Pretentii. Decizia nr. 2/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-01-2015 în dosarul nr. 12282/3/2013
Dosar nr._ (Număr în format vechi 7862/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 2/2015
Ședința publică de la 05 Ianuarie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. G. E.
Judecător D. A. C.
Grefier I. R. M.
Pe rol, soluționarea apelului declarat de apelanții I. M.-M. și I. I.-G. împotriva sentinței civile nr.6543 din data de 04.06.2014 pronunțate de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata C. DE P. A MUNICIPIULUI BUCURESTI, cauza având ca obiect contestație decizie de pensionare.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns pentru apelanții I. M.-M. și I. I.-G., avocat S. C. Ș., cu împuternicire avocațială ._/2013, aflată în dosarul de fond, lipsind intimata C. de P. a Municipiului București.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții că, înainte de stabilirea primului termen de judecată, în faza procedurii prealabile, au fost comunicate motivele de apel intimatei C. de P. a Municipiului București, la data de 10.11.2014, iar aceasta nu a formulat întâmpinare.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul avocatului apelanților în susținerea apelului.
Apelanții I. M.-M. și I. I.-G., prin avocat, arată că motivul de apel privește procedura de emitere a deciziei contestate, respectiv faptul că aceasta ar trebui să fie emisă după un anumit model. Acest aspect a fost precizat și în cererea completatoare aflată la filele 23-24 din dosarul de fond, ce nu a fost analizat de instanța de fond și, în acest sens, solicită trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond. Pentru celelalte motive tratate pe larg prin cererea de apel, solicită admiterea apelului, modificarea sentinței atacate în sensul admiterii contestației.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
În temeiul art.394 din Codul de procedură civilă, Curtea închide dezbaterile și reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra apelului, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.6543 din data de 04.06.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, a fost respinsă contestația formulată de contestatoarele I. M. M. și I. I. - G., în contradictoriu cu intimata C. de P. a Municipiului București.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că drepturile la pensie de urmaș ale contestatoarelor s-au deschis la data de 21.06.2010, în baza Legii nr. 19/2000, conform deciziei nr._ emisa de parata (fila 19).
Ulterior, la data de 26.02.2013, prin decizia nr._ (fila 18), parata a revizuit drepturile de pensie ale contestatoarelor, în baza O.U.G. nr. 59/2011.
Reclamantele au contestat legalitatea deciziei de revizuire nr._/26.02.2013 emisa de parata, sub aspectul pierderii definitive a pensiei de serviciu precum si pierderea definitiva a cuantumului drepturilor de pensie, astfel cum au fost stabilite anterior prin decizia emisa in baza Legii nr. 223/2007.
Sub aspectul legalității deciziei contestate, instanța a constatat ca, potrivit O.U.G. nr. 59/2011, pensiile prevăzute la art.1 lit.c)-h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor masuri in domeniul pensiilor, ce au făcut obiectul recalculării conform prevederilor aceleiași legi, se revizuiesc din oficiu, prin emiterea unor decizii de revizuire, in termen de 30 zile de la data intrării in vigoare a prezentei ordonanțe de urgenta.
Conform dispozițiilor art. 1 lit. g din Legea nr. 119/2010 „pe data intrării in vigoare a prezentei legi, pensiile de serviciu ale personalului aeronautic civil navigant profesionist din aviația civila, devin pensii în înțelesul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii si alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările si completările ulterioare.”
In același timp, art. 3 alin 1din Legea nr.119/2010 prevede că „pensiile prevăzute la art.1, stabilite potrivit prevederilor legilor cu caracter special, cuvenite sau aflate in plata, se recalculează prin determinarea punctajului mediu anual si a cuantumului fiecărei pensii, utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr. 19/2000, cu modificările si completările ulterioare”.
Pe cale de consecință, pârâta a procedat la revizuirea drepturilor de pensie ale reclamantelor, cu respectarea algoritmului prevăzut de Legea nr. 19/2000 cu modificările și completările ulterioare, fiind emisa decizia care face obiectul contestației, astfel încât nu se poate susține că decizia de revizuire este lipsită de temei juridic.
Instanța a constatat că cererea cu care a fost investită vizează aspecte legate de nerespectarea normelor de drept comunitar ce se aplică cu prioritate, instanța fiind chemată să constate conflictul dintre norma internă și norma europeană și să o aplice cu prioritate pe aceasta din urmă.
Contestatoarele au contestat măsura revizuirii invocând nelegalitatea acesteia pentru aceea că a fost încălcat un drept de proprietate garantat de art. 1 Protocolul 1 adițional la CEDO și, totodată, pentru aceea că, în opinia lor, datorită succesiunii în timp a actelor normative, trebuia menținută în plată pensia în cuantumul mai avantajos.
În ceea ce privește încălcarea unui drept de proprietate prin măsura revizuirii, instanța a înlătura aceste susțineri ale contestatoarelor pentru următoarele considerente:
În primul rând, în ceea ce privește „bunurile” garantate de CEDO, instanța a reținut că acestea se referă la drepturi actuale și nu la drepturi eventuale.
Astfel, așa cum s-a reținut în mod concret în practica CEDO, întotdeauna s-a făcut o diferențiere între sistemele care acordă prin plata contribuțiilor o parte individualizată care poate fi determinată la orice moment și, pe de altă parte, sisteme în care relația dintre contribuțiile plătite și beneficiile ce urmează a fi încasate este mult mai puțin vizibilă, ceea ce face ca bunul în cauză să fie mai greu definibil.
Statul român a adoptat un sistem din ultima categorie dar, în orice caz, criteriile avute în vedere la stabilirea drepturilor au fost dintotdeauna dacă nu determinate cel puțin determinabile.
A mai reținut Curtea că, atunci când sistemul este bazat pe principiul solidarității, cum este sistemul românesc, „care reflectă responsabilitatea comunității ca întreg”, beneficiarul nu poate revendica o parte exclusivă și determinată din fond, ci are doar o așteptare să i se plătească niște sume la data acordării pensiei.
În speță, contestatoarele au beneficiat de un „bun”, atât timp cât dreptul lor la pensia specială a fost recunoscut prin legea națională. Ori, de la momentul intrării în vigoare a Legii nr.119/2010 acest drept a fost revizuit, pensiile fiind raportate la Legea nr.19/2000 care a devenit singura garantă a existenței unui bun în patrimoniul său, constituit însă din pensia de asigurări sociale.
Pe cale de consecință, instanța a reținut că, contestatoarele au deținut un „bun actual” în sensul convenției atâta timp cât dreptul lor la pensia specială și-a regăsit corespondent în legislația națională, respectiv a fost prevăzut de lege. Ulterior apariției Legii nr.119/2010 pensia specială și-a pierdut calitatea de „bun actual”, statul fiind ținut în continuare de obligația de a nu interveni asupra drepturilor de pensie deja achitate și încasate.
În ceea ce privește bunurile viitoare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut calitatea de „bun” doar dreptului asupra pensiei rezultând dintr-un sistem de capitalizare – pensia de asigurări sociale – nu și asupra dreptului eventual la o contribuție suplimentară din partea statului.
Instanța a constatat că este neîntemeiată și critica contestatoarelor privind încălcarea principiului neretroactivității, în condițiile în care revizuirea stabilită prin O.U.G. nr. 59/2011 și Legea nr. 119/2010 se aplică doar pentru viitor, iar nu pentru trecut, drepturile recalculate cuvenindu-se începând cu data de 01.08.2011, conform mențiunilor din decizia contestata, ceea ce înseamnă că nu s-a intervenit asupra efectelor deja produse de actul normativ în baza căruia li se stabilise pensia de serviciu, ci efectele generate de Legea nr. 119/2010 sunt aplicabile pentru viitor.
S-a reținut ca si Curtea Constituționala prin Decizia nr. 873/2010 a constatat că dispozițiile Legii privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor nu contravin prevederilor constituționale ale art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii.
Fața de invocarea înlăturării efectelor produse de aplicarea considerata retroactiva a Legii nr. 119/2010, apreciază că acest principiu de drept fundamental al legii civile - neretroactivitatea - nu a fost încălcat prin emiterea deciziilor de recalculare a pensiilor de serviciu, constatând ca Legea nr. 119/2010 nu dispune pentru trecut si nu intervine asupra unor drepturi dobândite și nici asupra prestațiilor succesive acordate anterior, pensiile încasate in temeiul legilor speciale pana la . noii legi nefiind afectate. Procesul de recalculare privește doar cuantumul pensiei de care va beneficia pensionarul pentru viitor așadar, prestațiile viitoare nefiindu-i afectate.
Nu au fost primite criticile privind neabrogarea articolelor din anumite legi speciale care acordau aceste compensații, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 119/2010, fapt ce a condus la un paralelism legislativ, critică oarecum pertinentă, dar dispozițiile art. 12 din Legea nr. 119/2000 ridică această suspiciune întrucât ”Persoanele ale căror drepturi la pensie sunt stabilite, în condițiile legii, ulterior datei intrării în vigoare a prezentei legi vor fi supuse automat procesului de recalculare, astfel cum este reglementat de prezenta lege.”
De altfel, plata pensiei reprezintă o prestație periodica, cu caracter succesiv iar statul in virtutea dreptului sau suveran de a dispune cu privire la modalitatea de organizare a sistemului de asigurări sociale, poate oricând interveni pentru viitor, asupra cuantumului pensiei, așa cum a mai făcut-o de-a lungul timpului cu ocazia fiecărei recalculări.
Aceste efecte au fost de altfel, confirmate in mod constant si de doctrină care a reținut ca efecte produse in timp ale unei situații juridice vor fi cele stabilite de legea in vigoare in momentul in care se realizează fiecare efect in parte. Așadar, legea noua nu poate reglementa efectele produse de o situație juridica înainte de ., dar permite aplicarea efectelor produse de aceeași situație juridica după ., in baza principiului aplicării imediate a legii noi.
Directiva nr.86/378/CEE/24.07.1986 invocată de către contestatoare reglementează egalitatea de tratament între femei și bărbați în domeniul securității sociale și nu impune introducerea sau menținerea pensiilor speciale pentru anumite categorii sociale.
În ceea ce privește încălcarea principiului drepturilor câștigate, instanța a reținut că textele invocate de contestatoare și practica CJUE nu se referă la pensii, ci la alte prestații de asigurări sociale.
În opinia contestatoarelor, principiul protecției drepturilor dobândite, constând în aceea că dreptul la pensia de serviciu rămâne un drept dobândit ce nu poate fi afectat prin acte normative ulterioare, a fost încălcat prin intervenția legiuitorului și prin înlăturarea acestui tip de pensii.
Instanța a constatat însă că „pensia de serviciu”, în forma în care a fost aceasta acordată în România, nu a fost constituită având la bază principiile garantate de normele europene, respectiv o contribuție privată suplimentară a contestatorului ori o convenție între angajator și angajat cu privire la acordarea unei „compensări” pentru asumarea riscurilor unei anumite profesii. Acest tip de pensie consacrat prin legile speciale române nu este garantat de niciun principiu comunitar și nu se încadrează în niciun dintre tipurile de pensie recunoscute de normele comunitare.
Astfel, pensiile ocupaționale comunitare desemnează suma plătita periodic, pe viata, dintr-un fond de pensii ocupaționale, unui participant in mod suplimentar si distinct de cea furnizata de sistemul public, iar categoriile de pensii „profesionale” acordate de angajator în considerarea unui anumit specific al funcției are la bază convenția dintre angajat și angajator în acest sens și prefigurarea de către angajat, la momentul acceptării profesiei, a acestui câștig ulterior.
Pe cale de consecință, în speță nu a fost vorba despre un „drept câștigat” garantat pentru viitor, în sensul normelor europene, ci mai degrabă despre un drept acordat temporar de stat, în limita posibilităților economice.
În ceea ce privește nerespectarea art. 17 din Carta drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care garantează dreptul de proprietate, instanța a reținut că acesta corespunde primului articol din protocolul adițional la CEDO, reclamantele arătând că au deținut un bun de care au fost lipsite în mod nelegal.
Așa cum în mod constant s-a reținut în practica CEDO, noțiunea de „bun” este destul de generoasă, în cauze precum Buchen contra Cehiei reținând că „noțiunea de "bun" înglobează orice interes al unei persoane de drept privat ce are o valoare economică, astfel că dreptul la salariu și dreptul la pensie pot fi asimilate unui drept de proprietate.”
Așadar, în practica CEDO a fost asimilat dreptul la pensie noțiunii de „bun”, nu și dreptul la un anumit cuantum al pensiei.
De altfel, Comisia a făcut o diferențiere între sistemele sociale care acordă persoanei, prin plata contribuțiilor, o parte individualizată care poate fi determinată în orice moment și sistemele în care relația dintre contribuțiile plătite și beneficiile care urmează a fi încasate este mult mai puțin vizibilă, ceea ce face ca „bunul” reprezentând dreptul la pensie să fie mai greu definibil (cauza Mazurek contra Franței).
În doctrină s-a reținut în mod constant că o rentă rezultată dintr-un sistem de capitalizare constituie un bun în sensul Convenției (Laurent Sermet, op.cit., p.13).
Așadar, pentru a constitui un „bun” în sens CEDO, dreptul la pensie trebuie să reflecte o așteptare legitimă a beneficiarului la plata unor sume determinate, calculate în raport de contribuția avută în timp la constituirea fondului de pensii. Obligația de a contribui la un sistem de securitate socială poate da naștere unui drept de proprietate la o fracțiune din patrimoniul astfel constituit (Muller contra Austriei), în cazul în care există o relație directă între totalul cotizațiilor vărsate și pensia obținută (deci cotizantul are un drept asupra unei fracțiuni identificabile și exigibile din fondurile disponibile).
Este adevărat că în jurisprudența CEDO s-a mai reținut și faptul că dreptul la pensie, fondat pe muncă, poate în anumite circumstanțe să fie asimilat dreptului de proprietate (Decizia T. împotriva Suediei - 1985).
În această situație însă, dreptul garantat de art. 1 Protocolul 1 Adițional la CEDO nu este dreptul de a primi o anumită sumă, întrucât aceasta poate fi supusă unor schimbări datorate în special modificărilor legislative.
Prin urmare, modificările privind cuantumul pensiei nu afectează dreptul de proprietate, „bunul” garantat fiind dreptul la pensie.
În ceea ce privește cuantumul pensiei revizuite, este de subliniat în primul rând că acesta este contestat la modul general, fără a fi invocată vreo eroare concretă de calcul sau nevalorificarea vreunor venituri la stabilirea punctajului mediu anual, astfel încât instanța nu are posibilitatea efectuării de verificări din acest punct de vedere.
În consecință, pentru toate argumentele expuse anterior, Tribunalul a constatat că decizia de revizuire nr._/26.02.2013 a fost emisă în mod legal, astfel încât a respins contestația formulată ca neîntemeiată.
Potrivit dispozițiilor art.448 alin.1 pct. 4 C.pr.civ., prezenta hotărâre a fost executorie provizorie de drept si potrivit dispozițiilor art.471 C.pr.civ., cererea de apel va fi depusă sub sancțiunea nulității la instanța a cărei hotărâre se ataca.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termen legal și motivat, contestatoarele I. M.-M. și I. I. – G..
În motivarea apelului, apelantele au susținut că au contestat decizia de pensie emisă pe Legea nr. 119/2010 raportat la H.G. nr. 737/2010 de recalculare a pensiei de serviciu pentru personalul din aviația civilă, pentru motive ce țin atât de temeinicia lor și încălcarea normelor de drept național și comunitar arătate în contestația formulată, cât și pentru motive ce țin de nerespectarea procedurii de emitere a acestor decizii, procedură stabilită ca fiind obligatorie de legiuitor.
Arată că instanța de fond a respins acțiunea, trecând peste toate motivele invocate, unele dintre acestea nefiind nici măcar analizate cu ocazia motivării sentinței, iar altele dintre susținerile instanței din motivare fiind complet străine de obiectul și temeiul de fapt și de drept al contestației.
Au arătat în acțiune, citând din Constituție că „... Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire..." În cauză nu doar că nu au o dreapta și prealabilă despăgubire, ci nu au o despăgubire de niciun fel, oricare ar fi aceasta. Mai mult, deși stabilirea unui cuantum mai mic al pensiei a avut la bază în viziunea instanței de fond o pretinsă criză economică, măsura tăierii pensiei sale de serviciu nu a avut un caracter temporar, pe perioada crizei, ci unul permanent, urmând ca tot restul vieții să primească o pensie mai mică.
În motivarea sentinței, instanța de fond face o diferențiere între diferitele componente ale pensiei de serviciu, afirmând că doar partea contributivă este garantată de CEDO, nu și cea achitată de la bugetul de stat.
Aceasta cu toate că, tot instanța și tot în considerente, reține corect că "Așa cum în mod constant s-a reținut în practica CEDO, noțiunea de "bun" este destul de generoasă, în cauze precum Buchen contra Cehiei reținând că noțiunea de "bun" înglobează orice interes al unei persoane de drept privat ce are o valoare economică, astfel că dreptul la salariu și dreptul la pensie pot fi asimilate unui drept de proprietate".
Se bucură să constate că și instanța de fond, s-a supus propriei conștiințe de această dată, dându-le dreptate și consideră pensia de serviciu un bun meritat.
Apoi, în mod surprinzător, a motivat că numai o parte din cuantumul pensiei sale este protejată ca drept de proprietate, nicidecum pensia sa în întregime. În accepțiunea instanței este practic protejat dreptul de proprietate la nivel ideatic, nicidecum în materialitatea sa, constituit de un bun cert pe care l-a avut în patrimoniu și nu-l mai au.
Un alt aspect invocat, peste care instanța de fond a trecut este încălcarea principiului neretroactivității. Prin decizia contestată se stabilește un nou cuantum al pensiei sale, pensie pe care o avea deja în plată încă din 29.01.2008 conform deciziei nr._ / 21.06.2011.
Acea decizie nr._ /21.06.2011 avea un drept de contestație de 45 de zile. Necontestată fiind, aceasta a rămas definitivă și nu ar mai putea fi afectată de eventuale modificări legislative în sensul diminuării ei.
Totuși, prin apariția unui text de lege nou, se modifică un raport juridic deja stabilit ca definitiv, încălcându-se astfel principiul neretroactivității legii.
Nu este de acord cu interpretarea conform căreia principiul mai sus enunțat nu ar fi încălcat câtă vreme pensia i-a fost modificată numai pentru viitor întrucât, așa cum a arătat și mai sus, dar și prin acțiune, legea nouă acționează în fapt asupra deciziei nr._/21.06.2011, anterior pusă în plată și rămasă definitivă prin necontestare. Mai mult, acționează asupra acestei decizii în sensul diminuării pensiei.
Și aici au un alt principiu al asigurărilor sociale încălcat. O altă eroare pe care a făcut-o instanța de fond în analiza acestui principiu al neretroactivității este tratarea acestuia prin prisma dreptului civil.
Așa cum arătă mai sus, în materia pensiilor, legea nouă se aplică imediat doar dacă stabilește un cuantum al pensiei mai favorabil. Dacă rezultă o pensie mai mică, se menține în plată cea stabilită anterior.
Analizează instanța de fond principiul protecției drepturilor dobândite, însă într-o manieră nepotrivită din punctul apelantelor de vedere. Se referă la acest drept câștigat ca și cum ar fi o pensie datorată de angajator, în temeiul unei convenții, nicidecum o pensie având la bază un act normativ și anume Legea nr. 223/2007.
Se analizează mai departe acordarea pensiei de serviciu din prisma unei convenții inexistente între stat și pensionar, ajungând instanța de fond la concluzia că această convenție, într-adevăr, nu există.
Este adevărat, o astfel de convenție nu există. Ceea ce există și nimeni nu poate tăgădui, este actul normativ în baza căruia au fost acordate aceste drepturi: Legea nr. 223/2007. Fiind vorba despre o lege, forța acesteia este net superioară oricărei convenții între părți. La fel și urmările acesteia.
În baza drepturilor câștigate potrivit Legii nr. 223/2007, pensionarii și-au asumat o . obligații, iar la suprimarea abuzivă a acesteia s-au văzut puși în situația de a nu și le putea achita pe de o parte, iar pe de alta parte de a nu putea face față nevoilor specifice acestei categorii socioprofesionale, oferind cu titlu de exemplu tratamentele medicale.
Este adevărat că asumarea profesiei nu s-a făcut ca urmare a promisiunii unei astfel de pensii, însă nimic nu împiedică statul ca măcar la finalul vieții profesionale să își asume obligația de a recompensa la justa valoare o categorie profesională de pe urma căreia a avut beneficii considerabile cu sacrificii doar din partea personalului navigant. Mai mult, acordarea pensiei de serviciu a fost deopotrivă și în interesul statului, pentru a încuraja accederea într-o asemenea profesie extrem de utilă pentru stat, însă deosebit de dezavantajoasă pentru aviatori prin riscurile și sacrificiile asumate, precum și a numeroaselor boli profesionale ce conduc la o speranță de viață cu 11 ani mai mică decât a celorlalte categorii de pensionari.
Nu aceeași a fost situația la adoptarea O.U.G. nr. 59/2011, care a suprimat pensiile de serviciu fără a avea la bază niciun fel de studiu de impact, de analiză ori de compensare din partea statului, totul făcându-se aleatoriu.
Că aceasta nu mai poate fi tăiată odată ce a fost acordată, stă scris într-o . acte normative, fiind chiar unul din principiile de bază ale stabilirii drepturilor de pensie.
Până în prezent, acest principiu al dreptului câștigat a existat în toate legile ce au reglementat de-a lungul timpului sistemul de pensii. A existat în Legea nr. 3/1977 și a existat și în Legea nr. 19/2000. Nu doar că a existat, dar a fost aplicat cum se cuvine, fiind unul dintre principiile cele mai respectate din sistemul de pensii.
A fost statuat chiar și prin Decizia nr. 120/2007 pronunțată de Curtea Constituțională: „... Operațiunea de recalculare privește în mod inevitabil trecutul, pentru că stagiul de cotizare a fost realizat în trecut, dar se efectuează doar după data intrării în vigoare a ordonanței și are efecte numai pentru viitor, pensia recalculată intrând în plata numai de la data emiterii deciziei, în cazurile în care din recalculare rezultă un cuantum mai mare al pensiei, se va plăti acesta, iar dacă noul cuantum rezultat este mai mic, se va acorda în continuare pensia anterior stabilită și aflata în plată, fără a se aduce vreo atingere drepturilor legal câștigate anterior...".
Arătă în cererea de chemare în judecată că „rațiunea instituirii principiului neretroactivității legii are în vedere asigurarea stabilității circuitului civil." Și „o recalculare/revizuire a acestor pensii, acordate legal si aflate în plată, echivalează cu o încălcare de către stat a propriei legislații, iar o modificare retroactivă ar fi incompatibilă cu principiile unui stat de drept."
Câtă vreme a avut un cuantum superior al pensiei, cum poate fi decizia contestată conformă cu principiul dreptului câștigat atâta vreme cât îi stabilește un cuantum net inferior? A formulat aceste susțineri și în contestație.
Restul motivelor de nulitate invocate prin contestație nu au fost tratate sub nicio formă de către instanța de fond în motivarea sentinței apelate. Apreciază că decizia a cărei anulare o solicită ar fi trebuit emisă după un model anume stabilit printr-un ordin publicat în Monitorul Oficial. Această obligație reiese din chiar actul normativ în a cărui aplicare a fost emisă decizia contestată.
Au astfel o decizie de recalculare emisă în temeiul O.U.G. nr. 59/2011 al cărei model ar fi trebuit aprobat prin ordin al președintelui Casei Naționale de P. potrivit art. 23 din O.U.G. nr. 59/2011 în termen de 10 zile de la aprobarea metodologiei de revizuire prevăzută în actul normativ.
Această decizie nu avea cum să fie emisă legal decât respectând un model anume, iar modelul îl stabilea președintele Casei Naționale de P. printr-un ordin emis în acest sens. Odată emis acest ordin, ar fi trebuit să fie publicat în Monitorul Oficial pentru a produce efecte și a se putea emite decizii în baza sa. Obligația de publicare în Monitorul Oficial rezidă în textele de lege ce reglementează tehnica legislativă.
Art. 11 alin. 1 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în M.Of. nr. 260 din 21.04.2010, stabilește: ”(1) în vederea intrării lor în vigoare, legile și celelalte acte normative adoptate de Parlament, hotărârile și ordonanțele Guvernului, deciziile primului-ministru, actele normative ale autorităților administrative autonome, precum șl ordinele, instrucțiunile și alte acte normative emise de conducătorii organelor administrației publice centrale de specialitate se publică în Monitorul Oficial al României, Partea /.", iar art. 55 alin. 1 din Legea nr. 561/2009 privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea si prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum si a altor documente, in vederea adoptării/aprobării arată că: ”(1) Ordinele, Instrucțiunile si alte asemenea acte cu caracter normativ ale miniștrilor si conducătorilor celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin grija acestora.„
Până la acest moment, în Monitorul Oficial nu a fost publicat astfel de ordin. Mai mult, potrivit textelor de lege mai sus citate, exista obligația publicării acestui ordin înainte de emiterea deciziei.
Așadar, este vorba de o decizie care suferă de nelegalitate nu doar în ce privește motivele de fond, ci și din punct de vedere al normelor de tehnică legislativă, atâta vreme cât este emisă după un model aleatoriu al emitentei, nicidecum potrivit unui model anume stabilit prin Ordinul Casei Naționale de P. și, mai ales, acest ordin nu a fost publicat vreodată în Monitorul Oficial.
Textul art. art. 11, alin. 1 din Legea nr. 24/2000 ne spune că ordinele în cauză se publică în Monitorul Oficial „în vederea intrării lor în vigoare". Din moment ce nu a fost publicat vreodată, rezultă fără echivoc faptul că nu a fost niciodată în vigoare. De aici putem trage o singură concluzie: decizia contestată este nulă.
Nu s-a formulat întâmpinare.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor formulate în cererea de apel, Curtea constată că apelul este nefondat.
Prima instanță a făcut o aplicare corectă a legii, considerentele de fapt și de drept ce au stat la baza soluției pronunțate fiind pertinente, astfel că în cele ce urmează vor fi făcute numai anumite precizări, Curtea însușindu-și constatările instanței de fond.
Decizia contestată cuprinde toate elementele pe baza cărora se stabilesc drepturile de pensie și permite un control al modului de stabilire. Faptul ca nu s-ar fi emis si publicat in Monitorul Oficial anumite norme de aplicare prin H.G. sau ordin al unui ministru sau al președintelui CNPAS, prin care urma a fi stabilita forma deciziei de recalculare a pensiilor, nu atrage nulitatea deciziei, cat timp aceasta cuprinde toate elementele legale, ci eventual sancțiuni pentru reprezentanții administrației centrale, in condiții stricte, legea nestabilind vreo condiție de formă, respectarea formularelor speciale nefiind o condiție de valabilitate a actului, aceasta nulitate nefiind prevăzută de lege. Prin reducere la absurd, ar însemna ca lipsa sau nepublicarea unor astfel de norme de aplicare a legii, spre exemplu pentru 2 ani, sa ducă la neplata niciunei pensii vreme de 2 ani, susținere care este, fără îndoială, inadmisibilă.
În ce privește respectarea dreptului de proprietate, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului:
Ca regulă fundamentală, judecătorul nu poate înlătura o lege de la aplicare, în speță Legea nr. 119/2010, nici s-o amendeze pe motiv că nu ar fi de acord cu ea, ori că este discriminatorie, ci este ținut atâta vreme cât nu a fost abrogată, modificată ori declarată neconstituțională, s-o aplice întocmai, independent de existența sau nu ori eficacitatea unor norme de aplicare adoptate printr-un act subsecvent și inferior ca forță juridică, după cum este obligat să nu dea efecte ultraactive unei legi sau dispoziții ieșite din vigoare, ori retroactive altora, care reglementează diferit în viitor, aceleași situații juridice. Aceeași obligație există și cât privește respectarea deciziilor instanței de contencios constituțional, iar o declarație de neconstituționalitate nu există, dimpotrivă, jurisprudența Curții Constituționale este în sensul justificării măsurilor adoptate în acest sens, motivat de interesul degrevării bugetului de stat, respectiv a celui al asigurărilor sociale de stat, într-o măsură care să respecte criteriul proporționalității cu situația care le-a determinat, fiind rezultatul unui echilibru între scopul declarat al legii și mijloacele folosite în realizarea lui, și dacă vizează în mod nediscriminatoriu toate persoanele aflate în ipoteza normei. Din această perspectivă, se constată că motivele acțiunii principale, reluate în recurs, se constituie exclusiv în critici adresate legii, fără a se dovedi vreo nelegalitate a punerii în aplicare propriu-zise, numai acest din urmă aspect cenzurabil de judecătorul a quo.
Legea nr.119/2010 a făcut obiectul unui control a priori de constituționalitate, criticate fiind aceleași aspecte ca cele învederate în cauza de față. Astfel, prin Decizia nr.871 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.433 din 28 iunie 2010, Curtea, respingând obiecția de neconstituționalitate care viza viitoarea Lege nr.119/2010, a statuat că "pensiile de serviciu se bucură de un regim juridic diferit în raport cu pensiile acordate în sistemul public de pensii. Astfel, spre deosebire de acestea din urmă, pensiile de serviciu sunt compuse din două elemente, indiferent de modul de calcul specific stabilit de prevederile legilor speciale, și anume: pensia contributivă și un supliment din partea statului care, prin adunarea cu pensia contributivă, să reflecte cuantumul pensiei de serviciu stabilit în legea specială. Partea contributivă a pensiei de serviciu se suportă din bugetul asigurărilor sociale de stat, pe când partea care depășește acest cuantum se suportă din bugetul de stat [a se vedea, spre exemplu, art.85 alin.(1) din Legea nr.303/2004 sau art.180 din Legea nr.19/2000]. De altfel, Decizia Curții Constituționale nr.20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.72 din 18 februarie 2000, a statuat că pensia de serviciu constituie «o compensație parțială a inconvenientelor ce rezultă din rigoarea statutelor speciale», ceea ce demonstrează, fără drept de tăgadă, că, de fapt, acel supliment de care am făcut vorbire mai sus se constituie în acea compensație parțială menționată de Curte, pentru că diferențierea existentă între o pensie specială și una strict contributivă, sub aspectul cuantumului, o face acel supliment.
Acordarea acestui supliment, așa cum se poate desprinde și din decizia mai sus amintită, a urmărit instituirea unei regim special, compensatoriu pentru anumite categorii socio-profesionale supuse unui statut special. Această compensație, neavând ca temei contribuția la sistemul de asigurări sociale, ține de politica statului în domeniul asigurărilor sociale și nu se subsumează dreptului constituțional la pensie, ca element constitutiv al acestuia.
În acest sens, trebuie observat că dispozițiile art.47 alin.(2) din Constituție se referă distinct la dreptul la pensie față de cel la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege, dar pe care Legea fundamentală nu le nominalizează.
Prin urmare, în ceea ce privește aceste din urmă drepturi de asigurări sociale, legiuitorul are dreptul exclusiv de a dispune, în funcție de politica socială și fondurile disponibile, asupra acordării lor, precum și asupra cuantumului și condițiilor de acordare. Se poate spune că, față de acestea, Constituția instituie mai degrabă o obligație de mijloace, iar nu de rezultat, spre deosebire de dreptul la pensie, care este consacrat în mod expres.
Ca atare, având în vedere condiționarea posibilității statului de a acorda pensiile speciale de elemente variabile, așa cum sunt resursele financiare de care dispune, faptul că acestor prestații ale statului nu li se opune contribuția asiguratului la fondul din care se acordă aceste drepturi, precum și caracterul succesiv al acestor prestații, dobândirea dreptului la pensie specială nu poate fi considerată ca instituind o obligație ad aeternum a statului de a acorda acest drept, singurul drept câștigat reprezentând doar prestațiile deja realizate până la . noii reglementări și asupra cărora legiuitorul nu ar putea interveni decât prin încălcarea dispozițiilor art.15 alin.(2) din Constituție. Relevantă în acest sens este și Decizia nr.458 din 2 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.24 din 13 ianuarie 2004, în care s-a statuat că «o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supraviețuirea legii vechi și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare».
Conformându-se dispozițiilor art.15 alin.(2) din Constituție, textele de lege criticate afectează pensiile speciale doar pe viitor, și numai în ceea ce privește cuantumul acestora. Celelalte condiții privind acordarea acestora, respectiv stagiul efectiv de activitate în acea profesie și vârsta eligibilă, nu sunt afectate de noile reglementări. De asemenea, Legea privind instituirea unor măsuri în domeniul pensiilor nu se răsfrânge asupra prestațiilor deja obținute anterior intrării sale în vigoare, care constituie facta praeterita.
Oricum, având în vedere că pensiile speciale nu reprezintă un privilegiu, ci au o justificare obiectivă și rațională, Curtea consideră că acestea pot fi eliminate doar dacă există o rațiune, o cauză suficient de puternică spre a duce în final la diminuarea prestațiilor sociale ale statului sub forma pensiei. Or, în cazul Legii privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, o atare cauză o reprezintă necesitatea reformării sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea inechităților existente în sistem și, nu în ultimul rând, situația de criză economică și financiară cu care se confruntă statul, deci atât bugetul de stat, cât și cel al asigurărilor sociale de stat. Astfel, această măsură nu poate fi considerată ca fiind arbitrară; de asemenea, Curtea urmează a observa că măsura nu impune o sarcină excesivă asupra destinatarilor ei, ea aplicându-se tuturor pensiilor speciale, nu selectiv, nu prevede diferențieri procentuale pentru diversele categorii cărora i se adresează, pentru a nu determina ca una sau alta să suporte mai mult sau mai puțin măsura de reducere a venitului obținut dintr-o atare pensie.
O lege retroactivează atunci când înțelege să reglementeze fapte care, înainte de ., au dat naștere, au modificat sau stins o situație juridică sau efecte pe care acea situație juridică le-a produs înainte de această dată – facta praeterita. De exemplu, în cazul de față, Legea nr. 119/2010 si O.U.G. nr. 59/2011 ar fi fost retroactive dacă ar fi avut drept consecință reducerea pensiei de urmaș cuvenite după autorul reclamantelor pe o perioadă anterioară intrării sale în vigoare.
Legea nouă se aplică însă, de la data intrării sale în vigoare, fără să fie retroactivă, atât situațiilor juridice ce se nasc, se modifică sau se sting după această dată, dar și situațiilor juridice în curs de formare (executare), modificare sau stingere la data intrării ei în vigoare – facta pendentia, precum și efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute – facta futura. Este exemplul Legii nr. 119/2010 prin care legiuitorul a înțeles reglementeze situații juridice în curs de a-și produce efectele (primirea lunară a pensiei), adică unor facta pendentia.
În acest sens, se constată că „anularea” pensiei de serviciu a operat la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 119/2010 si apoi O.U.G. nr. 1/2011 și O.U.G. nr. 59/2011, cuantumul pensiei a suferit modificări ulterior acestui moment - de la 01.01.2011 -, nefiind astfel afectat cuantumul pensiei primit anterior intrării în vigoare a acestei legi, pentru a se putea reține că legea s-a aplicat retroactiv în cazul reclamantelor.
Ca efect al aplicării Legii nr. 119/2010 si apoi O.U.G. nr. 1/2011 și O.U.G. nr. 59/2011, reclamantele au suferit o diminuare a cuantumului pensiei începând perioada ulterioară intrării în vigoare a acestora, iar nu anterior.
Se pune problema de a ști daca un judecător se poate pronunța cu privire la respectarea Convenției Europene a Drepturilor Omului ca efect al aplicării unei legi in cazul concret cu care este sesizat, după ce Curtea Constituționala a declarat deja ca legea este constituționala. In practica, asemenea probleme se pot ivi, spre exemplu, atunci când standardul fixat de Curtea Constituționala este mai mic decât cel fixat de CEDO astfel incat, desi legea este declarata constituționala, ea poate totusi, in circumstante particulare, sa încalce Convenția.
Exista o diferenta fundamentala intre abordarea Curtii Constitutionale si cea a Curtii Europene. Daca Curtea Constitutionala, conform propriei jurisprudente, verifica doar conformitatea legii cu Constitutia, nepronuntandu-se asupra interpretarii sau aplicarii concrete a legii, CEDO, in principiu, nu verifica compatibilitatea in abstract a unei legi cu Conventia, ci se pronunta cu privire la efectele pe care le poate avea aplicarea unei legi la o anumita situatie de fapt. Or, judecătorul intern trebuie sa determine daca, ., aplicarea legii produce efecte contrare Conventiei. Acest lucru se poate face numai in funcție de circumstanțele concrete ale spetei, nu in general si in abstract. In concluzie, chiar daca Curtea Constitutionala s-a pronunțat deja cu privire la constituționalitatea unei legi, acest lucru nu împiedica instanța de judecata sa ajungă la concluzia ca aplicarea acelei legi la o situație determinata este de natura sa producă efecte contrare Convenției.
Întrucât Constituția României consacră și garantează principiul neretroactivității legii civile (art. 15 alin. 2), iar protecția constituțională a acestor drepturi este la nivelul normelor internaționale în domeniul drepturilor omului, Curtea considera ca standardul fixat de Curtea Constituționala este la același nivel cu cel fixat de CEDO, astfel ca statuările din cuprinsul deciziilor nr. 871 si 873 din 25 iunie 2010 isi păstrează pe deplin aplicabilitatea.
În ceea ce privește susținerea reclamantelor, care beneficiază de pensie de urmaș după autorul lor, în sensul că prin aplicarea Legii nr. 119/2010, O.U.G. nr. 1/2011 și O.U.G. nr. 59/2011, la cazul lor concret, s-a realizat o încălcare a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol la CEDO, Curtea reține următoarele:
Art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului cuprinde 3 norme distincte, strâns legate între ele: o primă normă, de ordin general, este cea din prima frază a primului alineat care enunță principiul general al necesității respectării dreptului de proprietate: „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale”; o a doua normă prevede posibilitatea privării unui titular, prin acțiunea organelor statului, de dreptul său de proprietate, privare supusă unor anumite condiții. Această normă este cuprinsă în cea de a doua frază a primului alineat: „nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”; cea de a treia normă, cuprinsă în al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1, recunoaște statelor contractante posibilitatea de a reglementa modul de folosință a bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate, în conformitate cu interesul general: dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.
În privința domeniului de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1, noțiunea de „bun” folosită în acest text are o semnificație autonomă și nu se limitează numai la proprietatea unor bunuri corporale, ci se referă și la alte drepturi reale, la drepturi de creanță, la interese economice, adică la diverse valori patrimoniale, dacă sunt suficient de determinate și fundamentate din punct de vedere legal în dreptul intern. În numeroase decizii Curtea Europeană a reținut că dreptul la pensie intră sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1, ca drept de a primi o prestație socială (cauza Andrejeva contra Letoniei; cauza Muller contra Austriei; cauza Gaygusuz contra Austriei; cauza Buchen contra Cehiei).
Reclamantele recurente, care beneficiază de pensie de urmaș după autorul lor, a fost titulare al dreptului de proprietate asupra unui „bun” în sensul Protocolului nr. 1 la Convenție, acest bun fiind „dreptul la primirea unei pensii din partea statului”, drept prevăzut în art. 1 lit. c) din Legea nr. 119/2010 - pentru perioada ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 119/2010, O.U.G. nr. 1/2011 și O.U.G. nr. 59/2011.
În litigiul de față nu se poate califica „bunul” reclamantelor, care beneficiază de pensie de urmaș după autorul lor, ca fiind dreptul de a primi un cuantum al pensiei de 1702 lei net, deoarece cuantumul este protejat de Convenție doar pe perioada în care acesta are o fundamentare legală în dreptul intern.
Or, dreptul reclamantelor de a primi o pensie in cuantumul de mai sus nu mai are o fundamentare legală în dreptul intern, acest cuantum având ca fundament legal din acest moment Legea nr. 119/2010, O.U.G. nr. 1/2011 și O.U.G. nr. 59/2011.
Prin urmare, nu se poate califica bunul reclamantelor ca fiind „dreptul de a primi suma de 1702 lei net, cu titlu de pensie” atât timp cât în cauza de față se analizează protecția „bunului” reclamantelor după data intrării in vigoare a Legii nr. 119/2010 si a O.U.G. nr. 1/2011, este de 1290 lei brut.
În acest sens, Curtea Europeană a reținut în cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei următoarele: „totuși, chiar dacă art. 1 din Protocolul adițional garantează persoanelor dreptul la beneficiile rezultate din plata contribuțiilor la anumite fonduri de securitate socială, acest lucru nu poate fi interpretat ca acordând persoanei o pensie într-un anumit cuantum”.
De asemenea, în cauza Keckho contra Ucrainei Curtea Europeană a considerat că este la libera apreciere a statului să stabilească ce beneficii sunt plătite persoanelor din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau înceta plata acestor beneficii, prin modificări corespunzătoare ale legislației. Totuși, din momentul în care o dispoziție legală în vigoare prevede plata anumitor beneficii și condițiile legale sunt îndeplinite, autoritățile nu pot, în mod deliberat, să refuze plata acestora, atâta timp cât acele dispoziții legale sunt încă în vigoare.
Un alt argument în sensul celor arătate mai sus derivă din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 1, 7 și 90 din Legea nr. 19/2000. astfel, pensia este o formă de prestație de asigurări sociale plătită lunar [art.7 alin.(2) și art.90 alin.(1) din Legea nr.19/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.140 din 1 aprilie 2000] în baza legii, inerentă și indisolubil legată de calitatea de pensionar, obținută în baza unei decizii de pensionare, cu respectarea tuturor prevederilor legale impuse de legiuitor. Potrivit prevederilor art.1 din Legea nr.19/2000, dreptul la asigurări sociale este garantat de stat și se exercită, în condițiile legii menționate, prin sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale.
Așadar, Statul garantează dreptul la asigurare socială, în condițiile legii, nefiind garantat cuantumul prestației sociale.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este constantă în același sens, organele de aplicare a Convenției reținând că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează dreptul de a primi pe viitor un anumit cuantum al prestației sociale și acceptând dreptul statelor de a modifica acest cuantum, în considerarea marjei largi de apreciere pe care o au la dispoziție.
„Teoria drepturilor câștigate” nu-și găsește aplicarea în cauza de față și nu poate constitui un argument justificativ pentru a califica că „bunul” a cărui protecție o solicită reclamantele în cauza de față este dreptul de a primi și după data de 01.01.2011 un cuantum al pensiei de 1702 lei net.
Această teorie a apărut în doctrină în încercarea de a explica conceptul de retroactivitate a legii, făcându-se distincție între drepturi câștigate și simplele expectative (a se vedea, spre exemplu, T. I., Tratat de drept civil, vol. I, pag. 79-131).
În prezent însă, teoria drepturilor câștigate nu-și găsește o reglementare constituțională și nici nu este legiferată cu titlu de principiu în vreun act normativ, doctrina juridică românească abandonând aceste teorii și folosind alte criterii pentru explicarea conceptului de retroactivitate și acțiune a legii în timp.
În acest sens, pentru explicarea modului de acțiune a legii în timp s-au folosit alte concepte, și anume: facta praeterita, facta pendentia și facta futura.
S-a afirmat astfel că o lege retroactivează atunci când înțelege să reglementeze fapte care, înainte de ., au dat naștere, au modificat sau stins o situație juridică sau efecte pe care acea situație juridică le-a produs înainte de această dată – facta praeterita. De exemplu, în cazul de față, Legea nr. 119/2010, O.U.G. nr. 1/2011 și O.U.G. nr. 59/2011 ar fi fost retroactive dacă ar fi avut drept consecință reducerea cuantumului pensiei reclamantelor pe o perioadă anterioară intrării sale în vigoare.
Legea nouă se aplică însă, de la data intrării sale în vigoare, fără să fie retroactivă, atât situațiilor juridice ce se nasc, se modifică sau se sting după această dată, dar și situațiilor juridice în curs de formare, executare, modificare sau stingere la data intrării ei în vigoare – facta pendentia, precum și efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute – facta futura.
Anumite dispoziții legale au fost interpretate de o anumită parte a doctrinei și a jurisprudenței ca fiind o aplicație a teoriei drepturilor câștigate, interpretare care se îndepărtează însă total de rațiunea care a stat la baza apariției acestei teorii și care are la bază confuzia dintre principiul neretroactivității legii și dreptul puterii legiuitoare de a adopta norme prin care poate naște, modifica sau stinge raporturi juridice.
Astfel, s-a apreciat că prin art. 180 alin. 7 din Legea nr. 19/2000 legiuitorul a recunoscut implicit efectele principiului teoriei drepturilor câștigate, stabilind că dacă în urma recalculării pensiilor potrivit criteriilor prevăzute în această lege va rezulta un cuantum mai mic decât cel stabilit pe baza legislației anterioare, se păstrează în plată cuantumul avantajos.
Chiar Curtea Constituțională oferă explicații diferite ale teoriei drepturilor câștigate, prin decizia nr. 872/25.06.2010 apreciind că legiuitorul nu ar putea diminua, nici măcar temporar, cuantumul pensiei stabilit potrivit principiului contributivității deoarece acesta se constituie „într-un drept câștigat”, însă prin decizia nr. 873/25.06.2010 stabilind că în conceptul de "drepturi câștigate" pot intra doar prestațiile deja realizate până la . noii reglementări.
În realitate, nu există nicio rațiune pentru care, în abordarea conceptului de „teorie a drepturilor câștigate”, trebuie să se abandoneze rațiunea care a stat la baza apariției acestei teorii, și anume, necesitatea de a găsi o explicație privitoare la modul în care acționează principiul retroactivității legii, iar nu necesitatea de a identifica limitele în cadrul cărora legiuitorul poate adopta anumite soluții legislative.
A accepta și da efecte unei „teorii a drepturilor câștigate”, deși aceasta nu este consacrată ca atare nici în Constituție, nici în vreun alt act normativ, nu este stabilit, explicat și însușit în mod unitar sensul acesteia, în prezent, în doctrina juridică sau în jurisprudență, nu poate reprezenta altceva decât o depășire a limitelor puterii judecătorești, stabilite prin art. 124 și art. 126 din Constituția României.
Mai mult, o astfel de teorie, înțeleasă în sensul celor invocate de reclamantă (ca imposibilitate a statului de a adopta măsuri prin care se diminuează cuantumul pensiei) ar depăși cu mult protecția oferită chiar de către art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, organele de aplicare ale Convenției reținând în mod constant dreptul puterii legiuitoare de a adopta măsuri ce au ca efect diminuarea cuantumului prestațiilor sociale aflate în plată, singura cenzură permisă instanței naționale sau Curții Europene fiind aceea de a verifica respectarea anumitor cerințe: diminuarea să fie prevăzută de lege, să nu afecteze substanța dreptului, să se înscrie în marja de apreciere de care beneficiază statul în privința scopului urmărit și a mijloacelor folosite.
Așadar, niciodată Curtea Europeană nu a reținut că statele nu ar putea diminua cuantumul pensiilor, chiar și cu o sumă infimă (de exemplu, 1 leu). Dacă s-ar îmbrățișa „teoria drepturilor câștigate” atunci diminuarea cuantumului pensiei nu s-ar putea face niciodată, nici cu cea mai infimă sumă (de exemplu, 1 ban).
În aceste circumstanțe, apare cu atât mai evidentă lipsa de aplicabilitate și rațiunea de a îmbrățișa această teorie în domeniul limitelor pe care puterea legiuitoare le are de a adopta soluții legislative, pentru situații juridice în curs de formare (executare), modificare sau stingere la data intrării în vigoare a legii – facta pendentia, teoria drepturilor câștigate neputând fi utilizată decât pe tărâmul domeniului juridic din care a luat naștere, și anume, ca o explicație a principiului neretroactivității legii.
In masura in care CEDO, sesizata fiind cu o cerere in care se invoca incalcarea dreptului de proprietate ca urmare a diminuarii, prin lege, a cuantumului pensiei, va intra in analiza de proportionalitate a ingerintei, iar testul aplicat este cel din jurisprudenta anterioara in aceasta materie.
O prima subliniere este aceea ca o astfel de ingerinta nu este de tipul “privarii de proprietate”. In consecinta, lipsa despagubirii pentru ingerinta nu conduce automat la incalcarea art. 1 al Protocolului nr. 1.
Cu alte cuvinte, ingerinta nu se analizeaza prin prisma celei de-a doua fraze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie, cea care prevede ca „nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica”, ci prin prisma primei fraze din primul alineat, care consacra acea regula generala privind dreptul la respectarea bunurilor si care implica, din partea statelor, o obligatie corelativa generala negativa, de abtinere de la incalcarea acestui drept.
Avand in vedere ca nu este vorba de o privare de proprietate, testul de proportionalitate nu va consta in verificarea acordarii, de catre stat, a unei despagubiri adecvate, ci se va analiza in concret, in ce masura persoana a fost lipsita in totalitate de mijloace de subzistenta (Azinas c. Ciprului, par. 44) sau daca masura este discriminatorie (Kjartan Asmundsson c. Islandei, par. 39).
Statul se bucura de o larga marja de apreciere pentru a determina oportunitatea si intensitatea politicilor sale in acest domeniu, iar autoritățile judiciare naționale sunt mai bine plasate in aprecierea caracterului suficient sau insuficient al mijloacelor de subzistenta, prin raportare atât la indicatori de tipul salariului mediu sau minim pe economie, cat si la nivelul veniturilor altor categorii de pensionari .
Curtea constata ca, in urma recalculării, pensia reclamantleor este in cuantum de 1290 lei brut, situându-se peste nivelul pensiei medii la nivel de tara, in cuantum de aproximativ 700 lei si cu mult peste nivelul pensiei minime de 350 lei, stabilita pentru anul 2011 prin art. 7 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar. Daca raportam pensia reclamantelor la nivelul salariilor persoanelor in activitate, constatam ca salariul mediu brut pe economie stabilit pentru anul 2011 este de 2022 lei, conform art. 15 din Legea nr. 287/2010, ceea ce înseamnă un salariu mediu net de aproximativ 1.414 lei, iar salariul minim brut pe tara pentru anul 2011 a fost fixat la 670 lei, prin art. 1 din H.G. nr. 1193/2010. In consecința, nu se poate considera ca nivelul pensiei reclamantelor, de urmaș, după autorul lor, astfel cum a fost recalculata, le-ar lipsi de mijloacele de subzistenta. Astfel, în cauza Callejas contra Spaniei, s-a considerat că reducerea cu 66% a pensiei principale nu se constituie o încălcare a dreptului de proprietate.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în hotărârea pronunțată în cauza Muller contra Austriei, 1972, a subliniat faptul că, deși art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție garantează drepturile patrimoniale ale unei persoane care a contribuit la sistemul de asigurări sociale, "acest text nu poate fi interpretat în sensul că acea persoană ar avea dreptul la o pensie într-un anumit cuantum".
Curtea de la Strasbourg a statuat in sensul ca nu este rolul sau de a verifica in ce masura existau solutii legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmarit, cu exceptia situatiilor in care aprecierea autoritatilor este vadit lipsita de orice temei. (Wieczorek c. Poloniei, hotarare din 8 decembrie 2009, par. 59 sau Mellacher c. Austriei, hotarare din 19 decembrie 1989, par. 53). Daca o astfel de analiza nu este ingaduita Curtii Europene a Drepturilor Omului, care examineaza si coerenta sistemului legislativ al unui stat, cu atat mai mult instanta de judecata nationala nu are dreptul sa cenzureze dispozitiile unui act normativ edictat de alta putere constituita in stat, fiind tinuta sa respecte principiul constitutional al separatiei puterilor.
Trebuie avuta in vedere si marja mare de apreciere pe care Curtea Europeana o lasa statelor in stabilirea propriilor politici in aceasta materie. Aceasta marja este si mai mare atunci când necesitatea interventiei statului rezulta din consecintele pe care criza economica internaționala le produce asupra deficitului bugetar.
Prin decizia de inadmisibilitate pronunțată la data de 15 mai 2012 în cauza C. A. si alții împotriva României (nr._/11), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de către Statul român a dispozițiilor articolului 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, sub aspectul transformării pensiilor speciale în pensii în sistemul public, în temeiul Legii nr. 119/2010.
C. A. și alte 306 persoane, reclamanți în această cauză, au beneficiat, în calitate de foste cadre militare, de pensii militare de stat, stabilite în temeiul Legii nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat. Pe durata serviciului lor, au plătit la buget aproximativ 5% din soldă, pentru a se bucura de o pensie complementară. Pensia lunară reprezenta aproximativ 60% din ultima soldă și era achitată în întregime de la bugetul de stat.
Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, în vederea asigurării echilibrului bugetar în perioada de criză economică a abrogat mai multe sisteme speciale de pensie, inclusiv pe cel al militarilor, tocmai pentru a asigura echilibrul bugetar și pentru a corecta inegalitățile dintre diferitele sisteme de pensii. În baza H.G. nr. 735/2010, pensiile foștilor militari trebuiau să fie recalculate și incluse în sistemul de pensii publice în termen de cinci luni de la data intrării în vigoare a noii legi.
Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice a instituit un nou sistem general de pensii, aplicabil totodată si militarilor. Pensiile acestora din urmă au fost recalculate prin determinarea stagiilor de cotizare si a punctajelor medii anuale, pe baza veniturilor realizate lunar de către beneficiari si stabilirea cuantumului fiecărei pensii. Durata serviciului militar a fost asimilată cu o perioadă de contribuție.
O.U.G. nr. 1/2011 a abrogat H.G. nr. 735/2010, modificând anumite aspecte tehnice de calcul al pensiilor și a prelungit termenul pentru punerea în aplicare a noului sistem general.
Reclamanții au susținut că introducerea noului sistem a condus la reducerea cuantumului pensiilor lor. Între timp, multe foste cadre militare, inclusiv o parte dintre reclamanți, au solicitat instanțelor de contencios administrativ anularea H.G. nr. 735/2010 și menținerea vechii metode de calcul pentru pensiile lor. După abrogarea H.G. nr. 735/2010, Curțile de Apel din Cluj și București au respins aceste acțiuni.
Invocând art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție și art. 14 din Convenție, reclamanții au susținut că reforma sistemului de pensii le-a încălcat dreptul lor la respectarea bunurilor, lipsindu-i de pensia stabilită la data pensionării, în timp ce alte grupuri sociale, inclusiv foștii magistrați, continuă să beneficieze de un mod de calcul al pensiilor mai favorabil. Reclamanții au mai susținut si că, din pricina modificărilor legislative efectuate, nu au dispus de un recurs efectiv, care să le fi permis să se plângă de situația în cauză și să pretindă redresarea acesteia.
Curtea nu a considerat că este necesar să se pronunțe cu privire la existența în dreptul intern a unui recurs efectiv și asupra obligației reclamanților de a-l exercita, plângerea fiind inadmisibilă, pentru următoarele motive:
Curtea a reiterat că, deși art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție garantează plata prestațiilor sociale pentru persoanele care au achitat contribuții la bugetul asigurărilor sociale, acest lucru nu poate fi interpretat ca oferind dreptul la acordarea unei pensii într-un cuantum determinat (a se vedea, în special, Skorkiewicz c. Poloniei (dec.)., nr._/98, 1 iunie 1999, Jankovic c. Croației (dec.)., nr._/98, Kuna c. Germaniei (dec.), nr._/99, Blanco Callejas c. Spaniei (dec.), nr._/00, 18 iunie 2002 și Maggio si alții c. Italiei, nr._/09,_/08,_/08,_/08 și_/08, par. 55, 31 mai 2011).
Statele părți la Convenție dispun de o marjă largă de apreciere pentru reglementarea politicii lor sociale. Curtea a reamintit, în acest sens, dată fiind cunoașterea directă a propriei societăți și a nevoilor sale, că autoritățile naționale sunt, în principiu, cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai adecvate în atingerea scopului stabilirii unui echilibru între cheltuielile și veniturile publice, iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepția cazului în care aceste mijloace se dovedesc în mod evident lipsite de un temei rezonabil (Jankovic, anterior citată, Kuna, anterior citată, și Mihăies si S. c României (dec.), nr._ /11 și_/11, 6 decembrie 2011).
În speță, Curtea a subliniat că reforma sistemelor de pensii a fost fundamentată pe motivele obiective invocate la adoptarea Legii nr. 119/2010, și anume contextul economic actual și corectarea inegalităților existente între diferitele sisteme de pensii.
În această privință, Curtea a constatat că diminuarea pensiilor reclamanților a reprezentat o modalitate de a integra aceste pensii în sistemul general prevăzut de Legea nr. 263/2010 și a arătat că motivele invocate pentru adoptarea acestei legi nu pot fi considerate drept nerezonabile sau disproporționate.
De asemenea, Curtea a reținut că reforma sistemului de pensii nu a avut un efect retroactiv și nu a adus atingere drepturilor la prestații sociale, dobândite în temeiul contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale, achitate în timpul anilor de serviciu, ci numai unei părți din pensie, care era susținută integral de la bugetul de stat și care reprezenta un avantaj de care reclamanții beneficiaseră mulțumită naturii profesiei lor (a se vedea, mutatis mutandis, F. si alții c. României (dec.), nr._/11, 7 februarie 2012).
În ceea ce privește diferența de tratament, în raport de alte categorii de pensionari, Curtea a constatat că o diferență este discriminatorie, în sensul art. 14 din Convenție, în cazul în care nu are nici o justificare obiectivă și rezonabilă.
În speță, Curtea a reținut că faptul că alte categorii sociale se bucură în continuare de un mod de calcul favorabil al pensiilor lor tine, de asemenea, de marja de apreciere a statului.
Având în vedere aceste considerente, Curtea a considerat că măsurile criticate de reclamanți nu i-au determinat pe aceștia să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul de proprietate și nu au fost în mod nejustificat discriminați în raport cu alți pensionari.
Curtea a respins, ca inadmisibilă, în temeiul art. 35 par. 3 și 4 din Convenție, plângerea referitoare la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție si art. 14 din Convenție.
Prin această decizie, Curtea reafirmă raționamentul expus prin decizia de inadmisibilitate pronunțată la data de 7 februarie 2012 în cauzele conexate A. M. F., Judita V. T., E. T., M. M. si L. G. împotriva României (nr._/11), Curtea Europeană a Drepturilor Omului, când a constatat neîncălcarea de Statul român a dispozițiilor art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, sub aspectul transformării pensiilor speciale în pensii în sistemul public, în temeiul Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, în vederea asigurării echilibrului bugetar în perioada de criză economică.
Astfel, este evident că nu puteam avea decât soluții similare, atât pentru categoria socială a foștilor grefieri, cât si pentru fostele cadre militare ori pentru celelalte categorii sociale ale căror drepturi la pensie au fost supuse unei reformei legislative unitare. Afirmăm acest lucru pentru că excepțiile au fost create nu de legiuitor, ci prin jurisprudența Curții Constituționale, pentru pensiile de serviciu ale judecătorilor, procurorilor din sistemul judiciar, judecătorilor, respectiv magistraților asistenți ai Curții Constituționale, precum si pentru consilierii de conturi din cadrul Curții de Conturi, justificate prin statutul constituțional al magistraților, dezvoltat prin lege organică și care cuprinde o . incompatibilități și interdicții, dar și responsabilitățile și riscurile pe care le implică exercitarea acestor profesii, ce impun acordarea pensiei de serviciu ca o componentă a independenței justiției, garanție a statului de drept, prevăzut de art.1 alin.(3) din Constituție. Ca atare, nu se putea retine vreo diferență majoră între situația din cauza F. si alții c. României si recalcularea pensiilor fostelor cadre militare.
Cum jurisprudențial s-a stabilit constant că statele părți la Convenție dispun de o marjă largă de apreciere pentru reglementarea politicii lor sociale, dată fiind cunoașterea directă a propriei societăți și a nevoilor sale, autoritățile naționale sunt, în principiu, cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai adecvate în atingerea scopului stabilirii unui echilibru între cheltuielile și veniturile publice. Marja este si mai mare atunci când necesitatea intervenției statului rezultă din consecințele pe care criza economică internațională le produce asupra deficitului bugetar.
În consecință, potrivit celor expuse și în aplicarea art. 480 C.pr.civ., Curtea va respinge apelul declarat de apelanții I. M.-M. și I. I.-G., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge apelul declarat de apelanții I. M.-M., cu CNP_, și I. I.-G., cu CNP_, cu domiciliul ales în București, ., ..1, ., sector 4 împotriva sentinței civile nr.6543 din data de 04.06.2014 pronunțate de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata C. DE P. A MUNICIPIULUI BUCURESTI, cu sediul în sector 3, București, Calea V. nr. 6, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 05 Ianuarie 2015.
Președinte, D. G. E. | Judecător, D. A. C. | |
Grefier, I. R. M. |
Red.: DAC
Dact.: S.Ș./5ex.
21.01.2015
Jud. fond: D. M.
| ← Pretentii. Decizia nr. 943/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretentii. Decizia nr. 4/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
