Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1599/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii de dreptul muncii / 2015

Decizia nr. 1599/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-05-2015 în dosarul nr. 35938/3/2013

Dosar nr._ (Număr în format vechi 613/2015)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND

CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIE Nr. 1599/2015

Ședința publică de la 11 mai 2015

Completul compus din:

PREȘEDINTE M. P.

Judecător E. D. B.

Grefier R. N. C.

Pe rol, se află soluționarea apelului declarat de apelanta-pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „CFR MARFĂ” – S.A., împotriva sentinței civile nr._ din data de 07.11.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a - Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât P. I., cauza având ca obiect: drepturi bănești.

La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns intimatul-pârât P. I., personal, legitimat în fața instanței, lipsind apelanta-pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „CFR MARFĂ” SA.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Curtea procedează la identificarea intimatului-pârât P. I., acesta legitimându-se cu Cartea de identitate, datele fiind consemnate în caietul grefierului de ședință.

Nefiind de formulat cereri prealabile judecății, excepții de invocat sau probe noi de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul intimatul-pârât în combaterea apelului.

Intimatul-pârât P. I., personal, având cuvântul solicită respingerea apelului și menținerea, ca temeinică și legală, a sentinței pronunțate de instanța de fond.

Curtea, în raport de dispozițiile art. 394 din Codul de procedură civilă, declară dezbaterile închise și reține apelul în pronunțare.

CURTEA ,

Deliberând asupra apelului de față, reține următoarele:

Prin sentinței civile nr._/07.11.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII- a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată.

A admis în parte cererea de chemare în judecată de reclamantul P. I. în contradictoriu cu pârâta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR MARFĂ "CFR MARFĂ" SA.

De asemenea, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă în baza prevederilor art. 283 alin. 1 lit. e din Codul muncii, pentru cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la acordarea ajutoarelor materiale de Paști, C. și Ziua Feroviarului, aferente anului 2010, solicitate în baza art. 71 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar încheiat pe anii 2006-2010.

S-a respins cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la acordarea ajutoarelor materiale de Paști, C. și Ziua Feroviarului, aferente anului 2010, solicitate în baza art. 71 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar încheiat pe anii 2006-2010, pentru prescripția dreptului material la acțiune.

De asemenea, s-a respins în rest excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă în baza prevederilor art. 283 alin. 1 lit. e din Codul muncii, ca neîntemeiată.

A fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă în baza prevederilor art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii, pentru cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la acordarea salariului suplimentar aferent anului 2009, solicitat în baza art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar încheiat pe anii 2006-2010.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la acordarea salariului suplimentar aferent anului 2009, solicitat în baza art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar încheiat pe anii 2006-2010, pentru prescripția dreptului material la acțiune.

Totodată, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă în baza prevederilor art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii, pentru perioada 01.10._10, ca neîntemeiată.

A obligat pârâta la plata către reclamant a sumei reprezentând salariul suplimentar solicitat în baza art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar încheiat pe anii 2006-2010, pentru anul 2010, proporțional cu perioada lucrată în anul calendaristic.

A fost respinsă cererea având ca obiect plata către reclamant a sumei reprezentând salariul suplimentar solicitat în baza art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar încheiat pe anii 2006-2010, pentru anul 2011, ca neîntemeiată.

De asemenea, a respins cererea având ca obiect plata către reclamant a sumei reprezentând salariul suplimentar solicitat în baza art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de CFR MARFĂ SA, pentru anul 2011, ca neîntemeiată.

A admis în parte cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la plata diferenței de 25% din salariul de bază reprezentând spor pentru lucrul în timpul nopții în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale, corespunzător orelor efectuate, în conformitate cu prevederile art. 42 alin. 1 lit. g din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de R. Transporturi, pentru perioada 01.10._10.

S-a respins în rest cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la plata diferenței de 25% din salariul de bază reprezentând spor pentru lucrul în timpul nopții în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale, corespunzător orelor efectuate, în conformitate cu prevederile art. 42 alin. 1 lit. g din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de R. Transporturi, pentru perioada 01.01._11, ca neîntemeiată.

A obligat pârâta să stabilească și să acorde reclamantului drepturile salariale aferente perioadei 01.10._10, prin raportare la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, negociat pentru un program de lucru de 170 ore medie/lună, prevăzut de contractul colectiv de muncă al nivel de ramură transporturi aplicabil, prin luarea în considerarea a valorii de 700 lei a coeficientului minim de ierarhizare.

De asemenea, a obligat pârâta la plata diferențelor de drepturi salariale între drepturile stabilite individual și drepturile legal cuvenite, acordate prin prezenta hotărâre, aferente perioadei 01.10._10.

Totodată, a obligat pârâta să acorde reclamantului drepturile salariale aferente perioadei 01.01._11, prin raportare la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, negociat pentru un program de lucru de 170 ore medie/lună, prevăzut de contractul colectiv de muncă al nivel de ramură transporturi aplicabil, prin luarea în considerarea a valorii de 700 lei a coeficientului minim de ierarhizare.

A mai obligat pârâta la plata diferențelor de drepturi salariale între drepturile stabilite individual și drepturile legal cuvenite, acordate prin prezenta hotărâre, aferente perioadei 01.01._11.

S-a respins în rest cererea de chemare în judecată având ca obiect plata unor diferențe de drepturi salariale aferente perioadei 08.07._11, prin raportare la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, negociat pentru un program de lucru de 170 ore medie/lună, prevăzut de contractul colectiv de muncă al nivel de ramură transporturi aplicabil, prin luarea în considerarea a valorii de 700 lei a coeficientului minim de ierarhizare, ca neîntemeiată.

A obligat pârâta la acordarea către reclamant a contravalorii tichetelor de masă pentru fiecare zi lucrătoare aferente perioadei 01.10._11, conform prevederilor din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de G. de Unități de Transport Feroviar.

A fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată având ca obiect acordarea către reclamant a contravalorii tichetelor de masă pentru fiecare zi lucrătoare aferente perioadei 01.02._11, conform prevederilor din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de G. de Unități de Transport Feroviar, ca neîntemeiate.

A obligat, pârâta la plata către reclamant a dobânzii legale la sumele acordate de instanță, începând cu data de 08.11.2013 și până la datat plății.

De asemenea, a fost respinsă cererea având ca obiect actualizarea cu coeficientul de inflație, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că în considerarea prevederilor art. 248 alin. 1 Cod procedură civilă, instanța a soluționat cu prioritate excepțiile invocate prin întâmpinare de pârâtă, respectiv, excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile, invocată de pârâtă și excepția prescripției materiale a dreptului la acțiune al reclamantului.

Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile Tribunalul a reținut următoarele:

Pârâta invocă sesizarea instanței în lipsa parcurgerii procedurii prealabile, prevăzută de art. 125 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, în conformitate cu care, „încălcarea prevederilor sau neîndeplinirea obligațiilor stabilite prin contractul colectiv de muncă se constată de comisiile mixte patronat-sindicate, care vor propune cercetarea celor vinovați, iar rezultatele cercetării vor fi prezentate la termenul convenit”.

Astfel, pârâta susține existența unei proceduri prealabile în soluționarea conflictelor de muncă, ca urmare a încălcării prevederilor sau a neîndeplinirii obligațiilor stabilite prin contractul colectiv de muncă, prin sesizarea prealabilă a comisiei mixte patronat-sindicate, care va constata cele sesizate de salariați sau organizațiile sindicale și își va exercita atribuțiile pentru rezolvarea diferendelor ori a problemelor ridicate, la nivelul întregii societăți, procedură neurmată de reclamanți anterior sesizării instanței, situație față de care consideră că cererea de chemare în judecată a fost prematur introdusă și solicită să se constatate inadmisibilitatea acesteia în conformitate cu prevederile art.193 Cod procedură civilă.

Or, potrivit prevederilor art. 192 alin. 1 și art. 193 din codul de procedură civilă, situate în TITLUL I, Procedura în fața primei instanțe, CAPITOLUL I Sesizarea instanței de judecată, SECȚIUNEA 1, Dispoziții generale, acestea reglementează în art. 192.

Dreptul de a sesiza instanța, - „Art. 192 - (1) Pentru apărarea drepturilor și intereselor sale legitime, orice persoană se poate adresa justiției prin sesizarea instanței competente cu o cerere de chemare în judecată. În cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței poate fi făcută și de alte persoane sau organe.Procesul începe prin înregistrarea cererii la instanță, în condițiile legii (...) " și în art. 193, Procedura prealabilă

„Art. 193 - (1) Sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres această.

Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată.

(2) Neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât prin întâmpinare, sub sancțiunea decăderii."

Or, din textele de lege mai sus expuse, rezultă pe de o parte, dreptul oricărei persoane de a sesiza instanța de judecată cu o cerere de chemare în judecată pentru apărarea drepturilor și intereselor sale legitime iar pe de altă parte, o condiționare a exercițiului acestui drept, respectiv, sesizarea instanței numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în anumite cazuri expres prevăzute de lege.

Cu alte cuvinte, sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, doar în situațiile în care legea prevede în mod expres această.

Este evident așadar, că instituirea și obligativitatea unei proceduri prealabile obligatorii se poate face numai prin lege, în cazurile expres prevăzute de aceasta.

Or, numai sesizarea instanței în lipsa parcurgerii unor proceduri prealabile expres reglementate prin lege atrag inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată exercitată fără parcurgerea procedurii prealabile iar nu și instituirea de către părți, prin convenție, a unei eventuale proceduri anterioare sesizării instanței de judecată, procedură care nu poate avea decât caracter facultativ și nu poate îngrădi dreptul părții de a sesiza instanța de judecată, cu o cerere de chemare în judecată pentru apărarea drepturilor și intereselor sale legitime.

Totodată, textul art. 125 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar nici nu prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile anterioare sesizării instanței de judecată sau a unui termen sau parcurgerea unei etape până la care este oprit a se acționa în instanță ci prevede doar care este rolul și care sunt atribuțiile comisiilor mixte patronat-sindicate (comisiilor paritare), fără nici o condiționare sau temporizare a dreptului salariaților de a putea sesiza instanța de judecată în legătură cu încălcarea prevederilor sau neîndeplinirea obligațiilor stabilite prin contractul colectiv de muncă.

Față de cele mai sus reținute, Tribunalul a respins excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată.

Cu privire la excepția prescripției materiale a dreptului la acțiune al reclamantului Tribunalul a reținut următoarele:

Tribunalul a constatat că pârâta a invocat atât excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă în baza prevederilor art. 283 alin. 1 lit. e din codul muncii, cât și excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă în baza prevederilor art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii.

Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă în baza prevederilor art. 283 alin. 1 lit. e din Codul muncii, Tribunalul a reținut următoarele:

Potrivit dispozițiilor art.268 din Legea nr.53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, „art. 268 - (1) Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate:

În termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator; pe toată durata existenței contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia; în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia”.

Având în vedere aceste prevederi legale, Tribunalul a reținut că în mod corect, pârâta invocă și susține aplicabilitatea termenului de prescripție extinctivă de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, pentru cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la acordarea ajutoarelor materiale de Paști, C. și Ziua Feroviarului, aferente anului 2010, solicitate în baza art. 71 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar încheiat pe anii 2006-2010, fiind evident în prezența unui drept prevăzut de art. 71 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, potrivit cărora „Cu ocazia sărbătorilor de P. și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei I de salarizare... „pentru Ziua Feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, la nivelul clasei I de salarizare, astfel încât normele aplicabile prezentei spețe sunt cele ale literei e) a alin. (1) al art. 268 din Codul muncii și nu cele ale literei c) ale aceluiași alineat, obiectul litigiului fiind reprezentat de pretinsă neexecutare de către pârâtă a unei clauze din Contractul colectiv de muncă aplicabil la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, și anume a prevederilor art. 71 din acest contract.

Or, privitor la natura drepturilor conferite de contractul colectiv de muncă și termenul de prescripție aplicabil în cazul neacordării acestora de către angajator (6 luni sau 3 ani), „confuzia" a fost tranșată definitiv de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr.20/2013 privind examinarea recursului în interesul legii declarat de către Colegiul de conducere al Curții de Apel G. privind natura juridică a drepturilor prevăzute a se acorda, potrivit contractelor colective de muncă, cu diferite ocazii (ajutoare materiale de Paști, C., drepturi speciale pentru menținerea sănătății și securității în muncă etc.), și termenul de prescripție aplicabil cererilor având acest obiect.

Prin această decizie, deși recursul în interesul legii a fost respins ca inadmisibil (întrucât tindea la unificarea practicii judiciare și nu la unificarea interpretării și aplicării legii, dat fiind că se punea în discuție interpretarea anumitor clauze ale contractelor colective de muncă și nu a unor prevederi legale, excedând obiectului pe care îl poate avea un recurs în interesul legii), Înalta Curte de Casație și Justiție a făcut totuși o clarificare importantă, în sensul că „în situația în care drepturile salariale suplimentare fac parte din elementele constitutive ale salariului cererile în justiție pot fi formulate în termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, iar atunci când drepturile salariale suplimentare nu fac parte din elementele constitutive ale salariului, acestea au natura juridică a unor măsuri de protecție socială, facilități acordate de angajator și convenite în contractul colectiv de muncă, iar neacordarea lor rezidă într-o neexecutare a clauzelor acestui contract, astfel încât cererile în justiție pot fi formulate în termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. a) din Cod ui muncii."

Or, din analiza prevederilor relevante din Contractul colectiv de muncă aplicabil la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, se poate observa că sumele acordate cu titlu de ajutoare materiale de Paști, C. și premierea de Ziua Feroviarului nu au natura unor drepturi de natură salariala, acordate în considerarea muncii efective depuse de salariat, ci a unor ajutoare sau beneficii suplimentare, acordate cu ocazia unor sărbători religioase și legale, nefiind o obligație esențială în legătură cu pretarea muncii în anumite condiții și enumerarea acesteia.

Astfel, privitor la natura drepturilor conferite de contractul colectiv de muncă și termenul de prescripție aplicabil în cazul neacordării acestora de către angajator fiind în prezența unor drepturi salariale suplimentare care nu fac parte din elementele constitutive ale salariului, acestea având natura juridică a unor măsuri de protecție socială, facilități/ajutoare acordate de angajator și convenite în contractul colectiv de muncă, iar neacordarea lor rezidă într-o neexecutare a clauzelor acestui contract, astfel încât cererile în justiție pot fi formulate în termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, nefiind în prezența unor drepturi salariale sau asimilate salariului sau care fac parte din elementele constitutive ale salariului (sporuri, adaosuri, etc.) pentru a căror acordare cererile injustiție pot fi formulate în termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii.

Așadar, alături de pârâtă instanța apreciază că termenul aplicabil prescripției extinctive a dreptului la acțiune în justiție, este termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. (1) lit-a) din Codul muncii.

Cu privire la momentul de Ia care începe să curgă termenul de 6 luni, Tribunalul a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 2524 din Codul civil, „(1)

Dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligațiilor contractuale de a da sau de a face prescripția începe să curgă de la dată când obligația devine exigibilă și debitorul trebuia astfel s-o execute."

În acest context, Tribunalul, a constatat că drepturile reprezentând ajutoarele materiale de Paști, C. și Ziua Feroviarului, aferente anului 2010, solicitate în baza art. 71 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, au devenit scadente după cum urmează, Ziua Ceferistului s-a născut la data de 23.04.2010, ajutorul material de P. s-a născut la 04.04.2010, iar cel privind ajutorul material de C. s-a născut la 25.12.2010, față de data introducerii acțiunii, respectiv 08.11.2013, raportat la prevederile art. 283 alin. (1) lit. e) din Codul Muncii, dreptul material la acțiune privind acordarea premierii pentru Ziua Ceferistului și a ajutoarelor materiale de Paști și C. pentru anul 2010 este prescris.

De altfel, ajutorul material de Paști și premierea pentru Ziua Feroviarului, aferente anului 2010, sunt prescrise și în temeiul prevederilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, fiind solicitate la mai mult de trei ani de la data la care obligația de plată a devenit exigibilă.

Față de cele mai sus expuse, Tribunalul a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la acordarea ajutoarelor materiale de Paști, C. și Ziua Feroviarului, aferente anului 2010, solicitate în baza art. 71 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar încheiat pe anii 2006-2010 și va respinge cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la acordarea ajutoarelor materiale de Paști, C. și Ziua Feroviarului, aferente anului 2010, solicitate în baza art. 71 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar încheiat pe anii 2006-2010, pentru prescripția dreptului material la acțiune.

A respins în rest excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă în baza prevederilor art. 283 alin. 1 lit. e) din Codul muncii, ca neîntemeiată, pentru următoarele argumente:

În privința cererii de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la acordarea salariului suplimentar aferent anului 2009, 2010 și 2011 solicitat în baza art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar încheiat pe anii 2006-2010 cât și a prescripției dreptului la acțiune al reclamanților pentru perioada 01.10._11, Tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată, după cum urmează:

Astfel, potrivit prevederilor art. 268 alin 1 litera c din codul muncii (art. 283 alin. 1 litera c) din Codul muncii în forma în vigoare la data nașterii unei părți a drepturilor), cererea în vederea plății unor drepturi salariale neacordate poate fi formulată în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.

Cu referire la prescripție dreptului la acțiune având ca obiect drepturi salariale, art. 171 din Codul muncii (art. 166 în forma în vigoare la data executării contractului de muncă pentru o parte din perioada vizată de prescripție), prevede următoarele:

Art. 171 - (1) Dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.

(2) Termenul de prescripție prevăzut la alin. (1) este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaștere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului.

Față de obiectul cererii de chemare în judecată respectiv obligarea pârâtei la plata pe de o parte a salariului suplimentar aferent anilor 2009, 2010 și 2011 și a unor diferențe salariale lunare pentru perioada 01.10._11, prin raportare la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, negociat pentru un program de lucru de 170 ore medie/lună, prevăzut de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi aplicabil, prin luarea în considerarea a valorii de 700 lei a coeficientului minim de ierarhizare, Tribunalul a respins această excepție, în cauză nefiind aplicabile dispozițiile art. 283 alin. 1 lit. e din Codul muncii referitoare la termenul de prescripție de 6 luni aplicabil în situația neexecutării contractului colectiv de muncă ci, drepturile pretinse de reclamant respectiv acordarea unor drepturi salariale individuale și a salariului suplimentar, care chiar dacă se regăsesc în contractul colectiv de muncă nu fac parte din categoria drepturilor bănești suplimentare sau a ajutoarelor ci sunt diferențe de drepturi salariale individuale ale salariaților, drepturi care nu sunt supuse termenului de prescripție de 6 luni ci termenului de prescripție prevăzut de art. 283 alin. 1 litera c și alin. 2 din Codul muncii referitor la litigii în legătură cu drepturi și obligații pentru care nu s-a defipt de legiuitor un termen special și art. 166 din Codul muncii (art. 268 alin. 1 lit. c și art. 268 alin. 2 și art. 171 din Codul muncii după republicare), neavând relevanta că drepturile în discuție au luat naștere din punctul de vedere al cuantumului sau a modalității de acordare în urma negocierilor colective.

Diferențele solicitate sunt drepturi salariale astfel cum sunt reglementate de prevederile art. 155 din Codul muncii, făcând parte din categoria unor drepturi individuale a salariaților ce iau naștere în temeiul existenței și executării contractelor individuale de muncă, drepturi reglementate ca și cadru general de lege chiar dacă sunt preluate în contractul colectiv de muncă sub aspectul condițiilor concrete de acordare, astfel încât, nu le este aplicabil sub aspectul prescripției extinctive textul art. 283 alin. 1 lit. e din Codul muncii (art. 268 alin. 2 lit. c din Codul muncii după republicare) referitoare la termenul de prescripție de 6 luni aplicabil în situația neexecutării contractului colectiv de muncă ci prevederile art. 268 alin. 1 lit. c, din Codul muncii.

Cu privire însă la cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la acordarea salariului suplimentar aferent anului 2009, solicitat în baza art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar încheiat pe anii 2006-2010, Tribunalul a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă în baza prevederilor art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii.

Astfel, potrivit prevederilor art. 268 alin 1 litera c din Codul muncii (art. 283 alin. 1 litera c) din Codul muncii în forma în vigoare la data nașterii drepturilor), cererea în vederea plății unor drepturi salariale neacordate poate fi formulată în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.

Cu referire la prescripția dreptului la acțiune având ca obiect drepturi salariale, art. 171 din Codul muncii (art. 166 în forma în vigoare la data executării contractului de muncă pentru perioada vizată de prescripție), prevede următoarele:

Față de obiectul cererii de chemare în judecată respectiv obligarea pârâților la plata sumelor reprezentând salariul suplimentar aferent anului 2009, va admite excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă în baza prevederilor art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii, față de împrejurarea că pretențiile reclamantului au devenit scadente la data de 25.12.2009, putând fi solicitate cel mai târziu la lichidarea lunii decembrie 2009, în ianuarie 2010, iar introducerea cererii de chemare în judecată la data de 08.11.2013, pentru pretențiile scadente în decembrie 2009 și exigibile în ianuarie 2010 s-a făcut înafara termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de dispozițiile articolului 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii raportat la dispozițiile articolului 166 din Codul muncii.

Pe cale de consecință s-a respins cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la acordarea salariului suplimentar aferent anului 2009, solicitat în baza art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar încheiat pe anii 2006-2010, pentru prescripția dreptului material la acțiune.

A respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă în baza prevederilor art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii, pentru perioada 01.10._10, ca neîntemeiată.

Față de obiectul cererii de chemare în judecată respectiv obligarea pârâtei la plata unor diferențe salariale lunare pentru perioada 01.10._11, prin raportare la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, negociat pentru un program de lucru de 170 ore medie/lună, prevăzut de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi aplicabil, prin luarea în considerarea a valorii de 700 lei a coeficientului minim de ierarhizare și a unor diferențe de sporuri din ore de noapte, Tribunalul a reținut că perioada pretins prescrisă este aferentă intervalului 01.10._10, rezultă că drepturile solicitate afectate de prescripție au fost realizate sau născute sub imperiul vechiului cod civil, astfel încât, pentru prescripțiile începute sub imperiul fostului Decret nr. 167/1958, se aplică Decretul nr. 167/1958 potrivit art. 6 alin. (4) cod civil și art. 201 din Legea nr. 71/2011 care stabilesc ca și prescripțiile extinctive (precum și decăderile și uzucapiunile) începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, respectiv prevederilor Decretului nr. 167/1958, inclusiv sub aspectul începutului, termenului, cauzelor de suspendare, întrerupere, repunere în termen și modalității de invocare.

Cu aceste considerații, Tribunalul a reținut următoarele:

Din coroborarea art. 171 din Codul muncii, art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii cu art. 3 alin. 1 și alin. 2 și art. 7 alin 1 raportat la art. 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, referitor la ipoteza prescripției în cazul raporturilor juridice obligaționale în cazul obligațiilor cu executare succesivă, rezultă că termenul de trei ani pentru obligarea angajatorului la plata sumelor cu titlu de drepturi salariale, începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune privind fiecare prestație succesivă, adică de la dată când angajatorul datora aceste sume și de la care s-a născut dreptul reclamanților la remunerare pentru munca depusă, drept la acțiune care, în situația în care nu este exercitat în termenul prevăzut de lege, în lipsa unor cauze de suspendare sau întrerupere se stinge pentru fiecare din aceste prestații printr-o prescripție deosebită.

Or, în cazul de față în ceea ce privește pretențiile reclamantului aferente perioadei 01.10._10, instanța a constatat neîntemeiată excepția invocată, având în vedere faptul că introducerea acțiunii s-a făcut la data de 06.11.2013, (prin poștă, potrivit art. 183 alin. 1 din codul de procedură civilă) astfel încât, cum potrivit prevederilor art. 268 alin. 1 litera c din Codul muncii, cererea în vederea plății unor drepturi salariale neacordate poate fi formulată în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, drept la acțiune care se naște de la data la care drepturile respective erau datorate, pentru prestația lunii octombrie și noiembrie 2010 dreptul la acțiune al reclamantului s-a născut cel mai devreme în luna noiembrie 2010 pentru salariul lunii octombrie 2010, salariul lunii octombrie 2010 neputând fi scadent și pretins mai devreme de începutul lunii următoare, iar al lunii noiembrie 2010 nefiind scadent pe zile ci pe luni, neputând fi pretins mai devreme de începutul lunii decembrie 2010, astfel încât termenul de prescripție pentru eventualele pretenții bănești aferente lunii octombrie 2010 a început să curgă la lichidarea lunii octombrie 2010, situație în care cum pretențiile perioadei 01.10._10 sunt formulate în termenul de trei ani de la data la care drepturile respective erau datorate, Tribunalul a constatat acțiunea formulată de reclamanți în data de 06.11.2013 pentru perioada 01.10._10 este formulată în interiorul termenului de prescripție extinctivă.

Față de cele mai sus reținute, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă în baza prevederilor art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii, pentru perioada 01.10._10, ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, Tribunalul a reținut următoarele:

Cu privire la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei să stabilească și să acorde reclamantului drepturile salariale aferente perioadei 01.10._10,

Prin raportare la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, negociat pentru un program de lucru de 170 ore medie/lună, prevăzut de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi aplicabil, prin luarea în considerarea a valorii de 700 lei a coeficientului minim de ierarhizare.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul solicită obligarea pârâtei la stabilirea și acordarea drepturilor salariale aferente perioadei 01.10._11, prin raportare la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, negociat pentru un program de lucru de 170 ore medie/lună, prevăzut de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi aplicabil, prin luarea în considerarea a valorii de 700 lei a coeficientului minim de ierarhizare și la plata diferențelor de drepturi salariale între drepturile stabilite individual și drepturile legal cuvenite, aferente aceleiași perioade, sume la care se va calcula dobânda legală și coeficientul de inflație.

Tribunalul a reținut că reclamantul este salariat în cadrul pârâtei S. Națională de Transport Feroviar Marfă „C.F.R. MARFĂ" S.A., drepturile salariale ale acesteia fiind stabilite și acordate în perioada 2009-2010 în conformitate cu prevederile Contractului Colectiv de Muncă încheiat la nivel de unitate pe anul 2009/2010, înregistrat sub nr. 2584 din 04.06.2009, prelungit prin act adițional nr. 1713/21.04.2010 până la data de 31.01.2011 și a clauzelor contractelor individuale de muncă și a actelor adiționale la acestea după cum urmează:

Reclamantul, în baza contractului individual de muncă nr. M.7.la/744/836/01.06.1999, în funcția de Revizor Tehnic vagoane, modificat prin acte adiționale în privința funcției de Revizor Tehnic vagoane I și elementului salarizare, fiind negociată o clauză referitoare la salarizare, începând cu data de 01.07.2008 în funcție de un salariu de bază lunar de 1360 lei, corespunzător clasei de salarizare 30, la care se adaugă sporurile în procent, prin actul adițional aplicabil începând cu 08.03.2010 s-a modificat Locul de muncă și prin actul adițional aplicabil începând cu data de 01.04.2010, în funcția de Revizor Tehnic vagoane I, fiind negociată clauza referitoare la salarizare, în funcție de un salariu de bază lunar de 1413 lei, corespunzător clasei de salarizare 30, căreia îi corespundea coeficientul de ierarhizare de 2,385, la care se adaugă sporurile în procent.

Tribunalul a reținut că drepturile salariale ale reclamantului, respectiv salariile de bază lunare, corespunzătoare claselor de salarizare au fost stabilite și acordate în funcție de Anexa nr. 1 la Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivel de unitate pe anul 2009/2010, înregistrat sub nr. 2584 din 04.06.2009, prelungit prin act adițional nr. 1713/21.04.2010 până la datat de 31.01.2011, Anexă care prevede salariile de bază brute corespunzătoare claselor de salarizare.

Reclamantul pretinde că salarizarea în funcție de salariile de bază brute astfel cum au fost stabilite și acordate de angajator în temeiul clauzelor contractuale ale contractului Colectiv de muncă aplicabil la nivel de unitate și stabilite prin acte adiționale la confratele individuale de muncă ale acestora s-a făcut cu încălcarea prevederilor mai favorabile acestora, ale Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010, art. 41, alin. 3 litera a).

Tribunalul a analizat pretențiile reclamantului în funcție de prevederile legale și contractuale în vigoare la data nașterii dreptului și a obligației de plată (perioada 01.10._10).

Astfel, Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010, prevede la art. 41, alin. 3 litera a) că. „Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri sau indemnizații incluse în acesta.”

Totodată, la art. 41, alin. 3 litera b) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010, se prevede că: „Părțile implicate în negocierile colective la nivel de G. de Unități și Unitate, vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de baza minim brut la nivel de Ramura Transporturi, stipulate la art. 41, pct. 3 litera a), pentru stabilirea salariului de baza minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41 pct. 1 din prezentul contract colectiv de muncă."

Tribunalul a reținut și prevederile art. 3 alin. 1 și alin. 3 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010, în conformitate cu care, art. 3 alin. (1) Clauzele prezentului contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi produc efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile de transporturi și activități conexe din țară, indiferent de structura capitalului acestora.

Art. 3 alin. (3) în cazul în care părțile au încheiat contract colectiv de muncă la nivel de unitate sau grup de unități înaintea semnării, înregistrării și publicării prezentului Contract Colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi, cele de la nivelurile inferioare acestuia se vor adapta la prevederile sale, acolo unde prevederile minimale din prezentul contract nu au fost atinse sau ale cărui clauze nu se regăsesc incluse.

Tribunalul a reținut și că în Anexa 5 la Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010, la poziția 2, este nominalizată societatea pârâtă, SNTFM CFR MARFĂ SA - BUCUREȘTI, ca unitate la care acesta se aplică.

Tribunalul a reținut și că Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010 a fost publicat în monitorul oficial, Partea V nr. 3 din 11.02.2008.

Din verificările dosarului, Tribunalul a constatat că, angajatorul pârât, la negocierea Contractului Colectiv de Muncă încheiat la nivel de unitate 2009-2010, înregistrat sub nr. 2584 din 04.06.2009, prelungit prin act adițional nr. 1713/21.04.2010 până la datat de 31.01.2011, sub aspectul Anexei care prevede salariile de bază brute corespunzătoare claselor de salarizare, a încălcat atât prevederile 41, alin. 3 litera b) teza 1 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010, în conformitate cu care: „Părțile implicate în negocierile colective la nivel de G. de Unități și Unitate, vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de baza minim brut la nivel de Ramura Transporturi, stipulate la art. 41, pct. 3 litera a), pentru stabilirea salariului de baza minim brut la nivelul respectiv", cât și prevederile legale care edictau în materie, respectiv prevederile art. 238 din Codul muncii în conformitate cu care, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.

În acest context, din analiza clauzelor contractuale, Tribunalul a constatat că, la negocierea Contractului Colectiv de Muncă încheiat la nivel de unitate 2009-2010, înregistrat sub nr. 2584 din 04.06.2009, prelungit prin act adițional nr. 1713/21.04.2010 până la datat de 31.01.2011, prevederea minimală din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010, referitoare la cuantumul salariului de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, de la care urmau să pornească negocierile pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul ramurii sau după caz unității, nu a fost respectată de pârâtă, valoarea salariului de bază brut utilizat de pârâtă pentru stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați în funcție de coeficienții de ierarhizare, fiind de 600 lei (în loc de 700 lei, stipulat la art. 41, pct. 3 litera a) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010).

Tribunalul a reamintit și că, așa cum rezultă din Anexa 5 la Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010, la poziția 2, este nominalizată societatea pârâtă, SNTFM CFR MARFĂ SA - BUCUREȘTI, ca unitate la care acesta se aplică.

În cauză devin aplicabile prevederile art. 238 din Codul muncii în forma în vigoare la data încheierii și executării clauzelor contractuale, în conformitate cu care, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, art. 239 și art. 241 alin. 1 litera c din Codul muncii, în conformitate cu care „prevederile contractului colectiv de muncă produc efecte pentru toți salariații, indiferent de data angajării sau de afilierea lor la o organizație sindicală", respectiv „clauzele contractelor colective de muncă produc efecte... (c) pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramură de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.

Din dispozițiile codului muncii, art. 247 și cele ale Legii nr. 130/1996, în vigoare la data nașterii drepturilor rezultă că orice contract colectiv de muncă se impune, în conținutul său, părților contractului individual de muncă. El guvernează aceste contracte ca o lege, impune obligații pentru angajator și creează drepturi în favoarea salariaților, atunci când clauzele contractului au un caracter concret și pot fi executate prin aducerea la îndeplinire de către părți.

Mai mult, potrivit art. 238 raportat la art. 239 și art. 241 alin. 1 litera b din Codul muncii, se desprinde concluzia clară a producerii efectelor prevederilor cu caracter minimal ale contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură de activitate față de toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramură de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel, indiferent de afilierea acestora la o organizație sindicală, câtă vreme contractele individuale de muncă sau contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior nu pot cuprinde clauze care să cuprindă drepturi mai puțin favorabile salariaților decât cele stabilite prin contractul colectiv de muncă unic la nivel superior.

Totodată, potrivit prevederilor înscrise în art. 40 alin. 2 litera c din Codul muncii, angajatorului îi revine obligația de a acorda salariaților „toate drepturile ce decurg din lese, din contractul colectiv de munca aplicabil și din contractele individuale de muncă".

Potrivit art. 238 - (1) din Codul muncii: „Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.

Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă."

Tribunalul a mai reținut și prevederile art. 57 alin. 4 din Codul muncii în conformitate cu care:

În situația în care o clauză (a contractului individual de muncă s.n.) este afectată de nulitate, întrucât stabilește drepturi sau obligații pentru salariați, care contravin unor norme legale imperative sau contractelor colective de muncă aplicabile, aceasta este înlocuită de drept cu dispozițiile legale sau convenționale aplicabile, salariatul având dreptul la despăgubiri

Art. 41 alin. 5 din Constituție garantează caracterul obligatoriu al convențiilor colective între părți.

Întrucât art. 243 din Codul muncii și art. 30 din Legea nr. 130/1996 prevăd că executarea contractului colectiv este obligatorie și că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovați de neexecutare, Tribunalul a constatat că în cazul de față angajatorul era obligat în executarea art. 41, alin. 3 litera a) și litera b) teza 1 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010, să pornească negocierile pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul unității, de la cuantumul salariului de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, obligație contractuală care nu a fost respectată de pârâtă, valoarea salariului de bază brut utilizat de pârâtă pentru stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați în funcție de coeficienții de ierarhizare, fiind de 600 lei (în loc de 700 lei, stipulat la art. 41, pct. 3 litera a) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010), aceeași valoare fiind utilizată și la negocierea salariilor de bază lunare individuale ale reclamanților, câtă vreme clauza contractuală stabilită în contractul colectiv de munca încheiat la nivel superior, obliga la negocierea acestor drepturi salariale, cu caracter minimal.

Tribunalul nu a reținut susținerea pârâtei în sensul că la negocierea Contractului Colectiv de Muncă încheiat la nivel de unitate pe anii 2009-2010, înregistrat sub nr. 2584 din 04.06.2009, prelungit prin act adițional nr. 1713/21.04.2010 până la data de 31.01.2011 a respectat prevederile contractului colectiv încheiat la nivel superior, respectiv Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de G. de Unități Feroviare pe 2006/2008, a cărui valabilitate a fost prelungită prin act adițional pană în anul 2010, astfel încât prevederile din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi nu sunt aplicabile, în speță fiind incidente cele la nivel de unitate și grup de unități feroviare și ca atare, salariile de bază lunare stabilite prin contractul individual de muncă ale reclamanților se încadrează atât în prevederile Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivel de unitate cât și în prevederile Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel de G. de Unități Feroviare.

Pârâta ignoră pe de o parte prevederile art. 3 alin. 1 și alin. 3 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010, contract care i se aplică potrivit pct. 1 anexa 5 la acesta, în conformitate cu care, art. 3 alin. (1) Clauzele prezentului contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi produc efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile de transporturi și activități conexe din țară, indiferent de structura capitalului acestora.

Art. 3 alin. (3) în cazul în care părțile au încheiat contract colectiv de muncă la nivel de unitate sau grupe de unități înaintea semnării, înregistrării și publicării prezentului Contract Colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi, cele de la nivelurile inferioare acestuia se vor adapta la prevederile sale, acolo unde prevederile minimale din prezentul contract nu au fost atinse sau ale cărui clauze nu se regăsesc incluse.

Pe de altă parte prin această susținere sunt nesocotite prevederile legale mai sus citate, în conformitate cu care: „clauzele contractelor colective de muncă produc efecte (c) pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramură de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel”.

Or, este evident că un angajator nu ar putea ignora clauzele contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior (la data faptelor aveau acest caracter în ordine: clauzele contractului colectiv de muncă unic la nivel național sau clauzele contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură sau grup de unități) pe motiv că a respectat clauzele mai favorabile acestuia din contractul colectiv de muncă imediat superior, respectiv clauzele Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel de G. de Unități Feroviare pe 2006/2008 și ca atare, „prevederile din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi nu sunt aplicabile".

Într-o astfel de interpretare, angajatorul ar putea susține și că ar fi putut ignora la negocierea Contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate și clauzele contractului colectiv de muncă unic la nivel național, fiind suficient să respecte doar clauzele contractului colectiv de muncă încheiat la nivel imediat superior, chiar dacă acestea ar fi contravenit la rândul lor prevederilor din Contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.

Pârâta nu poate pretinde că nerespectarea la negocierea Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel de G. de Unități Feroviare pe 2006/2008 (în realitate la încheierea la acesta pentru anii 2009 - 2010, a actului adițional nr. 370/20.06.2008 la Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități Feroviare 2008 - 2010, prin care la art.4 se prevede prelungirea valabilității acestui contract pe o perioadă de 48 de luni, stabilindu-se salariile de baza brute corespunzătoare claselor de salarizare valabile de la 01.07._12) a prevederilor obligatorii ale art. 238 alin. 1 din Codul muncii („Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior), o îndreptățește să încheie la rândul său un contract colectiv de muncă la nivel de unitate, în care să adopte prevederile care derogă le la drepturile minimale recunoscute salariaților prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură (sau, în același raționament, chiar la nivel național), pe motiv că nu i-ar fi aplicabile).

De altfel, pârâta ignoră aplicabilitatea directă, în cazul acesteia a prevederilor Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010, contract care i se aplică potrivit pct. 1 anexa 5 la acesta, cât și împrejurarea că, potrivit prevederilor art. 241 alin. 1 lit. c) din Codul muncii, clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de ramură produce efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramură de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.

Tribunalul a înlăturat și susținerea pârâtei în sensul că, prin Contractul Colectiv de Muncă la nivel de SNTFM CFR Marfă S.A. și Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de G. de Unități Feroviare, sunt prevăzute clase și coeficienți de ierarhizare specifici activității feroviare și mai mult, clasa 1 de salarizare nu poate fi asimilată cu salariul minim de 700 lei, prevăzut de Contractul Colectiv de Muncă pe ramura transporturi, deoarece în acest contract colectiv nu sunt prevăzute clasele de salarizare, ci numai coeficienți de ierarhizare pentru diverse categorii profesionale.

Or, este evident că nivelul clasei 1 de salarizare din Anexa nr. 1 la Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivel de unitate pe anii 2009-2010, înregistrat sub nr._09, prelungit prin act adițional nr. 1713/21.04.2010 până la data de 31.01.2011. Anexă care prevede salariile de bază brute corespunzătoare claselor de salarizare, corespunzător coeficientului de ierarhizare 1,000, coeficient de ierarhizare care cori salariului de bază minim brut pe unitate iar această valoare a salariului de bază au fost utilizată de pârâtă pentru stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați în funcție de coeficienții de ierarhizare și clasele de salarizare.

Apare evident așadar, că valoarea clasei de salarizare 1, corespunzătoare coeficientului de ierarhizare 1,000, corespunde salariului de bază minim brut pe unitate utilizat de pârâtă pentru stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați în funcție de coeficienții de ierarhizare, fiind de 600 lei (în loc de 700 lei, stipulat la art. 41, pct. 3 litera a) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010), aceeași valoare fiind utilizată și la negocierea salariilor de bază lunare individuale ale reclamanților,

Cu privire la susținerea pârâtei în sensul că o eventuală nelegalitate a clauzelor contractuale ale Contractului Colectiv de Muncă încheiat la nivel de unitate 2009-2010, înregistrat sub nr. 2584 din 04.06.2009, prelungit prin act adițional nr. 1713/21.04.2010 până la data de 31.01.2011 și respectiv a Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel de G. de Unități Feroviare pe 2006/2008, nu se poate invoca decât pe calea controlului de legalitate pe calea procedurii prevăzute de lege, cerere cu care Tribunalul nu a fost învestit până la încetarea valabilității contractelor colective de muncă, Tribunalul le-a îndepărtat pentru următoarele argumente:

Reclamantul nu-și întemeiază pretențiile pe constatarea nelegalității și declararea nulității clauzelor din contractele colective de muncă mai sus menționate pe motiv că aceste clauze conțin drepturi la nivel inferior fată de drepturile prevăzute în Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură transporturi, respectiv, au fost încheiate și negociate cu încălcarea legii, astfel încât, nici nu solicită instanței, obligarea angajatorului la renegocierea acestor clauze și nici acordarea drepturilor solicitate în temeiul înlocuirii clauzelor lovite de nulitate, până la renegociere, cu clauzele mai favorabile cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, după caz, ci, solicită aplicarea textelor art. 238 raportat la art. 239 și art. 241 alin. 1 litera b din Codul muncii, texte care prevăd producerea unor efecte directe a clauzelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură de activitate față de toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramură de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel, cât și a prevederilor 40 alin. 2 litera c din Codul muncii.

Or, din interpretarea prevederilor art. 238 raportat la art. 239 și art. 241 alin. 1 litera b din Codul muncii, se desprinde concluzia clară a producerii efectelor prevederilor cu caracter minimal ale contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură de activitate fată de toți salariații încadrați Ia toți angajatorii din ramură de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel, texte de lege care, reglementând un efect direct a acestor clauze în măsura în care au un caracter clar și neechivoc și creează direct drepturi în beneficiul salariaților nu impun o procedură prealabilă de contestare a clauzelor contractelor colective sau individuale încheiat cu nerespectarea prevederilor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior.

Din dispozițiile codului muncii, art. 247 și cele ale Legii nr. 130/1996 (acte normative care guvernează executarea raportului contractual), rezultă că orice contract colectiv de muncă se impune, în conținutul său, părților contractului individual de muncă. El guvernează aceste contracte ca o lege, impune obligații pentru angajator și creează drepturi în favoarea salariaților, atunci când clauzele contractului au un caracter concret și pot fi executate prin aducerea la îndeplinire de către părți. Contractul colectiv de muncă reprezintă un acord de voință și în același timp, un izvor de drept, o normă convențională, negociată, impunându-se părților contractului individual întocmai ca și lege.

Totodată, potrivit prevederilor înscrise în art. 40 alin. 2 litera c din Codul muncii, angajatorului îi revine obligația de a acorda salariaților „toate drepturile ce decurs din lege, din contractul colectiv de munca aplicabil și din contractele individuale de muncă".

În acest context, câtă vreme Tribunalul a reținut obligativitatea prevederilor art. 41, alin. 3 litera a) și litera b) teza 1 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010, conform înțelegerii partenerilor de dialog social și având în vedere dispozițiile art. 241 alin. 1 lit. b și art. 283 alin. 3 din Codul muncii precum (în vigoare la data nașterii drepturilor) și faptul că, din perspectiva salariatului, acordarea unor salarii brute de bază minime reprezintă un drept al acestuia, rezultă că acestui drept îi corespunde obligația corelativă a angajatorului de acordare a acestuia în condițiile prevăzute de contractul colectiv de muncă aplicabil în mod direct părților.

Față de cele mai sus reținute Tribunalul a admis cererea de chemare în judecată cu acest obiect și a obligat pârâta să stabilească și să acorde salariatului reclamant drepturile salariale aferente perioadei 01.10._10, prin raportare la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, negociat pentru un program de lucru de 170 ore medie/lună, prevăzut de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi aplicabil, prin luarea în considerarea a valorii de 700 lei a coeficientului minim de ierarhizare cât și la plata diferențelor de drepturi salariale între drepturile stabilite individual și drepturile legal cuvenite, acordate prin prezenta hotărâre, aferente perioadei 01.10._10.

Cu privire la perioada 01.01._11, Tribunalul a constatat că, deși prevederile art. 41, alin. 3 litera a) și litera b) teza 1 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010, și-au încetat aplicabilitatea începând cu data de 31.12.2010, prin expirarea termenului pentru care a fost încheiat, fiind denunțat de Confederația Națională a Patronatului Român, notificată la data de 17.11.2010, în situația în care pârâta ar fi executat clauza contractuală mai sus prevăzută pe perioada sa de valabilitate, salariatul s-ar fi găsit în plată în luna decembrie 2010 (la 31.12.2010) cu drepturile salariale astfel cum ar fi rezultat din aplicarea clauzei contractuale, respectiv, prin raportare la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, negociat pentru un program de lucru de 170 ore medie/lună, prevăzut de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi aplicabil, prin luarea în considerarea a valorii de 700 lei a coeficientului minim de ierarhizare, astfel încât, aceasta ar fi fost îndreptățită la menținerea în plată a drepturilor salariale astfel acordate și negociate, indiferent de încetarea valabilității Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010.

În orice caz, prin obligarea pârâtei să stabilească și să acorde salariatului reclamant drepturile salariale aferente perioadei 01.10._10, prin raportare la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, negociat pentru un program de lucru de 170 ore medie/lună, prevăzut de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi aplicabil, prin luarea în considerarea a valorii de 700 lei a coeficientului minim de ierarhizare, rezultă că reclamantul se află în plată în luna decembrie 2010 cu drepturile salariale astfel cum au fost recunoscute și acordate de instanță.

În acest caz, Tribunalul a reținut că, indiferent de înregistrarea sub nr. 8766 începând cu data de 16.02.2011 la Inspectoratul Teritorial de Muncă a Contractului Colectiv de Muncă pe anul 2011 al SNTFM „CFR MARFĂ" S.A., prin care s-a adoptat o nouă grilă de salarizare în funcție de clase de salarizare și fără raportare la o anumită valoare a coeficienților de ierarhizare, care nu se mai regăsesc în formula de calcul a salariului de bază brut, Tribunalul a reținut că nouă grilă de salarizare nu poate produce efectul modificării directe și automate a drepturilor salariale ale reclamantului, aflate în plată la data de 31.12.2010, având în vedere pe de o parte că însăși prevederea contractuală de la art. 29 din acest contract impune că stabilirea clasei de salarizare în cadrul aceleiași funcții sau a alteia echivalente, cu ocazia aplicării noului contract colectiv de muncă, să se facă prin negociere individuală între conducătorul unității sau subunității cu competență de angajare și salariat, având în vedere propunerea conducătorului locului de muncă, în prezența reprezentantului salariatului.

Este evident, așadar, că aplicarea clauzelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate cu privire la salarizare nu intervine automat și nu cunoaște o aplicabilitate directă, astfel încât nu poate conduce la modificarea sine die a clauzelor contractelor individuale de muncă ale salariaților, astfel că pentru aplicarea noului contract colectiv de muncă cu privire la salarizare este necesară negocierea individuală între conducătorul unității sau subunității cu competență de angajare și salariat, fiind evident că, până la modificarea salarizării individuale prin negociere individuală, prin act adițional la contractul individual de muncă, în limitele și condițiile stabilite prin negocierea colectivă, salariatul este în drept să beneficieze de drepturile câștigate și aflate în plată până Ia data renegocierii.

Aceasta este și interpretarea care se desprinde din prevederile art. 17 alin. 5 teza finală din codul muncii, care, impune pentru modificarea clauzelor contractuale, încheierea unui act adițional la contractul individual de muncă, cu excepția situațiilor în care o astfel de modificare ar fi prevăzută în mod expres de lege.

Or, dacă pentru clauzele contractuale mai favorabile salariatului cuprinse în contractele colective de muncă aplicabile, se poate aplica, în condițiile art. 57 alin. 4 din Codul muncii înlocuirea de drept a clauzelor contractului individual de muncă care ar stabili drepturi pentru salariați care ar contraveni acestora cu clauzele care cuprind drepturi superioare pentru salariați cuprinse în contractele colective de muncă aplicabile, nu aceeași este situația și pentru clauzele din contractele colective de muncă aplicabile care, prin aplicarea lor în lipsa negocierii ar putea conduce la diminuarea drepturilor recunoscute sau cuvenite salariaților la data apariției modificării.

În acest context, în perioada 01.01._11, până la semnarea de către salariat a Actului adițional nr. CI 2._, la Contractul individual de muncă, nr. M.7.1. A/744/836/01.05.1999, prin care acesta și-a exprimat consimțământul cu privire la negocierea salariului în funcție de un salariu de bază lunar de 1431 lei, corespunzător clasei de salarizare 30, la care se adaugă sporurile în procent, respectiv, în funcție de modalitatea de salarizare stabilită de Contractului Colectiv de Muncă pe anul 2011 al SNTFM „CFR MARFĂ" SA, se mențin drepturile în plată în luna decembrie 2010, față de împrejurarea că, noul contract colectiv de muncă nu are efecte directe asupra drepturilor dobândite de salariați prin recunoașterea efectelor clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel superior.

Începând cu data de 08.07.2011, având în vedere că prevederile art. 41, alin. 3 litera a) și litera b) teza 1 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010 și-au încetat aplicabilitatea începând cu data de 31.12.2010, astfel încât, nu se mai poate vorbi despre o încălcare a acestora la negocierea salarială individuală și nici despre aplicabilitatea directă a acestora, și, având în vedere că reclamantul nu a învederat că prin această negociere ar fi renunțat la un drept recunoscut de lege (negocierea unui salariu de bază lunar brut inferior celui aflat în plată nu este interzisă câtă vreme prin această negociere nu se încalcă drepturi ale salariatului prevăzute de lege sau de contractele colective de muncă aplicabile), rezultă că reclamantul este îndreptățit, la plata în continuare a drepturilor salariale prin raportare la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, negociat pentru un program de lucru de 170 ore medie/lună, prevăzut de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi aplicabil, prin luarea în considerarea a valorii de 700 lei a coeficientului minim de ierarhizare, numai până la data de 08.07.2011.

Față de cele mai sus expuse a obligat pârâta la plata diferențelor de drepturi salariale între drepturile stabilite individual și drepturile legal cuvenite, acordate prin prezenta hotărâre, aferente perioadei 01.01._11 și a respins în rest cererea de chemare în judecată având ca obiect plata unor diferențe de drepturi salariale aferente perioadei 08.07._11, prin raportare la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, negociat pentru un program de lucru de 170 ore medie/lună, prevăzut de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi aplicabil, prin luarea în considerarea a valorii de 700 lei a coeficientului minim de ierarhizare, ca neîntemeiată.

Cu privire la capătul de cerere prin care se solicită obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumelor reprezentând salariul suplimentar echivalent cu salariul de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, pentru anul 2010, Tribunalul a reținut următoarele:

Reclamantul solicită obligarea pârâtei la acordarea retroactivă a salariului suplimentar echivalent cu salariul de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, anul 2010.

Cu privire la salariul suplimentar aferent anului 2010, Tribunalul a constatat că acesta este solicitat în temeiul prevederilor art. 30 alin. 1 din contractul colectiv de munca încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar, valabil pe anii 2006-2008 (înregistrat sub nr. 2836/20/28.12.2006 la Ministerul Muncii Solidarității Sociale și familiei prelungit prin actul adițional înregistrat sub nr. 629/04.01.2010 până Ia data de 31.01.2011. Așa cum rezultă din art. 4 al actului adițional înregistrat sub nr. 370/20.06.2008, acest contract este aplicabil intimatei, conform anexei 4 la acesta, iar nu în temeiul prevederilor art. 30 alin. 1 din Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivel de unitate.

În acest context nu au relevanță apărările privind forma textului art. 30 alin. 1 din Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivel de unitate, care se referă la posibilitatea acordării salariului suplimentar și nici apărarea privind suspendarea acestei prevederi din Contractul Colectiv de Muncă aplicabil la nivel de unitate prin Actul adițional nr. 1713/21.04.2010, invocate de pârâtă.

Potrivit art. 30 alin. 1 din contractul colectiv de munca încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar, valabil pe anii 2006-2008 (înregistrat sub nr. 2836/20/28.12.2006 la Ministerul Muncii Solidarității Sociale și familiei prelungit prin actul adițional înregistrat sub nr. 629/04.01.2010 până la data de 31.01.2011 „Pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar, echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv."

Așa cum instanța a menționat mai sus, aceste prevederi sunt aplicabile în temeiul art. 247 și cele ale Legii nr. 130/1996, în vigoare la data nașterii drepturilor, respectiv, ale art. 238 raportat la art. 239 și art. 241 alin. 1 litera b din Codul muncii.

Tribunalul a constatat că reclamantul nu solicită aceste drepturi în temeiul prevederilor Contractului Colectiv de Muncă încheiat la nivel de unitate pe anii 2009-2010, înregistrat sub nr. 2584 din 04.06.2009, prelungit prin act adițional nr. 1713/21.04.2010 până la data de 31.01.2011 ci în temeiul prevederilor art. 30 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar, valabil pe anii 2006-2008, înregistrat sub nr. 2836/20/28.12.2006 la Ministerul Muncii Solidarității Sociale și familiei prelungit prin actul adițional înregistrat sub nr. 629/04.01.2010 până la data de 31.01.2011.

Așa cum rezultă din art. 4 al actului adițional înregistrat sub nr. 370/20.06.2008, acest contract este aplicabil intimatei, conform anexei 4 la acesta.

În ceea ce privește obligativitatea prevederilor art. 30 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar, valabil pe anii 2006-2008 (înregistrat sub nr. 2836/20/28.12.2006 la Ministerul Muncii Solidarității Sociale și familiei prelungit prin actul adițional înregistrat sub nr. 629/04.01.2010 până la data de 31.01.2011, conform înțelegerii partenerilor de dialog social și având în vedere dispozițiile art. 241 alin. 1 lit. b) și art. 283 alin. 3 din Codul muncii precum (în vigoare la data nașterii drepturilor) și faptul că, din perspectiva salariatului, acordarea unor salarii suplimentare, respectiv drepturi salariate suplimentare reprezintă un drept al acestuia, rezultă că acestui drept îi corespunde obligația corelativă a angajatorului de acordare a acestuia în condițiile prevăzute de contractul colectiv pentru următoarele argumente:

Din dispozițiile Codului muncii, art. 247 și cele ale Legii nr. 130/1996 (acte normative care guvernează executarea raportului contractual), rezultă că orice contract colectiv de muncă se impune, în conținutul său, părților contractului individual de muncă. El guvernează aceste contracte ca o lege, impune obligații pentru angajator și creează drepturi în favoarea salariaților, atunci când clauzele contractului au un caracter concret și pot fi executate prin aducerea la îndeplinire de către părți. Contractul colectiv de muncă reprezintă un acord de voință și în același timp, un izvor de drept, o normă convențională, negociată, impunându-se părților contractului individual întocmai ca și legea.

În cauză devin aplicabile prevederile art. 238 din Codul muncii în conformitate cu care, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, art. 239 și art. 241 alin. 1 litera b din codul muncii, în conformitate cu care „prevederile contractului colectiv de muncă produc efecte pentru toți salariații, indiferent de data angajării sau de afilierea lor la o organizație sindicală", respectiv „clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la angajatorii care fac parte din grupul de angajatori pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel."

Totodată, potrivit prevederilor înscrise în art. 40 alin. 2 litera c din Codul muncii, angajatorului îi revine obligația de a acorda salariaților „toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de munca aplicabil și din contractele individuale de muncă".

Întrucât art. 243 din Codul muncii și art. 30 din Legea nr. 130/1996 prevăd că executarea contractului colectiv este obligatorie și că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovați, Tribunalul constată că în cazul de față angajatorul era obligat în executarea art. 30 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar, valabil pe anii 2006-2008 (înregistrat sub nr. 2836/20/28.12.2006 la Ministerul Muncii Solidarității Sociale și familiei prelungit prin actul adițional înregistrat sub nr. 629/04.01.2010 până la data de 31.01.2011, la acordarea și plata personalului propriu a sumelor reprezentând plata salariului suplimentar aferent anului 2010, salariaților care îndeplinesc condițiile de acordare, respectiv, „criteriile care condiționează acordarea salariului suplimentar pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic", respectiv, au avut o activitate ireproșabilă în cursul anului 2010 și nu au fost sancționați disciplinar cu una din sancțiunile prevăzute de art. 264 alin. 1 lit. c și art. 264 alin. 1 litera f din Codul muncii în forma în vigoare în anul 2010, s-au cărora li s-au aplicat repetat sau cumulat în cursul anului calendaristic, sancțiunea prevăzută de art. 264 alin. 1 lit. d) și art. 264 alin. 1 litera e) din codul muncii în forma în vigoare în anul 2010, sau după caz, au absentat nemotivat de la serviciu mai mult de o zi, respectiv o tură, sau una din măsurile prevăzute la art. 42 pct. 1 lit. a) și art. 42 pct. 1 lit. b) din Statutul disciplinar al personalului din unitățile de transporturi.

În mod eronat s-a interpretat de către pârâtă că dreptul la acordarea acestor drepturi salariate este subsidiar acoperirii cheltuielilor din veniturile realizate, câtă vreme potrivit art. 156 din Codul muncii, salariile trebuie plătite înaintea oricăror obligații ale angajatorului, aceasta fiind o obligație legală, expresă, fără ca pentru angajatorul pârât să fie prevăzute derogări.

Plata muncii către salariați și a drepturilor de natură salarială cuvenite ca urmare a desfășurării muncii în condiții negociate legal nu poate fi supusă unei condiții potestative din partea angajatorului cu consecința sistării acestora ori de câte ori angajatorul nu întocmește corespunzător bugetul astfel încât să fie în măsura să respecte prevederile art. 156 din Codul muncii referitoare la onorarea cu prioritate a obligațiilor salariale.

În acest context, în condițiile în care dreptul reclamantului la plata salariului suplimentar anual, echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv nu este afectat de vreo cauză de ineficacitate nu este afectat nici dreptul acestuia la acordarea sumelor cu acest titlu, reclamantul fiind îndreptățit la acordarea acestuia în perioada în care a fost sistată acordarea în mod unilateral.

Art. 41 alin. 5 din Constituție garantează caracterul obligatoriu al convențiilor colective între părți.

Existența sau inexistența resurselor financiare bugetare nu poate avea vreo influență asupra stabilirii sau recunoașterii drepturilor salariale prevăzute în Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivel de G. de Unități aplicabil.

A recunoaște angajatorului posibilitatea ca după negocierea contractului colectiv de muncă, deci după stabilirea drepturilor și obligațiilor reciproce ale părților, să fie exonerat de plata salariilor sau a drepturilor asimilate prevalându-se de scuza aprobării unui buget de venituri mult inferior celui necesar pentru respectarea obligațiilor salariale asumate prin contract, ar însemna practic acceptarea unei negocieri pur formale cu consecința golirii de conținut a principiului negocierii salariale.

Nu a putut fi reținută nici susținerea pârâtei în sensul că această premiere nu este posibilă întrucât constituirea fondului de premiere ar fi secundară și subsidiară acoperirii altor cheltuieli și că această interpretare ar rezulta din textul art. 21 din Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivel de G. de Unități aplicabil, întrucât, în interpretarea propusă ar rezulta și că plata impozitelor taxelor, contribuțiilor și a celorlalte vărsăminte prevăzute de lege are același regim juridic, deși constituirea, reținerea și virarea acestora este de asemenea obligatorie și prioritară.

În acest text din CCM, se arata modalitatea constituirii fondului de plată a salariului suplimentar, dar din ansamblul articolului, nu rezultă că aceasta plată este condiționată de existența profitului.

Prin urmare, constituirea fondului necesar pentru acordarea salariului suplimentar nu este la latitudinea angajatorului (dacă vrea sau nu vrea) ci reprezintă o obligație prevăzută de CCM.

Singurele condiții pentru acordarea acestui salariu sunt, ca anul pentru care se solicita salariul să fi expirat, iar salariatul să fie desfășurat activitate în cursul acelui an calendaristic și să nu fi fost sancționat disciplinar, iar pârâta nu a făcut dovada neîndeplinirii acestor condiții în cazul reclamantului.

Față de cele mai sus reținute, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, în funcție de perioada efectiv lucrată în cadrul unității pârâte în perioada de referință și de îndeplinire a condițiilor de acordare a drepturilor solicitate.

A respins cererea având ca obiect plata către reclamant a sumei reprezentând salariul suplimentar solicitat în baza art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar încheiat pe anii 2006-2010, pentru anul 2011 și cererea având ca obiect plata către reclamant a sumei reprezentând salariul suplimentar solicitat în baza art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de CFR MARFĂ SA, pentru anul 2011, ca neîntemeiată.

Astfel, Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar încheiat pe anii 2006-2010, a fost prelungit prin actul adițional înregistrat sub nr. 629/04.01.2010 până la data de 31.01.2011.

În acest context, Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar încheiat pe anii 2006-2010 și-a încetat aplicabilitatea la data de 31.01.2011 astfel cum rezultă din actul adițional înregistrat sub nr. 629/04.01.2010, context în care nu poate constitui temei contractual de plată a salariului suplimentar solicitat pentru anul 2011, prin ipoteză, nemaifiind în vigoare la expirarea anului calendaristic 2011.

Totodată, cererea reclamantului de acordare a Salariului Suplimentar pentru anul 2011 întemeiata pe art. 30 din CCM CFR MARFA S.A. pe anul 2011, este neîntemeiată pentru următoarele argumente:

În conformitate cu aceste prevederi: „Pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, cu condiția ca societatea să fi înregistrat profit în anul respectiv. "

Așadar această prevedere din CCM CFR MARFA avea aplicabilitate doar în situația în care societatea ar fi încheiat anul 2011 înregistrând profit. Or, potrivit bilanțului încheiat la 31.12.2011 și extrasului de pe site-ul Ministerului Finanțelor Publice, pârâta a făcut dovada că societatea a înregistrat o pierdere de 93.452,745 lei. În această situație, era imposibilă constituirea unui fond de salarii de până la 10% din veniturile realizate, pentru acordarea salariului suplimentar, din moment ce societatea a avut pierderi colosale.

Așadar pentru acordarea Salariului Suplimentar pentru anul 2011 condiția esențiala, stipulata în CCM, ce trebuia îndeplinită era ca societatea să fi realizat venituri și nu să fi încheiat acești ani în pierdere, astfel încât, în lipsa îndeplinirii acestor condiții obligația de plată nu se putea naște.

În situația în care acest drept este condiționat de îndeplinirea unei condiții care nu s-a îndeplinit, nu va produce nici un fel de efecte juridice nici retroactiv și nici pentru viitor. Salariații au fost de acord cu privire la stipularea acestor condiții semnând de asemenea și Actele Adiționale la CCM CFR MARFA S.A. 2011 o astfel de acțiune exercitată cu privire la Salariul Suplimentar este nefondată, urmând a fi respinsă ca atare.

Cu privire la cererea având ca obiect obligarea pârâtei la plata diferenței de 25% din salariul de bază reprezentând spor pentru lucrul în timpul nopții în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale, corespunzător orelor efectuate, în conformitate cu prevederile art. 42 alin. 1 lit. g din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de R. Transporturi, pentru perioada 01.10._10, Tribunalul a reținut următoarele:

În conformitate cu prevederile art. 42 alin. 1 lit. g) din Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722/24.01.2008: „în cazul în care munca în timpul nopții, la solicitarea celui care angajează, va fi prestata într-o zi de repaus sau de sărbătoare, timpul efectiv lucrat se va plăti cu spor de 100%, la care se aplica sporul pentru orele lucrate în timpul nopții”.

La poziția 2 din anexa nr. 5 la acest CCM care nominalizează unitățile la care se aplică acest contract colectiv de muncă se regăsește și SNTFM CFR MARFA SĂ. Potrivit art. 4 alin. 1 și 2 din Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel de Ramura Transporturi: (1) Prezentul Contract Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi se aplică de la 1 ianuarie 2008 până la 31.12.2010 inclusiv, cu posibilitatea revizuirii anuale, la nivel de unitate acesta producând efecte pe an calendaristic.(2) Dacă nici una din părți nu denunța contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu mai mult de 12 luni, respectiv cu încă un an calendaristic."

Or, Contractul Colectiv de muncă al CFR Marfa a prevăzut drepturi cu caracter inferior celor reglementate de CCM încheiat la nivel de ramura.

Astfel, pentru perioada 01.10._10 reclamantul a beneficiat de un spor de 25% din salariul de bază pentru munca desfășurata în cursul nopții și un spor de 100% din salariul de bază pentru munca desfășurata în zilele de sâmbătă și duminică și sărbători legale, fără ca pentru lucrul în timpul nopții în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale să se procedeze la cumulul sporului pentru munca desfășurată în zilele de repaus săptămânal și sărbători legale de 100% din salariul de bază cu sporul de 25% pentru orele lucrate în timpul nopții.

Susținerea pârâtei că reclamantul a beneficiat de un program de muncă în ture în care timpul de muncă și de odihnă au fost repartizate inegal nu are relevanță în cauză întrucât, potrivit prevederilor legale, nu poate fi avută în vedere de instanță ca un argument pentru neacordarea sporurilor legal negociate.

Potrivit prevederilor art. 123 din Codul muncii (în forma în vigoare în anul 2010):

Art. 1.23. - Salariații de noapte beneficiază:

fie de program de lucru redus cu o oră față de durata normală a zilei de muncă, pentru zilele în care efectuează cel puțin 3 ore de muncă de noapte, fără ca aceasta să ducă la scăderea salariului de bază;

- fie de un spor la salariu de minimum 15% din salariul de bază pentru fiecare oră de muncă de noapte prestată

Or, în privința plății orelor lucrate în zilele de repaus săptămânal respectiv orele prestate în zilele de sâmbătă și duminică, Tribunalul a respins prevederile legale de la data efectuării acestora, respectiv art. 132 alin.2 și alin.3 și alin. 5 din Codul muncii în forma în vigoare în anul 2010. În conformitate cu care perioada de repaus săptămânal lucrată efectiv NU SE COMPENSEAZĂ cu timp liber plătit, ci, angajatorul este ținut de plată orelor efectuate în aceste zile cu un spor la salariu de 100% și de acordarea în alte zile a repausului săptămânal, astfel încât salariatul care lucrează în aceste condiții să beneficieze atât de repausul săptămânal acordat în alte 2 zile consecutive cât și de plată orelor efectuate în zilele de sâmbătă și duminică prin adăugarea sporului prevăzut de lege, spre deosebire de restul orelor suplimentare care pot fi compensate cu timp liber plătit, acordat în compensare în următoarele 30 zile după efectuarea acestora, potrivit art. 120 Codul muncii.

În acest context, Tribunalul a reținut că și atunci când, în anumite condiții, repausul săptămânal se poate acorda și în alte zile decât sâmbăta și duminică, acordarea să este întotdeauna obligatorie.

Totodată, salariații vor beneficia și de un spor la salariu stabilit prin contractul colectiv de muncă sau, după caz, prin contractul individual de muncă.

În acest context, rezultă în mod cert că acordarea decalată a repausului săptămânal se cumulează cu sporurile stabilite potrivit art. 132 alin. (3) și (5) din Cod. Astfel, în aceste situații sporurile nu reprezintă o alternativă la acordarea efectivă a zilelor de repaus săptămânal.

Sporurile stabilite potrivit art. 132 alin. (3) sunt negociate și stabilite prin contractul colectiv de muncă sau dacă nu exista contract colectiv la nivel de unitate sunt stabilite în contractul individual de muncă.

Însă, dacă zilele de repaus săptămânal sunt acordate cumulat, după o perioadă de activitate continuă ce nu poate depăși 14 zile calendaristice, cu autorizarea inspectoratului teritorial de muncă și cu acordul sindicatului sau al reprezentanților salariaților, aceasta fiind o situație de excepție, salariații au dreptul la dublul compensațiilor cuvenite potrivit art. 120 alin. (2).

Art. 120 alin. (2) prevede ca sporul nu poate fi mai mic de 75% iar contractul colectiv de muncă stabilește un spor de 100%.

Totodată, nu poate fi reținută susținerea pârâtei că salariatul nu ar fi desfășurat activitate în zilele de repaos săptămânal la solicitarea expresă a angajatorului, câtă vreme salariatul a lucrat în ture programate de angajator, iar potrivit art. 114 din Codul muncii (forma în vigoare în perioada de referință): „Art. 114 - Programul de muncă și modul de repartizare a acestuia pe zile sunt aduse la cunoștința salariaților și sunt afișate la sediul angajatorului”, fiind evident că salariatul nu a lucrat în ture din proprie inițiativă iar programarea sa în ture presupune existența unei solicitări exprese a angajatorului pentru efectuarea unui program de lucru în ture.

Tribunalul a constatat așadar că pârâta nu a acordat salariatului reclamant sporul cuvenit în orele de noapte prestate în zilele de repaus săptămânal și pentru prestarea muncii în zile de sărbătoare legală.

În acest context, tribunalul nu a analizat susținerea pârâtei în sensul că a compensat sau a acordat repaosul săptămânal în alte zile plătite, câtă vreme, prevederile legale nu prevăd „compensarea" acestor zile cu timp liber plătit ci acordarea repausului săptămânal în alte zile decât sâmbăta și duminică, acordare ce este întotdeauna obligatorie, pentru respectarea repausului săptămânal, dar și plata sporului la salariu de 100%.

Față de cele mai sus reținute, Tribunalul a admis în parte cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la plata diferenței de 25% din salariul de bază reprezentând spor pentru lucrul în timpul nopții în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale, corespunzător orelor efectuate, în conformitate cu prevederile art. 42 alin. 1 lit. g din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de R. Transporturi, pentru perioada 01.10._10.

A respins în rest cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la plata diferenței de 25% din salariul de bază reprezentând spor pentru lucrul în timpul nopții în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale, corespunzător orelor efectuate, în conformitate cu prevederile art. 42 alin. 1 lit. g din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de R. Transporturi, pentru perioada 01.01._11, ca neîntemeiată, având în vedere lipsa unei temei contractual după această dată întrucât Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010, și-au încetat aplicabilitatea începând cu data de 31.12.2010, prin expirarea termenului pentru care a fost încheiat, fiind denunțat de Confederația Națională a Patronatului Român, notificată la data de 17.11.2010, context în care nu poate constitui temei contractual de plată a unor sporuri prevăzute de acesta.

Cu privire la plata contravalorii tichetelor de masa pentru fiecare zi lucrătoare în care a prestat activitate aferente perioadei 01.10._11, conform dispozițiilor art. 81 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități de transport Feroviar", Tribunalul a reținut următoarele:

C. legal aplicabil:

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă: Art. 1 - (1) Salariații din cadrul societăților comerciale, regiilor autonome și din sectorul bugetar, precum și din cadrul unităților cooperatiste și al celorlalte persoane juridice sau fizice care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă, denumite în continuare angajator, pot primi o alocație individuală de hrană, acordată sub forma tichetelor de masă, suportată integral pe costuri de angajator.

Potrivit prevederilor art. 229 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicata, contractele colective de munca constituie legea părților.

De asemenea, potrivit prevederilor art. 148 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, „executarea contractului colectiv de munca este obligatorie pentru părți iar neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de munca atrage răspunderea parților care se fac vinovate de aceasta".

În conformitate cu prevederile art. 40 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, angajatorului îi revine, obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din contractul colectiv de munca aplicabil.

Art. 41 alin. 5 din Constituție garantează caracterul obligatoriu al convențiilor colective între părți.

Prevederile contractuale aplicabile speței sunt următoarele:

Potrivit art. 81 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar: "începând cu 01.01.2007, salariații unităților componente ale grupului de unități feroviare vor beneficia de tichetele de masă în cuantum de un tichet pentru fiecare zi lucrătoare din lună, în condițiile legislației în vigoare".

În ceea ce privește obligativitatea prevederilor art. 81 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, conform înțelegerii partenerilor de dialog social, Tribunalul a constatat că pentru perioada 01.10._11, părților le sunt pe deplin aplicabile prevederile contractuale mai sus redate, care sunt obligatorii pentru părți în temeiul prevederilor din codul muncii, în conformitate cu care, contractele colective de munca constituie legea părților.

Totodată, potrivit prevederilor înscrise în art. 40 alin. 2 litera c din codul muncii, angajatorului îi revine obligația de a acorda salariaților „toate drepturile ce decurs din lese, din contractul colectiv de munca aplicabil și din contractele individuale de muncă".

Art. 41 alin. 5 din Constituție garantează caracterul obligatoriu al convențiilor colective între părți.

Din dispozițiile legale mai sus expuse, rezultă că orice contract colectiv de muncă se impune, în conținutul său, părților contractului individual de muncă. El guvernează aceste contracte ca o lege, impune obligații pentru angajator și creează drepturi în favoarea salariaților, atunci când clauzele contractului au un caracter concret și pot fi executate prin aducerea la îndeplinire de către părți. Contractul colectiv de muncă reprezintă un acord de voință și în același timp, un izvor de drept, o normă convențională, negociată, impunându-se părților contractului individual întocmai ca și legea;

Or, din perspectiva salariatului, acordarea unor ajutoare bănești reprezintă un drept al acestuia, rezultă că acestui drept îi corespunde obligația corelativă a angajatorului de acordare a acestuia în condițiile prevăzute de contractul colectiv de muncă.

Or, deși dispozițiile legale mai sus-menționate reglementează în favoarea salariaților o facilitate ce poate fi acordată salariaților în condițiile respectării unor limite prevăzute în bugetele proprii pentru tichetele de masă acordate de angajatorii nebugetari, Tribunalul a constatat că, deși Ieșea reglementează un drept potențial acesta a devenit un drept efectiv pentru salariați și o obligație pentru angajator în virtutea principiului de drept „pacta sunt servanda ce are în vedere forța obligatorie a contractelor, iar contractele legal făcute se impun părților întocmai ca legea astfel încât executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, angajatorul fiind obligat la acordarea drepturilor negociate și stabilite imperativ, prevederile contractuale aplicabile arătând că salariații unităților componente ale grupului de unități feroviare vor beneficia de tichetele de masă în cuantum de un tichet pentru fiecare zi lucrătoare din lună, în condițiile legislației în vigoare", fără a se putea desprinde interpretarea că am fi în prezența unor drepturi eventuale sau a unei posibilități.

În acest context, în mod eronat s-a interpretat de către pârâtă că dreptul la acordarea tichetelor de masă este facultativ și este condiționat de existența resurselor financiare, ulterior negocierii și înserării clauzei în cuprinsul contractului colectiv de muncă aplicabil.

Or, bugetul de venituri și cheltuieli pe anul 2010 cât și rubrica „cheltuieli de personal" sunt fundamentate la sfârșitul anului 2009 pentru începutul anului următor iar la constituirea acestuia angajatorul are obligația de a lua toate măsurile ca la cheltuielile de personal să prevadă cheltuielile cu toate drepturile salariale prevăzute de lege sau stabilite contractual (atâta vreme cât în acest caz, dreptul în discuție nu face obiectul unor limitări sau restricții instituite prin lege) câtă vreme, plata muncii către salariați și a celorlalte drepturi bănești sau cu valoare economică cuvenite ca urmare a desfășurării muncii în condiții negociate legal nu poate fi supusă unei condiții potestative din partea angajatorului cu consecința sistării acestora ori de câte ori angajatorul nu întocmește corespunzător bugetul astfel încât să fie în măsura să respecte obligațiile legal asumate, iar împrejurarea că sumele respective sunt sume aprobate în bugetul de venituri și cheltuieli potrivit legii este o garanție a plății drepturilor în discuție, întrucât nu-i poate fi permis angajatorului să negocieze acordarea unor drepturi pentru angajați pe care tot acesta să le condiționeze de voința sa de a aloca sau nu resursele financiare necesare plății acestora.

În acest context, în condițiile în care dreptul salariaților la acordarea tichetelor de masă lunare pentru perioada 01.10._11 nu este afectat de vreo cauză de ineficacitate nu este afectat nici dreptul acestora la acordarea sumelor cu acest titlu, salariații fiind îndreptățiți la acordarea acesteia și în perioada în care a fost negociată legal clauza contractuală care le conferă acest drept.

Existența sau inexistența resurselor financiare bugetare nu poate avea vreo influență asupra stabilirii sau recunoașterea drepturilor salariaților prevăzute în Contractul Colectiv de Muncă.

A recunoaște angajatorului posibilitatea ca după negocierea contractului colectiv de muncă, deci după stabilirea drepturilor și obligațiilor reciproce ale părților, să fie exonerat de plata salariilor sau a altor drepturi legal negociate prevalându-se de scuza aprobării ulterioare a unui buget de venituri mult inferior celui necesar pentru respectarea obligațiilor asumate prin contract, ar însemna practic acceptarea unei negocieri pur formale cu consecința golirii de conținut a principiului negocierii salariale.

Nu a putut fi reținută nici susținerea pârâtei în sensul că acordarea acestor tichete nu mai este posibilă față de împrejurarea că acordarea tichetelor de masă, retroactiv, este lipsită de temei legal raportat la prevederile art. 11 din Normele de aplicare a Legii nr. 142/1998, Anexă la H.G. nr. 5/1999, potrivit cărora: "angajatorii nu pot acorda mai mult de un tichet de masa pentru fiecare zi lucrătoare din lună pentru care se efectuează distribuirea și nu pot considera utilizat mai mult de un tichet de masa pentru fiecare zi lucrata din lună pentru care s-a efectuat distribuirea", întrucât aceste drepturi se datorează și se acordă pentru lunile în care salariații nu au beneficiat de tichete de masă iar nu pentru lunile în care se va face executarea iar în plus, potrivit principiului executării în natură a obligațiilor, salariații au dreptul la realizarea obiectului avut în vedere de părți la nașterea raportului juridic.

Tribunalul a apreciat că prevederile art. 11 din Normele de aplicare a Legii nr. 142/1998, Anexă la H.G. nr. 5/1999 se referă la modalitatea de acordare a acestor drepturi atunci când ele se acordă în lună pentru care se efectuează distribuirea, respectiv se interzice angajatorilor să acorde mai mult de un tichet de masa pentru fiecare zi lucrata din lună pentru care s-a efectuat distribuirea, însă această prevedere nu poate fi interpretată în sensul că interzice acordarea unor asemenea drepturi retroactiv, întrucât prin ipoteză, ele sunt datorate pentru zilele lucrate din alte luni și nu mai mult decât valoarea/cantitatea prevăzută de lege, situație în care în principiu această obligație poate fi executată în natură.

Or, în caz contrar salariații au dreptul la dezdăunări respectiv la executarea prin echivalent, respectiv la acordarea de despăgubiri salariaților pentru prejudiciul pe care îl încearcă din cauza neexecutării în natură a obligației.

A primi argumentația pârâtei potrivit căreia obligația să nu poate fi executată decât în natură, prin remiterea tichetelor de masă, cu aplicarea simultană a legislației speciale privind aceste tichete care nu permite acordarea lor decât pentru luna în curs, fără a exista posibilitatea obligării angajatorului la achitarea contravalorii tichetelor pentru lunile în care obligația nu mai poate fi îndeplinită în natură, ar însenina că, de fiecare dată când un angajator nu își respectă această obligație, răspunderea acestuia să nu poată fi antrenată. Cu alte cuvinte, potrivit susținerilor pârâtei, pentru nerespectarea acestei obligații nici un angajator nu va putea fi sancționat - situație care nu poate fi acceptată și considerată legală.

În acest context, față de prevederile legale și contractuale aplicabile, Tribunalul a obligat pârâta la plata către reclamant a contravalorii tichetelor de masă pentru fiecare zi lucrătoare aferente perioadei 01.10._11, conform prevederilor din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de G. de Unități de Transport Feroviar, sume care vor fi acordate proporțional cu perioada efectiv lucrată de aceasta în cadrul pârâtei.

A respins în rest cererea de chemare în judecată având ca obiect acordarea către reclamant a contravalorii tichetelor de masă pentru fiecare zi lucrătoare aferente perioadei 01.02.2011 - 31.12.2011, conform prevederilor din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de G. de Unități de Transport Feroviar, ca neîntemeiate, având în vedere având în vedere lipsa unei temei contractual după această dată întrucât Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar încheiat pe anii 2006-2010 și-a încetat aplicabilitatea la data de 31.01.2011 astfel cum rezultă din actul adițional înregistrat sub nr. 629/04.01.2010, context în care nu poate constitui temei contractual de plată a unor drepturi prevăzute de acesta.

La sumele acordate de instanță, se va calcula dobânda legală de la data de 23.11.2012 și până la data plății.

Tribunalul a reținut că potrivit legislației muncii - art. 166 alin. 4, din codul muncii, în cazul în care angajatorul întârzie în mod nejustificat plata salariului acesta poate fi obligat la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.

Potrivit art. 1535 din noul Cod civil „(1) în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovadă că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic."

Tribunalul a reținut așadar că obligațiile având drept obiect sume de bani, ca urmare a executării cu întârziere a obligației de plată a unor sume de bani, produc dobânzi în caz de întârziere de executare din partea debitorului, în cuantumul prevăzut de părți sau în lipsa unui cuantum stabilit contractual, în cel prevăzut de lege, fiind egal cu dobânda legală.

În acest caz, aceste daune interese sunt debite de la scadență sau cel mai târziu din ziua cererii de chemare în judecată, pentru sumele care au fost solicitate după această dată.

Tribunalul a admis în parte acest capăt de cerere și va obliga pârâta la plata către reclamant a dobânzii legale la suma datorată acestora cu titlu de diferențelor de drepturi salariale între drepturile stabilite individual și drepturile legal cuvenite, acordate prin prezenta hotărâre, calculată de la data punerii în întârziere prin cererea de chemare în judecată, și până la achitarea efectivă a debitului.

A respins pretențiile reclamantului privind obligarea pârâtei la plata altor sume cu titlu de daune interese egale cu inflația, ca neîntemeiate.

Cum în această materie există prevederi exprese referitoare la actualizarea prejudiciului încercat de salariat prin neplata la timp a drepturilor salariale, respectiv prevederile art. 166 alin. 4 din Codul muncii, legiuitorul prezumând că acesta este echivalent cu dobânda legală, (daunele interese moratorii, care reprezintă echivalentul prejudiciului pe care creditorul îl suferă ca urmare a executării cu întârziere a obligației) iar salariații au solicitat obligarea pârâtei la plata de daune interese, ca urmare a refuzului de plată a drepturilor recunoscute de instanță, va respinge cererea privind obligarea pârâtei la plata altor sume cu titlu de daune interese.

Actualizarea creanței are natură moratorie, deoarece prejudiciul ce urmează să fie acoperit astfel este cauzat numai prin întârziere, întrucât obligațiile bănești pot fi executate (în principiu) în natură întotdeauna, prejudiciul fiind acoperit de dobânda legală.

Mai mult, în condițiile în care, la momentul actual, dobânda legală se calculează ținând seama de o . factori care reflectă fluctuațiile monetare, apreciem că valoarea prejudiciului este acoperită prin dobânda legală. În plus, legiuitorul a prevăzut raportarea calculului dobânzii legale în funcție de un parametru variabil, flexibil urmărindu-se astfel ca prejudiciul să fie acoperit numai prin plata dobânzii legale și să se evite suplimentarea acesteia prin adăugarea altor valori.

Anumite despăgubiri se pot acorda în completarea dobânzii legale ori de câte ori creditorul salariat suferă, din culpă debitorului, un alt prejudiciu decât cel care rezultă din întârzierea plății, dar generat tot de această întârziere dacă se va stabili, pe baza probelor administrate, îndeplinirea tuturor condițiilor răspunderii contractuale întrucât prezumțiile privind existența și întinderea prejudiciului precum și aceea referitoare la existența raportului de cauzalitate între neexecutarea obligației și prejudiciu nu funcționează decât în cazul dobânzii legale/contractuale după caz.

În consecință, fiind solicitată și acordată dobânda legală iar daunele interese moratorii nefiind prevăzute prin convenția părților, nu se mai pot pretinde alte despăgubiri ca urmare a neîndeplinirii totale sau parțiale a obligației contractuale în afara dobânzii legale, cu excepția situației, nedovedite în cauză (și nesolicitată) în care salariatul suferă, din culpă debitorului, un alt prejudiciu material decât cel care rezultă din întârzierea plății, dar generat tot de această întârziere, dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de art. 253 din Codul muncii.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel, în termenul legal și motivat, apelanta-pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „CFR MARFĂ” – S.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea apelului, invocând, în drept, dispozițiile art.466, art.476, art. 477 Cod pr. civ., apelanta-pârâtă susține că instanța de fond a acordat mai mult decât s-a cerut, încălcând, astfel, dispozițiile art. 397 Cod procedura civilă.

Astfel prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat „diferența dintre drepturile salariate calculate în raport de valoarea salariului minim brut de 700 lei corespunzător clasei 1 de salarizare potrivit art. 41 alin. 3 lit. a din CCM la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2011", iar instanța de fond, prin sentința civilă nr._/07.11.2014, a obligat societatea apelantă „să stabilească și să acorde reclamantului drepturile salariate aferente perioadei 01.10._10, prin raportare la salariul de baza minim brut la nivelul ramurii transporturi prin luarea în considerarea a valorii de 700 lei a coeficientului minim de ierarhizare" și la „plata diferențelor de drepturi salariate intre drepturile stabilite individual și drepturile legal cuvenite," să acorde reclamantului drepturile salariate aferente perioadei 01.01._11prin raportare la salariul de baza minim brut la nivelul ramurii transporturi... prin luarea în considerarea a valorii de 700 lei a coeficientului minim de ierarhizare"... și la „plata diferențelor de drepturi salariate intre drepturile stabilite individual și drepturile legal cuvenite, acordate prin prezenta hotărâre, aferente perioadei 01.01._11"

Apelanta a solicitat instanței de control judiciar să constate că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere cu care a fost investită respectiv „diferența dintre drepturile salariate calculate în raport de valoarea salariului minim brut de 700 lei corespunzător clasei 1 de salarizare potrivit ari. 41 alin. 3 lit. b din CCM la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2011” nu a luat act de voința expresă a reclamantului acordând acestuia mai mult decât a solicitat.

Pentru perioada 01.10._10 drepturile reclamantului sunt prescrise în temeiul art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul muncii interpretarea data de instanța de fond modului de plată a diferențelor salariale este eronata având în vedere prevederile art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii „cererile formulate în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune," or în speța supusă atenției dumneavoastră cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 08.11.2013 astfel încât drepturile salariale solicitate anterior datei de 08.11.2010 sunt prescrise. Instanța de fond în mod eronat a respins excepția invocată prin raportare la data plații contravalorii muncii prestate. În conformitate cu prevederile art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii diferențele salariale se acordă în termen de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune deci de la data de 08.11.2010, moment în care se calculează, pentru fiecare zi lucrătoare, eventuale diferențe salariale.

Instanța de fond nu a analizat corect susținerile formulate de apelantă privitoare la excepția prescripției dreptului material la acțiune în temeiul art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii pentru drepturile bănești solicitate prin cererea de chemare în judecată.

În speța de față sunt incidente dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. e) din Codul muncii, potrivit căruia "Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia".

De asemenea, apelanta a învederat instanțe de apel ca obiectul cererii de chemare în judecată în această cauză nu îl reprezintă drepturile de natura salarială reglementate imperativ de art. 159 și 166 din Codul muncii la care instanța de fond face referire: „salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă și se plătește în bani cel puțin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individul de muncă, în contractul colectiv de munca aplicabil sau în regulamentul intern, după caz".

Legiuitorul face distincție între conceptul de salarizare și alte drepturi ce decurg din raportul de munca ceea ce înseamnă că se permite acordarea de drepturi bănești cu altă natură juridică decât aceea de salariu. Prin urmare drepturile stipulate cu alt titlu decât acela de salariu, chiar dacă sunt prevăzute sub forma băneasca, nu fac parte din categoria „drepturilor salariale" instanța de fond pronunțând astfel o hotărâre netemeinică și nelegala.

Având în vedere că prin cererea formulată de reclamant și înregistrata pe rolul instanței la 08.11.2013 se solicită obligarea societății noastre la executarea unor clauze din CCM pe anul 2010, prin prisma prevederilor art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii, dreptul la acțiune al reclamantului este prescris.

Mai mult, este necesar să se facă deosebire între contractul colectiv de muncă și cel individual sub aspectul caracterelor distincte ale acestora.

Contractul colectiv de muncă este un contract cu caracter general, permanent și obligatoriu pe perioada sa de valabilitate, perioadă determinată. Astfel, orice conflict colectiv în legătură cu executarea contractului colectiv de muncă, ca și conflict de drepturi, este în strânsă legătură cu perioada de valabilitate, termenul legal de prescripție al dreptului la acțiune fiind determinat și prin prisma acestui aspect.

Termenul de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii republicat, are în vedere faptul că orice conflict colectiv „trebuie să-și găsească soluționarea într-un termen rezonabil", îndeplinindu-se astfel un principiu constituțional statuat de art. 21 din Constituție, CCM-urile produc efecte numai pentru perioada pentru care au fost încheiate, astfel că, după termenul de încetare nu mai pot produce efecte juridice.

Cum de la data la care trebuiau acordate aceste drepturi până la data introducerii acțiunii au trecut mai mult de 6 luni apelanta a solicitat admiterea excepției invocate și respingerea pretențiilor: salariul suplimentar pe anul 2010, tichete de masă, spor de 25% din salariul de baza reprezentând spor pentru lucrul în timpul nopții în zilele de sâmbăta, duminica și sărbători legale, corespunzător orelor efectuate, și a diferențelor salariale.

De asemenea, apelanta a solicitat instanței să aibă în vedere că acestea reprezintă bonificații acordate salariatului în temeiul contractului colectiv de muncă iar cererile în justiție privitoare la neexecutarea clauzelor contractului colectiv de muncă se prescriu în termen de 6 luni.

Instanța de fond în mod eronat a respins excepția lipsei procedurii prealabile sesizării instanței invocata de SNTFM CFR Marfa SA prin întâmpinare considerând că nu este obligatorie ignorând astfel prevederile art. 125 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar

Ca o procedură prealabilă în soluționarea conflictelor de muncă, ca urmare a încălcării prevederilor sau a neîndeplinirii obligațiilor stabilite prin contractul colectiv de muncă, părțile semnatare au stabilit sesizarea comisiei mixte patronat-sindicate, care va constata cele sesizate de salariați sau organizațiile sindicale și își va exercita atribuțiile pentru rezolvarea diferendelor ori a problemelor ridicate, la nivelul întregii societăți.

Obligația sesizării inițiale a acestor comisii este prevăzută de art.125 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar „încălcarea prevederilor sau neîndeplinirea obligațiilor stabilite prin contractul colectiv de muncă se constată de comisiile mixte patronat-sindicate, care vor propune cercetarea celor vinovați, iar rezultatele cercetării vor fi prezentate la termenul convenit."

Fiind o procedură specială și expres prevăzută de Contractul Colectiv de Muncă, trebuie respectată și pusă în practică înaintea introducerii cererii, după principiul de drept pacta sunt servanda având avantajul soluționării pe cale amiabilă și în același timp duce la degrevarea instanțelor de judecată cu cereri inutile.

Având în vedere cele precizate, apelanta a solicitat instanței să constate că reclamantul prin reprezentanții săi, nu au uzat de procedura prealabilă stabilită de CCM-urile în vigoare, nu au sesizat comisia patronat-sindicate în anul 2010 pentru care reclamă neîndeplinirea obligațiilor stabilite de CCM, situație față de care considerăm că cererea de chemare în judecată a fost prematur introdusă și a solicitat instanței să constate inadmisibilitatea acesteia în conformitate cu prevederile art. 193 Cod procedura civilă.

Instanța de fond în mod eronat a admis capătul de cerere privind plata salariul suplimentar pentru anul 2010, nu a analizat în întregime prevederile contractului colectiv de muncă în temeiul căruia reclamantul a solicitat această bonificație salarială pronunțat o hotărâre nelegală.

Este necesar și util soluționării cauzei a se avea în vedere contractul colectiv de munca prin prisma tuturor dispozițiilor sale și nu interpretate în mod fragmentat numai anumite părți, anumite articole care convin într-un anumit context.

Astfel trebuie avut în vedere dispozițiile art. 21 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar „Din veniturile realizate, după acoperirea cheltuielilor, constituirea fondului de rezervă, al celui de dezvoltare, satisfacerea necesitaților de perfecționare, recalificare a personalului, unitățile feroviare constituie fondul de cointeresare prin premiere, plătește impozitele, taxele, cotele de asigurări și securitate socială și celelalte vărsăminte prevăzute de lese."

Art.21 este încadrat într-un capitol distinct - Sistemul Premial, care este urmat de capitolul - Alte Prevederi în care este inclus și art. 30.

Apelanta consideră că interpretarea corectă a textelor de lege mai sus enunțate, ca de altfel și structura CCM pe care reclamantul își întemeiază cererea, nu poate fi decât următoarea: numai după acoperirea tuturor cheltuielilor prevăzute la art. 21 se poate plăti salariu] suplimentar precum și celelalte prime și ajutoare materiale de care beneficiază salariații. Or trebuie avut în vedere că SNTFM CFR Marfa SA a încheiat anul financiar 2010 în pierdere deci nu putea acorda salarii suplimentare sau alte ajutoare și prime salariaților.

Având în vedere cele mai sus menționate apelanta a solicitat respingerea acestui capăt de cerere ca neîntemeiat.

De asemenea apelanta a solicitat instanței să aibă în vedere că între reprezentanții salariaților și administrație a fost încheiat actul adițional nr. 1713/21.04.2010 la Contractul Colectiv de Muncă al SNTFM CFR Marfă SA prin care părțile semnatare ale CCM au convenit neacordarea salariului suplimentar pe anul 2010, act adițional atașat întâmpinării formulate pe fondul cauzei, instanța de fond în mod subiectiv ia în calcul numai aspecte în favoarea reclamantului, acordând în mod eronat drepturi salariale aferente perioadei 01.10._10 prin raportare Ia salariul minim de 700 lei fără a lua în considerație negocierea și încheierea contractului individual de muncă al reclamantului și a actelor adiționale ale acestuia în conformitate cu prevederile Contractului Colectiv de Muncă al SNTFM CFR Marfa SA, legea părților.

Modificarea salariului de bază minim brut la nivel de unitate nu se face în mod direct și imediat (mai ales la cererea petentului) decât cu respectarea procedurii vizate de textele de natură normativă din contractele colective de muncă, cu analizarea și aprobarea Consiliului de Administrație al societății, iar în caz de litigiu acesta trebuie soluționat de către comisiile competente, în legătură cu executarea contractului colectiv de muncă.

Apelanta a învederat instanței de judecată că la SNTFM CFR MARFA SA, singurul acționar este Statul R. prin Ministerul Transporturilor, cu o cotă de participare la beneficii și pierderi de 100%.

În acest tip de unități, de stat, fondul de salarii este limitat la suma aprobată printr-o Hotărâre de Guvern.

Aceste argumente sunt susținute și de art. 2 (1) din HG 532/2008, din HG 28/2010 și din HG 311/2010 care dispun imperativ următoarele: „Cheltuielile totale aferente veniturilor totale înscrise în bugetul de venituri și cheltuieli reprezintă limitele maxime, care nu pot fi depășite decât în cazuri justificate și numai cu aprobarea Guvernului, la propunerea Ministerului Transporturilor."

În lipsa unei dispoziții legale care să acopere ipoteza acordării drepturilor bănești (salariale) stabilite prin CCM Unic la nivel de ramura transporturi, care nu sunt prevăzute în actul normativ de aprobare a bugetului de venituri și cheltuieli (BVC) al SNTFM CFR MARFA SA și pentru care nu au fost alocate fonduri, textul art. 12 (1) din Legea nr. 130/1996 devine aplicabil, neputându-se da eficienta convenției particulare a parților, prin ignorarea unor Hotărâri de Guvern publicate în Monitorul Oficial.

În caz contrar s-ar nesocoti prevederile HG 532/2008 din 21.05.2008 publicată în M.Of. privind aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli pe anul 2008 al CFR MARFA SA, ale HG 28/2010 din 06.01.2010 publicată în M.Of. privind aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli pe anul 2009 al CFR MARFA SĂ și ale HG 311/2010 din 31.03.2010 publicată în M.Of. privind aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli pe anul 2010 al CFR MARFA SA.

Aceleași federații sindicale care au semnat Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel de R. Transporturi au negociat și semnat atât Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2008 cât și Contractele Colective de Muncă la nivelul

SNTFM CFR MARFA SA și s-a convenit să se acorde doar anumite drepturi bănești, printre care nu se regăsește și cel solicitat de reclamant.

Perioada pentru care reclamantul solicită acordarea acestor diferențe salariale de la 600 lei la 700 lei, coincide cu perioada în care au fost făcute tăieri din salariile bugetarilor cu 25%.

Tot în această perioadă societatea noastră s-a confruntat cu mari probleme financiare, iar în anul 2010 veniturile nu au asigurat nici măcar acoperirea tuturor cheltuielilor, astfel că anul fiscal a fost încheiat în pierdere.

În plus, este de notorietate criză economică pe care o traversăm, care a dus la reducerea considerabilă a transporturilor pe calea ferată (obiectul de activitate principal al societății noastre) la mai puțin de 50%, ceea ce a culminat cu . respectiv cu restructurarea societății și efectuarea de concedieri colective masive, pentru a dimensiona numărul de personal, în vederea eficientizării activității, astfel încât societatea să încheie anul în echilibru financiar.

Ca dovadă a faptului că societatea noastră a înregistrat pierderi în ultimii ani, apelanta a anexat alăturat extrase de pe potralul Ministerului Finanțelor Publice.

Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2008, a stat la baza încheierii CCM al SNTFM „CFR Marfă" pentru anii 2009/2010.

Apelanta a învederat instanței ca în vederea respectării legislației în vigoare cu privire la încheierea Contractului Colectiv de Muncă, în anul 2010, au avut Ioc întâlniri intre administrație și sindicatele reprezentative semnatare ale CCM unde a fost pus în discuție acest aspect (salarizarea) întâlniri care au condus în urma dezbaterilor la încheierea unor acorduri.

Aceste acorduri au fost concretizate prin încheierea Actului Adițional la CCM al SNTFM CFR Marfa SA pe anul 2009, semnat și aprobat de reprezentanții administrației și reprezentanții sindicatelor reprezentative semnatare ale CCM, din care reiese în mod clar și indubitabil faptul că părțile semnatare ale contractelor colective de muncă încheiate la nivelul CFR Marfă nu au înțeles să folosească ca sistem de referința valoarea de 700 lei - ci valoarea de 600 lei pentru salariul minim de bază.

Aceste aspecte au fost consfințite și de către fiecare salariat, prin semnarea contractelor individuale de muncă și a actelor sale adiționale, care constituie legea părților și care au fost respectate întocmai, contracte individuale de munca care au ca fundament Contractul Colectiv de Muncă al SNTFM CFR Marfa SA.

Atât timp cât la nivel de angajator s-a încheiat contract colectiv de munca necontestat de părțile semnatare, acesta este în vigoare și se aplică tuturor salariaților care au fost reprezentați la negocierea acestuia.

De asemenea prin aplicarea modului de calcul prevăzut în acest contract, potrivit grilei de salarizare, nu s-a ajuns la un salariu mai mic decât cel minim pe economie.

Totodată, apelanta a învederat instanțe ca reclamantul a fost remunerat în anii 2010 - 2011 cu un salariu de 1431 lei superior salariului minim stabilit de CCM Unic la Nivel de Ramura Transporturi, superior salariului minim brut la care se adaugă coeficientul minim de ierarhizare prevăzut de art. 41 alin. 1 din același CCM.

Concret reclamantul a beneficiat de toate drepturile salariale conform CCM al SNTFM „CFR Marfă" SA și a Actelor adiționale înregistrate la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București.

Având în vedere cele mai sus prezentate și prevederile Contractului Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2008, care a stat la baza încetării CCM al SNTFM „CFR Marfa", apelanta a solicitat acestui capăt de cerere ca neîntemeiat.

Instanța de fond în mod eronat a acordat reclamantului diferențe salariale pentru perioada 01.01._11.

Apelanta a solicitat instanței să observe că, formula de calcul a salariului s-a aplicat doar pe perioada de valabilitate a CCM CFR MARFA S.A. 2009/2010 expirat la 31.12.2010, însă aceasta nu s-a mai aplicat de la data intrării în vigoare a CCM CFR Marfa 2011. Conform CCM 2011 salariul de baza brut nu se mai obține prin înmulțirea salariului de baza brut corespunzător clasei 1 de salarizare cu coeficientul de ierarhizare a claselor de salarizare, având în vedere că art. 98 alin (6) prevede: „Părțile stabilesc ca la următoarele discuții privind un nou CCM să se negocieze următoarele drepturi care, pe durata valabilității prezentului CCM, nu se acorda: (6) Coeficienții de ierarhizare ai claselor de ierarhizare."

De asemenea, apelanta a arătat că a depus la dosarul cauzei, în copie certificata pentru conformitate cu originalul, adresa nr. 141/DDS/10.03.2011 emisă de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, prin care ne înștiințează asupra faptului că CCM Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 nu mai produce efecte juridice, încetându-și valabilitatea la data de 31.12.2010.

Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale ne aduce la cunoștința prin emiterea adresei mai sus menționate faptul că, CCM Unic la Nivel de Ramura Transporturi, ce a fost înregistrat la acesta instituție a statului cu nr. 722/24.01.2008 (data de la care a început să producă efecte) faptul că acesta a expirat din data de 31.12.2010.

Salariul plătit și încasat de către reclamant, conform CCM, este cel prevăzut în grila de salarizare în dreptul clasei de salarizare corespunzătoare acestuia.

Din examinarea Actului Adițional încheiat la CIM, depus la dosarul cauzei, rezulta că reclamantul a fost încadrat în clasa 30 de salarizare, astfel încât a beneficiat de un salariu de baza brut de 1431 lei la care se adaugă sporul de vechime de 25% și spor pentru condiții grele de munca feroviară de 15%, spor condiții periculoase de 15%.

Concret, reclamantul a beneficiat de toate drepturile salariale conform CCM al SNTFM „CFR Marfă" SA și a Actelor adiționale înregistrate la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București așa cum au fost negociate intre reprezentanții salariaților și administrație.

Aspectul privind salarizarea și drepturile negociate conform CCM CFR Marfă au fost consfințite și de către fiecare salariat, prin semnarea contractelor individuale de muncă și a actelor sale adiționale, care constituie legea părților și care au fost respectate întocmai, contracte individuale de munca care au ca fundament Contractul Colectiv de Muncă al SNTFM CFR Marfa SA.

Atât timp cât la nivelul societății s-a încheiat un contract colectiv de munca necontestat de părțile semnatare la momentul încheierii acestuia, rezulta că acesta se aplică și produce efecte fata de toți salariații.

Decizia luată de instanța de fond este motivată pe dispozițiile art. 29 din CCM al SNTFM CFR Marfa SA care impune că stabilirea clasei de salarizare în cadrul aceleiași funcții sau a alteia echivalente, cu ocazia aplicării noului contract colectiv de muncă, să se facă prin negociere individuală... în prezența reprezentantului salariatului.

CCM al SNTFM CFR Marfa SA pe anul 2011 trebuie interpretat prin prisma tuturor dispozițiilor sale și nu în mod fragmentat numai anumite părți, anumite articole care convin într-un anumit context. Art. 29 din CCM stabilește negocierea clasei de salarizare și nu a cuantumului acesteia astfel încât interpretarea dată de instanța de fond este nelegala.

În perioada 2010-2011 salariatului nu i s-a schimbat clasa de salarizare iar cuantumul acestuia trebuie să fie în concordanță cu dispozițiile CCM așa cum a fost semnat și negociat la nivel de unitate și nu în conformitate cu dispozițiile unor contracte colective ale cărui dispoziții și-au încetat valabilitatea.

Apelanta a făcut mențiunea că instanța judecătoreasca poate acorda aceste drepturi numai în situația în care exista un temei legal, neputând să dispună acordarea unor drepturi bănești decât în baza unui contract încheiat între acestea.

Instanța a dispus respectarea anumitor clauze dintr-un contract ce se afla în perioada de valabilitate și care are forța obligatorie atât pentru părți cât și pentru completul de judecată investit cu soluționarea unei astfel de cereri.

Instanța de fond în mod eronat a admis capătul de cerere privind plata pentru perioada 08.11._11 a diferenței de 25% din salariul de baza reprezentând spor pentru lucru în timpul nopții, în zilele de sâmbăta, duminica și sărbători legale, corespunzător cu orele efectiv lucrate raportat la salariul majorat a solicitat să îl respingă ca neîntemeiat din următoarele considerente: - pentru perioada 01.10._10 drepturile solicitate sunt prescrise în temeiul art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii:

- pentru perioada 08.11._10 reclamantul a beneficiat de un spor de 25% din salariu de bază pentru munca desfășurata în cursul nopții și un spor de 100% din salariul de bază pentru munca desfășurata în zilele de sâmbăta și duminica și sărbători legale.

Reclamantul a prestat în perioada pentru care solicita acordarea acestui spor, așa cum reiese și din CIM, activitate în ture ceea ce înseamnă că timpul de odihnă și timpul de munca au fost repartizate inegal iar pentru a-i fi acordat acest spor ar fi trebui ca reclamantului și-i fi fost solicitat în mod expres din partea conducerii societății noastre să presteze activitate în zilele de repaus.

Având în vedere dispozițiile CCM mai sus menționate considerăm ca dispozițiile instanței de fond referitoare la sporul pentru zilele de sâmbătă și duminica precum și pentru sărbătorile legale sunt neîntemeiate.

Instanța de fond în mod eronat a admis capătul de cerere privind acordarea tichetelor de masa pentru perioada 01.10._11. În motivarea deciziei instanța de fond a reținut prevederile art. 81 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar salariații, vor beneficia de tichete de masă în condițiile legislației în vigoare," însă ignora prevederile art. 1 din Legea 142/1998 „salariații din cadrul societăților comerciale, regiile autonome și din sectorul bugetar care încadrează personal, prin încheierea unui contract individual de muncă, denumite în continuare angajator, pot primi o alocație individuală de hrană, acordată sub forma tichetelor de masă, suportata integral de către angajatori."

„Tichetele de masa se acordă în limita prevederilor bugetului de stat sau, după caz, ale bugetelor locale, pentru unitățile din sectorul bugetar, și în limita bugetelor de venituri și cheltuieli aprobate, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori."

Din lecturarea art. 1 din Legea 142/1998 rezulta condițiile în care pot fi acordate tichetele de masă:

- existența unui contract individual de munca care să prevadă această posibilitate;

- capacitatea angajatorului de a suporta costurile tichetelor de masă.

Deci legea nu stabilește în mod imperativ obligația angajatorului de a acorda acest drept ci instituie doar o posibilitate, lăsând la latitudinea angajatorului care, în limita disponibilităților financiare, va acorda sau nu acesta bonificație.

Având în vedere dispozițiile CCM în temeiul cărora reclamantul a formulat cererea de chemare în judecată, dispoziții care arăta în mod clar condițiile în care se acorda tichetele de masă, apelanta a solicitat instanței să constate că instanța de fond nu a avut în vedere principiile consensualității și a bunei credințe în temeiul cărora se desfășoară raporturile de munca precum și principiile interpretării clauzelor contractuale.

De asemenea instanța de fond în mod eronat a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de societatea noastră prin întâmpinare în temeiul art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii având în vedere că tichetele de masă sunt beneficii extrasalariale care nu se circumscriu noțiunii de salariu așa cum a fost definit în art. 159 din Codul muncii

Pentru perioada 01.10._10 apelanta a solicitat instanței să constate că dreptul la acțiune este prescris chiar și în temeiul art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii.

Referitor la capătul de cerere privind dobânda legală apelanta a solicitat respingerea acestuia având în vedere dispozițiile contractelor colective de munca aplicabile care nu prevăd obligația angajatorului de a plați dobânzi.

Potrivit art. 2 din Ordonanța nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, aceasta poate fi acordată dacă obligația este purtătoare de dobânzi, potrivit obligațiilor contractuale, or drepturile salariate nu sunt purtătoare de dobânzi.

Având în vedere cele mai sus prezentate apelanta a solicitat admiterea apelului astfel cum a fost motivat, schimbarea în parte sentinței civile nr._/07.11.2014 pronunțata de Tribunalul București în cauză cu nr._ în sensul respingerii capetelor de cerere admise prin sentința.

Analizând apelul declarat, prin prisma motivelor de apel formulate, în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:

Prin primul motiv de apel se susține că instanța de fond a acordat mai mult decât s-a cerut, fiind încălcate, astfel, dispozițiile art. 397 Cod procedură civilă.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat „diferența dintre drepturile salariate calculate în raport de valoarea salariului minim brut de 700 lei corespunzător clasei 1 de salarizare potrivit art. 41 alin. 3 lit. a din CCM la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2011" iar instanța de fond prin sentința civilă nr._/07.11.2014 a obligat societatea apelantă „să stabilească și să acorde reclamantului drepturile salariate aferente perioadei 01.10._10, prin raportare la salariul de baza minim brut la nivelul ramurii transporturi prin luarea în considerarea a valorii de 700 lei a coeficientului minim de ierarhizare"... și la „plata diferențelor de drepturi salariate intre drepturile stabilite individual și drepturile legal cuvenite," să acorde reclamantului drepturile salariate aferente perioadei 01.01._11prin raportare la salariul de baza minim brut la nivelul ramurii transporturi... prin luarea în considerarea a valorii de 700 lei a coeficientului minim de ierarhizare"... și la „plata diferențelor de drepturi salariate între drepturile stabilite individual și drepturile legal cuvenite, acordate prin prezenta hotărâre, aferente perioadei 01.01._11".

Din analiza cererii de chemare în judecată se observă că, prin capătul trei al acesteia se solicită: obligarea pârâtei la acordarea drepturilor salariale calculate în raport de valoarea salariului minim brut de 700 lei corespunzător clasei 1 de salarizare potrivit art.41 alin.3 lit.a din Contract Colectiv de Muncă la Nivel de R. Transporturi nr.722 pe anii 2008-2011 și drepturile salariale efectiv plătite pentru perioada 01.10._11, iar prima instanță a dispus obligarea apelantei-pârâte la „plata diferențelor de drepturi salariate intre drepturile stabilite individual și drepturile legal cuvenite," să acorde reclamantului drepturile salariate aferente perioadei 01.01._11prin raportare la salariul de baza minim brut la nivelul ramurii transporturi... prin luarea în considerarea a valorii de 700 lei a coeficientului minim de ierarhizare"... și la „plata diferențelor de drepturi salariate între drepturile stabilite individual și drepturile legal cuvenite, acordate prin prezenta hotărâre, aferente perioadei 01.01._11".

Această dispoziție nu are suport legal deoarece, potrivit art. 41 alin. 3 lit. a) din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, „salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta”.

Acest contract a fost înregistrat sub nr. 722/24.01.2008 și a fost publicat in Monitorul Oficial nr. 3 din 11.02.2008. Din conținutul său reiese că părțile contractante sunt reprezentanții patronilor din activitățile de transporturi si conexe, constituiți conform prevederilor Legii nr. 356/10.07.2001 a patronatelor, respectiv Confederația Națională a Patronatului Român - C.N.P.R, Uniunea Națională a Transportatorilor Rutieri din România - U.N.T.R.R. și reprezentanții salariaților din activitățile de transporturi si conexe, constituiți conform prevederilor Legii nr. 54/2003, cu modificările ulterioare, cu privire la sindicate, nominalizate în acest contract colectiv de muncă.

Conform adresei nr. 141/DDS/l0.03.2011 emisă de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010 și-a încetat efectele în ce o privește pe apelanta-pârâtă SNTFM CFR MARFĂ SA la data de 31.12.2010, urmare a denunțării unilaterale a contractului respectiv de către Confederația Națională a Patronatului Român, confederație al cărei membru este apelanta.

Sub acest aspect prima instanță a reținut că, deși prevederile art. 41, alin. 3 litera a) și litera b) teza 1 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010, și-au încetat aplicabilitatea începând cu data de 31.12.2010, prin expirarea termenului pentru care a fost încheiat, fiind denunțat de Confederația Națională a Patronatului Român, notificată la data de 17.11.2010, în situația în care pârâta ar fi executat clauza contractuală mai sus prevăzută pe perioada sa de valabilitate, salariatul s-ar fi găsit în plată în luna decembrie 2010 (la 31.12.2010) cu drepturile salariale astfel cum ar fi rezultat din aplicarea clauzei contractuale, respectiv, prin raportare la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, negociat pentru un program de lucru de 170 ore medie/lună, prevăzut de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi aplicabil, prin luarea în considerarea a valorii de 700 lei a coeficientului minim de ierarhizare, astfel încât, aceasta ar fi fost îndreptățită la menținerea în plată a drepturilor salariale astfel acordate și negociate, indiferent de încetarea valabilității Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010.

Cu privire la perioada 01.01._11 în opinia primei instanțe s-a reținut că, indiferent de înregistrarea Contractului Colectiv de Muncă pe anul 2011 al SNTFM „CFR MARFĂ" S.A., la Inspectoratul Teritorial de Muncă, sub nr. 8766 începând cu data de 16.02.2011, prin care s-a adoptat o nouă grilă de salarizare în funcție de clase de salarizare și fără raportare la o anumită valoare a coeficienților de ierarhizare, care nu se mai regăsesc în formula de calcul a salariului de bază brut, noua grilă de salarizare nu poate produce efectul modificării directe și automate a drepturilor salariale ale reclamantului, aflate în plată la data de 31.12.2010, având în vedere pe de o parte că însăși prevederea contractuală de la art. 29 din acest contract impune că stabilirea clasei de salarizare în cadrul aceleiași funcții sau a alteia echivalente, cu ocazia aplicării noului contract colectiv de muncă, să se facă prin negociere individuală între conducătorul unității sau subunității cu competență de angajare și salariat, având în vedere propunerea conducătorului locului de muncă, în prezența reprezentantului salariatului.

De asemenea, prima instanță a reținut că, în acest context, în perioada 01.01._11, până la semnarea de către salariat a Actului adițional nr. CI 2._, la Contractul individual de muncă, nr. M.7.1. A/744/836/01.05.1999, prin care acesta și-a exprimat consimțământul cu privire la negocierea salariului în funcție de un salariu de bază lunar de 1431 lei, corespunzător clasei de salarizare 30, la care se adaugă sporurile în procent, respectiv, în funcție de modalitatea de salarizare stabilită de Contractului Colectiv de Muncă pe anul 2011 al SNTFM „CFR MARFĂ" SA, se mențin drepturile în plată în luna decembrie 2010, față de împrejurarea că, noul contract colectiv de muncă nu are efecte directe asupra drepturilor dobândite de salariați prin recunoașterea efectelor clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel superior.

Acest raționament este greșit deoarece, aplicarea clauzelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate cu privire la salarizare nu intervine automat și nu cunoaște o aplicabilitate directă, astfel încât nu poate conduce la modificarea sine die a clauzelor contractelor individuale de muncă ale salariaților, astfel că pentru aplicarea noului contract colectiv de muncă cu privire la salarizare este necesară negocierea individuală între conducătorul unității sau subunității cu competență de angajare și salariat, fiind evident că, până la modificarea salarizării individuale prin negociere individuală, prin act adițional la contractul individual de muncă, în limitele și condițiile stabilite prin negocierea colectivă, salariatul este în drept să beneficieze de drepturile câștigate și aflate în plată până Ia data renegocierii.

Ori, așa cum s-a menționat mai sus prin semnarea de către salariat a Actului adițional nr. CI 2._, la Contractul individual de muncă, nr. M.7.1. A/744/836/01.05.1999, acesta și-a exprimat consimțământul cu privire la negocierea salariului în funcție de un salariu de bază lunar de 1431 lei, corespunzător clasei de salarizare 30, la care se adaugă sporurile în procent corespunzător.

Ori, în această situație obligarea apelantei-pârâte la „plata diferențelor de drepturi salariate intre drepturile stabilite individual și drepturile legal cuvenite," să acorde reclamantului drepturile salariate aferente perioadei 01.01._11prin raportare la salariul de baza minim brut la nivelul ramurii transporturi... prin luarea în considerarea a valorii de 700 lei a coeficientului minim de ierarhizare"... și la „plata diferențelor de drepturi salariate între drepturile stabilite individual și drepturile legal cuvenite, acordate prin prezenta hotărâre, aferente perioadei 01.01._11", nu are suport legal.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 480 alin. 2 din Codul de procedură civilă, Curtea va admite apelul și, în consecință, va schimba sentința apelată, în sensul că va respinge, ca neîntemeiate, atât cererea având ca obiect plata pretențiilor salariale aferente perioadei 01.01._11, prin raportare la salariul de bază minim brut la nivelul Ramuri Transporturi, prin luarea în considerare a valorii de 700 lei a coeficientului unic de ierarhizare, cât și cererea având ca obiect plata diferențelor aferente și va menține, în rest, sentința apelată.

PENTRU ACESTE MOTIVE ,

ÎN NUMELE LEGII ,

DECIDE:

Admite apelul declarat de apelanta-pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „CFR MARFĂ” – S.A.,cu sediul în București, la Centrul Zonal de Marfă, . Nord, nr.1-3, sector 1, împotriva sentinței civile nr._ din data de 07.11.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a - Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât P. I., cu domiciliul în București, B.dul Basarabia, nr. 157, ..

Schimbă, în parte, sentința apelată, în sensul că:

Respinge cererea având ca obiect plata pretențiilor salariale aferente perioadei 01.01._11, prin raportare la salariul de bază minim brut la nivelul Ramuri Transporturi, prin luarea în considerare a valorii de 700 lei a coeficientului unic de ierarhizare, precum și cererea având ca obiect plata diferențelor aferente, ca neîntemeiate.

Menține, în rest, sentința apelată.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică de la 11 mai 2015.

Președinte,

M. P.

Judecător,

E. D. B.

Grefier,

R. N. C.

red.:M.P./10.08.2015

dact.: C.C./4 ex./10.07.2015

R.C.:14 mai 2015

Jud. fond: G. M. A.

← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr....		Obligaţie de a face. Decizia nr. 2594/2015. Curtea de Apel... →

Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1599/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1599/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI