Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 619/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 619/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-02-2015 în dosarul nr. 48633/3/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi 7224/2014)
DECIZIA CIVILĂ NR. 619
Ședința publică din data de la 18 februarie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE: R. F.-G.
JUDECĂTOR: B. A.-C.
JUDECĂTOR: N. I.-P.
GREFIER: B. M.
Pe rol se află cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A. împotriva sentinței civile nr. 5588 din data de 12.05.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant S. P. Tehnico - Economic din Transportul Feroviar „FEROM”, în numele membrilor de sindicat P. G., B. Grațiela, P. L., H. I., R. Sița, T. Miorița, V. T., B. G., B. I. și E. A., cauza având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurenta-pârâtă S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A. prin consilier juridic D. B., în baza delegației de reprezentare juridică nr.J2.5/1109/12.02.2015 depusă la dosar-fila 21, și intimatul-reclamant S. P. Tehnico - Economic din Transportul Feroviar „FEROM” prin avocat B. E. C. cu împuternicire avocațială depusă la dosar-fila 22, emisă în baza contractului de asistență juridică nr._ din data de 13.10.2014.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință care învederează Curții faptul că s-a comunicat intimatului-reclamant copia cererii de recurs.
Intimatul-reclamant S. P. Tehnico - Economic din Transportul Feroviar „FEROM”, prin avocat, solicită a se face apelul și în dosarul nr._ /a1, aflat la poziția 5 din lista de ședință, dosar înaintat acestui complet de judecată pentru discutarea conexării celor două pricini.
Curtea apreciază că nu se impune strigarea dosarului nr._ /a1 întrucât are obiect diferit față de dosarul de față.
Nefiind cereri de formulat și incidente de soluționat, Curtea declară cauza în stare de judecată și acordă părților cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs deduse judecății.
Recurenta-pârâtă S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A., prin consilier juridic, solicită admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței civile atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată.
Intimatul-reclamant S. P. Tehnico - Economic din Transportul Feroviar „FEROM”, prin avocat, solicită respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A. precum și a excepțiilor invocate prin cererea de recurs ca fiind nefondate și menținerea sentinței civile pronunțate de instanța de fond. Cât privește fondul litigiului, susține că societatea recurentă nu a calculat salariile de bază ale membrilor de sindicat pe baza valorii de 700 lei, conform dispozițiilor art. 41 alin. (3) din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010. Solicită obligarea recurentei-pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Depune la dosar concluzii scrise.
Curtea declară închise dezbaterile, potrivit dispozițiilor art. 150 din Codul de procedură civilă, și reține cauza spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 17.12.2012 pe rolul Tribunalului București - Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, reclamantul S. P. Tehnico - Economic din Transportul Feroviar „FEROM”, în numele membrilor de sindicat P. G., B. Grațiela, P. L., H. I., R. Sița, T. Miorița, V. T., B. G., B. I. și E. A., a chemat în judecată pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A., solicitând obligarea pârâtei să plătească membrilor de sindicat diferențele dintre drepturile salariale cuvenite, calculate pe baza coeficientului de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare a funcției fiecăruia și a salariului de bază minim brut de 700 lei, prevăzut de art. 41 alin. (3) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, și drepturile salariale încasate aferente perioadei 01.12._11, actualizate cu rata inflației la data plății efective și cu dobânda legală.
Prin cererea precizatoare formulată la data de 02.04.2014, reclamantul a indicat temeiul de drept al diferențelor de drepturi salariale solicitate pentru perioada 01.01.2011 – 31.12.2011 ca fiind art. 1 din H.G. nr. 1193/2010 pentru stabilirea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată.
Prin sentința civilă nr. 5588 din data de 12.05.2014, Tribunalul București a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului S. P. Tehnico - Economic din Transportul Feroviar „FEROM”, în numele membrei de sindicat E. A., și, în consecință, a respins cererea formulată în numele acesteia ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă; a admis cererea formulată de reclamantul S. P. Tehnico - Economic din Transportul Feroviar „FEROM”, în numele membrilor de sindicat P. G., B. Grațiela, P. L., H. I., R. Sița, T. Miorița, V. T., B. G. și B. I.; a obligat pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A. la calcularea și plata către membrii de sindicat (cu excepția numitei E. A.) a diferențelor dintre drepturile salariale calculate în raport cu salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. (3) lit. a) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, și drepturile salariale efectiv plătite pentru perioada 01.12.2009 – 31.12.2011, proporțional cu perioada efectiv lucrată de fiecare dintre aceștia, actualizate cu rata inflației la data plății efective; a obligat pârâta să plătească reclamantului cheltuieli de judecată de 162,5 lei.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut faptul că membrii de sindicat reprezentați au avut calitatea de salariați ai pârâtei în perioada de referință, cu excepția numitei E. A. care a fost salariată până la data de 16.03.2010, aspect care reiese din adresa răspuns nr. J2.1.4/354/13.02.2014 emisă de pârâtă și necontestată de reclamant. Rezultă, astfel, că la data formulării cererii, 17.12.2012, E. A. nu mai era salariata pârâtei, iar organizația sindicală reclamantă nu a făcut dovada că a rămas membră de sindicat și după această dată.
Conform prevederilor art. 28 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, „(1) Organizațiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislația muncii, statutele funcționarilor publici, contractele colective de muncă și contractele individuale de muncă, precum și din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, în fața instanțelor judecătorești, organelor de jurisdicție, a altor instituții sau autorități ale statului, prin apărători proprii sau aleși. (2) În exercitarea atribuțiilor prevăzute la alin. (1), organizațiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune în justiție în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora. Acțiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizația sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunță la judecată în mod expres. (3) În exercitarea atribuțiilor prevăzute de alin. (1) și (2), organizațiile sindicale au calitate procesuală activă”.
Rezultă din această prevedere că, deși organizația sindicală dobândește calitate procesuală activă în acțiunile promovate în numele membrilor săi de sindicat, aceasta este condiționată de existența unui mandat expres din partea salariatului care reprezintă exercitarea drepturilor de dispoziție procesuală ale titularului dreptului subiectiv. Se impune astfel îndeplinirea a două condiții cumulative în persoana mandantului: manifestare de voință expresă și calitatea de membru.
În cauză, E. A. nu mai era salariata pârâtei la data introducerii acțiunii și nici membră de sindicat după încetarea contractului său individual de muncă, motiv pentru care tribunalul a apreciat că mandatul acordat organizației sindicale nu este conform legii, acțiunea fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.
Cât privește fondul cauzei, tribunalul a apreciat că cererea formulată în numele celorlalți membrii de sindicat reprezentați este întemeiată.
Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 - 2010, publicat în Monitorul Oficial al României partea V, nr. 3 din 11.02.2008, are ca părți contractante pe reprezentanții patronilor din activitățile de transporturi și conexe, constituiți conform prevederilor Legii patronatelor nr. 356/2001, respectiv Confederația Națională a Patronatului Român - C.N.P.R, Uniunea Națională a Transportatorilor Rutieri din România - U.N.T.R.R., și pe reprezentanții salariaților din activitățile de transporturi și conexe, constituiți conform prevederilor Legii sindicatelor nr. 54/2003, cu modificările ulterioare, nominalizate.
Potrivit art. 4 alin. (2), dacă niciuna din părți nu denunță contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu mai mult de 12 luni, respectiv cu încă un an calendaristic. Deoarece în cauză nu s-a făcut dovada denunțării contractului și nici existența unui alt contract colectiv de muncă la nivel de ramură începând cu 01.01.2011, tribunalul a apreciat că efectele sale s-au prelungit în anul 2011.
Conform art. 123 din contract, acesta produce efecte în toate unitățile nominalizate la anexa 5, iar pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A. este nominalizată la pct. 2 din anexă. Pe de altă parte, potrivit art. 11 din Legea nr. 130/1996, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.
În art. 41 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 sunt prevăzuți coeficienții minimi de ierarhizare pentru categoriile de salariați, iar la alin. (3) lit. a) se prevede: „Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta”. La art. 41 alin. (3) lit. b) se prevede expres: „Părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41 pct. (3) lit. a) pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv”.
Prin întâmpinare, pârâta a recunoscut faptul că în perioada ce face obiectul cauzei salariul de bază minim brut a fost cel negociat la nivel de unitate și nu cel negociat la nivel de ramură transporturi. Ori, din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate rezultă că salariul de bază brut corespunzător coeficientului de ierarhizare 1 a fost inferior valorii de 700 lei, acesta fiind și motivul pentru care anexa 1 la acest contract a fost anulată de o instanță de judecată.
Prima instanță a înlăturat apărarea pârâtei față de dispozițiile art. 236 alin. (4) din Codul muncii și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 130/1996, republicată, potrivit cărora contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților, clauzele fiind obligatorii pentru părțile contractuale. În conformitate cu prevederile art. 238 din Codul muncii, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților având un caracter minimal. Art. 37 din Codul muncii consacră principiul negocierii individuale și colective a contractelor de muncă, iar în art. 38 din același act normativ sunt indicate, într-o modalitate imperativă, limitele minimale ale acestei negocieri și sancțiunea renunțării la unele drepturi stabilite de lege în favoarea salariatului. În același sens, potrivit art. 8 din Legea nr. 130/1996, republicată, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
De asemenea, potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, republicată, „clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate” și părțile pot cere renegocierea. Însă, nu se poate ignora nici dispoziția art. 24 alin. (4) din aceeași lege care dispune ca până la renegocierea drepturilor, clauzele a căror nulitate a fost constatată sunt înlocuite cu prevederile mai favorabile cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
În toate normele legale menționate se consacră caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă, caracter garantat și prin art. 41 alin. (5) din Constituția României, conform căruia „dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate”.
Prin urmare, orice contract colectiv de muncă se încheie nu numai în considerarea legii, dar și în considerarea clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel superior, iar în cazul în care, din diferite motive, părțile au încheiat contracte colective prin care au negociat, în favoarea angajatului, drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele încheiate la nivel superior, clauzele celor dintâi sunt lovite de nulitate, în condițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, republicată, în vigoare la momentul analizat în prezenta cauză. Astfel, contractele colective de muncă se constituie într-un sistem ierarhic în vârful căruia se afla contractul colectiv de muncă la nivel național, iar la baza lui contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate.
Având caracter obligatoriu, rezultă că drepturile salariaților sunt cele stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, în cauză la nivel de ramură, întrucât la nivel de unitate au fost stabilite drepturi la un nivel inferior, iar salariații nu pot renunța la cele care, în temeiul legii, au fost statuate prin negocierile colective.
Tribunalul a considerat neîntemeiată susținerea pârâtei că în cauză, chiar și în situația în care se constată încălcarea prevederilor contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, rămân valabile salariile stabilite prin contractele individuale de muncă. Aceasta deoarece valoarea nominală a salariului stabilită prin contractele individuale de muncă sau actele adiționale ulterioare, încheiate după încheierea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, este rezultatul unui algoritm de calcul care are la bază salariul minim brut stabilit la nivel de unitate care nu este conform celui la nivel de ramură. În caz contrar, s-ar ajunge la concluzia că angajatorul nu a respectat nici contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe care îl invocă.
În consecință, instanța a obligat pârâta să plătească diferențele dintre drepturile salariale calculate în raport cu salariul de bază minim brut de 700 lei și drepturile salariale efectiv plătite pentru perioada 01.12.2009 – 31.12.2011, proporțional cu perioada efectiv lucrată de fiecare membru de sindicat. S-a dispus și actualizarea creanței cu rata inflației la data plății efective pentru a se asigura păstrarea valorii reale a sumei de bani datorate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A. la data de 10.06.2014, înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 23.09.2014, în dosarul nr._ .
Prin motivele de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 și art. 3041 din Codul de procedură civilă, recurenta-pârâtă a criticat sentința pronunțată de instanța de fond pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței atacate, iar pe fond respingerea cererii formulate de reclamantul S. P. Tehnico - Economic din Transportul Feroviar „FEROM”, în numele membrilor de sindicat. În temeiul art. 4041 alin. (1) din codul de procedură civilă a solicitat restabilirea situației anterioare prin întoarcerea executării.
În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă, a arătat recurenta-pârâtă faptul că instanța de fond a omis să se pronunțe asupra excepției autorității de lucru judecat pentru pretențiile solicitate de membrul de sindicat B. I. pentru perioada 01.04._10, excepție invocată prin întâmpinare.
Astfel, prin încheierea de ședință din data de 19.02.2014 instanța de fond a dispus disjungerea cauzei, pe rolul Tribunalului București fiind înregistrate încă 7 dosare printre care și dosarul nr._ în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 5604 din data de 12.05.2014, sentință prin care a fost admisă excepția autorității de lucru judecat cu privirea la cererea formulată în numele membrului de sindicat B. I. pe perioada 01.12._10. Autoritatea de lucru judecat a fost constatată față de sentința civilă nr. 1947 din data de 12.07.2013 pronunțată de Tribunalul Ilfov, în dosarul nr._, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 218/2013 pronunțată de Curtea de Apel București. Acest litigiu a avut ca obiect plata salariului suplimentar pe anul 2010, ajutoarelor materiale pentru Paști, C. și Ziua feroviarilor din anul 2010 și plata diferențelor dintre drepturile salariale calculate în raport cu salariul de bază de 700 lei și drepturile salariale efectiv plătite pentru perioada 10.12._10.
Principiul autorității de lucru judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și purtat între aceleași părți, ci și contrazicerile dintre două hotărâri judecătorești, în sensul că nu se pot pronunța două hotărâri judecătorești pe aceleași drepturi sau drepturile recunoscute unei părți printr-o hotărâre judecătorească definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre.
În temeiul art. 166 din Codul de procedură civilă, solicită admiterea excepției autorității de lucru judecat pentru pretențiile acestui membru de sindicat aferente perioadei 01.04._10.
În dezvoltarea motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 din Codul de procedură civilă, arată recurenta-pârâtă că este criticabilă soluția instanței de fond de respingere a excepției prescrierii dreptului material la acțiune și a excepției inadmisibilității cererii prin încheierea de ședință din data de 30.04.2014, precum și a fondului cauzei.
Cât privește excepția prescrierii dreptului material la acțiune, se susține că intimatul-reclamant solicită acordarea retroactivă a unor drepturi izvorâte din contractele colective de muncă, iar potrivit art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, republicat, cererile privind soluționarea unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.
Contractul colectiv de muncă este un contract cu caracter general, permanent și obligatoriu pe perioada sa determinată de valabilitate. Astfel, orice conflict colectiv în legătură cu executarea contractului colectiv de muncă, ca și conflict de drepturi, este în strânsă legătură cu perioada de valabilitate, termenul de prescripție al dreptului la acțiune fiind determinat și prin prisma acestui aspect. În plus, termenul de 6 luni respectă și principiul statuat de art. 21 din Constituție, în sensul că orice conflict colectiv de muncă trebuie să-și găsească soluționarea într-un termen rezonabil.
În consecință, pentru a determina normele juridice aplicabile sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune, instanța de fond trebuia să analizeze izvorul drepturilor solicitate și să conchidă că pentru neexecutarea contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia prescripția intervine la 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.
Mai susține recurenta-pârâtă că a fost greșit respinsă excepția inadmisibilității cererii pentru lipsa procedurii prealabile, în opinia instanței de fond nefiind necesară parcurgerea unei proceduri prealabile.
Ori, din interpretarea sistematică a dispozițiilor Constituției și ale Codului de procedură civilă rezultă că sintagma „Jurisdicții speciale administrative” are în vedere acele activități de soluționare a litigiilor care se desfășoară în fața unui organ administrativ-jurisdicțional prin emiterea unui act administrativ-jurisdicțional. Nu intră în această categorie acțiunile sau cererile pentru care părțile au stabilit o procedură anterioară celei jurisdicționale. Când legea (contractul) oferă părților aflate în litigiu posibilitatea să soluționeze litigiul pe cale amiabilă, apelând și la un „arbitru” — comisiile mixte patronat sindicate, nu poate fi vorba de abuz legislativ și de obstrucționarea accesului la justiție. Astfel, consideră că există o jurisdicție în sensul celor reglementate de art. 21 alin. (4) din Constituție având în vedere faptul că părțile au stabilit ca mai întâi să se încerce soluționarea pe cale amiabilă și apoi, în situația în care nu se pot înțelege pe această cale, să se adreseze instanței. Prin negarea acestei prevederi contractuale, instanța de fond a lipsit de conținut și efect juridic contractul colectiv de muncă, stabilind, în mod arbitrar, ce clauze se aplică și care nu.
Având în vedere că intimatul-reclamant nu a uzat de procedura prealabilă stabilită de contractele colective de muncă în vigoare, nu a sesizat comisia mixtă patronat-sindicate, deși reclamă neîndeplinirea obligațiilor stabilite de contractele colective de muncă, consideră recurenta că cererea de chemare în judecată a fost prematur introdusă.
În ceea ce privește fondul cauzei, recurenta-pârâtă consideră cererea de chemare în judecată neîntemeiată și solicită instanței de recurs a rejudeca cauza în temeiul art. 3041 din Codul de procedură civilă.
Se susține că în mod greșit instanța de fond a admis cererea și a dispus obligarea societății la plata diferențelor de drepturi salariale pentru perioada 01.01._11, fără a avea în vedere apărările formulate prin întâmpinare în care s-a arătat că Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 a fost denunțat din 31.10.2010, prin adresa de denunțare nr. 141/DDS/ 10.03.2010, iar prin sentința civilă nr. 652 din data de 08.05.2012 pronunțată de Tribunalul B. s-a constatat, definitiv și irevocabil, nulitatea absolută a anexei 1 la Contractul colectiv de muncă pe anii 2009 - 2010 încheiat la nivelul Societății Naționale de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A. Urmare acestei situații juridice, orice pretenție formulată în temeiul acestui contract colectiv de muncă, ulterior datei de 31.12.2010, este vădit neîntemeiată și nefondată.
Anexa 1 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate aplicabil pentru anul 2011 nu cuprinde coeficienți de salarizare și nici o formulă de calcul prin care să se determine valoarea fiecărei clase de salarizare. Anexa 1 din contractul colectiv de muncă anterior conținea coeficienți de ierarhizare pentru fiecare clasă de salarizare din cadrul societății, valoarea salariului minim brut, precum și formula de calcul care stabilea salariul pentru fiecare clasă de salarizare. Având în vedere că o instanță a constatat nulitatea absolută a anexei 1 în societate nu se mai aplică coeficienți de ierarhizare negociați și nici un nivel minim al salariului pentru perioada pentru care se solicită drepturile, nemaiexistând nici formula de calcul care să permită folosirea unui salariu minim brut de 700 lei. În consecință, salariații au primit drepturile salariale stabilite prin contractele individuale de muncă.
În aceste condiții, prin punerea în aplicare a prevederilor art. 41 alin. (2) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, coeficienții minimi de ierarhizare de la alin. (1) se aplică la salariul de bază minim brut stabilit prin art. 41 alin. (3) lit. a). În Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 se prevăd coeficienți de ierarhizare mult mai mici decât cei din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate astfel că, aplicând prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi, salariații din cadrul „C.F.R. Marfă” S.A. ar avea venituri mult mai mici pentru că nu pot cere aplicarea selectivă doar a clauzelor favorabile uneia dintre părți făcând abstracție de celelalte clauze. Ori, aplicarea art. 41 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, în integralitatea sa, ar face ca salariul maxim la nivelul „C.F.R. Marfă” S.A. să fie de 1.400 lei, coeficientul maxim de ierarhizare fiind 2 și se aplică doar pentru funcții ce presupun studii superioare.
Față de cele arătate, învederează Curții că anexa 1 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate conținea coeficienți de ierarhizare negociați, iar prin aplicarea salariului minim brut de 700 lei la coeficienții minimi de ierarhizare prevăzuți de art. 41 alin. (1) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 ar rezulta un salariu mai mic decât cel negociat prin contractele individuale de muncă.
Mai învederează recurenta că, potrivit art. 24 alin. (3) din Legea 130/1996, în cazul constatării nulității unor clauze de către instanța judecătorească, partea interesată poate cere renegocierea drepturilor respective. Mai mult, art. 37 din Codul muncii dispune că „drepturile și obligațiile privind relațiile de muncă dintre angajator și salariat se stabilesc, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de muncă”. Pe cale de consecință, salariul fiind un drept de natură consensuală și supus negocierii, atâta timp cât pentru perioada 2009-2010 în contractele individuale de muncă ale membrilor de sindicat se prevedea un salariu mai mare de 700 lei este evidentă lipsa de temei a cererii de chemare în judecată.
Din acest punct de vedere, acțiunea are ca obiect, în fapt, o renegociere a salariului la nivel de unitate comparativ cu contractul colectiv de muncă la nivel superior, ceea ce este inadmisibil dat fiind că ar institui în sarcina angajatorului o obligație ce nu poate fi onorată, lipsind temeiul juridic. În plus, societatea a fost obligată să aplice programe de restructurare prin încadrarea în fondul de salarii prevăzut în hotărârile de Guvern de aprobare a bugetelor de venituri și cheltuieli.
D. în cazul în care nu era încheiat un contract colectiv de muncă la nivel de unitate se aplica contractul de muncă de la nivel superior. Aceasta întrucât art. 247 din Codul muncii prevede: „În cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior”. Însă, în situația particulară în care contractul colectiv de muncă la nivel superior conține o clauză mai avantajoasă pentru salariat decât contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, există posibilitatea modificării celui din urmă, potrivit dispozițiilor art. 244 Codul muncii, prin includerea clauzei respective în cuprinsul lui.
Cu privire la H.G. nr. 1193/2010, precizează recurenta că prin acest act normativ se stabilește doar salariul minim brut pe țară garantat în plată pentru anul 2011. Rațiunea acestei reglementări este aceea ca nici o persoană să nu fie angajată cu un salariu inferior celui instituit prin lege.
Ori, așa cum rezultă din actele adiționale la contractele individuale de muncă ale membrilor de sindicat, niciunul nu are salariul inferior nivelului stabilit de H.G. nr. 1193/2010 și H.G. nr. 1225/2011. În plus, în contactele colective de muncă nu există nicio clauză în sensul că valoarea salariului de bază brut corespundator clasei 1 de salarizare să fie salariul minim brut pe țară stabilit anual prin hotărâre de Guvern.
Nici afirmația că salariul de bază minim brut pe unitate folosit pentru determinarea claselor de salarizare în anul 2011 este de 600 lei/lună, conform anexei 1 la contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pe anul 2011, nu poate fi primită având în vedere că niciun salariat al „C.F.R. Marfă” S.A. nu a avut salariul diminuat pe perioada în litigiu în urma negocierilor purtate la încheierea noilor contracte colective de muncă, ba mai mult, toți salariații au avut un salariu minim brut peste nivelul stabilit de lege sau de grila de salarizare pentru clasa 1.
Susține recurenta că, pentru perioada 01.01._11, nu există temeiul legal invocat de sindicatul intimat astfel că cererea este neîntemeiată. Pentru anul 2011 nu există contract colectiv de muncă la nivel superior celui încheiat la nivel de unitate, fiind aplicabil Contractul colectiv de muncă înregistrat cu nr. 2584/04.06.2009 și prelungit prin actul adițional nr. 1713/21.04.2010. D. fiind că anexa 1 a acestui contract colectiv de muncă la nivel de unitate a fost anulată, nulitate absolută ce produce efecte atât pentru viitor cât și pentru trecut, nu se poate folosi cu temei grila cu coeficienții de ierarhizare sau formula de calcul, ci salariul negociat prin contractele individuale de muncă.
Pentru perioada 16.02.2011 – 15.02.2012 este aplicabil Contractul colectiv de muncă înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă București cu nr. 15/16.02.2011 față de care este necesar a se face distincție între grila din art. 106 care conține coeficienții de ierarhizare și grila din anexa 1 cu clasele de salarizare și salariile de bază brute corespunzătoare. Cele două grile sunt distincte si nu au o legătură sau corelare între ele.
Astfel, art. 106 din Capitolul XI Dispoziții finale al contractului colectiv de muncă prevede că părțile stabilesc ca la următoarele discuții privind un nou contract colectiv de muncă să se negocieze anumite prevederi, la alin. (8) al articolului figurând coeficienții de ierarhizare a claselor de salarizare. Astfel, viitoarea grilă a coeficienților de ierarhizare a claselor de salarizare va fi negociată plecându-se de la valorile stabilite, clauză ce îndeplinește condițiile art. 129 alin. (6) din Legea nr. 62/2011 pentru că părțile au stabilit o renegociere a unor clauze ale contractului în anumite condiții prestabilite.
Nivelul de salarizare a fost stabilit prin anexa 1 la Contractul colectiv de muncă înregistrat cu nr. 15/16.02.2011, plecând în mod legal de la un salariu minim brut de 700 lei, peste nivelul stabilit de H.G. nr. 1193/2010 de 670 lei pentru anul 2011. Chiar și în această anexă se regăsește clauza conform căreia părțile stabilesc că la următoarele discuții privind un nou contract colectiv de muncă să se negocieze salariile de bază brute corespunzătoare fiecărei clase de salarizare, conform formulei și a coeficienților de ierarhizare existenți în Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unității pentru anii 2009 - 2010.
Intimatul-reclamant S. P. Tehnico - Economic din Transportul Feroviar „FEROM” nu a formulat întâmpinare față de cererea de recurs.
Examinând motivele de recurs față de hotărârea recurată și probele administrate în cauză, cercetând pricina sub toate aspectele invocate după cum dispune art. 3041 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Deși recurenta-pârâtă indică drept temei al recursului dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 din Codul de procedură civilă, acestea nu sunt aplicabile cauzei întrucât nu se argumentează faptul că instanța de fond nu ar fi arătat motivele pe care se sprijină hotărârea și nici că, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, ar fi schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Din expunerea criticilor de nelegalitate aduse hotărârii supuse controlului jurisdicțional Curtea reține incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, invocate de asemenea ca temei al recursului, pe baza cărora se va analiza temeiul legal al hotărârii, modul de aplicare a normelor de drept cuprinse în acte normative sau în contractele colective de muncă care au și valoare de reglementare, fiind izvor de drept, incidente asupra pretențiilor bănești formulate de intimatul-reclamant S. P. Tehnico - Economic din Transportul Feroviar „FEROM”, în numele membrilor de sindicat.
Față de dispozițiile luate de instanța de fond la termenul de judecată din 30.04.2014, de respingere a tuturor excepțiilor ridicate de societatea pârâtă prin întâmpinare, considerentele fiind consemnate în încheierea ce face parte din hotărârea dată asupra fondului cauzei, recurenta a formulat critici în calea de atac a recursului.
Astfel, o primă critică dedusă judecății în recurs vizează respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, respinsă de instanța de fond pe considerentul că drepturile bănești pretinse în cauză au natura juridică a drepturilor salariale, supuse termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, republicat, iar nu termenului de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, republicat.
În esență, s-a susținut în recurs că este aplicabil termenul de prescripție de 6 luni datorită faptului că diferențele de drepturi salariale pretinse au drept temei juridic un contract colectiv de muncă, iar obiectul conflictului de muncă nu este plata drepturilor salariale, ci obligarea angajatorului de a respecta o clauză a contractului colectiv de muncă.
Curtea consideră corectă soluția primei instanțe de respingere a excepției, critica recurentei-pârâte pentru greșita aplicare a dispozițiilor legale în materie fiind neîntemeiată.
Astfel, art. 268 alin. (1) din Codul muncii, republicat, prevede: „Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate: (...) c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator; (...) e) în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia”.
Concluzia incidenței termenului de prescripție de 3 ani este justificată plecând de la criteriul după care legiuitorul a stabilit termene de prescripție diferite în materia litigiilor de muncă, adică obiectul cererii. Ori, în cauză, obiectul cererii, astfel cum a fost formulat de partea reclamantă, este obligarea angajatorului pârât la plata unor diferențe de drepturi salariale neacordate, aplicarea clauzelor unui contract colectiv de muncă încheiat la nivelul ramurii de activitate, mai favorabile salariaților față de cele cuprinse în contractul colectiv încheiat la nivelul unității, fiind doar un argument invocat în susținerea cererii. De asemenea, faptul că drepturile pretinse de sindicatul reclamant, în numele membrilor de sindicat, au izvorul juridic în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul ramurii de activitate nu atrage automat aplicabilitatea termenului de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, republicat, întrucât părțile nu se găsesc în situația juridică a neexecutării contractului colectiv de muncă, ci în situații executării lui, ridicându-se problema clauzei mai favorabile cu privire la drepturile bănești recunoscute salariaților prin negocierile dintre partenerii sociali la nivelul inferior și la cel superior.
În ceea ce privește susținerea recurentei-pârâte asupra greșitei respingeri a excepției inadmisibilității acțiunii, Curtea constată că nu este fondată și va fi înlăturată. Astfel, în art. 107 din Contractul colectiv de muncă pe anul 2009-2010 încheiat la nivelul Societății Naționale de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A., înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București sub nr. 2584/04.06.2009, se prevede: „(1) În termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentului contract colectiv de muncă se constituie comisia mixtă patronat – sindicate la nivelul societății, precum și comisiile mixte patronat – sindicate la nivelul sucursalelor „C.F.R. Marfă” S.A. (...) (5) Comisiile au atribuții de a analiza sesizările sindicatelor în legătură cu executarea contractului colectiv de muncă. Încălcarea prevederilor sau neîndeplinirea obligațiilor stabilite prin contractul colectiv de muncă se constată de comisiile mixte patronat – sindicate care vor propune cercetarea celor vinovați, iar rezultatele cercetării vor fi prezentate la termenul convenit. (...) (7) Sesizarea comisiei, precum și hotărârile acesteia nu aduc atingere competenței instanței de drept comun.” De asemenea, în art. 107 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 se prevede: „(1) Părțile convin să facă eforturi în vederea promovării unui climat normal de muncă în unități, cu respectarea prevederilor legii, a contractelor colective de muncă, a regulamentului de ordine interioară, precum și a drepturilor și intereselor salariaților și membrilor de sindicat. (2) În situațiile în care apar divergențe în legătură cu executarea prevederilor contractelor colective, unitățile și organizațiile sindicale vor încerca soluționarea acestora mai întâi în comisiile paritare la nivel de unitate; pentru rezolvarea problemelor rămase în divergență, partea interesată va avea dreptul de a se adresa comisiei paritare la nivel de ramură sau grup de unități”.
Față de prevederile citate nu se poate considera cu temei că soluționarea unor divergențe ivite între sindicat și patronat în legătură cu executarea prevederilor contractelor colective de muncă, în cadrul comisiilor paritare, constituie procedură prealabilă care să condiționeze promovarea unui conflict individual de muncă în fața instanței cu jurisdicție în materie. De altfel, la data formulării acțiunii, contractele colective de muncă invocate își încetaseră valabilitatea astfel că nici comisiile paritare nu puteau funcționa în temeiul lor.
În ceea ce privește excepția puterii de lucru judecat pentru pretențiile solicitate de membrul de sindicat B. I. pentru perioada 01.04._10, excepție ridicată direct în recurs, Curtea consideră că este fondată, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. art. 1201 din Codul civil (aplicabil în perioada dedusă judecății) care stabilește că este lucru judecat când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți.
Astfel, prin sentința civilă nr. 1947 din data de 12.07.2013 pronunțată de Tribunalul Ilfov, în dosarul nr._, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul B. I. și obligată pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A. să-i plătească, pe lângă alte drepturi bănești, și diferențele dintre drepturile salariale calculate în raport cu salariul de bază minim brut de 700 lei și cele efectiv plătite începând cu data de 01.04.2010 până la data de 31.12.2010. Hotărârea a rămas definitivă prin respingerea apelului declarat de societatea pârâtă prin decizia civilă nr. 218 din data de 10.12.2013 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._ .
Cauza pendinte se poartă între aceleași părți, are același obiect juridic și se întemeiază pe aceeași cauză juridică, motiv pentru care este inadmisibilă pentru autoritatea lucrului judecat, limitat la pretențiile aferente perioadei 01.04._10, hotărârea pronunțată de prima instanță urmând a fi modificată corespunzător.
În ceea ce privește fondul cauzei, este de reținut faptul că sindicatul reclamant a învestit instanța de judecată cu un conflict de muncă având ca obiect obligarea angajatorului la plata diferențelor dintre drepturile salariale calculate pe baza salariului de bază minim brut de 700 lei, corespunzător clasei 1 de salarizare, conform art. 41 alin. (3) lit. a) din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, și drepturile salariale efectiv plătite membrilor de sindicat reprezentați pentru perioada 01.12._11. Motivele de fapt ale pretenției deduse judecății au fost nerespectarea acestor drepturi salariale în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul angajatorului și, implicit, în contractul individual de muncă.
Curtea reține faptul că S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A. a încheiat cu sindicatele reprezentative din unitate Contractul colectiv de muncă pe anul 2009-2010, înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București sub nr. 2584/04.06.2009 care prevede la art. 7: „Salariile de bază corespunzătoare fiecărei clase de salarizare se stabilesc în funcție de coeficienții de ierarhizare și de formula de calcul din anexa nr. 1”. Rezultă din anexă că la nivelul unității salariul de bază brut corespunzător coeficientului de ierarhizare al clasei 1 de salarizare a fost negociat la 570 lei, valabil de la data de 01.12.2009, de când se pretind drepturi în cauză, până la data de 21.04.2010 când a fost modificat la 600 lei prin actul adițional înregistrat sub nr. 1713 la contractul colectiv de muncă. Această ultimă valoare a salariului de bază s-a aplicat până la data de 16.02.2011 când a intrat în vigoare Contractul colectiv de muncă pe anul 2011, înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă București sub nr. 15/16.02.2011.
În același timp, însă, în art. 41 alin. (3) lit. a) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 se prevedea: „Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta”.
Așadar, problema de drept ridicată este aceea a elementului salariu de bază din alcătuirea salariilor lunare ale membrilor de sindicat pentru perioada analizată.
Soluția primei instanțe de a dispune plata drepturilor salariale cuvenite membrilor de sindicat, calculate prin aplicarea salariului de bază de 700 lei la coeficientul de ierarhizare al funcțiilor ocupate de aceștia, a fost criticată în recurs de societatea națională angajatoare pentru nerespectarea legii, în sensul art. 241 din Codul muncii. În acest fel, se susține că un contract colectiv de muncă se aplică prin totalitatea prevederilor sale, iar nu trunchiat prin unele articole.
Curtea va înlătura aceste considerații întrucât conflictul dintre prevederile celor două contracte colective de muncă încheiate la nivel de unitate și la nivel de ramură de activitate, asupra salariului de bază corespunzător clasei 1 de salarizare, a fost lămurit prin sentința civilă nr. 652/08.05.2012 pronunțată de Tribunalul B., în dosarul nr._, prin care s-a admis acțiunea formulată de S. Mecanicilor și Reparatorilor de Locomotivă din Depoul C.F. B. și, în consecință, s-a constatat nulitatea absolută a anexei nr. 1 la Contractul colectiv de muncă pe anul 2009-2010 încheiat la nivelul Societății Naționale de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A. Sentința a rămas irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 2015 R/25.10.2012 pronunțată de Curtea de Apel B..
Efectele juridice produse de această hotărâre judecătorească în privința litigiului pendinte pot fi lămurite pornind de la dispozițiile legale în materie și de la regimul juridic general al sancțiunii nulității absolute a actului juridic civil.
Astfel, art. 24 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, în forma în vigoare la data executării contractului, prevede: „(1) Clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate. (2) Nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanța judecătorească competentă, la cererea părții interesate. (3) În cazul constatării nulității unor clauze de către instanța judecătorească, partea interesată poate cere renegocierea drepturilor respective. (4) Până la renegocierea drepturilor, cauzele a căror nulitate a fost constatată sunt înlocuite cu prevederile mai favorabile cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, după caz.” În ceea ce privește cazurile de nelegalitate a încheierii contractului colectiv de muncă care pot duce la sancțiunea nulității, acestea sunt prevăzute de art. 8 din Legea nr. 130/1996, republicată, în sensul că „(1) Clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele și în condițiile prevăzute de prezenta lege. (2) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior. (3) Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă. (4) La încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal”.
Coroborând aceste prevederi, rezultă că nulitatea unei clauze din contractul colectiv de muncă intervine atunci când respectiva clauză conține drepturi la un nivel inferior celui prevăzut în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
În cauză, Tribunalul B. a făcut aplicarea acestor norme de drept, constatând că în Contractul colectiv de muncă pe anul 2009-2010 al Societății Naționale de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A., înregistrat la data de 04.06.2009, s-a prevăzut o valoare a coeficientului 1,000 de ierarhizare de 570 lei, inferior salariului de bază minim brut de 700 lei prevăzut de art. 41 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010. Sensul nulității absolute a anexei nr. 1 din Contractul colectiv de muncă la nivelul unității recurente este lămurit de considerentele sentinței pronunțate de Tribunalul B., anume aceea de înlocuire a valorii coeficientului 1,000 de ierarhizare cu valoarea mai favorabilă negociată la nivelul ramurii de activitate, nicidecum de înlăturare completă a anexei nr. 1, ceea ce ar însemna înlăturarea tuturor elementelor pe baza cărora se alcătuiește salariul de bază al angajaților societății naționale apelante.
În ceea ce privește efectul nulității absolute dispuse în baza art. 24 din Legea nr. 130/1996, republicată, Curtea consideră că retroactivează până la momentul încheierii actului, conform principiului general în materia efectelor nulității absolute a actului juridic civil. Aceasta înseamnă că, încă de la . Contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul unității pentru anul 2009-2010, anume 04.06.2009, valoarea coeficientului 1 de ierarhizare este de 700 lei, astfel că prima instanță în mod corect a acordat drepturile salariale pretinse de reclamanți în perioada de valabilitate a contractului, dar în termenul de prescripție de 3 ani, începând cu data de 01.12.2009. În consecință, motivul de recurs formulat de recurenta-pârâtă în aceste limite este nefondat.
Fondat este, însă, motivul de recurs vizând greșita admitere a pretențiilor cu același titlu aferente perioadei 01.01.2011 – 31.12.2011. Pentru această perioadă de timp, deși intimatul-reclamant a indicat prin cererea precizatoare că temeiul juridic al pretențiilor este art. 1 din H.G. nr. 1193/2010 pentru stabilirea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, tribunalul a constatat că sunt aplicabile prevederile Contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 care, nefiind denunțat de nici una din părți are valabilitate încă 12 luni.
Curtea observă, însă, că la dosarul cauzei se găsește adresa nr. 141/DDS/10.03.2011 eliberată de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale – Direcția Dialog Social prin care se comunică directorului general al Societății Naționale de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A. faptul că din data de 31.12.2010 Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 este expirat, urmare denunțării făcute de Confederația Națională a Patronatului Român.
Întrucât în acțiunea în pretenții formulată de salariați împotriva Societății Naționale de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A. comunicarea amintită anterior are deplină valoare probatorie, rezultă că, ulterior datei de 31.12.2010, nu subzistă drept temei al vreunei pretenții bănești a salariaților Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 312 alin. (3) din Codul de procedură civilă, Curtea va admite recursul și va modifica în parte sentința recurată, în sensul că va respinge cererea de obligare a pârâtei la plata diferențelor de drepturi pretinse pentru anul 2011 ca fiind neîntemeiate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A. împotriva sentinței civile nr. 5588 din data de 12.05.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant S. P. Tehnico - Economic din Transportul Feroviar „FEROM”, în numele membrilor de sindicat P. G., B. Grațiela, P. L., H. I., R. Sița, T. Miorița, V. T., B. G., B. I. și E. A..
Modifică în parte sentința recurată, în sensul că:
Respinge ca fiind inadmisibilă cererea având ca obiect obligarea pârâtei la plata drepturilor solicitate de reclamantul B. I. pentru perioada 01.04._10, ca efect al autorității lucrului judecat.
Respinge cererea de obligare a pârâtei la plata diferențelor de drepturi pretinse pentru anul 2011.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 18.02.2015.
Președinte, Judecător, Judecător,
R. F.-G. B. A.-C. N. I.-P.
Grefier,
B. M.
Red./tehn. B.A.C./25.03.2015
Tehn. D.A.M./2 ex./20.02.2015
Tribunalul București
Judecător fond C. F.-I.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 2594/2015. Curtea de Apel... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 2771/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
