducerii legale a B. O. SA în sediul administrativ al societății și s-a conformat dispozițiilor primite de domnul G. M., deși cunoștea faptul că acesta din urmă nu mai are nicio calitate de reprezentare și conducere a societății.
De asemenea, inclusiv în data de 17.10.2014, când Directorul General M. F. L. s-a prezentat la sediul B. O. SA pentru a pătrunde în birouri și pentru a-și desfășura activitatea de conducere a societății, conform mandatului acordat de către acționari și ceilalți administrator, intimatul T. R. P. – Director Administrativ s-a opus din nou și a folosit mijloacele de care dispune, în virtutea funcției sale, pentru a împiedica accesul Președintelui Consiliului de Administrație – Director General M. F. L., precum și a celorlalți administratori, în sediul societății, conformându-se în continuare dispozițiilor primite de la M. G., persoană fără nicio calitate de conducere în cadrul B. O. SA.
Verificând decizia atacată prin prisma cerințelor de legalitate prevăzute de dispozițiile art. 247 – 252 Codul muncii, prima instanță a reținut că actul sancționator a fost emis cu nerespectarea acestora.
Astfel, angajatorul a omis să treacă în decizia de concediere care sunt prevederile din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate prin fapta salariatului.
Un alt viciu al deciziei de concediere îl constituie emiterea acesteia fără efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile. Acest fapt, criticat și de contestator, nu a fost negat de intimata. De altfel, neîndeplinirea condiției prevăzute de art. 251 alin.1 Codul muncii rezultă și din cuprinsul deciziei de concediere care a fost emisă în aceeași zi cu cea în care s-a săvârșit una dintre fapte – 17.10.2004.
Apărarea intimatei, în sensul că cercetarea disciplinară nu s-a putut realiza întrucât noua conducere nu a avut acces în birourile societății, datorită conduitei salariatului contestator, nu a putut să fie primită, întrucât dispozițiile art.251 Codul muncii privind obligativitatea convocării salariatului la cercetarea disciplinară sunt imperative, nefiind reglementate situații de excepție.
Deopotrivă este neîntemeiată și susținerea intimatei potrivit căreia convocatorul nu a putut fi înmânat personal reclamantului sau comunicat la adresa de domiciliu a acestuia deoarece salariatul se afla baricadat în sediul societății. Aceasta întrucât comunicarea convocării angajatului se poate face prin orice mod în care acesta este încunoștințat cu privire la cercetarea disciplinară (poștă, cu confirmare de primire, înmânarea convocării personal și atestarea primirii prin semnătură pe un alt exemplar).
Or, având în vedere că intimata nu a făcut dovada comunicării către contestator a convocatorului scris, nici personal, nici prin poștă cu confirmare de primire la domiciliu sau reședința acestuia, reținând nelegalitatea deciziei de concediere față de dispozițiile art.251 Codul muncii, Tribunalul a admis contestația și a anulat Decizia nr.01-RU/17.10.2014 emisă de intimată.
Ca urmare, în baza dispozițiilor art.80 alin.1 și 2 Codul muncii instanța a admis și capetele de cerere accesorii și a obligat intimata la plata către contestator a despăgubirii egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, de la data concedierii până la reintegrarea efectivă și la reintegrarea contestatorului pe postul deținut anterior emiterii deciziei de concediere.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel motivat în termen legal intimata S.C. B. O. S.A., pentru următoarele motive:
Părțile au fost încheiat contractul de muncă nr.71/11.01.1993, modificat ulterior prin actul adițional nr.8/01.06.2011.
În perioada septembrie - octombrie 2014, acționarii societății apelante au hotărât modificarea structurii de conducere a societății, aspect care a fost ulterior comunicat tuturor angajaților. Contestatorul menționează în cuprinsul contestației că a fost informat de dl. M. L. F. că deținea funcția de Președinte al Consiliului de Administrație și Director General. Mai mult decât atât, contestatorul, în calitate de acționar al societății apelante, a participat la ședința AGOA din data de 19.09.2015, fiindu-i aduse și având la cunoștința modificările intervenite în structura de conducere a societății.
Cu toate acestea, contestatorul a ales să se ralieze fostului administrator, dl. G. M., ce pretindea că este în continuare Președinte al Consiliului de Administrație și Director General. Consecința acestui fapt a fost că, deși avea cunoștință de împrejurarea că există o nouă conducere a societății, contestatorul în mod abuziv s-a opus intrării membrilor noului Consiliu de Administrație în sediul societății, în vederea desfășurării atribuțiilor lor.
În considerarea gravelor abateri săvârșite de contestator, societatea apelantă a emis decizia de concediere, contestată în cauză.
Sentință atacată este viciată, întrucât instanța de fond nu s-a aplecat asupra situației de fapt prezentate de apelantă, situație de fapt care ad necessitatem trebuia să aibă o înrâurire semnificativă asupra soluției pronunțate.
Astfel, instanța de fond a reținut că unul dintre motivele pentru care decizia contestată nu este legală este acela că nu a fost efectuată cercetarea disciplinară, reținând și societatea apelantă nu a contestat acest aspect.
Ceea ce a omis judecătorul fondului să ia în calcul au fost împrejurările, aduse la cunoștința instanței de apelantă, pentru care societatea s-a găsit în imposibilitatea obiectivă de a efectua cercetarea disciplinară. Astfel cum s-a menționat în cuprinsul întâmpinării depuse la dosarul cauzei, contestatorul (împreună cu alte persoane) s-a baricadat în sediul administrativ al societății pentru o perioadă de o lună de zile, nepermițând noii conduceri a societății accesul la documente.
Este evident că apelanta nu a fost în măsură să-l convoace pe contestator în față noilor organe ale societății, pentru a desfășura cercetarea disciplinară, câtă vreme acesta nu numai că nu a recunoscut calitatea noilor administratori, ci s-a și baricadat în sediul societății, nepermițându-le acestora accesul în vederea desfășurării atribuțiilor lor.
Măsura cercetării disciplinare prealabile avută impusă de legiuitor nu poate acoperi în niciun caz o situație ca cea prezentată în fața instanței de fond, ci are în vedere raporturi de lucru normale, desfășurate în mod legal. Or, instanța de control trebuie să observe că prin baricadarea în sediul societății, și prin refuzul de a recunoaște calitatea de administrator a noii conduceri a societății, contestatorul a încălcat în mod grav prevederile legale, regulamentul intern al societății, contractul individual de muncă și dispozițiile superiorilor ierarhici.
Mai mult decât atât, abaterile disciplinare grave săvârșite de contestator au fost sesizate în flagrant de conducerea societății. Or, într-o astfel de situație, literatura de specialitate a subliniat că condiția convocării impuse de art. 248 alin. (1) Codul muncii nu își mai găsește necesitatea.
Sub un al doilea aspect, instanța de fond a reținut că decizia apelantei nu ar fi temeinică, întrucât în decizie nu au fost menționate încălcările săvârșite de contestator. Dimpotrivă, însuși Contestatorul menționează, în cuprinsul cererii introductive care au fost abaterile "pretins săvârșite" de acesta, precizând expressis verbis ca acestea sunt cuprinse în decizie.
Contestatorul se prevalează de propriile abateri, susținând că nu a fost convocat în vederea cercetării disciplinare, că decizia nu cuprinde decât în mod generic faptele săvârșite, motiv pentru care solicita anularea acesteia.
Noua conducere a Societății a făcut tot posibilul pentru a-și putea desfășura activitatea în condiții de legalitate (ceea ce a fortiori ar fi însemnat și posibilitatea convocării formale a contestatorului în vederea efectuării cercetării disciplinare). Contestatorul este cel care, împreună cu alte persoane, a împiedicat efectiv desfășurarea acestor activități, împrejurare față de care nu poate susține că societatea apelantă nu și-ar fi îndeplinit obligațiile.
În pofida tuturor acestor argumente de o vădită importanță în economia cauzei, instanța de fond a analizat în mod simplist și excesiv de formalist susținerile părților, împrejurare ce se răsfrânge cu evidentă asupra sentinței pronunțate.
Pentru toate aceste motive, solicită admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul respingerii contestației ca neîntemeiată și păstrarea ca temeinică și legală a decizia de concediere nr.01-RU/17.10.2014 emisă de societatea apelantă.
La data de 23.09.2015, intimatul-contestator T. R. P. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
La data de 21.10.2015, apelanta-intimată S.C. B. O. S.A. a formulat răspuns la întâmpinare.
Analizând actele dosarului prin prisma motivelor de apel formulate, în conformitate cu prevederile art.477 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Prin decizia nr.01/RU/17.10.2014 contestată în cauză, apelanta-intimată S.C. B. O. S.A. a dispus concedierea intimatul-contestator T. R. P., începând cu data de 17.10.2014, în temeiul dispozițiilor art.61 lit. a Codul muncii, pentru că acesta, deși a fost notificat începând cu data de 23.09.2014, despre schimbările în conducerea societății, salariatul – Director administrativ, s-a opus în mod nelegal intrării conducerii legale a B. O. SA în sediul administrativ al societății și s-a conformat dispozițiilor primite de domnul G. M., deși cunoștea faptul că acesta din urmă nu mai are nicio calitate de reprezentare și conducere a societății. De asemenea, s-a arătat că inclusiv în data de 17.10.2014, când Directorul General M. F. L. s-a prezentat la sediul B. O. SA pentru a pătrunde în birouri și pentru a-și desfășura activitatea de conducere a societății, conform mandatului acordat de către acționari și ceilalți administrator, intimatul T. R. P. – Director Administrativ s-a opus din nou și a folosit mijloacele de care dispune, în virtutea funcției sale, pentru a împiedica accesul Președintelui Consiliului de Administrație – Director General M. F. L., precum și a celorlalți administratori, în sediul societății, conformându-se în continuare dispozițiilor primite de la M. G., persoană fără nicio calitate de conducere în cadrul B. O. SA.
Angajatorul dispune de prerogativa disciplinară, respectiv de a aplica sancțiuni disciplinare salariaților săi ori de câte ori constată ca aceștia au săvârșit o abatere disciplinară.
Însă, potrivit prevederilor legale incidente în materia relațiilor de muncă, angajatorul este îndreptățit a recurge la instituția juridică a răspunderii disciplinare pentru sancționarea salariaților săi doar cu respectarea strictă a normelor cu caracter imperativ edictate pentru protecția salariaților.
Potrivit art.63 din Codul muncii „concedierea pentru săvârșirea unei abateri grave sau a unor abateri repetate de la regulile de disciplina a muncii, poate fi dispusă numai după îndeplinirea de către angajator a cercetării disciplinare prealabile”.
Aceleași prevederi sunt reluate de art.251 alin.1 din Codul muncii, care sancționează cu nulitatea absolută măsurile dispuse în temeiul art.248 C.muncii (cu excepția celei prevăzute la art.248 alin.1 lit.a Codul muncii) mai înainte de efectuarea unei cercetării disciplinare prealabile.
Legiuitorul a prevăzut, în concret, care sunt etapele ce trebuie parcurse de angajator în vederea realizarii procedurii cercetarii disciplinare, printre care și convocarea în scris a salariatului în vederea desfășurării cercetării disciplinare prealabile de persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, cu precizarea obiectului, datei, orei și a locului întrevederii.
Cu această ocazie, salariatul are dreptul să formuleze toate apărările în favoarea sa și să ofere persoanei împuternicite să realizeze cercetarea toate probele și motivațiile pe care le consideră necesare (art.251 alin.2 și 4 din Codul muncii).
Angajatorul poate dispune sancționarea disciplinară a salariatului fără efectuarea cercetării disciplinare prealabile, conform art.251 alin.3 C.muncii, doar în ipoteza în care salariatul nu se poate prezenta la convocare fără un motiv obiectiv.
În cauză, Curtea constată că angajatorul nu s-a conformat dispozițiilor art.251 alin.1 C.muncii, de vreme ce nu a întocmit o convocare scrisă a salariatului în vederea efectuării cercetării disciplinare.
Susținerea angajatorului că s-a aflat în imposibilitatea de a convoca intimatul la cercetare prealabilă, dat fiind că acesta era baricadat în sediul societății, nu este de natură a-l exonera de obligațiile prevăzute de art.251 alin.2 Codul muncii, anume de a emite o convocare scrisă, prin care să indice locul, ora și obiectul întrevederii, precum și de a întocmi un proces verbal în care să consemneze că respectiva convocare scrisă nu a putut fi înmânată salariatului și motivele acestei imposibilități. Societatea apelantă afirmă că s-a aflat în imposibilitate obiectivă de a notifica contestatorul, însă din actele dosarul a rezultat că aceasta a transmis notificări prin intermediul executorul judecătoresc în aceeași perioadă (23.09.2014) către toți salariații, prin care aceștia au fost înștiințați despre schimbarea organelor de conducere.
Angajatorul avea obligația de a parcurge etapele obligatorii prevăzute de procedura de cercetare disciplinară ce garantează apărarea salariatului, chiar dacă a constatat, în mod direct, săvârșirea unei eventuale abatere disciplinară, întrucât legea nu distinge și nu prevede o astfel de situație drept cauză exoneratoare de la obligațiile impuse de art.251 alin.1 și 2 Codul muncii privind obligativitatea efectuării cercetării disciplinare prealabile, după convocarea scrisă a salariatului în acest sens.
Art.251 alin.3 din Codul muncii instituie o singură excepție, în care angajatorul poate dispune sancționarea disciplinară fără efectuarea cercetării disciplinare prealabile, respectiv în situația neprezentării salariatului, fără un motiv obiectiv, la convocarea făcută de persoana împuternicită să efectueze cercetarea, cu indicarea obiectului, datei, orei și a locului întrevederii.
În speță, cerințele impuse de textul legal amintit nu sunt îndeplinite, angajatorul procedând la sancționarea disciplinară fără a proceda la efectuarea cercetării disciplinare, cu convocarea scrisă a salariatului în vederea cercetării disciplinare.
Respectarea prevederilor legale imperative relative la procedura cercetării disciplinare prealabile reprezintă o obligație legală de fond intrinsecă măsurii sancționării disciplinare, fiind o garanție a respectării dreptului la apărare al salariatului mai înainte de aplicarea sancțiunii disciplinare, iar încălcarea acestuia constituie cauză de nulitate absolută expresă a măsurii dispuse.
În acest context, în lipsa efectuării cercetării disciplinare prealabile, prima instanță a constatat în mod corect nulitatea absolută a deciziei de sancționare disciplinară, pentru nerespectarea dispozițiilor art.251 alin.1 Codul muncii referitoare la obligativitatea efectuării cercetării disciplinare prealabile.
În plus, decizia de sancționare disciplinară nu cuprinde nici prevederile din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, încălcate de salariat, contrar prevederilor art.252 alin.2 lit.b Codul muncii.
În condițiile în care decizia de sanctionare disciplinară contestată este lovită de nulitate absolută pentru considerente care țin de nerespectarea procedurii de emitere a acesteia, Curtea consideră că nu se mai impune examinarea temeiniciei acestei decizii.
Pentru toate aceste considerente, având în vedere că prima instanță a interpretat și aplicat corect prevederile legale aplicabile, Curtea va respinge apelul ca nefondat, în temeiul art.480 din Codul de procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-intimată S.C. B. O. S.A., înmatriculată de Registrul Comerțului sub nr.J_, având CUI RO19, cont bancar RO71BTRL_64XX deschis la banca Transilvania – Sucursala O. și sediul în București, ., sector 2, împotriva sentinței civile nr.3359 din data de 06.04.2015 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-contestator T. R. P., având CNP_ și domiciliul procesuale ales la Cabinet de Avocat „C.-R. P.”, situat în București, ., ., ., sector 3.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 9 decembrie 2015.
Președinte, Judecător,
R. F. G. B. A. C.
Grefier,
B. M.
Red: R.F.G.,
Dact:N.V.
4 ex./Jud. fond: F. I. V.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Acţiune în răspundere patrimonială. Decizia nr. 4939/2015.... → |
|---|
