Obligaţie de a face. Decizia nr. 3754/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3754/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 15-10-2015 în dosarul nr. 3754/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi_ )
Decizia Civilă nr.3754
Ședința publică din data de 15 Octombrie 2015
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE M. C.
JUDECĂTOR S. G. I.
GREFIER M. Colindeață
Pe rol se află soluționarea cererilor de apel formulate de către apelanta-reclamantă Administrația L., Parcuri și Agrement București și de către apelantul-pârât P. R. D. Septimiu, împotriva sentinței civile nr.2709/23.03.2015, pronunțate de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți A. V. și C. A. S., cauza pe fond având ca obiect „acțiune în răspundere patrimonială”.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns apelanta-reclamantă Administrația L., Parcuri și Agrement București, prin avocat C. C., cu delegație de substituire atașată la fila 113 dosar, apelantul-pârât P. R. D. Septimiu, prin avocat I. O., cu împuternicire avocațială de reprezentare atașată la fila 22 dosar, emisă în baza contractului de asistență juridică încheiat sub nr._ din 23.06.2014, intimata-pârâtă C. A. S., prin avocat F. L. cu împuternicire avocațială de reprezentare atașată la fila 110 dosar, emisă în baza contractului de asistență juridică încheiat sub nr._/2015, lipsind intimatul-pârât A. V..
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care,
Curtea, în ședință publică, înmânează reciproc părților apelante, respectiv intimatei-pârâte, răspunsurile la întâmpinare formulate de către părțile apelante Administrația L., Parcuri și Agrement București și P. R. D. Septimiu.
Apelanta-reclamantă, prin avocat, arată că înțelege să invoce excepția lipsei de interes a pârâtului P. R. D. Septimiu pentru promovarea apelului, motivat de faptul că acesta a câștigat procesul din moment ce acțiunea a fost respinsă, ca prescrisă. Așa fiind, opinează în sensul că lipsește interesul acestuia în promovarea căii de atac exercitate. Depune în scris concluzii cu privire la excepția invocată.
Apelantul-pârât P. R. D. Septimiu, prin avocat, având cuvântul, solicită respingerea excepției invocate de către apelanta-reclamantă, de vreme ce în cauză au fost promovate două apeluri, pe excepții diferite, existând posibilitatea admiterii unui dintre acestea, ca atare există interes în promovarea căii de atac exercitate.
Intimata-pârâtă C. A. S., prin avocat, având cuvântul, solicită respingerea excepției lipsei de interes invocată de către apelanta-reclamantă.
Curtea, după deliberare, respinge excepția lipsei de interes invocată de apelanta-reclamantă, având în vedere că criticile invocate prin apelul promovat de reclamantul P. R. D. Septimiu se referă la considerentele sentinței date în primă instanță prin care s-au soluționat aspecte ce ar putea avea consecințe asupra raporturilor juridice dintre părți, aceasta justificând interesul formulării apelului.
Părțile prezente, interpelate fiind, arată că nu au alte cereri, chestiuni prealabile de formulat, excepții de invocat sau înscrisuri noi de atașat.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților prezente în susținerea, respectiv combaterea motivelor de apel deduse judecății.
Apelanta-reclamantă Administrația L., Parcuri și Agrement București, prin avocat, având cuvântul, solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat, anularea, în parte, a sentinței civile apelate, și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.
În esență, solicită a se constata faptul că sentința pronunțată de instanța de fond este una netemeinică și nelegală, în condițiile în care data emiterii procesului-verbal nu poate fi data când a luat cunoștință de pagubă și de cel care a comis-o. Ca atare, data emiterii procesului-verbal nu poate fi luată în considerare în această cauză întrucât la acel moment procesul-verbal nu era comunicat, nu producea efecte, exista prezumția de a exercita calea de atac a plângerii, astfel că, în opinia sa, data la care reclamanta, efectiv, a luat cunoștință de pagubă este data la care hotărârea instanței de fond a rămas irevocabilă, întrucât de la acea dată procesul-verbal a produs efecte.
Pentru motivele arătate, având în vedere faptul că la data emiterii procesului-verbal era director general chiar reclamantul din cauza de față, consideră că în cauză își au aplicabilitatea și dispozițiile at.14 din Decretul nr.167/1958.
Pentru aceste considerente, față de cele pe larg arătate în cuprinsul cererii de apel, apelanta-reclamantă, prin avocat, concluzionează în sensul admiterii apelului, așa cum a fost formulat și motivat în scris.
Precizează că înțelege să solicite cheltuielile de judecată ocazionate cu prezentul litigiu pe cale separată.
În ceea ce privește apelul declarat de apelantul-pârât, apelanta-reclamantă, prin avocat, solicită respingerea acestuia, ca neîntemeiat, în condițiile în care cei trei pârâți au fost angajați cu contract de muncă și, existând astfel raporturi juridice de muncă, angajatul poate fi tras la răspundere în temeiul prev. de art.254 din Codul muncii. În același context, solicită a se reține faptul că în cauză, în susținerea apărărilor invocate prin întâmpinare, a atașat și un recurs în interesul legii, de care solicită a se ține cont la momentul deliberării.
Apelantul-pârât P. R. D. Septimiu, prin avocat, solicită respingerea apelului declarat de către apelanta-reclamantă, ca nefondat și menținerea hotărârii judecătorești atacate în ceea ce privește soluția pronunțată asupra excepției prescrierii dreptului material la acțiune și asta întrucât, așa cum s-a mai arătat în fața primei instanțe, dreptul material al reclamantei este prescris în raport de disp. art.85 alin.(3) din Legea nr.188/1999. Așa fiind, prescripția de trei ani a început să curgă de la data producerii pagubei în patrimoniul reclamantei, respectiv de la data aplicării sancțiunii amenzii, adică de la data încheierii procesului-verbal de contravenție . nr._/07.02.2011 întocmit de A.N.R.M.A.P. Faptul că acest proces verbal a fost contestat, nu înseamnă că momentul când a luat cunoștință de sentință este și momentul când a luat cunoștință de pagubă întrucât nu se poate produce o pagubă prin pronunțarea unei sentințe.
Referitor la apărările reclamantei potrivit cu care termenul ar curge de la momentul schimbării conducerii instituției, solicită a se constata că nu există un temei legal în acest sens, astfel că o astfel de apărare nu poate fi primită, motivat de faptul că prescripția curge împotriva instituției și nu împotriva reprezentanților săi, care sunt persoane fizice. De asemenea, afirmația reclamantei în sensul că ar fi constatat paguba și persoanele responsabile abia după schimbarea conducerii, întrucât la data aplicării amenzii pârâtul ar fi fost director, această apărare nu poate fi reținută și asta întrucât, pe de o parte, pârâtul nu se face responsabil de faptele care i se impută, iar pe de altă parte, dacă în perioada în care ar fi fost director general ar fi considerat că se impune imputarea amenzii persoanelor responsabile nu ar fi echivalat cu invocarea propriei culpe.
În ceea ce privește art.14 din Decretul nr.167/1958 invocat de către apelanta-reclamantă în apărare, apelantul-pârât, prin avocat, arată că aceste dispoziții se aplică numai persoanelor vulnerabile pe care legea înțelege să le ocrotească, precum minorii sau interziși judecătorești, or, atare situație, aceste prevederi nu au legătură cu prezenta cauză, neputând fi aplicabile între instituții și salariații lor.
Prin urmare, solicită respingerea apelului declarat de către apelanta-reclamantă Administrația L., Parcuri și Agrement București.
Cu privire la apelul său, apelantul-pârât P. R. D. Septimiu, prin avocat, solicită a se constata, în esență, faptul că instanța de fond a respins excepția inadmisibilității invocând faptul că între părți s-ar fi derulat raporturi de muncă în temeiul unor contracte de muncă, iar angajatul poate fi tras la răspundere num ai în temeiul art.254 din Codul muncii, or, în opinia sa, instanța a analizat global situația și nu separat fiecare raport dintre pârâți și reclamantă. D. urmare, solicită a se constata că pârâtul din cauza de față a fost numit pe postul de director general din dispoziția Primarului General, numirea făcându-se începând cu data de 29.04.2009 până la data de 03.02.2010, când a fost numit în funcția de director (S) gradul II potrivit tot dispoziției primarului general, funcție ce i-a fost prelungită până la încetarea contractului. Așadar, această dispoziție este un act administrativ care transformă raporturile de muncă în raporturi de serviciu, situație față de care apreciază că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.188/1999.
Prin urmare, față de aceste considerente, față de cele pe larg arătate în cuprinsul cererii de apel, apelantul-pârât, prin avocat, solicită admiterea apelului, așa cum a fost formulat și motivat în scris.
Precizează că înțelege să solicite cheltuielile de judecată ocazionate cu prezentul litigiu pe cale separată.
Intimata-pârâtă C. A. S., prin avocat, solicită respingerea apelului declarat de către apelanta-reclamantă, iar cu privire la termenul de prescripție, solicită a se constata că acesta curge de la data de 07.02.2011, data emiterii procesului-verbal, cu atât mai mult cu cât la sediul instituției se află decizia Consiliului Național pentru soluționarea Contestațiilor, deci faptele și persoanele erau descrise în acel act administrativ, astfel că nu se poate aplica jurisprudența invocată de către reclamantă care se referă la un proces verbal de contravenție,întrucât situația în cauza de față fiind una diferită. Ca atare, apreciază că soluția primei instanțe este una legală și temeinică.
Cu privire la apelul declarat de apelantul-pârât, intimata-pârâtă C. A. S., prin avocat, solicită admiterea acestuia, așa cum a fost formulat și motivat în scris.
Cu cheltuieli de judecată conform dovezilor atașate la dosar.
Curtea, în temeiul dispozițiilor prev. de art.394 alin.(1) din Codul de procedură civilă, declară închise dezbaterile și reține cauza în vederea soluționării.
CURTEA,
Asupra apelurilor de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.2709/23.03.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, a fost respinsă excepția inadmisibilității, a fost admisă excepția prescrierii dreptului material la acțiune și a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta Administrația L., Parcuri și Agrement București, în contradictoriu cu pârâții P. R. D. Septimiu, A. V. și C. A. S., ca fiind prescrisă.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut în ceea ce privește excepția inadmisibilității, că toți cei trei pârâți au fost angajați cu contract de muncă ai reclamantei după cum urmează:
Pârâtul R. P. D. Septimiu a fost salariat al reclamantei Administrația L., Păduri și Agrement București în perioada 6.02.2009-6.02.2013 în temeiul Contractului individual de muncă nr.1783/6.02.2009.
Pârâtul A. V. a fost salariat al reclamantei Administrația L., Păduri și Agrement București în perioada 6.02.2009-1.01.2013 în temeiul Contractului individual de muncă nr.1794/6.02.2009.
Pârâta C. A. Stânca a fost salariata reclamantei Administrația L., Păduri și Agrement București în perioada 6.02.2009-1.10.2012 în temeiul Contractului individual de muncă nr.1795/6.02.2009.
Având în vedere că între părți s-au derulat raporturi de muncă în temeiul unor contracte individuale de muncă, angajatul poate fi tras la răspundere patrimonială în temeiul art.254 din Codul Muncii, nefiind aplicabile dispozițiile Legii nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.
Pentru aceste considerente, Tribunalul a respins excepția inadmisibilității invocată de pârâtul R. P. D. Septimiu.
În ce privește excepția prescrierii dreptului material la acțiune, Tribunalul a reținut că prin prezenta acțiune, reclamanta a solicitat răspunderea patrimonială a pârâților, fiind deci aplicabile dispozițiile art.268 alin.1 lit.c din Codul Muncii, potrivit cărora, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în răspunderea patrimonială a salariaților față de angajator.
Singurul aspect în dispută este momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani, reclamanta invocând data de 4.10.2012 când sentința civilă pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 a rămas definitivă și irevocabilă, pârâtul invocând data săvârșirii fapte, respectiv 2.10.2009.
Prin procesul verbal de constatare și sancționare a contravențiilor . nr._/7.02.2011, a fost aplicată sancțiunea contravențională –amendă în suma de 35.000 ron, pentru faptul că în data de 2.10.2009, reclamanta Administrația L., Păduri și Agrement București în calitate de autoritate contractantă a încălcat prevederile art.280 alin.1 și 3 din OUG nr.34/2006 prin aceea că nu a dus la îndeplinire în totalitate Decizia CNSC nr.4613/C_ /5275/5295 din 10.09.2009.
Împotriva acestui proces verbal a fost formulată plângere contravențională ce a format obiectul dosarului nr._ al Judecătoriei sectorului 1 București, care prin sentința civilă nr.3923/5.03.2012 a respins plângerea, ca neîntemeiată.
Sentința a rămas definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului de către Tribunalul București, la data de 4.10.2012.
Or, Tribunalul a apreciat că momentul indicat de către reclamantă nu constituie momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani, atât vechea, cât și noua reglementare în materia prescripției prevăzându-se că prescripția dreptului material la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât pagubă, cât și pe cel care răspunde de ea. (art.8 alin.1 din Decretul nr.167/1958 și art.2528 alin.1 NCPC).
Or paguba constând în amendă în cuantum de_ ron a fost cunoscută de către reclamantă încă de la momentul emiterii procesului verbal de contravenție, respectiv 7.02.2011, iar persoanele care se fac vinovate de această pagubă, respectiv persoanele care aveau atribuții de punere în aplicare a Deciziei CNSC nr.4613/C_ /5275/5295 din 10.09.2009 a cărei neîndeplinire a atras sancționarea.
Or, având în vedere funcțiile pârâților de Director General, Director Adjunct Investiții și Șef Serviciu - Birou Achiziții, nu se poate susține că reclamanta nu a putut să stabilească la momentul sancționării, persoanele care ar fi trebuit să aducă la îndeplinire Deciziei CNSC nr.4613/C_ /5275/5295 din 10.09.2009.
Așa fiind momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani este data procesului verbal din 7.02.2011, orice moment ulterior neputând fi luat în considerare, reclamanta neputând invoca propria sa turpitudine în neobservarea faptului că un contract de achiziție publică nu a fost dus la îndeplinire în mod corespunzător, în ciuda unor dispoziții a Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor.
Mai mult decât atât, atacarea în instanță a unui proces verbal de contravenție are ca efect, cel mult, suspendarea executării sancțiunii aplicate, neavând nici un efect asupra celor două criterii cumulative de începere a curgerii termenului de prescripție.
Așa fiind, față de momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție, deci la o dată anterioară intrării în vigoare a Noului Cod Civil, care a schimbat natura juridică a prescripției extinctive, Tribunalul a ținut seama de statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție în Decizia nr.1/17.02.2014 pronunțată în recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de Colegiul de conducere al Curții de Apel C. în dosarul nr.20/2013, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.283 din_, potrivit cu care “În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.5, art.201 și art.223 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil și ale art.6 alin.4, art.2.512 și art.2.513 din Legea nr.287/2009 privind Codul civil, stabilește că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art.18 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011”.
Deci, în prezenta cauză se află în prezența unei excepții absolute, ce poate fi invocată în orice stare a pricinii, de orice parte din proces și chiar de către instanță din oficiu.
Față de momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție, 7.02.2011 și data depunerii la poștă a cererii de chemare în judecată la data de 9.04.2014, Tribunalul a constatat că a fost depășit termenul de 3 ani prevăzut de art.268 alin.1 lit.c din Legea nr.53/2003 și, pe cale de consecință, va admite excepția prescrierii dreptului material la acțiune și a respins acțiunea, ca fiind prescrisă.
Împotriva acestei sentințe au declarat apeluri, în termen legal și motivate, reclamanta Administrația L., Parcuri și Agrement București și pârâtul P. R. D. Septimiu.
În motivarea apelului, apelanta Administrația L., Parcuri și Agrement București a susținut că, hotărârea Tribunalului este netemeinică și nelegala, întrucât acțiunea formulata de nu este prescrisă.
A invocat dispozițiile art.8 alin.1 din Decretul nr.167/1958 și art.2.528 alin.1 din Codul civil.
Menționează că, la data încheierii Procesului-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor . nr._/07.02.2011, emis de A.N.R.M.A.P. paguba nu era produsă.
Împotriva procesului-verbal s-a formulat, în termen legal, plângerea contravențională ce a format obiectul Dosarului nr._ .
Plângerea a suspendat executarea, în raport de dispozițiile art.32 alin.3 din Ordonanța nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.
A.L.P.A.B. a cunoscut efectiv întinderea pagubei la data rămânerii irevocabile a sentinței civile nr.3923, pronunțata de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._, respectiv la data de 04.10.2012.
Susține că, atât timp cât, împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției se putea face plângere, întinderea pagubei nu putea fi cunoscută efectiv de către A.L.P.A.B.
Totodată, exista o prezumție de nevinovăție în procedura contravenționala conferita prin art.6 din CEDO, prezumție care impune ca instanțele să nu pornească de la premiza că cel trimis în judecata a comis actul incriminat, așa cum arată și Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._ .
"OG 2/2001 nu conține dispoziții exprese referitoare la forța probanta a procesului-verbal de constatare a contravenției".
"prezumția de legalitate de care se bucura în sistemul nostru de drept procesul-verbal de constatare a contravențiilor, nu este... contrara dispozițiilor art.6... și trebuie să se facă de către instanțe o analiză de la caz la caz".
"Este adevărat că nu se poate nega forța probatorie a procesului verbal de constatare a unei contravenții, acesta fiind totuși întocmit de către un agent al statului, însă toate acestea până la limita de a-l pune pe contravenient în imposibilitatea de a se apăra".
Nu se putea cunoaște efectiv pagubă decât la data rămânerii irevocabile a hotărârii având ca obiect plângerea formulată împotriva procesului-verbal.
La data întocmirii procesului-verbal . nr._ de către A.N.R.M.A.P. era Director General R. D. Septimiu Popă.
Conform art.10 din Regulamentul de Organizare și Funcționare aprobat prin HCGMB 351/2008, Directorul General al A.L.P.A.B. conduce activitatea curentă a acesteia, reprezintă A.L.P.A.B. în relațiile cu autoritățile publice, cu alte persoane juridice, precum și cu persoane fizice în limitele de competenta stabilite prin Hotărâri ale C.G.M.B. și Dispoziții ale Primarului General.
În temeiul acestui articol, Directorul General garantează respectarea dispozițiilor legale de către Șeful serviciului/biroului de achiziții a tuturor documentațiilor de atribuire a contractelor în temeiul OUG 34/2006 și a altor dispoziții, în speța Decizia CNSC nr.4613/C_ /5275/5295 din data de 10.09.2009.
În calitatea sa de Director General A.L.P.A.B. la data întocmirii Procesului-verbal de constatare a contravenției . nr._, nu avea de ce să-și invoce propria culpă.
Practic, A.L.P.A.B. a putut constata pagubă și pe cei care răspundeau de ea după ce T. B. P. a fost numit să conducă și să coordoneze activitatea Administrației L., Parcuri și Agrement București, prin Dispoziția nr.569/13.06.2012.
Solicită a se avea în vedere și aplicabilitatea, în cauză, a prevederilor art.14 din Decretul nr.167/1958:"... între orice alte persoane care, în temeiul legii sau a hotărârii judecătorești, administrează bunurile altora și cel ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripția nu curge cât timp socotelile nu au fost date și aprobate".
Este exact situația lui R. D. Septimiu P. care era Directorul General A.L.P.A.B. la data întocmirii Procesului-verbal . nr._.
Pentru susținerea apelului, invocă Decizia nr.418 din 6 februarie 2014 pronunțată în recurs de Secția a ll-a Civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect acțiune în pretenții.
Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât ca, în conformitate cu dispozițiile art.8 din Decretul nr.167/1958 (art.2523 NCC), în cazul acțiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, extracontractuală sau contractuala, prescripția începe să curgă de la dată când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască pagubă și pe cel care răspunde de ea.
În speța, a fost formulată o contestație împotriva procesului-verbal de control emis de instituția finanțatoare, prin care s-au constatat plățile nelegale făcute în temeiul unui contract de finanțare pentru acordarea ajutorului financiar nerambulsabil.
Înalta Curte a apreciat ca, în această situație, termenul de prescripție a dreptului la acțiunea în pretenții având ca obiect recuperarea de către reclamant, în calitate de beneficiar al proiectului, a sumelor plătite nelegal către executantul lucrării, începe să curgă de la data soluționării irevocabile a contestației, moment la care reclamantul a cunoscut efectiv întinderea pagubei, fiind aplicabile, astfel, dispozițiile art.8 din Decretul nr.167/1958
Apelantul P. R. D. Septimiu, în apelul său, a susținut că soluția instanței de fond este parțial greșită, exclusiv în ceea ce privește respingerea excepției inadmisibilității acțiunii.
Pentru respingerea excepției inadmisibilității instanța a reținut că pârâții au fost angajați cu contract de muncă în cadrul reclamantei — intimate ALPAB, iar în ceea ce îl privește pe apelantul - intimat că a fost angajat în perioada 6.02._13 potrivit Contractului individual de muncă nr.1783/06.02.2009.
Fără a analiza aspectele invocate de apelantul - pârât P. R. D. Septimiu prin întâmpinare și fără a își motiva soluția, tribunalul a respins excepția inadmisibilității întrucât între părți s-ar fi derulat raporturi de muncă în temeiul unor contracte de muncă, iar angajatul ar putea fi tras la răspundere numai în temeiul art.245 din Codul muncii, nefiind astfel aplicabile dispozițiile Legii nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici (pg. 4 alin. 5-11 din hotărâre).
Prima critică pe care o aduce acestei soluții este aceea că instanța de fond a făcut aprecieri globale, pentru toți cei trei pârâți, fără a analiza separat fiecare raport dintre pârâți și reclamantă, întrucât în ceea ce îl privește s-a aflat într-un raport diferit cu reclamanta - intimată ALPAB, în sensul că apelantul - pârât P. R. D. Septimiu și-a exercitat funcția în baza dispozițiilor primarului general, iar aplicabilitatea Legii nr.188/1999 se referea exclusiv la aceasta împrejurare.
Cea de-a doua critică se referă la faptul că instanța de fond nu a analizat în concret raportul dintre apelantul - pârât P. R. D. Septimiu și reclamanta - intimată ALPAB, care nu era unul de muncă ci își exercita funcția de director în baza numirilor și delegărilor primarului general.
Astfel, începând cu data de 06.02.2009, a fost angajat inițial în funcția de Director Adjunct Contracte, Investiții, Aprovizionare, prin concurs, în cadrul Administrației L., Parcuri și Agrement București, cu contract individual de muncă nr.1783/06.02.2009 pe perioadă nedeterminată și cu normă întreagă.
După două luni de la încheierea contractului, a fost numit/delegat în funcția de Director în cadrul A.L.P.A.B. prin Dispoziția Primarului General nr.552/29.04.2009. Pentru funcția de Director Adjunct nu este necesară numirea prin Dispoziția Primarului General, numirea în funcția de Director A.L.P.A.B făcându-se încăpând cu data de 29.04.2009 până la data de 03.02.2010. Începând cu data de 03.02.2010 am fost numit în funcția de Director (S) gradul II potrivit Dispoziției Primarului General nr.127/03.02.2013, funcție ce mi-a fost prelungită până la încetarea contractului.
Așadar, conform Dispoziției Primarului General nr.552/29.04.2009, a fost numit în funcția de Director în cadrul Administrației L. Parcuri și Agrement București (serviciu public de interes local al Municipiului București, cu personalitate juridică, conform H.C.G.M.B. nr.87/27.04.2004), beneficiind de un salariu calculat potrivit Legii cadru nr.284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.
În virtutea funcției deținute, așa cum se arată și în Regulamentul de Funcționare al Administrației L.. Parcuri și Agrement București (depus la dosar de reclamanta-intimată) la articolul 9 se prevede că: „Directorul Administrației Laricuri, Parcuri și Agrement București conduce activitatea curentă a acestuia, reprezintă Administrația leacuri, Parcuri și Agrement București în relațiile cu autoritățile publice, cu alte persoane juridice, precum și cu persoane fizice în limitele competenței stabilite prin Hotărâri ale Consiliului General al Municipiului București și Dispoziții ale Primarului General."
În acest sens, a invocat dispozițiile art.4 din Legea nr.188/1999 privind Statutul Funcționarilor publici.
Împrejurarea că pârâtul a semnat anterior cu reclamata - intimata și un Contract individual de muncă tocmai pentru stabilirea salariului, a indemnizației pentru funcția de conducere și a atribuțiile pe care urma să le îndeplinească nu înseamnă că apelantul - pârât nu a dobândit statutul de funcționar public și drepturile ce decurg din acest statut conform Legii nr.188/1999, întrucât încheierea unui contract de muncă nu este incompatibilă cu statutul de funcționar public, în special atunci când persoana urmează să fie delegată pe funcții publice pe perioade determinate.
De asemenea, menționează că numirea apelantului - pârât în funcția de Director prin Dispozițiile Primarului General al Municipiului București s-a făcut în temeiul art.61 alin.5, art.63 alin.5 lit.e și art.68 alin.1 din Legea nr.215/2001 privind administrația publică locală, iar salarizarea pentru această funcție se supune Legii cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, și O.U.G. nr.1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar — astfel cum e prevăzut în Dispoziția primarului General nr.127 din 03.02.2010 prin care am fost numit în funcția de director (S) gradul II.
Funcțiile de Director adjunct și de Director (S) gradul II pe care le-a ocupat în cadrul Administrației L., Parcuri și Agrement București sunt prevăzute atât în Anexa nr.III din Legea nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, în Anexa nr.I, cap.II, A, 1, lit.a din Legea cadru nr.284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și în Anexa - Lista cuprinzând funcțiile public - pct.1 lit.B din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.
În condițiile în care a deținut o funcție de conducere în cadrul unei instituții publice, a fost supus Legii salarizării personalului plătit din fonduri publice care se aplică exclusiv funcționarilor publici și a fost numit în această funcție de către Primarul General al Municipiului București încă din 27.04.2009 cu prelungiri succesive din două în două luni, nu putea accepta drept întemeiate susținerile instanței și ale reclamantei-intimate A.L.P.A.B. în sensul că apelantul - pârât nu a avut statutul de funcționar public și în consecință nu era nevoie să respecte prevederile Legii nr.188/1999 pentru imputarea sumei cu titlu de amendă.
Astfel, conform art.84 din aceeași lege, răspunderea civilă a funcționarului public poate fi angajată pentru pagubele produse cu vinovăție în patrimoniului autorității sau instituției publice în care funcționează, răspunderea fiind deci una delictuală și nu contractuală.
În acest fel legiuitorul a intenționat crearea unui cadru juridic distinct în ceea ce îl privește pe funcționarul public menit să răspundă cerințelor specifice acestui domeniu. În temeiul principiului conform căruia specialul deroga de la general și fiind vorba despre o lege ce se aplica numai în cazurile speciale prevăzute expres, rezultă că în speță de față nu există posibilitatea de opțiune intre legea specială (Legea nr.188/1999) și cea generală (Codul muncii și Codul civil) și nici posibilitatea de a cumula aceste dispoziții. Întrucât legea specială reglementează în detaliu condițiile răspunderii civile a funcționarului public și modalitatea în care se atrage această răspundere, nu se poate face aplicabilitatea dispozițiilor Codului muncii și ale Codului civil.
Pentru repararea pagubelor aduse unei autorități sau instituții publice în situațiile prevăzute la art.84 lit.a și b din Legea nr.188/1999, art.85 din aceeași lege prevede că trebuie să se dispună emiterea de către conducătorul autorității sau instituției publice a unui ordin sau a unei dispoziții de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată.
Solicită a se observa că în cauza dedusă judecății nu s-a emis un astfel de ordin sau dispoziție de imputare, ci doar s-a efectuat o cercetare administrativă sumară încheiată cu procesul-verbal nr._/21.08.2013 prin care Comisia a propus imputarea sumei de 35.000 lei, reprezentând amenda contravenționala a numitului R. P. D. Septimiu - Director General, d-lui. A. V. - Director Adjunct Investiții și d-nei. C. A. — Șef Serviciu/birou Achiziții.
În lipsa emiterii ordinului/dispoziției de imputare în termen de 30 de zile de la data producerii pagubei, formularea unei acțiuni în răspundere civilă în contradictoriu cu funcționarul public a cărui culpa se invocă este inadmisibilă, aspect statuat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr.697/12.02.2013, Secția de C. Administrativ și Fiscal.
Fără emiterea acestui act administrativ în concordanță cu art.85 din Legea nr.188/1999, reclamanta-intimată A.L.P.A.B. nu se poate prevala de dispozițiile Codului civil privind răspunderea civilă contractuală ori delictuală întrucât se află în fața unor reglementări cu caracter de excepție care se aplică prioritar.
În condițiile în care procedura specială a atragerii răspunderii civile a funcționarului public, ce trebuia urmată în cauză, are caracter imperativ, acestea nu pot fi înlăturate pentru aplicarea normelor generale prevăzute de Codul muncii și de Codul civil. Prin urmare, răspunderea civilă a apelantului-pârât în raport de reclamanta- intimată A.L.P.A.B. se stabilește exclusiv prin raportare la dispozițiile legale speciale privind emiterea ordinului/dispoziției de imputare aplicarea acestor norme fiind expres și limitativ prevăzută de lege.
Mai mult, emiterea unui astfel de ordin sau dispoziție de imputare permite funcționarului public exercitarea dreptului la apărare prin atacarea acestuia pe calea excepției de nelegalitate sau a acțiunii în anularea actului administrativ prevăzute la art.4 și art.7-8 din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ potrivit art.85 alin.2 din Legea nr.188/1999 care prevede că: împotriva ordinului său dispoziției de imputare funcționarul public în cauză se poate adresa instanței de contencios administrativ.
Prin întâmpinarea formulată, apelanta-reclamanta Administrația L., Parcuri și Agrement București, a solicitat respingerea apelului formulat de apelantul-pârât P. R. D. Septimiu, ca nefondat.
De asemenea, prin întâmpinarea formulată, apelantul-pârât P. R. D. Septimiu, a solicitat respingerea apelului formulat de apelanta-reclamanta Administrația L., Parcuri și Agrement București, ca nefondat.
Analizând apelurile declarate, potrivit dispozițiilor art.477 C.pr.civ., în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
În ceea ce privește apelul formulat de apelantul-pârât P. R. D. Septimiu, Curtea constată că susținerile acestuia sunt nefondate, deoarece între pârât și intimata-reclamantă au existat raporturi juridic de muncă și nu raporturi de serviciu, aspect care rezultă din înscrisurile depuse la dosar, respectiv contractul individual de muncă nr.1783/6.02.2009 și decizia de reîncadrare nr.127/03.02.2013.
Nu există nicio dovadă la dosar din care să rezulte că apelantul-pârât face parte din corpul funcționarilor publici, iar dispozițiile Primarului General de delegare în funcția de Director în cadrul A.L.P.A.B, respectiv de reîncadrare în această funcție, invocate de pârât, nu au decât semnificația unor acte unilaterale de modificare a raporturilor juridice de muncă, necontestate de salariat. Prin aceste dispoziții nu a intervenit o numire într-o funcție publică în înțelesul Legii nr.188/1999, iar faptul că pârâtul era salarizat în baza Anexei nr.III din Legea nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și a Legii cadru nr.284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nu are semnificația invocată de pârât. Legile unice de salarizare prevedeau dispoziții atât pentru personalul contractual, cât și pentru funcționarii publici, dar pârâtul nu a fost funcționar public. ci personal contractual. Pct.1 lit.B din Lista cuprinzând funcțiile public, anexă la Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, nu este aplicabil apelantului-pârât deoarece se referă la directorul general din cadrul autorităților administrative autonome, al ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale.
Decizia de reîncadrare nr.127/03.02.2013 reprezintă un act de dreptul muncii, fiind emisă în baza legii ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, stabilind încadrarea și salarizarea apelantului ca personal contractual.
Atribuțiile de conducere prevăzute de articolul 9 din Regulamentul de Funcționare al Administrației L.. Parcuri și Agrement București nu determină o altă concluzie, deoarece potrivit art.2 din Legea nr.188/1999 funcționarul public este persoana numită, în condițiile legii, într-o funcție publică. Nu există nicio dovadă că funcția deținută de apelantul-pârât se află în evidențele Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, iar numirea sa nu a urmat procedura specială prevăzută de art.62 din Legea nr.188/1999.
În consecință, corect a reținut prima instanță că între reclamantă și acest pârât au existat raporturi de muncă de muncă, angajatul putând să fie tras la răspundere numai în temeiul art.254 din Codul muncii, nefiind aplicabile dispozițiile Legii nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.
În aceste condiții, Curtea constată că nu sunt fondate nici susținerile apelantului-pârât pe aspectul nerespectării procedurii speciale în care se poate angaja răspunderea funcționarului public pentru repararea pagubelor aduse unei autorități sau instituții publice, prevăzute de art.84 lit.a și b și art.85 din Legea nr.188/1999, deoarece în speță corect a fost reținută incidența dispozițiilor art. art.254 din Codul muncii, fiind vorba de răspunderea patrimonială a salariatului.
În concluzie, soluția primei instanțe de respingere a excepției inadmisibilității invocate de pârât a fost legală și temeinică, apelul acestuia fiind nefondat.
În ceea ce privește apelul reclamantei, Curtea constată că prima instanță a reținut corect situația de fapt și a aplicat dispozițiile legale incidente, aspect ce rezultă din materialul probator administrat în cauză.
În litigiu, Tribunalul a fost sesizat cu acțiunea în răspundere patrimonială formulată de reclamantă împotriva celor trei pârâți, fapta imputată acestora constând în neîndeplinirea atribuțiilor de serviciu în legătură cu punerea în aplicare a Deciziei CNSC nr.4613/C_ /5275/5295 din 10.09.2009, determinând sancționarea contravențională cu amendă în suma de 35.000 lei a apelantei Administrația L., Păduri și Agrement București, în calitate de autoritate contractantă, prin procesul verbal de constatare și sancționare a contravențiilor . nr._/7.02.2011.
În temeiul art.268 alin.1 lit.c din Codul Muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în răspunderea patrimonială a salariaților față de angajator
Textul de lege respectiv reglementează un termen de prescripție extinctivă. În speță este vorba de răspunderea patrimonială, ca formă a răspunderii contractuale, pentru o faptă săvârșită înainte de . Noului Cod civil, motiv pentru care sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr.167/1958, fiind o prescripție începută sub imperiul vechii reglementări.
Sub acest aspect, Curtea reține că prescripția dreptului material la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât pagubă, cât și pe cel care răspunde de ea, așa cum rezultă din art.8 al Decretului nr.167/1958.
În speță, la data aplicării sancțiunii contravenționale, apelanta-reclamantă era în măsură să cunoască atât paguba (contravaloarea amenzii contravenționale stipulată în procesul verbal -35.000 lei), cât și persoanele responsabile pentru aceasta. Astfel, procesul verbal de constatare și sancționare a contravențiilor . nr._/7.02.2011 a fost semnat de reprezentantul apelantei-reclamante la data încheierii acestuia, fiind arătate atât motivele pentru care a fost aplicată sancțiunea, cât și cuantumul amenzii. În acel moment, reclamanta era în măsură să cunoască persoanele responsabile de producerea prejudiciului ca urmare a neaplicării Deciziei CNSC nr.4613/C_ /5275/5295 din 10.09.2009, deoarece, în calitate de angajator, a stabilit atribuțiile salariaților săi, potrivit art.40 alin.1 lit.b Codul muncii.
În aceste condiții, la data de 7.02.2011, apelanta reclamantă trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cei care răspundeau de producerea acesteia, corect apreciind prima instanță că acesta a fost momentul la care a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de lege.
Curtea va înlătura susținerile apelantei-reclamante referitoare la suspendarea sau întreruperea termenului de prescripție, deoarece nu s-a făcut dovada intervenirii unor astfel de cauze.
Astfel, contestarea în justiție a procesului verbal de contravenție nu a determinat suspendarea termenului de prescripție, deoarece suspendarea poate interveni doar în condiții prevăzute de lege. Or, potrivit art.13 din Decretul nr.167/1958, cursul prescripției se suspendă: a) cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere; b) pe timpul cât creditorul sau debitorul face parte din Forțele Armate ale Republicii Populare Române, iar acestea sunt puse pe picior de război; c) până la rezolvarea reclamației administrative făcută de cel îndreptățit, cu privire la despăgubiri sau restituiri, în temeiul unui contract de transport sau de prestare a serviciilor de poștă și telecomunicații, însă cel mai târziu până la expirarea unui termen de 3 luni socotit de la înregistrarea reclamației.
Dar, contestarea procesului verbal de contravenție nu se încadrează în niciunul din cazurile de suspendare prevăzută de lege, deoarece art.13 lit. c din Decretul nr.167/1958 se referă doar la reclamația administrativă având ca obiect despăgubiri sau restituiri, în temeiul unui contract de transport sau de prestare a serviciilor de poștă și telecomunicații. Nici în reglementarea Noului Cod de procedură civilă, plângerea contravențională nu poate fi asimilată unei proceduri prealabile de tipul reclamației administrative, iar efectul suspensiv al acesteia cu privire la executarea sancțiunii contravenționale nu suspendă și termenul de prescripție în ceea ce privește dreptul de regres împotriva salariatului care a determinat aplicarea sancțiunii, deoarece, în speță, la momentul aplicării sancțiunii, așa cum am arătat, apelanta-pârâtă era în măsură să cunoască atât paguba, cât și persoanele responsabile de producerea acesteia. În litigiu nu a fost nevoie de soluționarea dosarului nr._ aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București pentru ca apelanta-reclamantă să cunoască paguba, deoarece cuantumul amenzii era expres precizat în procesul verbal de contravenție încheiat în prezența reprezentantului acesteia.
Prezumția de nevinovăție în procedura contravenționala conferita prin art.6 din CEDO, la care face apelanta, nu determină o altă concluzie, deoarece aceasta s-a aplicat în procesul respectiv în favoarea sa, ca persoană sancționată, dar nu a împiedicat-o să acționeze împotriva salariaților, care, de asemenea, se bucurau de prezumția de nevinovăție, până la proba contrară, inclusiv în procedura declanșată în prezentul dosar.
Nici faptul că la data întocmirii procesului-verbal . nr._ de către A.N.R.M.A.P., intimatul R. D. Septimiu P. era Director General nu determină suspendarea termenului de prescripție. Dispozițiile art.14 din Decretul nr.167/1958 nu au interpretarea invocată de apelantă, deoarece se referă la o cu totul altă situație decât cea în cauză. Astfel, potrivit acestor prevederi „între părinți sau tutor și cei ce se află sub ocrotirea lor, între curator și acei pe care îi reprezintă precum și între orice altă persoană care, în temeiul legii sau al hotărârii judecătorești, administrează bunurile altora și cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripția nu curge cât timp socotelile nu au fost date și aprobate. Prescripția nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exercițiu, cât timp nu are reprezentant legal și nici împotriva celui cu capacitate restrânsă, cât timp nu are cine să-i încuviințeze actele. Prescripția nu curge între soți în timpul căsătoriei”.
Raporturile juridice dintre angajator și angajat, inclusiv în ceea ce privește angajatul director, nu se circumscriu situațiilor limitativ prevăzute de art.14 din Decretul nr.167/1958, deoarece intimații pârâți își desfășurau atribuțiile sub autoritatea angajatorului nefiind vorba de administrarea bunurilor altuia în sensul prevăzut de textul respectiv.
În concluzie nu a existat nicio cauză de suspendare a termenului de prescripție ce a început să curgă la data de 7.02.2011, motiv pentru care corect a fost reținut de Tribunal că, față de data depunerii la poștă a cererii de chemare în judecată la data de 9.04.2014, pretențiile au fost formulate după momentul împlinirii termenul de 3 ani prevăzut de art.268 alin.1 lit.c din Legea nr.53/2003, acțiunea fiind respinsă, ca prescrisă.
Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Curtea, în baza art.480 Cod procedură civilă, va respinge apelurile, ca nefondate, hotărârea primei instanțe fiind legală și temeinică.
În baza art.453 Cod procedură civilă, constatând culpa procesuală a apelantei-reclamante, aceasta va fi obligată la plata către intimata-pârâtă C. A. S., a sumei de 1860 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, dovedit cu chitanța și factura aflate la fila 11, respectiv 12 dosar apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de către apelanta-reclamantă Administrația L., Parcuri și Agrement București, cu sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură în Municipiul București, ..25, ., având C. nr._, cont_ deschis la Trezoreria Sectorului 1, și de către apelantul-pârât P. R. D. Septimiu, identificat cu CNP:_, cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor procedură în Municipiul București, Calea Moșilor, nr.225, .. A, ., sector 2, împotriva sentinței civile nr.2709/23.03.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți A. V., identificat cu CNP:_, cu domiciliul situat în Municipiul București, ..53, ., sector 1 și C. A. S., identificată cu CNP:_, cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la Cabinet Avocat „F. L.”, situat în Municipiul București, . D., nr.15, sector 1.
Obligă apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă C. A. S. a sumei de 1860 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 15 octombrie 2015.
Președinte Judecător Grefier
M. C. S. G. I. M. Colindeață
Red:M.C.
Dact: A.C./6ex.
13.11.2015
Jud. fond: N. D.
| ← Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 1920/2015.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
