Obligaţie de a face. Decizia nr. 1444/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1444/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-05-2015 în dosarul nr. 16411/3/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi 8780/2014)
Decizia civilă nr.1444
Ședința publică din data de la 20 mai 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE: R. F. G.
JUDECĂTOR: B. A. C.
JUDECĂTOR: N. I. P.
GREFIER: B. M.
Pe rol se află cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă S. Națională de Transport Feroviar de Călători „CFR Călători” S.A. împotriva sentinței civile nr.9246 din data de 07.10.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant S. P. Tehnico - Economic din Transportul Feroviar „FEROM”, în numele membrilor de sindicat M. R., M. D., M. M., N. Mihaită, N. M., N. G., N., E., N. G., N. P., N. V. M., cauza având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns: recurenta-pârâtă S. Națională de Transport Feroviar de Călători „CFR Călători” S.A., prin consilier juridic C. M. G., în baza delegației de reprezentare nr.D2/c/1996/2015 depusă la dosar-fila 13 și intimatul-reclamant S. P. Tehnico - Economic din Transportul Feroviar „FEROM”, prin avocat B. E. C., cu împuternicire avocațială depusă la dosar-fila 14, emisă în baza contractului de asistență juridică nr._ din data de 12.02.2015.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință care învederează Curții lipsa relațiilor solicitate de instanță recurentei-pârâte, respectiv actul adițional nr.1708/21.04.2010 și procesul-verbal încheiat la data de 25.05.2009 invocate în cererea de recurs ce face obiectul prezentului litigiu.
Recurenta-pârâtă, prin consilier juridic, depune la dosar înscrisurile încuviințate ca probă în recurs la termenul anterior de judecată, respectiv actul adițional nr.1708/21.04.2010, procesul-verbal încheiat la data de 25.05.2009, extras din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, adresa nr.1/2480/04.06.2009 emisă de Ministerul Transporturilor și Infrastructurii - S. Națională de Transport Feroviar de Călători „CFR Călători” S.A., lista semnatarilor contractului colectiv de muncă pe anul 2009-2010, bilanțurile contabile societății recurente încheiate la datele de 31.12.2009 și 31.12.2010 și anexele nr.3 și 5 privind execuția bugetului de venituri și cheltuieli pe anii 2009 și 2010.
Intimatul-reclamant, prin avocat, interpelat fiind, arată că a lua cunoștință de conținutul înscrisurilor depuse la dosar de către partea adversă, motiv pentru care nu solicită amânarea pricinii pentru a lua cunoștință de conținutul acestora.
Curtea ia act de administrarea probei cu înscrisuri încuviințată, din oficiu, la termenul anterior de judecată.
Nemaifiind cereri de formulat și incidente de soluționat, Curtea declară cauza în stare de judecată și acordă părților cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs deduse judecății.
Recurenta-pârâtă, prin consilier juridic, solicită admiterea recursului, modificarea sentinței civile atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Intimatul-reclamant, prin avocat, arată că atât cererea de chemare în judecată cât și drepturile salariale solicitate au fost întemeiate pe dispozițiile art. 71 și art. 30 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități, prevederi ce sunt aplicabile societăți recurente care se regăsește la poziția 35 din anexa nr.4 la contractul în discuție, contract ce a fost încheiat la nivel superior iar dispozițiile acestuia sunt aplicabile tuturor societăților și respectiv angajaților din cadrul societăților menționate, dat fiind faptul că acest contract nu a fost denunțat și nici nu a avut vreo clauză de renunțare prin vreun act adițional. Chiar dacă în contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate este precizată mențiunea că nu se acordă primele solicitate, respectiv prima pentru Ziua Feroviarului, pentru sărbătorile de C. și P. și salariul suplimentar aferent anului 2010, totuși consideră că trebuie avut în vedere dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior care impun ca aceste prime să fie acordate. Or, dacă s-ar fi avut intenția de a nu se acorda primele ce fac obiectul prezentului litigiu, atunci s-ar fi încheiat un act adițional la contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior prin care s-ar fi stipulat în mod clar că acestea nu se acordă. În atare situație, apreciază că drepturile salariale solicitate se impun a fi acordate membrilor de sindicat.
Pentru toate aceste considerente, respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței civile atacate ca fiind temeinică și legală, depunând las dosar concluzii scrise. Nu se solicită cheltuieli de judecată.
Curtea declară închise dezbaterile, potrivit dispozițiilor art.150 din Codul de procedură civilă, și reține cauza spre soluționare.
CURTEA,
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a-VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr._ la data de 6.05.2014, reclamanții M. R., M. D., M. M., N. Mihaită, N. M., N. G., N., E., N. G., N. P., N. V. M. au solicitat în contradictoriu cu pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători SA obligarea pârâtei la plata către fiecare a drepturile bănești reprezentand ajutor material de Paste pentru anul 2010, ajutorul material pentru C. aferent anilor 2009 și 2010, prima pentru Ziua Feroviarului pentru anul 2010, salariul suplimentar pentru anii 2009 și 2010 și ajutorul material pentru recuperarea forței de muncă egal cu un salariu de bază corespunzător clasei 20 de salarizare pe anii 2009 și 2010.
Prin sentința civilă nr.9246/07.10.2014 Tribunalul București-Secția a-VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a respins ca neintemeiată excepția prescriptiei dreptului material la acțiune invocată de pârâtă; a respins ca neintemeiată excepția prescriptiei dreptului material la actiune invocată de parata pentru plata drepturilor salariale aferente perioadei 01.01.2010 – 18.03.2010; a admis acțiunea, privind pe reclamantul S. personalului tehnico-economic din Transportul Feroviar Ferom în numele și pentru membrii de sindicat M. R., M. D., M. M., N. Mihaită, N. M., N. G., N., E., N. G., N. P., N. V. M. în contradictoriu cu pârâta SN TF CFR Călători SA, astfel cum a fost completată și restransă; a obligat pârâta să plătească reclamanților drepturile bănești reprezentând ajutorul material cu ocazia sarbătorilor de C. pentru anul 2009, corespunzător perioadei efectiv lucrate; a obligat pârâta să plătească reclamanților drepturile bănești reprezentând ajutorul material cu ocazia sarbătorilor de Paste, C. și premierea pentru Ziua Feroviarului pentru anul 2010, corespunzător perioadei efectiv lucrate; salariul suplimentar pentru anul 2009 și 2010, corespunzător perioadei efectiv lucrate; precum și a sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt și de drept:
Conform art.137 C.pr.civ. instanța se pronunță mai întâi asupra excepțiilor de fond care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea în fond a pricinii.
Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de fond a reținut că în mod greșit, pârâta a avut în vedere dispozițiile art.283 alin.1 lit.e din Codul muncii, respectiv 268 alin.1 lit.e din Codul muncii, câtă vreme obiectul conflictului individual de muncă privește plata unor drepturi salariale neacordate, ceea ce atrage incidența prevederilor art.283 alin.1 lit.c din același Cod,respectiv art. 268 alin.1 lit. c din Codul muncii. Așa fiind, cererea poate fi formulată în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune pentru fiecare dintre pretenții.
Pretențiile reclamanților rezidă din neexecutarea Contractul Colectiv de munca, însa cum drepturile solicitate sunt de natură salarială, termenul de prescripție este de 3 ani, fiind încadrate în prevederile art. 283 alin.(1) lit. c) din Codul muncii, respectiv art. 268 alin.1 lit. c din Codul muncii. Dispozițiile art. 283 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, respectiv art. 268 alin.1 lit. e din Codul muncii se refera la alte neexecutări ale contractului colectiv de muncă decât cele de natură salarială.
Având în vedere data introducerii acțiunii, 18.12.2012, raportat la data nașterii dreptului la acțiune pentru fiecare dintre aceste pretenții, instanța de fond a resoins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată.
conform art. 30 din Contractul Colectiv de munca la nivel de grup de unități pe anii 2006-2008 pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. Potrivit art. 71 alin.1 și 2 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități pe anii 2006-2011, în afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia de un ajutor material cu ocazia sărbătorilor de Paști și C., stabilit cel puțin la nivelul clasei unu de salarizare, iar pentru Ziua Feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație la nivelul clasei 1 de salarizare.
În speță, nu s-a făcut dovada acordării drepturilor salariale menționate în Contractele colective de muncă aplicabile în sensul solicitat prin cererea de chemare în judecată.
Ori, potrivit dispozițiilor art. 241 alin.1 lit. c din Codul muncii, în forma în vigoare la data încheierii Contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 nr. 722/2008 din_, publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 3 din_, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte după cum urmează: c) pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
De asemenea, conform dispozițiilor art. 40 alin.2 lit. c din Codul muncii, angajatorului îi revin, în principal, următoarele obligații: c) să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă.
În ceea ce privește imposibilitatea executării obligației contractuale datorita intervenirii unor evenimente economice financiare ce nu puteau fi prevăzute, Tribunalul a reținut ca la data negocierii contractelor colective de muncă și a actelor adiționale prin care executarea acestora a fost prelungită, dispozițiile actelor normative invocate erau demult în vigoare, astfel încât la negocierea și stabilirea tuturor drepturilor salariale cuvenite salariaților au fost avute în vedere și rezultatele financiare ale companiei și fondurile salariale stabilite în funcție de toate elementele prevăzute de lege.
Pe de altă parte, aceste prevederi impun doar aprobarea bugetelor de venituri și cheltuieli, și nu condiționează acordarea drepturilor salariale și a celorlalte drepturi de natură salarială de asigurarea resurselor financiare pentru plata acestora.
A mai reținut tribunalul că angajatorul are obligația la constituirea bugetului de venituri și cheltuieli de a lua toate măsurile ca la cheltuielile de personal să prevadă cheltuielile cu toate drepturile salariale prevăzute de lege sau stabilite contractual (atâta vreme cât în acest caz, dreptul în discuție nu face obiectul unor limitări sau restricții instituite prin lege) câtă vreme, drepturile pretinse se includ în categoria drepturilor salariale ale angajaților, potrivit prevederilor art. 155 din Codul muncii, iar potrivit art. 156 din Codul muncii, salariile trebuie plătite înaintea oricăror obligații ale angajatorului, și aceasta indiferent de existența unor limitări cu privire la cheltuielile totale aprobate angajatorului.
Plata muncii către salariați și a drepturilor de natură salarială cuvenite ca urmare a desfășurării muncii în condiții negociate legal nu poate fi supusă unei condiții potestative din partea angajatorului, cu consecința sistării acestora ori de câte ori angajatorul nu întocmește corespunzător bugetul, astfel încât să fie în măsura să respecte prevederile art.156 din Codul muncii referitoare la onorarea cu prioritate a obligațiilor salariale, iar împrejurarea că sumele respective sunt sume aprobate în bugetul de venituri și cheltuieli potrivit legii este o garanție a plății drepturilor în discuție, întrucât nu-i poate fi permis angajatorului și nici statului să prevadă acordarea unor drepturi pentru angajați pe care tot acesta să le condiționeze de voința sa de a aloca sau nu resursele financiare necesare plății acestora.
Pe de altă parte, art.12 din Legea nr.130/1996, prevede că prin Contracte colective de muncă încheiate pentru salariații instituțiilor bugetare, nu se pot negocia clauze referitoare la drepturi a căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispozițiile legale, însă negocierea, prin Contractul colectiv de muncă, drepturilor pretinse nu este de natură a încălca dispozițiile legale citate, câtă vreme nu s-a stabilit printr-o prevedere legală acordarea și cuantumul unor atare drepturi într-un alt mod, iar faptul că în cazul unităților în care statul este acționar majoritar, cum este și intimata, fondul de salarii este aprobat prin hotărâre de guvern, este o chestiune distinctă de ceea ce a format obiectul reglementării în art.12 din Legea nr.130/1996.
În acest context, în condițiile în care dreptul reclamantului la plata sumelor cuvenite nu este afectat de vreo cauză de ineficacitate nu este afectat nici dreptul acestuia la acordarea sumelor cu acest titlu, reclamantul fiind îndreptățit la acordarea acestora și în perioada în care a fost sistată acordarea acestora.
Art. 41 alin. 5 din Constitutie garantează caracterul obligatoriu al convențiilor colective între părți.
Existența sau inexistența resurselor financiare bugetare nu poate avea vreo influență asupra stabilirii sau recunoșterii drepturilor salariale prevazute în Contractul Colectiv de Muncă.
În alta ordine de idei, pârâta nu putea invoca în susținerea intereselor sale propria sa culpa de a fi negociat drepturi salariale cu încălcarea unor prevederi legale pentru a se exonera de plata drepturilor, căci a recunoaște angajatorului posibilitatea ca dupa negocierea contractului colectiv de muncă, deci după stabilirea drepturilor și obligatiilor reciproce ale părților, să fie exonerat de plata salariilor sau a drepturilor asimilate prevalându-se de scuza aprobării unui buget de venituri mult inferior celui necesar pentru respectarea obligațiilor salariale asumate prin contract, ar însemna practic acceptarea unei negocieri pur formale cu consecința golirii de conținut a principiului negocierii salariale.
Întrucât art. 243 din Codul muncii și art. 30 din Legea nr. 130/1996 prevăd că executarea contractului colectiv este obligatorie și că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovați, Tribunalul a constatat că în cazul de față angajatorul era obligat în executarea prevederilor Contractelor Colective de Muncă la plata către salariat a drepturilor pretinse, în nici un caz neputând fi permis un refuz de executare întemeiat de nelegalitatea clauzelor fără a se solicita constatarea acestui caracter, întrucât executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, angajatorul fiind obligat la acordarea drepturilor negociate și stabilite imperativ cel puțin în limita minimă prevăzută de contractul colectiv de muncă „cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare”, iar în caz de neexecutare a obligației culpa aparține angajatorului, iar nu reprezentanților salariaților cărora nu le revenea nici o obligație contractuală în legătură cu plata acestor drepturi.
Nu a fost reținută nici susținerea pârâtei în sensul neacordării drepturilor întrucât pe anul 2009 nu a avut aprobat bugetul de venituri, întrucât Contractul colectiv de muncă nu prevede că dreptul salariaților ar fi condiționat de existența unei hotărâri de Guvern.
Tribunalul a apreciat și că prevederile din CCM –urile invocate nu au fost puse în acord cu dispozițiile art.1 alin.1 din OUG nr.81/1997 privind reglementarea plății premiilor anuale, a celui de-al 13-lea salariu sau a altor sume de această natură, suportate din fondul de salarii, câtă vreme susmenționata clauză contractuală nu a fost anulată ori părțile nu au revenit asupra lor printr-un act adițional, în sensul că acestea sunt eliminate.
Nu este mai puțin adevărat faptul că suspendarea unui drept nu echivalează cu înlăturarea acordării acestuia, drept ce se cuvine a fi acordat în cauză la data pronunțării hotărârii, în condițiile în care la data soluționării cauzei, suspendarea acordării acestuia a încetat.
Tribunalul a precizat că suspendarea acordării drepturilor nu poate echivala cu renunțarea la drept, care ar trebui să fie expresă, iar suspendarea fără termen a unui drept salarial este inadmisibilă în condițiile în care poate conduce chiar la pierderea dreptului, prin prescripție, iar conform art. 38 din Codul muncii salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute de lege. Contractul colectiv de muncă fiind legea părților, conform art. 236 alin. 4 din Codul muncii, salariații nu pot renunța la drepturile lor nici chiar prin negociere sau tranzacție, sau printr-o așa numită suspendare cu efecte echivalente pierderii dreptului.
Pentru perioada când la nivelul unității pârâte nu exista o reglementare proprie erau aplicabile dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, care este contractul colectiv de muncă imediat superior, iar dispozițiile art. 247 din Codul muncii cuprind o dispoziție expresă în acest sens „în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu există contract colectiv de muncă se aplică contractul colectiv de muncă la nivel superior”. Deci nu se poate susține că pentru perioada în discuție ar exista un vid contractual între părți, contractele colective încheiate la nivel național sau la nivel de ramură sau grup aplicându-se potrivit art. 11 alin. 1 lit. B din Legea nr. 130/1996 tuturor salariaților care fac parte din acel grup. La art.71 prima liniuță, „cu ocazia sărbătorilor de Paste și de C. se va acorda salariaților un ajutor material, stabilit cel puțin la nivelul clasei unu de salarizare". Acest contract și-a produs efectele pentru anii 2006-2008, însă prin act adițional înregistrat la MMFES sub nr.370/20.06.2008. s-a stabilit prelungirea efectelor contractului până la data de 31.01.2011. Față de cele reținute mai sus reiese că, pentru anul 2009 si 2010, izvorul normativ al pretențiilor reclamantilor îl constituie CCM încheiat la nivel de grup de unități .
În ce privește salariul suplimentar pentru anii 2009 si 2010 s-a reținut că dreptul la plata unui salariu suplimentar în cursul unui an calendaristic este expres prevăzut în CCM- ul la nivel de grup de unități pe anii 2006-2008 prelungit până la data de 28.12.2010 în clauza de la art. 30, care prevede acordarea unui salariu suplimentar echivalent cu un salariu de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. Acesta se poate acorda și trimestrial, în baza hotărârii Consiliului de administrație, luată cu acordul sindicatelor.
Singura condiționare la acordarea acestui drept este conduita salariatului, care nu trebuie să aibă sancțiuni disciplinare în perioada aferentă acordării acestuia.
Așadar, negocierea acestui drept este clară, acordarea lui nefiind condiționată de eventuale imposibilități financiare invocate de pârâtă apărute în decursul derulării raporturilor de muncă. Încercarea pârâtei de a justifica neacordarea acestui drept printr-un motiv considerat obiectiv de aceasta, respectiv acela că nu a mai înregistrat profit și astfel nu poate constitui fondul de salariu, nu exonerează pârâta de răspunderea executării obligațiilor contractuale inserate la art. 30 din CCM la nivel de grup de unități despre care s-a făcut vorbire, nu poate schimba voința părților la negociere inducând o acordare condiționată a acestui drept de realizarea profitului. Dacă aceasta ar fi fost voința angajatorului la negociere atunci constituirea fondurilor necesare acordări salariului suplimentar nu ar fi fost realizată din totalul veniturilor realizate, așa cum s-a stipulat, ci din profitul realizat.
Referitor la ajutorul material pentru recuperarea forței de muncă egal cu un salariu de bază corespunzător clasei 20 de salarizare pe anul 2010, instanța de fond a reținut că acesta reprezintă o obligație de plată asumată de pârâtă prin contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități, art. 49 alin. 3, reținându-se ca acesta a fost achitat de catre pârâta avand în vedere statele de retribuție depuse la dosarul cauzei.
În termen legal, împotriva acestei sentințe a formulat cerere de recurs recurenta S. Națională de Transport Feroviar de Călători „CFR Călători” S.A. pentru următoarele motive:
Sentința recurată, în ceea ce privește soluția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, a fost dată cu aplicarea greșită a legii, ceea ce constituie motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă.
Prin întâmpinarea formulată, recurenta a invocat excepția prescrierii dreptului material la acțiune cu privire la acordarea ajutorului material de C. pe anul 2009, ajutorului material de P. și C. și prima de „Ziua Ceferistului" pe anul 2010 și salariul suplimentar pe anii 2009 si 2010, raportat la prevederile art.283 alin.(l) lit.e) Codul muncii.
Față de prevederile mai susmenționate, rezultă faptul că intimatul-reclamant a invocat nerespectarea unor clauze din contractul colectiv de muncă, respectiv cele care prevăd acordarea ajutorului material de P. și C., prima de „Ziua Ceferistului" și salariul suplimentar, speța de față fiind un conflict de drepturi, în cauză fiind incidente prevederile art.5 coroborat cu art.67 lit.b) din Legea nr.168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, cu modificările și completările ulterioare.
Ajutorul material de P. și C., prima de „Ziua Ceferistului" și salariul suplimentar, deși sunt drepturi stabilite în bani, acestea nu sunt de natura salarială, ci drepturi stabilite prin clauzele contractului colectiv de muncă, cu un regim juridic distinct. Mai mult, contractul colectiv de muncă folosește noțiunea de premiere, respectiv ajutor material echivalentă cu aceea de recompensă și nu aceea de adaos sau spor.
Raportat la prevederile art.154 și art.155 din Codul muncii „salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă”, acesta cuprinzând „salariul de bază. indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri".
Astfel, norma generală definește salariul, componentele acestuia respectiv: salariul de bază, indemnizațiile sporurile, precum și alte adaosuri, precum și temeiul de drept și totodată izvorul obligațiilor părților acesta fiind contractul individual de muncă.
Or, ajutorul material de P. și de C. si prima de „Ziua Ceferistului" nu pot fi considerate drepturi salariale în sensul definiției de mai sus, pentru că nu sunt stipulate în contractul individual de muncă, nu reprezintă contraprestația muncii depuse de angajați (au caracterul unui drept suplimentar decurgând dintr-un contract colectiv de muncă) și nu se plătesc cel puțin o dată pe lună, ci au caracter anual.
Mai mult, aceste drepturi echivalează cu o recompensă acordată de angajator, astfel că prima pentru „Ziua Ceferistului se acordă datorită calității de „ceferist", iar ajutorul material pentru P. și C. se acordă cu o ocazie prestabilită. Or, dreptul de a acorda o recompensă aparține exclusiv angajatorului, fiind o disponibilitate a acestuia și nu o obligație.
Referitor la ajutorul material de Paste si C., însăși denumirea acesteia de "ajutor social"", dezvăluie caracterul unor venituri de natura socială și nicidecum de natură salarială, iar salariul suplimentar reprezintă o recompensă acordată de angajator salariaților, drept urmare a indeplinirii de către aceștia, ireproșabil, a obligațiilor de serviciu.
Așadar fiind drepturi acordate potrivit contractului colectiv de muncă, ele au mai degrabă scopul de a oferi protecție sociala celor ce le primesc (in acest sens exista si Decizii ale Curții de Apel București, cum ar fi decizia nr.5378/2010, 1703/23.11.2011, 8369 si 8370 din 21.12.2011).
Fiind vorba despre drepturi cu caracter patrimonial ce izvorăsc din clauze ce nu au fost executate întocmai de către angajator, în speța de față sunt incidente prevederile art.283 alin.(l) lit.e) din Codul muncii, în conformitate cu care, cererea de chemare, în judecată trebuie introdusă „în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia".
Prin urmare, avându-se în vedere că dreptul de a solicita acordarea primei ocazionate de Ziua Ceferistului s-a născut la data de 23.04.2010, a ajutorului material de P. s-a născut la 04.04.2010, ajutorul material de C. s-a născut la 25.12.2009, respectiv 25.12.2010 și salariul suplimentar s-a născut la data de 01.01.2010, respectiv 01.01.2011, față de data introducerii acțiunii, respectiv 18.12.2012, raportat la prevederile art.283 alin.(l) lit.e) din Codul Muncii, dreptul material la acțiune privind acordarea premierii pentru Ziua Ceferistului pe anul 2010, a ajutorului material de P. pe anul 2010, a ajutorului material de C. pentru anii 2009-2010 si salariul suplimentar pe anii 2009-2010 este prescris.
Considerentele instanței de fond referitoare la faptul că tribunalul a constatat că în cazul de față „angajatorul era obligat în executarea prevederilor contractelor colective de muncă la plata către salariat a drepturilor pretinse, neputând fi permis un refuz de executare întemeiat pe nelegalitatea clauzelor fără a se solicita constatarea acestui caracter, întrucât executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți”, sunt lipsite de fundament legal, atâta timp cât la nivelul SNTFC „CFR Călători" - SA exista încheiat Contract colectiv de muncă pe anii 2007/2008 cu valabilitate până la data de 28.02.2009, respectiv Contract colectiv de muncă pe anii 2009/2010 cu valabilitate până la data de 31.01.2011.
Raportat la prevederile art.247 Codul muncii (în vigoare la acea dată), recurenta arată că nu putea fi obligată să aplice și prevederile Contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități, deoarece avea contracte colective
de muncă în vigoare care trebuiau respectate, acestea având prioritate față de Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități.
Consideră că prevederile art.71 din CCM la nivel de grup de unități nu se aplică raportat la prevederile art.247 din Codul muncii, conform căruia „în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior”.
De asemenea, dispozițiile art.37 din Codul muncii dispun faptul că „drepturile și obligațiile privind relațiile de muncă dintre angajator și salariat se stabilesc, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de muncă”.
Precizează recurenta că s-ar fi putut ignora prevederile Contractului colectiv încheiat la nivel de unitate numai în situația anulării acestui act, ceea ce nu s-a constatat, ci dimpotrivă acest contract a constituit legea părților producându-și efectele până în momentul expirării valabilității pentru care a fost încheiat.
Totodată, învederează că în conformitate cu prevederile art.1270 din Codul Civil: "contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante".
Solicită recurenta să se rețină că angajatorul a respectat prevederile contractul colectiv de muncă aplicabil atunci când nu a acordat drepturile bănești solicitate, existând acordul partenerilor sociali, care au semnat, depus și înregistrat contractele colective de muncă la nivel de unitate pe anii 2010-2012, conform metodologiei în vigoare.
La nivelul CFR Călători era în vigoare contractul colectiv de muncă pe anii 2009-2010 înregistrat la D.M.I.M.B. sub nr.2572/04.06.2009, modificat și completat cu actul adițional nr.1708/21.04.2010.
În conformitate cu prevederile art.69 alin.(l) lit.a) și b) din Actul Adițional nr.1708/21.04.2010 din CCM la nivel de unitate CFR Călători pe anul 2009 - 2010 „în afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia din fondurile angajatorului de următoarele: a) cu ocazia sărbătorilor de Paști si C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei l de salarizare; b) pentru ,,Ziua Ceferiștilor" se va acorda o premiere stabilita de Consiliul de Administrație cu consultarea delegaților aleși ai sindicatelor cel puțin la nivelul clasei l de salarizare; aceste prevederi se aplică începând cu 01 ianuarie 2011."
Din prevederea contractului colectiv de muncă mai sus enumerat rezultă indubitabil că părțile semnatare ale contractul colectiv de muncă al CFR Călători au fost de acord ca prevederile referitoare la acordarea ajutorului material de de Paste și C. și prima de Ziua Ceferistului pe anii 2009 și 2010 să nu se aplice.
În conformitate cu prevederile art.32 alin.(l) si (3) din contractul colectiv de muncă aplicabil pe anul 2010 la nivelul C.F.R. Călători: „pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10 la sută din fondul de salarii realizat lunar. "
Avandu-se în vedere prevederile art.982 cod civil conform cărora: "toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecareia înțelesul ce rezultă din actul întreg", rezultă indubitabil că art.32 alin.(l) si (3) din contractul colectiv de muncă aplicabil pe anul 2009-2010 la nivelul C.F.R. Călători și prevederile din anexa nr.6 la acest contract, sunt interpretate, precum și aplicate, astfel: salariul suplimentar pentru muncă ireproșabilă se acordă față de criteriile menționate în anexa nr.6 la contracte, sub condiția ca societatea să fi avut în anul 2009 respectiv 2010 venituri pentru constituirea fondului necesar pentru acordarea acestui salariu.
Chiar dacă în același timp erau în vigoare mai multe contracte colective de muncă, cel incheiat la nivel de grup de unități din transporturi și cel la nivel de societate, în care existau aceleași prevederi ce acordau ajutoare materiale, trebuie dat eficiență contractului colectiv de muncă la nivel de societate, deoarece reprezintă voința părților și, potrivit prevederilor art.ll alin.(3) din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transporturi: „Condițiile de diferențiere, diminuare sau anulare a participării la fondul de stimulare din profit sau la fondul de premiere, precum și perioada la care se acordă cota de profit a salariaților, care nu poate fi mai mare de un an, se stabilesc prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate sau, după caz, instituției".
Mai mul decât atât, reiterează recurenta că prevederile art.71 din contractul colectiv de muncă la nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2008, nu se aplicau pe anul 2009, întrucât părțile semnatare ale acestuia, respectiv organizațiile sindicale feroviare în numele salariaților și administrațiile feroviare, inclusiv administrația SNTFC „CFR Călători" - SA, prin procesul verbal încheiat în data de 25 mai 2009, au hotărât "înghețarea salariilor de bază brute aferente claselor de salarizare prevăzute în grilele de salarizare, pentru anul 2009 și suspendarea acordării pe anul 2009 a următoarelor drepturi: ajutoarele materiale acordate salariaților cu ocazia Pastelul și Crăciunului; primei acordate pentru Ziua Feroviarului."
Totodată, apreciază recurenta că instanța de fond nu a ținut seama de aceste prevederi și în mod greșit, a avut în vedere dispozițiile art.71 din CCM la nivel de grup de unități feroviare, obligând recurenta, în mod netemeinic, să plătească intimaților - reclamanți ajutorului material de C. pe anul 2009, ajutorului material de P. și C. și prima de „Ziua Ceferistului" pe anul 2010 și salariul suplimentar pe anii 2009 si 2010, atâta timp cât nu exista o prevedere legală aplicabilă la nivelul societății, care să justifice acordarea acestor ajutoare bănești.
Considerentele instanței de fond referitoare la faptul că „aprobarea bugetelor de venituri și cheltuieli nu condiționează acordarea drepturilor salariale și a celorlalte drepturi de natură salarială de asigurarea resurselor financiare pentru plata acestora" sunt neîntemeiate, deși aceste solicitări nu aveau niciun temei legal, la nivelul societății pentru ca aceseta sa fie acordate.
Recurentei, ca societate comercială pe acțiuni, cu unic acționar statul român, i se aplica și prevederile art.7 din OU.G nr.79/2008, conform căruia „fundamentarea cheltuielilor de natură salarială prevăzute în bugetele de venituri și cheltuieli ale operatorilor economici se va face pe baza indicelui de creștere a câștigului salariul mediu brut lunar, care nu va putea fi mai mare de 60% din indicele de creștere a productivității muncii".
Având în vedere aceste prevederi legale, recurenta nu putea să negocieze drepturi salariale și să încheie un contract colectiv de muncă cu încălcarea prevederilor legale reglementate de actele normative in vigoare.
În conformitate cu prevederile art.236 alin.(4) din Codul muncii "contractul colectiv de muncă încheiat cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților."
Din acest text rezultă că un contract colectiv de muncă poate fi izvor de drepturi și obligații numai dacă se înscrie în limitele legii, în caz contrar clauzele negociate neproducând efecte juridice.
Caracterul de normă convențională a contractului colectiv de muncă face ca acesta să devină inaplicabil în situația în care vine în contradicție cu un act normativ, ori negocierea de drepturi bănești, așa cum sunt aceste diferențe salariale, fără ca acestea să poată fi susținute din bugetul aprobat la nivel superior societății angajatoare, nu naște obligația de plată.
Apreciază recurenta că atâta timp cât instanța a admis contrariul, acest lucru echivalează cu a admite că părțile unui contract colectiv de muncă la nivel de unitate pot negocia drepturi de natură salarială fără nici un fel de limită, ca lege a părților, având eficiență chiar cu încălcarea legii.
Totodată, în conformitate cu art.26 din Legea nr. 11/2010 privind bugetul de stat, pentru anul 2010 s-a stabilit că operatorii economici cu capital integral de stat, care în anul precedent au înregistrat pierderi, nu pot depăși cheltuielile cu personalul din anul precedent.
Recurenta fiind o societate sub autoritatea Ministerului Transporturilor nu putea depăși cheltuielile aferente veniturilor aprobate de Guvern, iar toate cheltuielile se fac la propunerea acestui minister și numai cu aprobarea Guvernului și, ca atare, nu avea venituri pentru a acorda ajutorului material de Paste și C., prima de Ziua Ceferistului pe anul 2010 și salariul suplimentar pe anii 2009 și 2010 din Contractul Colectiv de Muncă pentru anii 2009 și 2010.
Astfel, potrivit principiului că nimeni nu se poate obliga la ceva ce este imposibil, recurenta nu se putea obliga să acorde salariul suplimentar prevăzut de art.32 din Contractul Colectiv de Muncă, pentru că nu avea fonduri pentru acesta, iar chiar și-a luat această obligație, ea se va executa numai dacă există fondurile necesare pentru acordarea ajutorului material de Paste și C., prima de Ziua Ceferistului pe anii 2009 și 2010 și salariu suplimentar pe anii 2009 si 2010, dar câtă vreme lucrează în pierdere, această clauză contractuală este imposibil de executat.
În conformitate cu dispozițiile art.12 din Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de munca, republicată, cu modificările ulterioare: "contractele colective de munca se pol încheia si pentru salariații instituțiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturi a căror acordare ți cuantum sunt stabilite prin dispozițiile legale ".
Acest text se aplică prin analogie și salariaților din unitățile în care statul este acționar majoritar, cum este recurenta, unități pentru care fondul de salarii este limitat la suma aprobată prin hotărâre de guvern, dispoziție prevăzută de O.U.G. nr.79/2008.
Susținerile instanței de fond, față de faptul că recurenta trebuia să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din contractul colectiv de muncă, în condițiile în care le-a fost impusă de legiuitor o anumită conduită financiar contabilă cu privire la încadrarea în anumite cheltuieli, sunt nefondate.
Reiterează recurenta că bugetul de venituri și cheltuieli al societății se aprobă prin hotărâre de guvern, inițiată de Ministerul Transporturilor cu avizul Ministerului Finanțelor Publice și cel al Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale, în conformitate cu prevederile art.5 lit.a) din OUG nr.79/2008 coroborate cu art.15 alin.(l) din O.U.G nr.37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar.
În conformitate cu prevederile legale de mai sus, recurenta a înaintat proiectul de BVC pe anul 2009 la Ministerul Transporturilor și Infrastructurii cu adresa nr.30/A2/198/22.12.2009.
În acest proiect, la rubrica aferentă fondului de salarii s-a prevăzut suma de 456.000 mii lei, în timp ce fondul de salarii realizat la sfârșitul anului 2009 a fost în valoare de 486.489 mii lei, astfel cum rezultă din pct.115 cap.IX din execuția bugetului de venituri și cheltuieli pe anul 2009. Avându-se în vedere depășirea înregistrată de 30.488 mii lei, societatea s-a aflat în impasibilitatea de a acorda drepturile patrimoniale conform contractului colectiv de muncă.
Tot din execuția BVC a anului 2009, rezultă că s-au înregistrat depășiri ale cheltuielilor materiale cu combustibilul și ale cheltuielilor cu energia electrică de tracțiune față de prevederile din proiectul de BVC 2009, aceste cheltuieli fiind strict necesare pentru funcționarea transportului feroviar public de călători.
Mai mult, în anul 2009, societatea a înregistrat o pierdere în valoare de 210.377,85 mii lei și o pierdere cumulată din anii precedenți în valoare de 535.423,74 mii lei (pct.79 cap.V din bilanț).
Reiterează recurenta faptul că din bugetul de venituri și cheltuieli pe anul 2010 reiese faptul că pe anul care face obiectul cererii, indicele de creștere a salariului mediu brut față de indicele productivității muncii este inferior celor reglementați prin O.U.G. nr.79/2008.
Având în vedere că în anul 2010 în execuția bugetară preliminară s-a înregistrat o economie de 1,98% (rând 35 din execuție) la cheltuielile cu salariile, iar productivitatea muncii a fost realizată în proporție de 100% (rând 121 din execuție) rezultă că au fost respectate din O.G. nr.79/2008.
Totodată, din execuția bugetară preliminară pe anul 2010, reiese că recurenta a înregistrat o nerealizare a veniturilor cu 17,83%, respectiv 167.018 mii lei (rând 4 din execuție), față de prevederile din BVC, înregistrând creanțe restanțe în cuantum de 115.700 mii lei (rând 126 din execuție) ceea ce a determinat insuficiența fondurilor acesteia pentru achitarea plaților restante reprezentând arierate către furnizorii de combustibil, reparatori și prestatori de servicii, sumă în cuantum de 550.000 mii lei (rând 125 din execuție). În condițiile în care recurenta nu a putut onora plățile către furnizorii de materiale și servicii necesare desfășurării activității în condiții de operativitate, nu a dispus implicit nici de resurse financiare necesare acordării drepturilor de personal solicitate.
Având in vedere cele menționate, rezultă că societatea nu putea, conform legii (art.26 din Legea nr.l 1/2010 si art.7 din OUG nr.79/2008) să acorde drepturi suplimentare (prime, ajutoare materile) față de anii 2009 și 2010 și nici nu dispunea de resursele financiare necesare pentru plata acestora.
Pentru respectarea prevederilor legale (Legea nr.11/2010 și OUG nr.79/2008). societatea nu a acordat nici un fel de majorare salarială în anul 2010, față de anul precedent, dar nici nu a dispus de resursele financiare în acest sens.
Analizând actele dosarului prin prisma criticilor formulate de către recurenta pârâtă, care se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, Curtea apreciază că prima instanță a reținut în mod corect incidența reglementării prevăzute de art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii, potrivit căreia dreptul la acțiune privind plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri se prescrie în trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune, întrucât drepturile pretinse în cauză, chiar dacă se regăsesc în contractul colectiv de muncă, fac parte din categoria drepturilor salariale individuale ale salariaților care nu au caracter de drepturi colective, astfel că nu sunt supuse termenului de prescripție de 6 luni, prevăzut de art.268 lit. e din Codul muncii, republicat, aplicabil unei alte situații juridice, atunci când se pune problema executării sau neexecutării contractului colectiv de muncă sub alte aspecte decât drepturile bănești recunoscute salariatului prin negocierile dintre partenerii sociali.
Prin urmare, Curtea constată că termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii pentru drepturile salariale aferente perioadei în litigiu nu era împlinit la data înregistrării acțiunii pe rolul tribunalului, respectiv 18.12.2012, dată la care face referire chiar recurenta.
În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea reține următoarele:
Potrivit art.69 alin.(l) lit.a) și b) din contractul colectiv de muncă pe anii 2009-2010 existent la nivelul CFR Călători, înregistrat la D.M.I.M.B. sub nr.2572/04.06.2009, astfel cum a fost modificat și completat prin actul adițional nr.1708/21.04.2010, „în afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia de următoarele: a) cu ocazia sărbătorilor de Paști, C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare; de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariații care, în cursul anului respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu sau la data acordării ajutorului material sunt în CFS cu durata de un an; În perioada 1.04.2010 – 31.12.2010 aceste prevederi nu se aplică, urmând a se aplica începând cu 1 ianuarie 2011. B) pentru Ziua Ceferiștilor se va acorda o premiere stabilită de Consiliul de Administrație cu consultarea delegaților aleși ai sindicatelor cel puțin la nivel clasei 1 de salarizare; în perioada 1.04.2010 – 31.12.2010 aceste prevederi nu se aplică, urmând a se aplica începând cu 1 ianuarie 2011.”
În plus, organizațiile sindicale feroviare în numele salariaților și administrațiile feroviare, inclusiv administrația SNTFC „CFR Călători" - SA, prin procesul verbal încheiat în data de 25 mai 2009, au hotărât înghețarea salariilor de bază brute aferente claselor de salarizare prevăzute în grilele de salarizare, pentru anul 2009 și suspendarea acordării pe anul 2009 ajutoarelor materiale acordate salariaților cu ocazia sărbătorilor de Paste și C., respectiv a primei acordate pentru Ziua Feroviarului.
Prin urmare, părțile semnatare ale contractul colectiv de muncă al CFR Călători au fost de acord ca prevederile referitoare la acordarea ajutorului material de Paste si C. și prima de Ziua Feroviarului pe anii 2009 și 2010 să nu se aplice, ci numai din 1.01.2011.
Intimatul nu a contestat în prezenta cauză faptul că organizațiile sindicale reprezentative au convenit de comun acord neacordarea ajutoarelor materiale cu ocazia sărbătorilor de Paste, C. și Ziua Feroviarilor, astfel că deși o astfel de convenție nu a fost reluată și în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități, această înțelegere a părților produce efecte, paralizând aplicarea dispozițiilor contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități.
În acest context, cum părțile implicate în procesul de negociere a clauzelor contractuale au convenit să nu fie acordate ajutoarele pentru C., Paste și Ziua Feroviarului, iar suspendarea ori neacordarea drepturilor o anumită perioadă era permisă de dispozițiile art.31 și 33 din Legea nr.130/1996, în vigoare pe perioada în litigiu, Curtea reține că dispozițiile contractului colectiv de muncă, modificat prin act adițional, se aplică cu prioritate față de prevederile invocate de intimat.
Faptul că intimatul a invocat în favoarea sa contractul colectiv de muncă încheiate la nivel de ramură și cel la nivel de grup de unități nu produce nici un fel de consecințe juridice, art. 238 din Codul muncii nefiind în măsură să conducă la concluzia înlăturării înțelegerii dintre partenerii sociali.
În speță nu se pune problema aplicării dispozițiilor contractuale mai favorabile față de împrejurarea că în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate nu sunt stipulate drepturi la un nivel inferior în sensul legii, angajatorul având posibilitatea neacordării acestor ajutoare materiale, fiind o măsură negociată cu reprezentanții organizațiilor sindicale și care are valoare de lege.
Prin înlăturarea temeiului convențional al acordării acestor prime, solicitarea reclamanților devine lipsită de temei juridic.
Curtea consideră că prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate se aplică în forma negociată întrucât beneficiile recunoscute salariaților sub forma unui ajutor material cu ocazia sărbătorii de C., de P., precum și sub forma premierii cu ocazia Zilei feroviarilor au valoarea unor drepturi salariale suplimentare care se acordă din fondurile angajatorului, caz în care convenția dintre partenerii sociali din unitate prin care s-a prevăzut neacordarea lor în perioada în litigiu din cauza lipsei fondurilor necesare plății lor trebuie aplicată cu prioritate.
Așadar, drepturile pretinse în cauză nu sunt drepturi fundamentale, ci drepturi suplimentare față de salariul prevăzut pentru munca prestată în cursul unei luni, astfel că angajatorul este în drept să le modifice în diferite perioade de timp, să le suspende, chiar anual, or să nu le acorde, în lipsa fondurilor necesare achitării acestora.
Prin urmare, dată fiind convenția partenerilor sociali în sensul neacordării drepturilor în litigiu din lipsa veniturilor societății, Curtea reține ca fiind neîntemeiată solicitarea intimatului de obligare a recurentei la executarea obligației de plată pretinse.
În ceea ce privește salariul suplimentar, Curtea reține că din interpretarea art. 30 din Contractul Colectiv de muncă la nivel de grup de unități, invocat de reclamanți ca temei al pretențiilor formulate, rezultă că pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul va primi un salariul suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Dreptul salariaților la acest salariu suplimentar este însă condiționat, pe lângă criterii subiective ce privesc comportamentul fiecărui angajat în parte, de existența sursei de finanțare prevăzută expres la art.30 alin.3 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, în sensul că fondul necesar pentru acordarea salariului se constituie lunar din veniturile realizate în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar.
Așadar, anual, angajatorul trebuia să constituie din fondul de salarii un fond special în procent de maxim 10% cu destinația plății salariului suplimentar.
Or, în contextul in care angajatorul nu a avut venituri corespunzătoare acoperirii tuturor cheltuielilor, înregistrând pierderi în perioada în litigiu, precum și plăți restante față de bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, etc., nu poate fi obligat la plata salariilor suplimentare aferente solicitate de reclamanți.
Prin urmare, cum în perioada în litigiu la nivelul societății nu s-a constituit acest fond special, datorită realizării unui nivel al veniturilor scăzut și a dificultăților în constituirea fondului de salarii, reclamanți susțin în mod neîntemeiat că se poate plăti dreptul pretins pentru anii 2009 și 2010, în temeiul art.30 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități, de vreme ce nu există fondul special din care să fie făcută plata, iar o situație contrară nu a fost dovedită în cauză.
În plus, potrivit art.32 alin.1 și 2 din Contractul colectiv de muncă pe anul 2009 – 2010 al Societății Naționale de Transport Feroviar de Călători CFR Călători SA, înregistrat la DMIS a Muncipiului București cu nr.2572/4.06.2009, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr.1708/21.04.2010 „pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății, va primi un salariu suplimnetar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. Salariul suplimentar se poate acorda și trimiestrial, în baza hotârării Consiliului de administrație, luată cu acordul părților semnatare ale contractului colectiv de muncă. În acest caz, cuantumul anual al salariului suplimentar va fi echivalent cu un salariu de bază mediu lunar realizat. Aceste prevederi nu se aplică în anul 2010, urmând a se aplica începând cu 1 ianuarie 2011.”
Pentru toate considerentele arătate, în baza art.312 C.pr.civ., în opinie majoritară, Curtea va admite recursul, va modifica sentința recurată în parte, în sensul căva respinge acțiunea ca neîntemeiată, menținând dispoziția privind excepția prescripției dreptului la acțiune.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Cu opinie majoritară:
Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S. Națională de Transport Feroviar de Călători „CFR Călători” S.A. împotriva sentinței civile nr.9246 din data de 07.10.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant S. P. Tehnico - Economic din Transportul Feroviar „FEROM”, în numele membrilor de sindicat M. R., M. D., M. M., N. Mihaită, N. M., N. G., N., E., N. G., N. P., N. V. M..
Modifică sentința recurată, în parte, în sensul că:
Respinge acțiunea ca neîntemeiată.
Menține dispoziția privind excepția prescripției dreptului la acțiune.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 20 mai 2015.
Președinte, Judecător,
R. F. G. B. A. C.
Grefier,
B. M.
Red. Jud. RFG
Dact: Z.G./4 ex
Jud.fond: C.A.
Cu opinia minoritară a doamnei judecător P.-I. N.:
Opinez în sensul că recursul declarat de recurenta-pârâtă S. Națională de Transport Feroviar de Călători „CFR Călători” S.A. este nefondat în ceea ce privește critica referitoare la obligarea pârâtei la plata către parte dintre reclamanți a salariului suplimentar pentru anul 2009, astfel că se impunea menținerea dispoziției sentinței atacate privitoare la soluționarea acestui capăt de cerere.
Sub acest aspect, se reține că acordarea salariului suplimentar este prevăzută de art.32 alin.1 și 2 din Contractul colectiv de muncă pe anul 2009 – 2010 al Societății Naționale de Transport Feroviar de Călători CFR Călători SA, înregistrat la DMIS a Muncipiului București cu nr.2572/4.06.2009, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr.1708/21.04.2010, care dispune că „pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății, va primi un salariu suplimnetar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. Salariul suplimentar se poate acorda și trimiestrial, în baza hotârării Consiliului de administrație, luată cu acordul părților semnatare ale contractului colectiv de muncă. În acest caz, cuantumul anual al salariului suplimentar va fi echivalent cu un salariu de bază mediu lunar realizat. Aceste prevederi nu se aplică în anul 2010, urmând a se aplica începând cu 1 ianuarie 2011.”
Din modul de redactare a textului legal, se poate observa că acesta stabilește o obligație în sarcina angajatorului, și nu doar o facultate, o posibilitate de acordare a salariului suplimentar, norma legală prin care se conferă suplimentul salarial având caracter imperativ.
Nu se poate aprecia că acordarea salariului suplimentar ar fi condiționată de existența sursei de finanțare, întrucât chiar în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate s-a prevăzut în mod clar și neechivoc modalitatea în care acest fond trebuie constituit, indiferent de posibilitățile economice ulterioare ale unității angajatoare și independent de profitul obținut de angajator (fondul necesar pentru acordarea salariului se constituie lunar din veniturile realizate în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar).
Prin urmare, pentru anul 2009, intimații-reclamanți erau îndreptățiți la plata salariului suplimentar, prevederi similare celor mai sus analizate fiind conținute și în art. 30 din Contractul Colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar.
Pentru considerentele mai sus expuse, raliindu-mă celorlalte considerente avute în vedere la pronunțarea deciziei din recurs, apreciez că soluția ce se impunea în cauză este de admitere a recursului și de modificare, în parte, a sentinței, în sensul respingerii acțiunii, cu excepția cererii privind plata salariului suplimentar pentru anul 2009.
JUDECĂTOR
P. I. N.
Red.: P.I.N../2ex
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 791/2015.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 503/2015.... → |
|---|
